Enforceability of full indemnity clause in financial leasing contract despite uncompleted asset and absence of use.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea introdusă pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă la data de 16 iunie 2014 sub nr. x/2014, reclamanta SOCIETATEA A. S.A. PRIN ADMINISTRATOR SPECIAL B. a chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând să constate nulitatea clauzei prevăzute la art. 16.8 din contractul de leasing financiar nr. 60881/26.03.2008, în temeiul căreia pârâta a obligat reclamanta la plata de daune despăgubiri în sumă de 3,639.151,63 Euro+TVA, ca fiind o clauză ilicită, şi, pe cale de consecinţă, exonerarea acesteia de la plata penalităţilor respective.

Intervenienta S.C. D. S.R.L. a depus cerere de intervenţie accesorie în interesul reclamantei, ca şi S.C. E. S.R.L.

Prin sentinţa civilă nr. 4087/2015 din 06 iulie 2015, tribunalul a respins cererea principală, formulată de reclamanta SOCIETATEA A. S.A., PRIN ADMINISTRATOR SPECIAL B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi S.C. F. S.R.L., ca neîntemeiată. Au fost respinse cererile de intervenţie accesorie formulate de intervenientele S.C. D. S.R.L. şi S.C. E. S.R.L., ca neîntemeiate.

Prin decizia civilă nr. 1001/A/2016 din 06 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au fost respinse apelurile formulate de apelanta-reclamantă SOCIETATEA A. S.A., PRIN ADMINISTRATOR SPECIAL B. şi de apelantele-interveniente S.C. D. S.R.L. şi S.C. E. S.R.L., PRIN LICHIDATOR JUDICIAR G., împotriva sentinţei civile nr. 4087 din 06.07.2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimatele-pârâte S.C. F. S.R.L. şi S.C. C. S.A., ca nefondate.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că între C. S.A., în calitate de achizitor şi S.C. A. S.A., în calitate de beneficiar a intervenit contractul de leasing financiar nr. 60881/26.03.2008, având ca obiect finanţarea de către locator a realizării bunului denumit " Instalaţia de Hidrodesulfurare Motorină cu recuperare sulf conform contract de furnizare la cheie nr. 579/26.03.2008".

Instanţa a constatat că obiectul acţiunii este reprezentat de nulitatea absolută pentru cauză ilicită şi imorală a dispoziţiilor contractuale cuprinse în art. 16.8, cu consecinţa înlăturării obligaţiei de plată a despăgubirilor determinate de societatea de leasing, în temeiul acestei clauze, în sumă de 8.639.151,63 Euro + TVA.

Curtea a observat că la art. 16.6 s-a prevăzut că, în toate situaţiile de reziliere a contractului de leasing sau de expirare a perioadei de valabilitate pentru care s-a încheiat contractul, fără ca utilizatorul să îndeplinească obligaţiile asumate, acesta s-a obligat să restituie locatorului obiectul contractului, în aceeaşi stare tehnică şi funcţională avută la data preluării, mai puţin uzura aferentă exploatării normale, în termen de 3 zile de la data rezilierii, în caz contrar fiind datorate penalităţi de întârziere pentru nerestituirea bunului, de 0,5% pe zi calculate la valoarea de intrare a bunului; să suporte costurile aferente importului definitiv, dacă obiectul contractului a făcut obiectul unei operaţiuni de import; să suporte toate cheltuielile efectuate de locator pentru realizarea drepturilor sale asupra obiectului contractului. Potrivit art. 16.7 "În cazul returnării obiectului contractului,utilizatorul nu poate revendica restituirea plăţilor efectuate până la acel moment sau părţi din ele, acestea fiind considerate ca reprezentând contravaloarea posesiei şi folosinţei obiectului contractului". Art. 16.8 lit. c) prevede că: "În cazul restituirii obiectului contractului către locator, ca urmare a rezilierii contractului, din vina utilizatorului acesta va plăti cu titlul de daune interese contravaloarea obiectului contractului, înţelegând prin aceasta valoarea de intrare, la care se adaugă cheltuielile de închidere a contractului de leasing, taxele şi impozitele legale, luându-se în considerare sumele deja achitate în contul obiectului contractului cu titlul de capital."

