Abusiveness of jurisdiction clause in consumer credit contract and exclusive territorial competence under EU consumer protection law

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 21 mai 2019 pe rolul Judecătoriei Mizil, sub număr de dosar x/2019, reclamanţii A. şi B., au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., denumită anterior D. S.A., solicitând instanţei de judecată ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să se constate caracterul abuziv al clauzelor indicate mai jos, din contractul de credit nr. x/14.02.2008, contract încheiat pentru refinanţarea altor împrumuturi, în cuantum de 15745 Euro pentru o perioadă de 120 de luni, după cum urmează:

- pct. 3.2 din contract - dobânda se poate modifica in funcţie de indicele de referinţă şi marja băncii, . . . . . . . . . .;

- pct. 3.3 . . . . . . . . . .împrumutatul este obligat să se prezinte la bancă pentru a primi un nou grafic de rambursare,..., fără a fi necesară semnătura acestuia, banca fiind exonerată de orice obligaţie sau informare în cazul în care modifică marja băncii conform deciziei sale;

- pct. 4 - comision de acordare 5% din suma solicitată;

- pct. 6 - valoarea DAE se va modifica în funcţie de fluctuaţiile înregistrate pe parcursul derulării contractului de componentele sale;

- pct. 8.6 în ceea ce priveşte cuantumul dobânzilor penalizatoare, banca având dreptul de a revizui nivelul penalităţilor in funcţie de politica sa de creditare;

- art. 3 din actul adiţional nr. x/10.05.2010,în ce priveşte comisionul de restructurare de 1 % din valoarea sumei rămase de rambursat;

- art. 5 din actul adiţional nr. x/10.05.2010 în ceea ce priveşte marja băncii;

- art. 3 din actul adiţional nr. x/17.01.2011, în ce priveşte comisionul de restructurare de 1 % din valoarea sumei rămase de rambursat;

- să fie obligată banca să returneze toate sumele încasate în contul acestor comisioane şi dobânda majorată, din momentul încheierii contractului şi până la zi, la care se adaugă dobânda legală, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, precum şi Directiva nr. 93/13/CEE.

La 11 iunie 2019, reclamanţii au depus la dosar precizări, prin care au arătat faptul că, acţiunea din materia clauzelor abuzive este considerată a fi o acţiune în realizare, valoarea fiind pana la 200.000 RON, competenta fiind judecătoria, de la domiciliul reclamantului-consumator, conform dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 9 iulie 2019, pârâta a depus la dosar întâmpinare la cererea de chemare în judecată promovată de reclamanţii mai sus menţionaţi, prin care a solicitat instanţei să dispună în sensul respingerii acesteia, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluţionarea prezentei acţiuni.

Prin sentinţa civilă nr. 992 din 3 octombrie 2019, Judecătoria Mizil a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

În motivarea acestei sentinţe, s-a reţinut, în esenţă, că potrivit dispoziţiilor art. 13.5 din Contractul de credit:

"Litigiile rezultate din prezentul Contract care nu pot fi soluţionate pe cale amiabilă, se soluţionează de instanţele de judecată competente din Bucureşti".

Conform art. 19 C. proc. civ. de la 1865, în vigoare la momentul încheierii contractului dintre părţi, acestea pot conveni, prin înscris sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, au competenţa teritorială, afară de cazurile prevăzute de art. 13, 14, 15 şi 16.

Art. 113 pct. 8 C. proc. civ. prevede că, în afară de instanţele prevăzute la art. 107 - 112, mai sunt competente instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor.

Potrivit art. 126 C. proc. civ., părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei că procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă.

Între părţi s-a încheiat contractul de credit, prin care reclamanţii au primit suma de 15.745,80 euro, rambursabili în 120 de rate lunare.

În cauza de faţă, obiectul cauzei îl reprezintă constatarea caracterului abuziv al unor clauze din Contractul de credit şi restituirea sumelor încasate în baza acestor clauze.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, instanţa reţine că părţile au înţeles să aleagă competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea instanţelor judecătoreşti din Bucureşti.

