Recovery of property value and use after annulment of sale and lease contracts: appeal dismissed on grounds of non-retroactivity of nullity in continuous performance contracts.

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă la data de 12 mai 2015, reclamanta S.C. 1 iunie S.R.L., prin administrator judiciar, a chemat în judecată pârâta S.C. A. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 15.000.000 RON, reprezentând contravaloarea folosului de tras, calculat pentru perioada 01.05.2005 - 31.12.2012 pentru imobilele identificate prin CF x - nr. top. x, CF x - nr. top. x, CF x - nr. top. x, CF x - nr. top. x, CF x - nr. top. x, CF x - nr. top. x. CF x - nr. top. x, CF x - nr. top. x. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente acestei sume, începând cu data de 01.05.2005, până la data plăţii efective, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 501/PI/LP din 03 august 2015, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, au fost respinse excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca nefondată şi cererea formulată de reclamanta în insolvenţă, prin administrator judiciar B.., în partenerial cu C.., ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 95 din 02 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.C. 1 iunie S.A., prin lichidator judiciar B.., în parteneriat cu C.., împotriva sentinţei civile nr. 501/PI/LP din 03 august 2015, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, având ca obiect pretenţii.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că, după multiple dispute juridice, s-a ajuns la anularea contractelor de vânzare şi respectiv, închiriere, asupra bunului imobil ce face obiectul litigiului, care, în această manieră, a revenit în patrimoniul debitoarei reclamante, după ce, din 2005 până în 2012, a fost proprietatea pârâtei. Efectul acestei stări de fapt, a fost premisa prezentului demers judiciar, prin care se solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 15.000.000 RON, contravaloarea folosului de tras cum îl denumeşte reclamanta în cuprinsul acţiunii, calculat pentru perioada 01.05.2005-31.12.2012.

Pentru a stabili în ce măsură reclamanta este îndreptăţită la obţinerea beneficiului nerealizat - lucrum cessans, s-au analizat efectele juridice pe care le produce anularea unui act juridic, în general şi a celor două contracte analizate în speţa de faţă, în special.

În acest context, instanţa de apel a constatat că, în fond, s-au observat considerentele avute în vedere de instanţele anterioare care, au stabilit în ce manieră îşi produce efectele şi pentru ce perioadă hotărârea penală prin care s-a statuat asupra valabilităţii actelor.

Desfiinţarea actului juridic subsecvent s-a dispus prin hotărârea penală de condamnare a reprezentanţilor societăţii reclamante, cel de-al doilea act juridic anulat fiind reprezentat de un contract cu executare succesivă, fapt ce atrage după sine o particularizare a principiului retroactivităţii efectelor nulităţii, în sensul că vor fi menţinute efectele juridice produse între momentul încheierii contractului de închiriere şi momentul anulării acestuia, ca urmare a imposibilităţii obiective de restabilire a situaţiei anterioare. În consecinţă, nulitatea va produce efecte numai pentru viitor, adică începând cu momentul rămânerii definitive a hotărârii penale prin care au fost desfiinţate cele două acte juridice, respectiv decembrie 2012.

Raportat la această dată, instanţa de fond a apreciat, în mod corect, starea de fapt, raportată la hotărârile definitive, sau după caz, irevocabile, opozabile părţilor litigante.

Apoi, raportat la aceeaşi hotărâre penală, definitivă, instanţa de apel a reţinut că s-a stabilit, în speţă, ca fiind incidentă o nulitate relativă, astfel încât o reluare a acestor aprecieri nu ar conduce decât la încălcarea dispoziţiilor instanţei.

De aceea, s-a apreciat că sunt lipsite de finalitate juridică disputele teoretice declanşate între cele două părţi litigante privind natura juridică a sancţiunii aplicabile în cauză.

Faptul că reclamanta consideră că pârâta, în calitate de posesor de rea credinţă, trebuie să restituie fructele încasate cât timp a exercitat în mod nelegal calitatea de proprietar respectiv chiria, face obiectul dosarului aflat pe rolul Tribunalului Timiş, nr. 1222/30/2014.