Instanţa de apel a reţinut că, nereuşind valorificarea bunului ca urmare a destinaţiei specifice a acestuia, eventualul preţ ce s-ar fi obţinut nu a putut fi dedus, astfel că scopul recuperării bunului nu a fost atins.

Relativ la motivul de nulitate al sentinţei atacate, raportat la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., Curtea a constatat că hotărârea atacată corespunde criteriilor stabilite prin textul de lege, instanţa procedând la o consemnare atentă a cererilor părţilor, cu reţinerea aspectelor esenţiale ale situaţiei de fapt.

Cu privire la motivarea în drept, de asemenea a observat că prima instanţă a procedat, în ciuda modalităţii confuze şi nejustificat de exhaustive a cererilor formulate în cauză, cu consecinţa îndepărtării de la esenţa litigiului, la o concisă, dar pertinentă analiză a cauzei deduse judecăţii. Astfel, în sarcina primei instanţe nu poate fi reţinută încălcarea obligaţiei de motivare în fapt şi în drept a hotărârii.

Cu privire la cel de al doilea motiv de apel, formulat de S.C. A. S.A., care se regăseşte şi în motivele de apel formulate de interveniente, subsumat greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 969, art. 970 şi art. 982, ale art. 1069 alin. (2) C. civ., precum şi greşitei analize a motivului de nulitate invocat, circumscris cauzei ilicite şi imorale, instanţa de apel a apreciat că, prima instanţă, în considerarea voinţei reale a contractanţilor precum şi a prevederilor legale aplicabile a apreciat că nu există motiv de nulitate al clauzei cuprinse în art. 16.8 din contract, acesta exprimând voinţa părţilor liber exprimată, în concordanţă cu legea.

De asemenea, din interpretarea, în concordanţă cu voinţa părţilor, în considerarea dispoziţiilor art. 977 - 985 C. civ., curtea de apel a reţinut că termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în înţelesul ce se potriveşte mai mult cu natura contractului, fiind într-o strânsă legătură cu interpretarea coordonată, sistematică a clauzelor contractului.

Clauza cuprinsă în art. 16.8 lit. c) prevede obligaţia achitării contravalorii bunului, la valoarea de intrare precum şi a cheltuielilor legate de încheierea contractului şi în condiţiile restituirii bunului, dispoziţia nefiind în contradicţie cu celelalte clauze ale contractului respectiv art. 16.6 şi art. 16. 7, care prevăd penalităţi de întârziere pentru neîndeplinirea obligaţiei de restituire şi respectiv, care interzic restituirea sumelor deja achitate de către utilizator anterior rezilierii, deci care reglementează situaţii juridice distincte, în considerarea aceleiaşi obligaţii de restituire a bunului.

A apreciat instanţa că prevederile contractuale sunt clare, uşor de interpretat, similare tuturor contractelor de leasing, faţă de care prezentul contract nu prezintă elemente distincte în chip fundamental care să justifice o altă interpretare.

De asemenea, a constatat că în cauză nu se impune aplicarea art. 983 C. civ., întrucât nu există îndoială în privinţa termenilor contractului care nu fac decât să reproducă dispoziţiile art. 15 din O.G. nr. 51/1997, de la care părţile nu au derogat: "Dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută obligaţia de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadenţa prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing."

Relativ la nulitatea pentru cauză ilicită a clauzei, Curtea a reţinut, prioritar, conformitatea acesteia şi chiar mai mult, similaritatea acesteia cu dispoziţia legală, fapt ce exclude orice cenzură a caracterului ilicit.

Cauza poate fi definită că fiind raţiunea care determină fiecare parte să încheie contractul.

Potrivit art. 968 C. civ., cauza este nelicită când este prohibită de legi, când contravine bunelor moravuri şi ordinii publice.

