Negative conflict of jurisdiction: Competence for wage reclassification claims by court auxiliary staff as labor disputes vs. administrative salary reviews

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă la 28 ianuarie 2019, sub nr. x/2019, reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Giurgiu, au solicitat reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu 09.04.2015 şi respectiv 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015 precum şi obligarea la plata pentru fiecare lună până la recunoaşterea efectivă a dreptului pretins a diferenţelor dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, sumă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 18.02.2019 pârâtul Tribunalul Giurgiu a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive cu motivarea că, potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, puterea judecătorească este structurată pe patru niveluri iar tribunalul, în calitate de ordonator terţiar de credite, nu are posibilitatea legală de a acorda drepturile băneşti solicitate de către reclamanţi.

Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 721 din 19 aprilie 2019, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.

În pronunţarea acestei soluţii prima instanţă a avut în vedere că, prin capetele principale ale acţiunii, reclamanţii au solicitat reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu 09.04.2015 şi respectiv 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015.

A reţinut totodată că părţile au înţeles să formuleze un capăt de cerere distinct privitor la plata diferenţelor salariale şi a considerat că, din această perspectivă, al doilea capăt este subsecvent şi accesoriu primului.

Prima instanţă a concluzionat că cererile principale vizează tocmai contestarea modul de stabilire a drepturilor salariale stabilite prin dispoziţiile legale indicate în acţiune.

S-a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 37 şi art. 60 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, coroborate cu cele ale art. 6 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, salarizarea personalului auxiliar şi conex din cadrul instanţelor judecătoreşti se stabileşte prin lege specială, în speţă legea salarizării unitare, care stabileşte că gestiunea sistemului de salarizare a personalului din instituţiile şi autorităţile publice se asigură de fiecare ordonator principal de credite, context în care, în aplicarea art. 7 din cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010 instanţa competentă material să soluţioneze plângerile formulate împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale este Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

A considerat instanţa că nici formularea unui capăt de cerere privitor la plata unor sume de bani reprezentând diferenţe salariale, a unor actualizări cu rata inflaţiei ori aplicării unor dobânzi legale penalizatoare, nu este de natură a atrage competenţa materială a tribunalului în condiţiile în care aceste capete de cerere sunt accesorii celor principale iar, potrivit art. 123 C. proc. civ., în privinţa acestora operează de drept prorogarea de competenţă în favoarea instanţei sesizată cu cererea principală.

Totodată, în stabilirea instanţei competente material, prima instanţă a luat în considerare şi dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. în considerarea calităţii reclamanţilor de personal auxiliar al instanţei la care funcţionează.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. x/2019.

Prin sentinţa nr. 3 din 10 octombrie 2019, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu şi, pe cale de consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă. A constat intervenit conflictul negativ de competenţă. A dispus suspendarea din oficiu a judecăţii cauzei şi a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea hotărârii cu rol de regulator de competenţă.

În fundamentarea acestei hotărâri cea de-a doua instanţă a avut în vedere că prin acţiune, reclamanţii, specialişti IT în cadrul Tribunalului Giurgiu, au solicitat acordarea unor drepturi băneşti, ca urmare a suferirii unui prejudiciu care decurge dintr-o situaţie de discriminare fără a contesta vreun ordin administrativ, context în care în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile legale invocate de prima instanţă.

Astfel, faţă de obiectul cererii deduse judecăţii, cea de-a doua instanţă a statuat asupra faptului că litigiul are natura unui conflict de muncă şi a apreciat că, în determinarea instanţei competente material, sunt incidente dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social. Totodată, Curtea s-a raportat şi la Decizia X din 23 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă competenţa materială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Litigiul de faţă, astfel cum acesta este configurat de părţi, obiect şi cauză are natura unui conflict de muncă în sensul avut în vedere de art. 266 din Codul muncii şi de art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, întrucât prin acţiune s-a solicitat numai acordarea unor drepturi băneşti, izvorâte dintr-un raport de muncă, ca urmare a existenţei unei situaţii de discriminare, fără însă a solicita anularea actelor prin care au fost stabilite drepturile salariale. În acest context competenţa materială a instanţei se stabileşte în raport de prevederile art. 266 din Codul muncii şi de cele ale 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

Aşadar, reclamanţii au decis să sesizeze instanţa pe calea unei cereri în materia conflictelor de muncă, iar nu instanţa de contencios administrativ, pe calea contestaţiei împotriva hotărârii Colegiului de conducere, reglementată de art. 7 alin. (1) din Capitolul VIII Anexa VI la Legea Cadru nr. 284/2010, cele două căi procedurale fiind deopotrivă la îndemâna reclamanţilor care au un drept de opţiune pe care l-au exercitat prin formularea cererii direct la Tribunalul Dâmboviţa, ca şi litigiu de muncă.

Potrivit art. 266 din Codul muncii "Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod".

Conform art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, "În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: p) conflict individual de muncă - conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative".

Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că:

"Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

În considerarea celor ce preced, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte stabileşte că Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă este instanţa competentă material în soluţionarea cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 14 ianuarie 2020.