Corect a apreciat prima instanţă faptul că, în condiţiile în care în perioada vizată de reclamantă - 01.05.2005-31.12.2012, sunt menţinute efectele juridice ale contractului de închiriere, inclusiv exercitarea de către reclamantă a dreptului de folosinţă asupra imobilelor închiriate, partea în măsură să procedeze la exploatarea eficientă a imobilelor vizate a fost reclamanta, cu atât mai mult cu cât prin contractul de închiriere acesteia i s-a oferit posibilitatea de a proceda la subînchirierea imobilelor. Faptul că o parte a acestor imobile, pentru care reclamanta a achitat chirie, au rămas nefolosite se datorează acesteia, care ar fi putut să obţină profit din subînchirierea lor, neputând fi vorba de o culpă a pârâtei în perceperea unor fructe, în condiţiile în care pârâta a exploatat imobilele respective încă din ziua achiziţionării lor, prin darea lor în locaţiune. Totodată, nu s-a făcut dovada şi nici nu s-a invocat, în concret, existenţa unor fructe pe care pârâta ar fi putut să le perceapă, dar nu le-a încasat. De aceea, în ceea ce priveşte perioada 13.05.2012 - 31.12.2012, cererea reclamantei a fost considerată nefondată.

Curtea de apel a constatat că în mod legal instanţa de fond a apreciat că celelalte consideraţii exprimate de reclamantă, referitoare la reaua-credinţă a pârâtei, precum şi la retroactivitatea efectelor nulităţii în ceea ce priveşte contractele cu executare succesivă au relevanţă doar din perspectiva noilor dispoziţii legale aplicabile odată cu intrarea în vigoare a noului C. civ., respectiv art. 1257 (3) din noul C. civ. care prevede că, la desfiinţarea contractului, părţile vor fi ţinute să restituie, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, chiar daca acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu, restituirea urmând să se facă în conformitate cu dispoziţiile art. 1639 - 1647, privind modalităţile de restituire a prestaţiilor. Cu toate acestea, având în vedere că faptul juridic generator al pretenţiilor reclamantei este situat în timp anterior intrării în vigoare a noului C. civ., dispoziţiile legale menţionate nu au aplicabilitate în cauza de faţă.

Ca urmare, critica adusă instanţei de fond că, în mod greşit reţine culpa apelantei pentru neexploatarea spaţiilor, este nefondată.

Reclamanta S.C. 1 iunie S.A., societate aflată în procedura insolvenţei, a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 95 din 02 februarie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Prin cererea de recurs, recurenta a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului la Curtea de Apel Timişoara, în vederea procedării la administrarea probaţiunii solicitate şi judecarea pe fond a cererii formulate, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În cuprinsul motivelor de recurs, recurenta a arătat la pct. I starea de fapt aferentă prezentului raport juridic, la pct. II cursul procedural al litigiului, la pct. III argumentele juridice aferente prezentei căi de atac.

Recurenta arată că atât sentinţa judecătorească atacată prin apel, cât şi decizia pronunţată de către instanţa de apel sunt nelegale şi netemeinice, având la baza nu doar o interpretare eronată a normelor juridice incidente, ci şi o interpretare incorectă a probei cu înscrisuri administrate în cadrul dosarului.

Ca şi o critică suplimentară, învederează faptul că atât prima instanţă de judecată, cât şi instanţa de apel, au respins restul probelor solicitate de către recurentă şi prin această modalitate de a judeca prezentul litigiu, a fost încălcat dreptul său la apărare, fiind pusă într-o situaţie de imposibilitate de a-şi dovedi pretenţiile cuprinse în petitul acţiunii introductive.

Susţine recurenta că instanţa de apel a înlăturat orice fel de argument juridic, plecând de la ideea că actele juridice au fost încheiate sub imperiul vechiul C. civ.

Recurenta apreciază că aceste considerente ale instanţelor de judecată sunt eronate întrucât, chiar dacă legislaţia civilă veche era lacunară în ceea ce priveşte reglementările aferente instituţiei juridice a nulităţii, practica instanţelor de judecată şi doctrina juridică au stabilit regulile aferente efectelor juridice ale acestei instituţii.

Argumentul instanţei în sensul că nulitatea în materia actelor succesive produce efecte doar pentru viitor, contravine punctului de vedere doctrinar constant exprimat şi reţinut de către instanţele de judecată.

Arată în acest sens că între noţiunea de nulitate absolută şi noţiunea de nulitate relativă, singura diferenţă priveşte regimul juridic aplicabil, efectele juridice ale instituţiei nulităţii fiind indentice.