În considerarea acoperirii integrale a posibilului prejudiciu creat de către utilizator prin rezilierea contractului din culpa sa, legiuitorul a anticipat şi a stabilit reperele unei despăgubiri apreciate ca juste, de la care totuşi a prevăzut posibilitatea unei derogări.

Lipsa manifestării acestei opţiuni de către contractantul profesionist, în calitate de utilizator, şi lipsa unei asemenea oferte din partea finanţatorului, nu pot fi nicicum subsumate cauzei ilicite, cu atât mai puţin cauzei imorale.

Referitor la greşita determinare a cuantumului despăgubirilor, instanţa a apreciat că din cuprinsul art. 16.8 din contractul părţilor, rezultă modalitatea de determinare a cuantumului despăgubirilor.

În cauză, întrucât nu a fost opus un calcul contrar, nu a fost adusă o argumentare pertinentă, susţinerile apelantelor fiind fără suport probator, curtea de apel a constatat că justificat nu au fost reţinute de către instanţa de fond.

Reclamanta S.C. A. S.A., aflată în procedura de insolvenţă, prin administrator special B., a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1001/A/2016 din 06 iunie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014.

Recurenta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., arătând, în esenţă, că:

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt.

Cauza nu a fost soluţionată în mod real, potrivit garanţiilor conţinute de art. 6 din C.E.D.O., decizia recurată fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 15 din O.G. nr. 51/1997, prin raportare la prevederile art. 16.8 din contractul părţilor, se poate observa ca există o ambiguitate în ceea ce priveşte termenii şi condiţiile în care intervine clauza penală, inclusiv modalitatea de stabilire a daunelor interese, astfel încât apare evidentă necesitatea de interpretare a clauzelor respective.

Ilicitatea clauzei decurge tocmai din excesivitatea pretenţiilor intimatei- pârâte luând în considerare că, odată cu rezilierea contractului, îi revine în deplină proprietate şi folosinţă instalaţia care a făcut obiectul contactului. Clauza cuprinsă la art. 16.8 din contract apare atât ca o veritabilă clauză leonină, în care finanţatorul a prevăzut o contraprestaţie în favoarea sa cu mult mai mare decât beneficiul co-contractantului său, care dezechilibrează serios egalitatea părţilor contractante, dar şi o clauză abuzivă, fiind inclusă într-un contract dinainte redactat de finanţator şi pe care debitorul nu a avut posibilitatea să o negocieze, opinie susţinută şi în practica judiciară.

Chiar daca norma specială conţinută de art. 15 din O.G. nr. 51/1997 permite alăturarea unor norme complementare la care părţile au posibilitatea să recurgă pe cale convenţională, clauza penală înscrisă de părţi în contract trebuie examinată sub două comandamente juridice, astfel: clauza penală să nu contravină cerinţelor actului normativ mai sus menţionat, în legătură cu încheierea, executarea şi efectele contractului de leasing; clauza penală extinsă la regimul juridic al dreptului comun să corespundă scopului instituit de legiuitor.

Contractul de leasing în cauză nu este un contract de leasing pur şi simplu, în mod tipic utilizat în practică pentru achiziţionarea unui autovehicul, utilaj, etc. în stare de folosinţă imediată, ci îmbină caracterele juridice ale contractului de locatiune cu cele ale unui contract de finanţare-împrumut, cuprinzând şi aspecte ale antreprizei de construcţii.

Bunul care face obiectul contractului este un bun viitor, care a nu a fost folosit de recurentă pe perioada de derulare a contractului, nefiind finalizat, deci imposibil de întrebuinţat în scopul de a produce valoare pentru societate.

Conform normelor Ministerului Finanţelor Publice bunul care a făcut obiectul leasingului este interpretat ca investiţie în curs, iar în momentul rezilierii contractului de către C., valoarea acestuia a fost trecută pe pierderi în contabilitatea recurentei, fără ca această investiţie să fi produs până la această dată vreun beneficiu sau să fi contribuit la activitatea rafinăriei.