Prin urmare, părţile, în considerarea prevederilor legale în vigoare la data încheierii Contractului, în baza acordului de voinţă exprimat, au încheiat o convenţie atributivă de competenţă, prin care au convenit prorogarea convenţională de competenţă teritorială, derogând astfel de la competenţa teritorială alternativă reglementată de lege lata de art. 113 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, prin convenţia atributivă de competenţă, părţile au stabilit că, în cazul declanşării oricărui litigiu născut în legătură cu Contractul de credit, instanţa competentă teritorial să judece litigiul este instanţa din Bucureşti.

De asemenea, potrivit prev. art. 107 alin. (1) C. proc. civ., regula generală o constituie competenţa de la sediul pârâtului, iar sediul social al pârâtei este în Sectorul 1 Bucureşti.

Sub acest aspect, în ceea ce priveşte art. 126 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia civilă nr. 3349/29.10.2014, în soluţionarea unui conflict negativ de competenţă, a statuat că şi raportat la prevederile art. 129 alin. (3) C. proc. civ. şi ale art. 126 C. proc. civ., competenţa teritorială este de ordine privată, astfel că de la aceasta se poate deroga, drept urmare, rezultă cu evidenţă că voinţa părţilor a fost aceea de a stabili competenţa de soluţionare a litigiilor în favoarea instanţelor de judecată din Bucureşti şi, prin urmare, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti este competentă teritorial să soluţioneze cauza.

În consecinţă, atât prorogarea convenţională de competenţă, cât şi competenţa teritorială de drept comun, indică o singură instanţă competentă teritorial să judece acest litigiu, respectiv, instanţa de la sediul social al pârâtei. Instanţa reţine că, şi din prisma Legii nr. 193/2000, clauza atributivă de competenţă nu este abuzivă, având în vedere distanţa relativ mică dintre domiciliul pârâţilor (oraşul Mizil) şi Bucureşti, astfel încât este evident că nu se pune problema ca respectiva clauză să fie abuzivă, neexcluzând sau neobstrucţionând dreptul reclamanţilor de a introduce acţiuni în justiţie, cu atât mai mult cu cât aceasta nu a fost considerată ca fiind abuzivă de către reclamanţii din prezenta cauză, prin cererea de chemare în judecată.

Pârâta a invocat excepţia analizată prin întâmpinare, până la primul termen de judecată, reclamanţii nu au formulat răspuns la întâmpinare referitor la această excepţie faţă de alegerea de competenţă declarată în contract. Mai mult decât atât, prin precizarea aflată la dosar - fila x, reclamanţii au arătat că, în ce priveşte competenţa teritorială în soluţionarea unei acţiuni în constatare prin care se solicită instanţei de judecată să constate caracterul abuziv al unor clauze contractuale, reclamantul consumator poate introduce acţiunea, fie la instanţa de la sediul pârâtului profesionist, conform dispoziţiilor art. 107 C. proc. civ., fie la instanţa de la domiciliul reclamantului consumator, conform dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 129 alin. (3), art. 130 alin. (4), art. 132 alin. (1) C. proc. civ., Judecătoria Mizil a admis excepţia invocată şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, iar la termenul din 25 noiembrie 2019, instanţa a invocat, la rândul său, excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

În soluţionarea excepţiei, instanţa a avut în vedere hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în procedura hotărârii preliminare, în cauza C-137/08, privind VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva Ferenc Schneider, precum şi Directiva nr. 93/13/CEE.

Analizând contractul de credit nr. x/14.02.2008 strict prin prisma competenţei teritoriale, instanţa a constatat că în art. 13.5 din clauzele contractuale a fost inserată clauza potrivit căreia litigiile rezultate din prezentul contract care pot fi soluţionate amiabil între părţi, se soluţionează de instanţele de judecată competente din Bucureşti. Prin urmare, a fost stabilită astfel o competenţă exclusivă în favoarea instanţelor de la sediul furnizorului de servicii, profesionist, care în speţă are calitatea de pârâtă.