Principiile care guvernează efectele care sunt produse de nulitatea actelor juridice sunt: anularea actului juridic subsecvent, ca urmare a anulării actului juridic principal; retroactivitatea efectelor nulităţii actului juridic civil şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, ultimele dintre cele trei efecte interesând, în opinia recurentei, prezenta speţa.

Sentinţa penală nr. 2654/21.09.2012, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul penal nr. x/2008, a evidenţiat unul dintre efectele nulităţii actului juridic civil, respectiv repunerea părţilor în situaţia anterioară, societatea comercială reclamantă redevenind proprietara imobilelor, iar societatea comercială pârâtă redobândind preţul contractului.

Deşi, prin prezenta acţiune s-a solicitat ca instanţele de judecată să aplice principiul retroactivităţii efectelor pe care le produce nulitatea actului juridic (contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/10.06.2005 de către B.N.P. D. şi a contractului de închiriere cu nr. x din 10.06.2005), atât prima instanţa de judecată, cât şi instanţa de apel au respins cererea, motivat de faptul că unul dintre actele anulate este un contract cu executare succesivă.

Recurenta arată că de la principiul retroactivitătii efectelor nulităţii actului juridic civil există două excepţii: păstrarea fructelor culese anterior anulării de către posesorul de bună-credinţă şi menţinerea efectelor produse de către un contract cu executare succesivă.

Aceasta susţine că în mod eronat instanţele de judecată au apreciat incidenţa acestor excepţii, privind situaţia păstrării fructelor culese anterior anulării de către posesorul de bună-credinţă.

Având în vedere că potrivit principiului retroactivităţii efectele nulităţii actului juridic civil se produc pentru trecut, se ajunge în situaţia identică cu cea în care părţile n-ar fi încheiat actul juridic.

Recurenta arată că potrivit art. 485 C. civ., "Posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credinţă; la cazul contrariu, el este dator de a inapoia productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică"), aceasta reprezentând o excepţie de la retroactivitatea efectelor nulităţii, mai precis păstrarea fructelor culese anterior anulării.

În această ipoteză de strictă interpretare, neretroactivitatea efectelor nulităţii se întemeiază pe ideea de protecţie a posesorului de bună-credinţă, una dintre problemele care se impune a fi clarificată fiind aceea dacă societatea comercială pârâtă, S.C. A. S.A. a fost de bună-credinţă sau de rea-credinţă în perioada cuprinsă între momentul preluării bunurilor şi data promovării acţiunii în justiţie pentru constatarea nulităţii.

Noţiunea de bună-credinţă are înţelesul prevăzut de art. 486 C. civ.:

"Posesorul este de bună-credinţă când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui viciuri nu-i sunt cunoscute".

Recurenta arată că pentru dobândirea fructelor, posesorul trebuie să fie de bună-credinţă nu numai la momentul în care a intrat în stăpânirea bunului frugifer, ci şi în fiecare moment în care percepe fructele, conform dispoziţiilor art. 487 C. civ.

Arată că pârâta S.C. A. S.A. a avut cunoştinţă, încă de la momentul încheierii atât a contractului de vânzare-cumpărare, cât şi a contractului de închiriere, de viciile titlului său.

În ceea ce priveşte menţinerea efectelor produse de către un contract cu executare succesivă, această excepţie nu este aplicabilă, întrucât obiectul cererii de chemare în judecată nu reprezintă predarea folosinţei realizate de către societatea comercialaă pârâtă, realizată pe perioada cât timp aceasta a deţinut cu rea-credinţă bunul (folosinţa nefiind posibil a fi returnată), ci obiectul acţiunii îl reprezintă suma de bani pe care societatea comercială reclamantă ar fi putut să o primească prin activitatea de închiriere a bunurilor imobile dacă aceasta ar fi avut dreptul de proprietate asupra bunurilor.

Recurenta arată că în mod eronat instanţele judecătoreşti au reţinut că pentru perioada 01.05.2005-31.12.2012, societatea comercială reclamantă este în culpă pentru neobţinerea fructelor civile aferente imobilelor, din moment ce a deţinut dreptul de folosinţă prin contractul de închiriere anulat, iar faptul că nu a şi-a exercitat dreptul de a subînchiria imobilele este o culpă a acesteia.