Bunul pretins că a fost livrat de către C. în baza contractului nu este folosibil nici în prezent şi după rezilierea contractului de leasing a fost lăsat în custodia societăţii.

Daunele interese pretinse, în sumă de 8.639.151,63 Euro + TVA, constând în ratele pe care recurenta le-ar fi datorat după momentul predării bunului, au o cauză ilicită, C. profitând de rezilierea contractului mai mult decât ar profita din derularea lui în condiţii normale.

Nu există o obligaţie a utilizatorului, decurgând din lege, de a plăti pe lângă sumele mai sus precizate şi capitalul nerambursat aferent contractului, aspect ce constituie în fapt o sarcină evident excesivă impusă utilizatorului, iar prejudiciul suferit de creditor ca urmare a neexecutării corespunzătoare a obligaţiilor de către debitoare nu rămâne nereparată în cazul înlăturării indemnizaţiei de reziliere, deoarece creditorul a obţinut toate sumele datorate până la data restituirii bunurilor, penalităţile aferente, conform angajamentului de plată, păstrând şi proprietatea asupra bunului, de care utilizatorul nu s-a folosit, acesta nefiind finalizat.

În cazul dedus judecăţii, se poate constata ca beneficiul nerealizat de către parâtă ar fi fost după 7 ani, cât dura contractul de leasing, în sumă de 2.204.042,49 euro, adică de 4 ori mai mic decât despăgubirile solicitate în situaţia rezilierii înainte de termen, ceea ce conduce indubitabil la concluzia unei îmbogăţiri fără justă cauză şi la caracterul ilicit al clauzei prevăzute la art. 16.8 lit. c) din contract.

Pentru aceste considerente, daunele interese pretinse, în sumă de 8.639.151,63 Euro + TVA, constând în ratele pe care recurenta le-ar fi datorat după momentul predării bunului, au o cauză ilicită dacă sunt solicitate suplimentar restituirii posesiei bunului - obiect al leasingului, fiind şi nedovedite, neavând deci un caracter cert, lichid şi exigibil.

Intervenientele accesorii S.C D. S.R.L. şi S.C. E. S.R.L. au declarat recurs împotriva aceleiaşi decizii, motivele fiind, în esenţă, următoarele:

Instanţa de apel nu a răspuns celui de al doilea motiv de apel invocat de recurente, referitor la recalificarea cererii reclamantei din cerere în anulare în cerere în pretenţii, fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din noul C. proc. civ.

Obligaţia de a motiva hotărârea este prevăzută expres la art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., lipsa acesteia atrăgând nulitatea actului de procedură, conform prevederilor de la art. 174 şi art. 176 din acelaşi cod.

Instanţa de apel a aplicat eronat prevederile art. 15 din O.G. nr. 51/1997, normă de drept material (motiv prevăzut la art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.).

Prevederile art. 15 din O.G. nr. 51/1997 permit finanţatorului să încaseze nu numai debitele restante, ci şi valoarea nefacturată a ratelor de leasing "dacă se prevede altfel", în sensul că cel ce a folosit un bun în sistem leasing, trebuie să restituie nu numai bunul, ci şi restul ratelor de leasing ce nu au fost achitate, urmare a rezilierii contractului. Motivaţia economică a cumulării celor două sancţiuni este simplă şi vizează obţinerea profitului estimat, bunul fiind în mod invariabil vândut, de regulă la o valoare mai mică.

Atât timp cât în speţa dedusă judecăţii obiectul contractului de leasing nu îl formează un automobil ori un echipament ce poate fi pus în funcţiune/folosit de îndată ce s-a semnat contractual de leasing, potenţialii cumpărători fiind teoretic inexistenţi, bunul în leasing fiind "croit" după nevoile specifice ale utilizatorului, precum şi pentru faptul că în contract "s-a prevăzut altfel", conform dispoziţiei de la art. 16.7, numai cel ce foloseşte un bun în sistem leasing, este obligat să restituie finanţarea de care a beneficiat, ori de care trebuia să beneficieze, pentru acoperirea prejudiciului produs în urma neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale de către utilizator.

