State liability for stock market fluctuation of compensation shares following delayed listing of the Property Fund

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, prin decizia civilă nr. 364- A, pronunţată la data de 30 mai 2016, în dosarul nr. x/2014, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantele- reclamante A., B. şi C., prin mandatar D., împotriva sentinţei civile nr. 1377/25.11.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimatul- pârât Statul Român- prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs, în termen, reclamantele B., A. şi C., la data de 26 iulie 2016, solicitând admiterea recursului şi modificarea în tot a deciziei recurate, iar, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii aşa precum a fost formulată.

În recursul lor, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) Noul C. proc. civ., recurentele- reclamante au relevat, pe scurt, situaţia în fapt în cauză şi au invocat, în esenţă, următoarele motive:

Instanţa de apel a interpretat greşit în mod voit actul juridic dedus judecăţii, hotărârea dată în speţă fiind insuficient motivată şi lipsită de temei legal.

În primul rând, recurentele- reclamante au solicitat a se constata că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 446 din 29 iunie 2007, raportat la dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Constituţie.

În al doilea rând, au susţinut, instanţa de apel pur şi simplu a respins cadrul legal intern referitor la stingerea creanţelor, invocat pe larg atât în cuprinsul cererii introductive, cât şi în cererea de apel, respectiv: dispoziţiile art. 1073 din vechiul C. civ., art. 1091 din vechiul C. civ., art. 1075 din vechiul C. civ. şi dispoziţiile art. 1082 din vechiul C. civ.

De asemenea, având în vedere dispoziţiile art. 2, 5 şi 9 pct. 4 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ., recurentele- reclamante au redat în cuprinsul recursului conţinutul textelor normative de la art. 1469 din Noul C. civ., art. 1480 şi art. 1488 din Noul C. civ., art. 1490 din Noul C. civ., dispoziţiile art. 1492 din Noul C. civ., art. 1516 din Noul C. civ., art. 1518 din Noul C. civ., art. 1530 din Noul C. civ., art. 1531 din Noul C. civ., art. 1535 din Noul C. civ., art. 1536 din Noul C. civ., totul raportat la art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, disp. art. 4 lit. a) şi b) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, de asemenea, în vigoare, dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul I art. 3 din O.G. nr. 81/2007 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 446 din 29 iunie 2007, din care, susţin recurentele- reclamante reiese fără tăgadă că legiuitorul, prin promulgarea legilor speciale de reparaţie nr. 10/2011 şi Titlul VII din Legea nr. 247/2005, şi-a asumat obligaţia ca restituirea prin echivalent a imobilelor intrate în mod abuziv în posesia statului în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 şi imposibil de restituit în natură, să fie guvernate de principiul restituirii integrale, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia C.E.D.O.

Dacă cadrul legal în baza căruia au obţinut titlul de despăgubire cu regim de creanţă garantată asupra statului a constat în legislaţia specială în domeniu, Legea nr. 10/2001 şi Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cadrul legal aferent stingerii integrale a dreptului de creanţă, susţin recurentele- reclamante, nu poate fi altul decât legislaţia dreptului comun în materie, mai sus- arătat.

Cât priveşte vădita discriminare între două categorii diferite de creditori cu drepturi egale asupra debitorului lor - Statul Român, recurentele- reclamante au susţinut că instanţa de apel a făcut vagi referiri la această vădită discriminare, de asemenea, invocată cu lux de amănunte în atât cererea introductivă, cât şi în apel. Astfel, se susţine, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 14 din CEDO şi dispoziţiile art. 16 din Constituţie, raportat la jurisprudenţa CEDO în domeniu, care reprezintă interpretarea oficială a CEDO.

Câr priveşte susţinerile instanţei de apel, cum că în speţă nu sunt întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale: fapta ilicită, prejudiciu şi legătura de cauzalitate raportat la faptul că, în opinia instanţei de fond, Statul nu a săvârşit nicio faptă ilicită, recurentele- reclamante au arătat că, Curtea de Apel Bucureşti a ales să ignore evidenţa realităţii obiective.

Astfel, au susţinut acestea, este evident că în speţă există o vădită legătură de cauzalitate între atitudinea culpabilă a pârâtului, pe de o parte, care prin omisiune intenţionată a ignorat factorii de risc menţionaţi în cererea introductivă şi, totodată, nu a respectat termenele imperative prevăzute de dispoziţiile art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin dispoziţiile art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, precum şi dispoziţiile art. 12 alin. (2) din acelaşi Titlu, inacţiuni şi omisiuni care au condus ca preţul acţiunilor FP să fie sub valoarea nominală de 1 leu/acţiune, pentru motivele pe larg dezvoltate în cererea introductivă.