Susţine recurenta că ceea ce s-a neglijat a se observa, deşi s-a probat cu înscrisuri (expertiza depusă la dosar), este faptul că, deşi societatea comercială reclamantă a deţinut de iure posesia imobilelor, această posesie a fost exercitată faptic de către societatea comercială pârâtă, care a subînchiriat aceste imobile, iar sumele rezultate au fost încasate de către aceasta din urmă.

Recurenta afirmă că nu avea posibilitatea să închirieze spaţiile deţinute prin contractul de închiriere cu nr. x din data de 10.06.2005, în contextul în care societatea comercială pârâtă obţinea la data de 22.05.2009, prin decizia cu nr. 774/22.05.2009, evacuarea recurentei din spaţiul de pe str. x, loc. Timişoara.

Mai mult, aşa cum rezultă din procesul-verbal de evacuare emis de către B.E.J. E. în dosarul execuţional cu nr. 89/2011, pârâta a efectuat acte de executare pentru punerea în executare a titlului executoriu deţinut.

Invocă recurenta că instanţele de judecată au neglijat să observe că instanţa penală a reţinut cu titlu de putere de lucru judecat reaua-credinţă a intimatei, aceasta cunoscând viciile care afectau valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.06.2005 de către B.N.P. D. şi a contractului de închiriere cu nr. x din 10.06.2005.

Recurenta apreciază că intimata are obligaţia să restituie atât fructele încasate cât timp a exercitat în mod nelegal calitatea de proprietar, cât şi fructele pe care putea să le încaseze în această calitate.

În drept, recurenta a invocat dispoziţiile art. 3 din Legea 71/2011; art. 22 alin. (1) din C. proc. pen. art. 194 C. proc. civ. art. 77 alin. (1) din Legea 85/2006; art. 1254, art. 1645 din noul C. civ. art. 485, art. 487 C. civ. vechi; art. 497 din C. proc. civ. art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat instanţei să dispună:

I. constatarea nulităţii recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., motivat de faptul că recursul nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) noul C. proc. civ.

II. anularea cererii de recurs, raportat la art. 486 alin. (2) şi (3) din noul C. proc. civ., motivat de faptul că avocatul semnatar al cererii de recurs nu are mandat acordat de ambii lichidatori judiciari;

III. respingerea recursului ca inadmisibil, motivele invocate de recurentă neputând fi primite deoarece: aceleaşi motive au putut fi invocate pe calea apelului, procedura fiind legal îndeplinită; motivele invocate în apel au constat în interpretare doctrinară, sancţiuni teoretice; instanţa de apel nu a omis să se pronunţe asupra motivelor de apel şi anume dreptul material aplicabil în cauză, normele de drept procesual civil referitoare la probaţiune, în temeiul art. 488 alin. (2) şi 493 alin. (5) din C. proc. civ.

IV. respingerea ca nefodat a recursului, în cauză nefiind incident art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că mandatul putea fi acordat avocatului semnatar al cererii de recurs de către oricare dintre lichidatorii judiciari, depunând şi note de şedinţă.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Completul de filtru, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 21 septembrie 2016, comunicarea acestuia părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.

Intimata S.C. A. S.A. a depus punct de vedere prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, raportat la dispoziţiile art. 248 alin. (1) din noul C. proc. civ., se va pronunţa mai întâi asupra excepţiei lipsei calităţii de reprezentant al recurentei-reclamante, invocate de intima-pârâtă, excepţie pe care o va respinge, motivat de următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 82 alin. (1) din noul C. proc. civ., "Când instanţa constată lipsa dovezii calităţii de reprezentant a celui care a acţionat în numele părţii, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor. Dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată."

Recurenta-reclamantă se află în procedura insolvenţei, reprezentantul acesteia fiind administratorul sau, după caz, lichidatorul judiciar, potrivit atribuţiilor stabilite de art. 20 şi de art. 25 din Legea nr. 85/2006.

Recursul a fost declarat, în numele recurentei-reclamante, de avocat, fără drept de reprezentare, însă la dosarul cauzei a fost depusă la data de 22 iunie 2016 adresă de însuşire a căii de atac de către practicienii în insolvenţă, reprezentanţii legali ai recurentei, respectiv C.. şi B..

Susţinerea intimatei în sensul că nu este suficientă însuşirea recursului de către practicienii în insolvenţă desemnaţi în cauză, fiind necesară aprobarea acestuia de către comitetul creditorilor nu poate fi reţinută.