Având în vedere că actul juridic a cărui nulitate parţială se solicită a fi constatată a fost încheiat înainte de intrarea în vigoare a Noului C. proc. civ., nu poate fi aplicabilă sancţiunea considerării clauzei privind alegerea de competenţă ca nescrisă.

Cu toate acestea, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în jurisprudenţa sa (Costa vs. Enel din 15.7.1964) a consacrat principiul supremaţiei dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre şi că, obiectivul integrării pe care îl urmăreşte Uniunea nu poate fi realizat decât dacă dreptul comunitar este respectat şi interpretat uniform în toate statele membre, supremaţia dreptului comunitar asupra celui naţional fiind o condiţie sine qua non a integrării.

În consecinţă, s-a arătat că aplicarea jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este obligatorie pentru judecătorul naţional.

Prin urmare, având în vedere jurisprudenţa CJUE, instanţa de judecată este obligată din oficiu să procedeze la analizarea caracterului abuziv al clauzei contractuale privind alegerea de competenţă exclusiv la sediul băncii.

Astfel, instanţa va analiza în continuare dacă alegerea competenţei instanţei de la sediul furnizorului poate provoca un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Din înscrisurile depuse rezultă că domiciliul reclamanţilor se află în judeţul Prahova, la o distanţă suficient de mare faţă de instanţa stabilită ca fiind competentă (o călătorie de 2 ore dus, 2 ore întors).

Dată fiind distanţa dintre localitatea de domiciliu a reclamanţilor şi instanţa apreciată ca fiind competentă teritorial, se creează o prezumţie în sensul că timpul necesar pentru deplasare şi cheltuielile implicate în sarcina consumatorului pentru a compărea în faţa instanţei s-ar putea dovedi disuasive şi l-ar putea determina pe acesta să renunţe la orice acţiune în justiţie sau la orice apărare.

Reclamanţii au solicit judecarea cauzei la instanţa de la domiciliul lor, clauza de alegere a competenţei fiind standard, preformulată, fapt ce rezultă în mod evident din modul de redactare a clauzei din contract.

Mai mult decât atât, noua reglementare din C. proc. civ. a preluat principiile ce s-au conturat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în ceea ce priveşte competenţa teritorială în materia consumatorilor, în acest sens fiind relevante dispoziţiile art. 126 alin. (2) C. proc. civ. care stipulează în mod expres ineficacitatea unei clauze atributive de competenţă prevăzute anterior naşterii dreptului la acţiune, acest text de lege constituind preluarea în dreptul intern chiar a interpretării date de Curte dispoziţiilor Directivei.

În consecinţă, nu se putea da eficacitate unei clauze atributive de competenţă care, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 interpretat în sensul hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie Uniunii Europene în procedura hotărârii preliminare, în cauza C-137/08, privind VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva Ferenc Schneider, este abuzivă făcând parte din categoria celor având ca obiect sau ca efect excluderea sau obstrucţionarea dreptului consumatorului de a introduce acţiuni în justiţie, categorie prevăzută la punctul 1 litera (l) din anexa la directivă, sancţiunea considerării ca abuzivă fiind asimilată unei nulităţi absolute şi parţiale care trebuie invocată de instanţă din oficiu, cu atât mai mult cu cât consumatorul a învederat caracterul abuziv al clauzei.

Astfel, clauza atributivă de competenţă este considerată abuzivă şi nu produce niciun efect, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti neputându-şi astfel întemeia competenţa pe această clauză desfiinţată atâta timp cât voinţa reclamanţilor a fost să sesizeze instanţa de la domiciliul lor, competentă teritorial, potrivit art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, s-a mai arătat că din jurisprudenţa Curţii în materia protecţiei consumatorului (Cauza Océano Grupo Editorial S.A. v Roció Murciano Quintero), instanţa a reţinut că, s-a stabilit că este inechitabil şi mult prea oneros să se pretindă consumatorului să formuleze cererea de chemare în judecată împotriva comerciantului care i-a încălcat drepturile la instanţa de la sediul acestuia din urmă.