Iniţierea, au arătat recurentele, conform dispoziţiilor art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin dispoziţiile art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, a procedurilor legale necesare pentru iniţierea, derularea şi încheierea de oferte publice secundare de vânzare pentru pachete de acţiuni de minim 5%, emise de societăţile comerciale S.C. E. S.A. şi S.C. F. S.A. şi listarea acestora din urmă la bursă în toamna anului 2013, a influenţat la modul cel mai profund preţul de tranzacţionare pe bursă a acţiunilor emitentului Fondul Proprietatea, care au urcat de la 0,50 RON/acţiune (anterior listării celor două companii mai sus- arătate), până la 0,85 RON/acţiune (ulterior listării celor două companii energetice naţionale).

Cu menţiunea că, au mai arătat recurentele- reclamante, instanţa de apel nu a făcut nicio referire la concluziile rapoartelor de expertiză extrajudiciară depuse la dosar în ceea ce priveşte culpa Statului, cum excepţia faptului că a conchis sec cum că ar fi irelevante, deşi în opinia recurentelor concluziile primelor două obiective ar fi fost de natură a dezlega la modul cel mai elocvent dilema culpei statului în ceea ce priveşte răspunderea pentru fapta proprie.

De asemenea, recurentele- reclamante supun atenţiei instanţei de recurs împrejurarea că deşi instanţa de apel a conchis cum că neavând în temeiul dispoziţiilor art. 13 din CEDO vreun recurs în convenţionalitate, cu toate acestea, judecătorul naţional este un prim judecător al Convenţiei Europene a drepturilor Omului şi are obligaţia de a:

"asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-i preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară în legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor" (hotărârea CEDO, pronunţată în cauza Dumitru Popescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 830 din 5 decembrie 2007). Ca atare, instanţa de fond şi de apel ar fi trebuit ca, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, să aplice în speţă cu preeminenţă dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO, pentru ca, astfel, privarea abuzivă de proprietate din dreptul lor de creanţă garantată, să fie înlăturată.

Arată recurentele că au cerut doar ca însuşi cadrul legal prevăzut de legislaţia specială de reparaţie să fie aplicat în litera şi spiritul său, pentru a fi în măsură să-şi valorifice în mod integral, şi nu parţial, dreptul lor de creanţă garantată asupra statului, în cuantumul nominal al creanţei, solicitând, în speţă, decât interpretarea sistematică şi teologică, precum şi aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, disp. art. 4 lit. a) şi b) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, şi art. 3 lit. a) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007.

În plus, au mai arătat recurentele- reclamante, chiar noua Lege, nr. 165/2013 - art. 24, privind stabilirea şi plata despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, nu cuprinde dispoziţii legale privind plafonarea prin lege a despăgubirilor acordate, ci doar eşalonarea plăţii acestora.

Pe cale de consecinţă, aşa precum au mai arătat, este inadmisibil ca aplicarea în concret a unor legi speciale reparative în vigoare guvernate de principiul restituirii integrale, raportat la împrejurarea ca pârâtul nu a listat la bursa FP în termenul legal, nu a respectat termenele legale de listare la bursă a minimum 5% din acţiunile companiilor naţionale aflate în portofoliul FP la care statul este acţionar majoritar, ignorând, totodată, cu rea-credinţă principii elementare ale funcţionării pieţei de capital, să conducă de facto la obţinerea unor despăgubiri parţiale şi plafonate, în proporţie de mai puţin de 50%, în lipsa unor prevederi legale exprese în acest sens, intrate de drept în vigoare şi elaborate cu respectarea Legii nr. 24/2000.

Susţin recurentele- reclamante că, lipsirea abuzivă de proprietate cu aproximativ 30% din cuantumul despăgubirilor cuvenite, care, în conformitate cu legislaţia mai sus- arătată trebuiesc acordate integral, nu reprezintă nimic altceva în conformitate cu principiul reduction ad absurdum, decât antiteza dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, a dispoziţiilor art. 4 lit. a) şi b) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, a dispoziţiilor art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 446 din 29 iunie 2007, precum şi a Notei de fundamentare la O.U.G. nr. 4/2012 - Secţiunea a II-a pct. 1.3 alin. penultim, acel alt punct de vedere care ar conduce la consecinţe inadmisibile, de neacceptat, absurde, conform principiului de drept qui dicit de uno, negat de altero.

Recurentele- reclamante B., A. şi C. au susţinut că Statul Român s-a aflat într-o vădită culpă, întrucât a tergiversat listarea fondului la bursă timp de 5 ani de zile şi a stabilit în mod unilateral şi eminamente artificial cum că, valoarea de tranzacţionare pe bursă a acţiunilor emitentului FP va fi una şi aceeaşi cu valoarea nominală unilaterală a acţiunilor emitentului Fondului Proprietatea.