Potrivit dispoziţiilor art. 17 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, "Comitetul creditorilor are următoarele atribuţii:

a) să analizeze situaţia debitorului şi să facă recomandări adunării creditorilor cu privire la continuarea activităţii debitorului şi la planurile de reorganizare propuse;

b) să negocieze cu administratorul judiciar sau cu lichidatorul care doreşte să fie desemnat de către creditori în dosar condiţiile numirii şi să recomande adunării creditorilor astfel de numiri;

c) să ia cunoştinţă despre rapoartele întocmite de administratorul judiciar sau de lichidator, să le analizeze şi, dacă este cazul, să facă contestaţii la acestea;

d) să întocmească rapoarte, pe care să le prezinte adunării creditorilor, privind măsurile luate de administratorul judiciar sau de lichidator şi efectele acestora şi să propună, motivat, şi alte măsuri;

e) să solicite, în temeiul art. 47 alin. (5), ridicarea dreptului de administrare al debitorului;

f) să introducă acţiuni pentru anularea unor transferuri cu caracter patrimonial, făcute de debitor în dauna creditorilor, atunci când astfel de acţiuni nu au fost introduse de administratorul judiciar sau de lichidator".

Raportat la prevederile legale mai sus enunţate, alegaţia intimatei va fi înlăturată, aprobarea exercitării căii de atac a recursului de către comitetul creditorilor nefiind necesară.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul nu este fondat pentru considerentele care urmează:

Prealabil, raportat la dispoziţiile art. 483 alin. (1) din noul C. proc. civ., potrivit căruia fac obiectul recursului "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege", criticile recurentei, ce vizează hotărârea pronunţată de prima instanţă nu vor fi analizate.

Criticile privind greşita interpretare şi aplicare a principiilor efectelor nulităţii şi a dispoziţiilor art. 485, art. 486, art. 487 C. civ., vor fi înlăturate.

Efectele nulităţii sunt reflectate de pricipiile care guvernează această instituţie juridică, respectiv principiul retroactivităţii, principiul repunerii în situaţia anterioară şi principiul anulării actului subsecvent, ca urmare a anulării actului pricipal.

Principiul retroactivităţii înseamnă că nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor, ci şi pentru trecut.

Retroactivitatea presupune, deci, înlăturarea efectelor actului care s-au produs între momentul încheierii actului juridic şi cel al anulării efective a acestuia, urmărind a se ajunge în situaţia în care părţile nu au încheiat actul juridic.

De la pricipiul retroactivităţii nulităţii există şi excepţii, respectiv menţinerea efectelor în cazul unui contract cu executare succesivă şi păstrarea fructelor culese anterior anulării, în temeiul dispoziţiilor art. 485 din vechiul C. civ., ca măsură de protecţie a posesorului de bună-credinţă.

Pricipiul repunerii în situaţia anterioară este o consecinţă a pricipiului retroactivităţii, fiind regula de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic trebuie să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat.

Înalta Curte constată că în speţa dedusă judecăţii, doilea act juridic anulat este un contract cu executare succesivă, respectiv contractul de închiriere nr. 2 din 10 iunie 2005, încheiat între S.C. A. S.A. şi S.C. 1 iunie S.A., în mod corect curtea de apel făcând aplicarea excepţiei de la principiul retroactivităţii nulităţii, în sensul că nulitatea produce efecte numai pentru viitor.

În ceea ce priveşte argumentele aduse de către recurentă privitoare la situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel, la expertiza efectuată şi la înscrisurile care au fost avute în vedere pentru pronunţarea deciziei recurate, se constată că acestea reprezintă aspecte de netemeinicie, ce exced căii de atac a recursului, raportat la prevederile art. 483 alin. (3) din noul C. proc. civ. potrivit cărora "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) noul C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată, ca şi afirmaţia generală că hotărârea atacată este nelegală nu sunt suficiente, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, iar în speţă Înalta Curte constată aspectele privitoare la situaţia de fapt, probele adminsitrate sau cele cu privire la care instanţa de apel a apreciat că nu sunt utile cauzei nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. 1 iunie S.A. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR B. ÎN PARTENERIAT C. împotriva deciziei civile nr. 95 din 2 februarie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei calităţii de reprezentant al recurentei-reclamante, invocată de intima-pârâtă.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. 1 iunie S.A. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR B. ÎN PARTENERIAT C. împotriva deciziei civile nr. 95 din 2 februarie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2017.