Caracterul complex al relaţiilor dintre reclamanta A. S.A. şi pârâta C. S.A., care introduce în cadrul contractual şi terţul executant H. S.R.L., impune ca rezolvarea situaţiei avute în vedere la art. 16.4 din contractul de leasing - rezilierea contractului înainte de finalizarea şi punerea în funcţiune a instalaţiei de hidrodesulfurare - să fie efectuată într-un alt cadru, specific contractelor de antrepriză, având în vedere faptul că transmiterea proprietăţii către pârâta C. S.A. asupra bunului ce urma să fie realizat prin contractul de furnizare la cheie nr. 579/6.03.2008 nu poate face obiectul finanţării în leasing, un astfel de scop mediat nefiind urmărit de aceasta, cât şi pentru faptul că transmiterea proprietăţii şi atributele exercitării depline a acesteia trebuie însoţite şi de constituirea unor drepturi reale asupra terenului pe care bunul s-a edificat. În speţa dedusă judecăţii, niciuna din aceste condiţii nu este îndeplinită.

Leasingul financiar trebuie interpretat şi pus în aplicare conform normelor emise de Ministerul Finanţelor Publice ori Guvern, referitoare la o investiţie în curs, această "investiţie", în cazul dedus judecăţii, nu a produs niciun fruct/beneficiu, nu a fost folosită şi nu a contribuit la activitatea reclamantei.

Aplicarea eronată a normelor de drept material vizează şi teza finală a art. 15 din O.G. nr. 51/1997 conform cu care finanţatorul ar fi îndreptăţit la plata sumelor reprezentând rate nefacturate.

Aceste dispoziţii nu se aplică în mod automat cu privire la toate prevederile contractului de leasing deoarece obiectul contractului nu îl reprezintă simpla transmitere a dreptului de folosinţă asupra bunului obiect al finanţării. În acest sens sunt şi prevederile art. 2 din contractul de leasing, conform cu care obiectul acestuia este "instalaţie de hidrodesulfurare motorină cu recuperare sulf conform contract de furnizare "la cheie" nr. 579 din data de 26.03.2008", precum şi întreg contractul nr. x/26.03.2008, încheiat între C. S.A., reclamantă şi contractorul S.C. H. S.R.L.

În cazul contractului de leasing nr. x/26.03.2008, folosinţa bunului, contrar prevederilor art. 1 din O.G. nr. 51/1997, nu se transmite de la momentul semnării contractului ci ulterior, la finalizarea acestuia, după punerea în funcţiune.

Nu este îndeplinită condiţia posibilităţii de utilizare a bunului pe durata leasingului, contrar prevederilor art. 6 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 51/1997, utilizarea fiind de esenţa contractului de leasing.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ. şi pe celelalte prevederi legale invocate în cererea de recurs .

A fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care s-a constatat că acesta este admisibil, completul de filtru, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 22 martie 2017, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a depus punct de vedere cu privire la raport, arătând că administratorul special B. are dreptul de reprezenta societatea şi de a formula, în numele acesteia, recurs. În ceea ce priveşte admisibilitatea căii de atac, arată că este de acord cu concluziile raportului întocmit în cauză.

Recurentele-interveniente au depus punct de vedere, arătând că îşi însuşesc concluziile din raport, în sensul că recursul este admisibil, fiind cirscumscris motivului prevăzut de art. 488 pct. 8 din noul C. proc. civ.

Analizând hotărârea recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A., aflată în procedura de insolvenţă, prin administrator special B., este nefondat, motivat de următoarele considerente:

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din noul C. proc. civ. se invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 15 din O.G. nr. 51/1997, prin raportare la prevederile art. 16.8 din contractul părţilor.

