Consumer credit jurisdiction clause deemed void; negative conflict resolved in favor of consumer's domicile court

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa, la data de 16.05.2016 sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa:

- sa se constate caracterul abuziv al clauzelor de la art. 3.2, prin aplicarea sancţiunii nulităţii absolute şi restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă în baza clauzelor abuzive;

- sa se constate caracterul abuziv al clauzei de la art. 4, prin aplicarea sancţiunii nulităţii absolute şi restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare în cuantum de 5% în baza clauzelor abuzive;

- să se constate caracterul abuziv al clauzelor de risc valutar prevăzute de art. 8.6 prin aplicarea sancţiunii nulităţii absolute şi restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă penalizatoare în cuantum de 8% pentru neplata ratelor la în baza clauzelor abuzive;

- să se constate caracterul abuziv al clauzelor de risc valutar prevăzute de art. 81 şi 8.4 prin aplicarea sancţiunii nulităţii absolute şi diferenţelor de curs valutar achitate în plus de reclamant, actualizate cu rata inflaţiei în baza clauzelor abuzive;

- să se constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 13.5 privitoare la stabilirea competenţei teritoriale de soluţionare a litigiilor izvorâte din contract;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În drept, reclamantul a invocat prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, precum şi dispoziţiile art. 453 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta B. S.A. a invocat excepţia de necompetenţă teritorială a Judecătoriei Constanţa.

Prin sentinţa civilă nr. 11538 din 11 octombrie 2016, Judecătoria Constanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a dispus declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 126 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la faptul că, în litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, iar potrivit dispoziţiilor art. 13.5 din contractul de credit "litigiile rezultate din prezentul contract care nu pot fi soluţionate pe cale amiabilă se soluţionează de instanţele de judecată competente din Bucureşti".

Astfel, prin convenţia atributivă de competenţă, părţile au stabilit ca în cazul declanşării oricărui litigiu, în legătură cu contractul de credit, instanţa care va avea competenta teritorială să judece litigiul să fie instanţa (competentă din punct de vedere material şi teritorial) din Bucureşti. Or, sediul (social) al pârâtei este în Bucureşti, astfel încât competenţa teritorială de drept comun este cea de la sediul pârâtei B. S.A.

De asemenea s-a mai reţinut, faţă de momentul încheierii contractului de împrumut şi normele procesuale care reglementau competenţa instanţelor la data perfectării acestuia, iar nu dispoziţiile inserate în Noul C. proc. civ., că nu se poate susţine că alegerea competenţei instanţei din Bucureşti, de la sediul băncii, poate provoca un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului, mai ales că această clauză atributivă de competenţă este inteligibilă şi a fost precis determinată cu ocazia încheierii contractului.

Prin sentinţa civilă nr. 535/2017 din 17 ianuarie 2017, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Judecătoriei Constanţa şi constatând ivit conflictul negativ de competenţă a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

În argumentarea acestei soluţii, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a evocat jurisprudenţa C.J.U.E. şi, în esenţă, reţinând nulitatea clauzei atributive de competenţă stipulată la art. 13.5 din contractul părţilor raportat la art. 126 alin. (2) C. proc. civ., precum şi incidenţa art. 113 alin. (1) pct. 8 şi art. 109 din acelaşi Cod, care instituie competenţa teritorială alternativă a instanţei de la domiciliului consumatorului în cererile de natura celei deduse judecăţii, având în vedere că domiciliul reclamantului este situat în municipiul Constanţa, a apreciat că, în speţă, competenţa teritorială aparţine Judecătoriei Constanţa, în favoarea căreia reclamantul a optat iniţial.

La această instanţă, cauza a fost înregistrată la data de 14 februarie 2017, sub numărul de dosar x/2016

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Judecătoriei Constanţa competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Reclamantul, prin cererea introductivă, a învestit Judecătoria Constanţa cu o acţiune în constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a unor clauze stipulate în contractul de credit nr. x/01.09.2008, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

Prin întâmpinarea depusă în faţa instanţei iniţial învestite, pârâta B. S.A. a invocat excepţia necompetenţei teritoriale, în temeiul clauzei atributive de competenţă stipulată la art. 13.5 din contractul de împrumut, solicitând declinarea competenţei teritoriale în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în a cărei rază teritorială se află sediul său.

Regula de drept comun în materia competenţei teritoriale este înscrisă în art. 107 C. proc. civ., conform căruia "cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Prin urmare, norma evocată se aplică ori de câte ori nu există o dispoziţie legală care să stabilească o altă instanţă competentă din punct de vedere teritorial.

Prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în procedura chestiunilor preliminare, în cauza C 137/08, privind pe VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva Ferenc Schneider s-a reţinut că, potrivit unei jurisprudenţe constante, sistemul de protecţie pus în aplicare prin directivă se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau un furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora.

Astfel, pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva nr. 93/13/CEE, Înalta Curte a subliniat că situaţia de inegalitate existentă între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor la contract, asigurată de instanţa naţională, care trebuie să verifice dacă o clauză din contractul care face obiectul litigiului cu care este sesizată intră în domeniul de aplicare al directivei.

În ceea ce priveşte o clauză nenegociată, inserată într-un contract încheiat între un consumator şi un profesionist, care conferă competenţă exclusivă instanţei în raza căreia era situat sediul profesionistului, Curtea a statuat, la punctul 24 din Hotărârea Océano Grupo Editorial şi Salvat Editores, că trebuie considerată abuzivă în sensul art. 3 din directivă în cazul în care, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Cum în contractul ce face obiectul litigiului a fost inserată o clauză atributivă de competenţă teritorială exclusivă în favoarea instanţei de la sediul băncii, pârâta în cauză, Înalta Curte reţine că în mod corect Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a avut în vedere dezechilibrul dintre poziţiile partenerilor contractuali şi prejudiciul care se creează reclamantului-consumator prin prorogarea convenţională de competenţă în favoarea instanţei de la sediul băncii.

În consecinţă, referitor la competenţa teritorială, Înalta Curte reţine că, clauza atributivă de competenţă inserată la art. 13.5 din convenţia de credit nu poate produce efecte, în considerarea dispoziţiilor art. 126 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că în litigiile în materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire, orice convenţie contrară fiind considerată nescrisă.

Astfel, având în vedere că dreptul la despăgubire se naşte doar subsecvent constatării caracterului abuziv şi anulării clauzelor, rezultă că inserarea clauzei atributive de competenţă în contractul de credit chiar la momentul încheierii acestuia lipseşte de eficienţă respectiva clauză.

Potrivit art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru cererile privind constatarea nulităţii absolute sau anularea contractelor încheiate cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor, cum este cazul în speţă, legiuitorul a prevăzut o competenţă alternativă în favoarea instanţelor de la domiciliul consumatorului.

Cum în speţă reclamantul are calitatea de consumator în raport cu pârâta profesionist, faţă de natura şi obiectul acţiunii, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei revine instanţei de la domiciliul reclamantului-consumator, respectiv Judecătoriei Constanţa.

Totodată, se reţine că prin înregistrarea acţiunii pe rolul acestei instanţe, reclamantul şi-a exprimat opţiunea, conform art. 116 C. proc. civ., potrivit căruia reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, instanţa nemaiputându-şi declina competenţa, având în vedere că odată introdusă cererea la una din instanţele prevăzute de lege ca deopotrivă competente, respectiva instanţă rămâne legal învestită, devenind competentă absolut să soluţioneze cauza.

Faţă de considerentele anterior expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2017.