De asemenea, acelaşi raţionament a fost reţinut de ICCJ în decizia nr. 1640/04.10.2019 pronunţată în soluţionarea unui conflict de competenţă.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse şi de principiul asigurării accesului efectiv la justiţie,în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mizil. Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Judecătoriei Mizil competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Prin acţiunea promovată, reclamanţii au învestit instanţa cu o acţiune în constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate în contractul de credit nr. x din 14 februarie 2008, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

Regula de drept comun în materia competenţei teritoriale este înscrisă în art. 107 C. proc. civ., conform căruia:

"cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Prin urmare, norma evocată se aplică ori de câte ori nu există o dispoziţie legală care să stabilească o altă instanţă competentă din punct de vedere teritorial.

Prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în procedura chestiunilor preliminare, în cauza C 137/08 privind pe VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva Ferenc Schneider s-a reţinut că, potrivit unei jurisprudenţe constante, sistemul de protecţie pus în aplicare prin directivă se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau un furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, fiind vorba de un contract de adeziune ale cărui clauze şi condiţii sunt stabilite de bancă, consumatorii având posibilitatea de a le accepta sau nu, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora.

Astfel, pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva nr. 93/13/CEE, Curtea a subliniat că situaţia de inegalitate existentă între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor la contract, asigurată de instanţa naţională, care trebuie să verifice dacă o clauză din contractul care face obiectul litigiului cu care este sesizată intră în domeniul de aplicare al directivei.

În ceea ce priveşte o clauză nenegociată, inserată într-un contract încheiat între un consumator şi un profesionist, care conferă competenţă exclusivă instanţei în raza căreia era situat sediul profesionistului, Curtea a statuat, la punctul 24 din Hotărârea Océano Grupo Editorial şi Salvat Editores, că trebuie considerată abuzivă în sensul art. 3 din directivă în cazul în care, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Cum în contractul ce face obiectul litigiului a fost inserată o clauză atributivă de competenţă teritorială exclusivă în favoarea instanţei de la sediul băncii, pârâtă în cauză, Înalta Curte reţine că în mod corect Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a avut în vedere dezechilibrul dintre poziţiile partenerilor contractuali şi prejudiciul care se creează reclamantului-consumator prin prorogarea convenţională de competenţă în favoarea instanţei de la sediul băncii, reţinând, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, că instanţa naţională trebuie să se conformeze acestor statuări, chiar prin invocarea din oficiu a necompetenţei sale teritoriale relative, în considerarea prevalenţei dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre.

Este de reţinut că, în jurisprudenţa sa (Costa vs. Enel), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a consacrat principiul supremaţiei dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre şi că, obiectivul integrării pe care îl urmăreşte Uniunea nu poate fi realizat decât dacă dreptul comunitar este respectat şi interpretat uniform în toate statele membre, supremaţia dreptului comunitar asupra celui naţional fiind o condiţie sine qua non a integrării.

În consecinţă, aplicarea jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este obligatorie pentru judecătorul naţional.

În materia protecţiei consumatorului (Cauza Océano Grupo Editorial S.A. vs. Roció Murciano Quintero), Curtea a mai reţinut că este inechitabil şi mult prea oneros să se pretindă consumatorului să formuleze cererea de chemare în judecată împotriva comerciantului, care i-a încălcat drepturile, la instanţa de la sediul acestuia din urmă.

În consecinţă, referitor la competenţa teritorială, Înalta Curte reţine că potrivit art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru cererile privind constatarea nulităţii absolute sau anularea contractelor încheiate cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor, cum este cazul în speţă, legiuitorul a prevăzut o competenţă alternativă, în favoarea instanţei de la domiciliul consumatorului.

Totodată, textul art. 116 din C. proc. civ. stabileşte că reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Cum în speţă reclamanţii au calitatea de consumatori în raport cu pârâta profesionist, faţă de natura şi obiectul acţiunii, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei revine instanţei de la domiciliul reclamanţilor, respectiv Judecătoriei Mizil, în raport şi cu împrejurarea că, prin înregistrarea acţiunii pe rolul unei instanţe situate în judeţul în care domiciliază, reclamantul şi-a exprimat opţiunea, conform art. 116 C. proc. civ.

Faţă de considerentele anterior expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mizil, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mizil.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2020.