Conform dispoziţiilor art. 16.4 lit. g) din contractul de leasing financiar nr. 60881 din 26.03.2008, locatorul poate rezilia contractul, de plin drept, fără a fi necesare punerea în întârziere şi intervenţia instanţei de judecată, în cazul întârzierii plăţii integrale timp de 30 de zile lucrătoare a unei rate de leasing, a unei prime de asigurare sau a oricărei obligaţii de plată prevăzute în contract.

În cazul returnării obiectului contractului, utilizatorul nu poate solicita restituirea plăţilor efectuate până la acel moment sau părţi din ele, acestea fiind considerate ca reprezentând contravaloarea posesiei şi folosinţei obiectului contractului - art. 16.7 din contractul de leasing financiar nr. 60881 din 26.03.2008.

Art. 16.8 lit. c) prevede că, în cazul restituirii obiectului contractului către locator, ca urmare a rezilierii din vina utilizatorului, acesta va plăti cu titlu de daune interese " contravaloarea Obiectului prezentului Contract, înţelegând prin aceasta valoarea de intrare, la care se adaugă cheltuielile de închidere a contractului de leasing, taxele şi impozitele legale (TVA, taxe vamale, cheltuieli de radiere şi cu alte servicii etc. după caz), luându-se în considerare sumele deja achitate în contul Obiectului prezentului Contract cu titlu de capital."

Conform dispoziţiilor art. 15 din O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing (forma în vigoare la data încheierii contractului de leasing financiar) "Dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută obligaţia de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadenţa prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing."

Potrivit dispoziţiilor art. 977 din vechiul C. civ. "Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor."

Interpretarea sistematică este stabilită de art. 982 din acelaşi cod, potrivit căruia toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecareia înţelesul ce rezultă din actul întreg, când este îndoială, convenţia interpretându-se în favoarea celui care se obligă (art. 983 din C. civ.).

Raportat la aceste dispoziţii legale, reiese că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, părţile convenind ca, în cazul rezilierii contractului din culpa utilizatorului, acesta să restituie bunul şi să achite valoarea de intrare şi cheltuielile legate de încheierea contractului, clauza contractuală conţinută la art. 16.8 lit. c) nefiind în contradicţie cu dispoziţiile art. 15 din O.G. nr. 51/1997.

Nu poate fi reţinut, de asemenea, argumentul recurentei cu privire la ilicitatea clauzei conţinute la art. 16.8 lit. c) din contract.

Cauza este definită ca acel element al actului juridic civil, care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act, aceasta trebuind să fie licită, conform dispoziţiilor art. 948 pct. 4 din vechiul C. civ.

Conform dispoziţiilor art. 968 din acelaşi cod, "Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice."

Acordul părţilor, cu privire la daunele interese ce se cuvin locatorului ca urmare a rezilierii contractului din culpa utilizatorului, nu susţine alegaţia recurentei cu privire la ilicitatea clauzei contractuale, cu atât mai mult cu cât părţile sunt libere să evalueze prejudiciul în cazul neîndeplinirii culpabile a obligaţiilor asumate.

Argumentele recurentei privitoare la caracterul de bun viitor, care din punct de vedere economic trebuie privit ca investiţie, la faptul că acesta nu a fost folosit niciodată de recurentă, fiind lăsat în custodia sa, nu constituie critici de nelegalitate cu privire la decizia recurată, ca de altfel nici afirmaţia că intimata C. S.A. profită de rezilierea contractului mai mult decât de derularea lui în condiţii normale.

Prealabil analizării recursurilor declarate de intervenientele accesorii S.C D. S.R.L. şi S.C. E. S.R.L., se impune, prin raportare la dispoziţiile art. 248 alin. (1) din noul C. proc. civ., analizarea excepţiei netimbrării recursurilor declarate de interveniente, invocată de intimata-pârâtă S.C. F. S.R.L.

Excepţia va fi respinsă, pentru următoarele motive:

În speţă, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., aflată în procedura insolvenţei, este scutit de la obligaţia achitării taxei judiciare de timbru, prin raportare la dispoziţiile art. 77 din Legea nr. 85/2006.

Potrivit dispoziţiilor art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, "Dacă legea nu prevede altfel, este scutită de la plata taxei judiciare de timbru orice cerere pentru exercitarea unei căi de atac, ordinare şi extraordinare, împotriva hotărârii judecătoreşti prin care a fost soluţionată o acţiune sau cerere scutită, potrivit legii, de taxă judiciară de timbru."

Având în vedere dispoziţiile art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013, mai sus enunţate, reiese că cererile de recurs declarate de către interveniente sunt scutite de la obligaţia achitării taxei judiciare de timbru.

Analizând recursurile declarate de intervenientele accesorii S.C D. S.R.L. şi S.C. E. S.R.L., ale căror motive sunt identice, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele motive:

Criticile referitoare la omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa cu privire la motivul de apel ce viza recalificarea cererii reclamantei din cerere în anulare în cerere în pretenţii vor fi înlăturate.

Potrivit dispoziţiilor art. 444 alin. (1) din noul C. proc. civ., "Dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare."

Art. 445 din acelaşi cod statuează că "Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442-444."

Raportat la dispoziţiile legale mai sus enunţate, reiese că nu poate fi invocată pe calea recursului omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa cu privire la un motiv de apel.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din noul C. proc. civ., potrivit căruia instanţa de apel a aplicat eronat prevederile art. 15 din O.G. nr. 51/1997, este nefondat.

Nu poate fi reţinut argumentul recurentelor în sensul că specificul actului juridic încheiat de părţi impune ca rezilierea contractului înainte de finalizarea şi punerea în funcţiune a instalaţiei de hidrodesulfurare să fie supusă regulilor aplicabile contractului de antrepriză.

Părţile au încheiat un contract de leasing financiar, supus dispoziţiilor O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, fiind aşadar aplicabil şi art. 15 din acest act normativ.

Nu poate exista îndoială cu privire la natura actului juridic încheiat de părţi, cu atât mai mult cu cât acesta a fost încheiat sub imperiul vechiul C. civ. între recurenta S.C. A. S.A., având calitate de comerciant şi S.C. C. S.A., în calitate de finanţator.

Argumentul că leasingul financiar trebuie interpretat şi aplicat conform normelor emise de Ministerul Finanţelor Publice ori de Guvern referitoare la o investiţie în curs şi că această investiţie nu a putut fi folosită şi nu a contribuit la activitatea reclamantei nu reprezintă o critică de nelegalitate a deciziei recurate.

Nu poate fi reţinută nici alegaţia recurentelor în sensul aplicării eronate a tezei finale a art. 15 din O.G. nr. 51/1997, motivat de faptul că actul juridic ce a intervenit între recurenta S.C. A. S.A. şi intimata S.C. C. S.A. contravine dispoziţiilor art. 1 şi art. 6 alin. (1) lit. d) din acest act normativ.

Obiectul contractului a fost stabilit de părţile contractante, din argumentele expuse anterior reieşind că acesta este supus dispoziţiilor O.G. nr. 51/1997.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din noul C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă SOCIETATEA A. S.A., PRIN ADMINISTRATOR SPECIAL B. împotriva deciziei civile nr. 1001/A/2016 din 6 iunie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi recursul recurentelor - interveniente S.C. D. S.R.L. şi S.C. E. S.R.L., PRIN LICHIDATOR JUDICIAR G. împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă SOCIETATEA A. S.A., PRIN ADMINISTRATOR SPECIAL B. împotriva deciziei civile nr. 1001/A/2016 din 6 iunie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Respinge excepţia netimbrării recursurilor declarate de recurentele - interveniente S.C. D. S.R.L. şi S.C. E. S.R.L., PRIN LICHIDATOR JUDICIAR G., invocată de intimata-pârâtă S.C. F. S.R.L.

Respinge recursul declarat de recurentele - interveniente S.C. D. S.R.L. şi S.C. E. S.R.L., PRIN LICHIDATOR JUDICIAR G. împotriva deciziei civile nr. 1001/A/2016 din 6 iunie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2017.