Or, se arată, activul net este un indicator folosit în domeniul fondurilor de investiţii (inclusiv, S.I.F. şi F.P.) şi reprezintă suma valorii actuale a tuturor investiţiilor unui fond (acţiuni, obligaţiuni, etc), din care se scad cheltuielile (obligaţiile) curente ale fondului. Activul net unitar (sau Valoarea Unitară a Activului Net - V.U.A.N.) se calculează împărţind activul net la numărul de unităţi de fond în circulaţie sau la numărul de acţiuni emise în cazul fondurilor închise. În cazul fondurilor deschise, valoarea unei unităţi de fond este chiar V.U.A.N.; însă, se mai arată, în cazul fondurilor tranzacţionate (ca, de exemplu, F.P. şi S.I.F.), preţul la Bursă (valoarea de capitalizare) diferă cu mult faţă de V.U.A.N., caz în care se calculează indicatorul preţ/V.U.A.N. şi se foloseşte pentru comparaţii între diverse fonduri, pieţe, perioade, etc.

Au susţinut recurentele- reclamante că, creanţa lor garantată asupra Statului este ope legis în cuantumul nominal stabilit în titlul de despăgubire, de 14.186,167 RON, iar interpretarea sistematică şi teleologică a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, a dispoziţiilor art. 4 lit. a) şi b) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi a dispoziţiilor art. 3 lit. a) din Tiltul VII al Legii nr. 247/2005, nu poate conduce la o concluzie contrară. Faptul că legiuitorul a înţeles să îi despăgubească pe foştii proprietari naţionalizaţi în mod corect, conform principiului asumat al restituirii integrale, la valoarea nominală stabilită în titlul de despăgubire, rezultă şi din Secţiunea a II-a din O.U.G. nr. 81/2007, prin care a fost introdus art. 187din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Însă, au arătat, în mod regretabil, din cauza aplicării defectuoase de către Ministerul Finanţelor Publice- acţionarul majoritar iniţial al F.P., a legislaţiei în materie- Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind listarea F.P. la Bursă, acest deziderat legitim şi salutabil al legiuitorului nu s-a mai putut concretiza.

Altminteri, prin neonorarea integrală a unor titluri de despăgubire cu regim de creanţă garantată asupra statului, din cauza unor factori aleatorii de natura temporală (momentul emiterii acţiunilor F.P. - înainte ori după listarea Fondului Proprietatea la bursă, s-ar vătăma la modul cel mai grav şi securitatea raporturilor juridice, aşa precum se arată şi în cauza Ştefănică şi alţii împotriva României.

Au mai menţionat recurentele- reclamante că, instanţa de apel, în al său raţionament în ceea ce priveşte funcţionarea Bursei, nu a luat în calcul o altă împrejurare de notorietate, şi anume, că oriunde în lume cotaţiile burselor atât cresc, cât şi scad, în funcţie de anumiţi factori multipli, ca, de altfel, orice piaţă sau bursă de valori.

Totodată, au arătat recurentele- reclamante, instanţa de apel, prin referirile sale la cauza Atanasiu vs. România a ignorat principiul elementar de drept tempus regit actum, întrucât, la momentul emiterii Titlului de despăgubire nr. 34011 din 10 noiembrie 2008 şi, respectiv, nr. 7257 din 29 ianuarie 2010, cauza Atanasiu vs. România din data de 12 octombrie 2010, încă nu fusese judecată de către Curtea de la Strasbourg, deci, recomandările CEDO din data de 12 octombrie 2010 nu puteau fi aplicate anacronic în luna noiembrie 2008, respectiv, ianuarie 2010, când au fost emise de către Guvernul României titlurile de despăgubire mai sus- arătate, cu precizarea că şi noua Lege nr. 165/2013, care a avut în vedere recomandările Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza mai sus arătată, este guvernată, conform dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din lege, tot de principiul restituirii integrale, în cazul foştilor proprietari deposedaţi sau moştenitorii acestora.

Ca atare, au susţinut recurentele- reclamante, creanţele garantate asupra statului nu pot avea ranguri diferite, discriminatorii, şi anume, în cadrul aplicării legilor speciale de reparaţie, putând fi creanţe garantate asupra statului în mod integral şi, respectiv, creanţe garantate asupra statului doar parţial (în speţă, 50%), în funcţie de anumiţi factori aleatorii, şi anume, momentul temporal al atribuirii acţiunilor, care putea fi înainte, ori ulterior listării FP la bursă, împrejurare faţă de care creanţa garantată asupra statului poate fi valorificată efectiv în mod integral, ori, respectiv, parţial.

În ceea ce priveşte susţinerile instanţei de apel, cum că în speţă nu există niciun prejudiciu, întrucât nu au depus la dosar dovada înstrăinării pe piaţa de capital a acţiunilor F.P. obţinute prin titlul de conversie, recurentele- reclamante au susţinut că, această instanţă de judecată a dat dovadă şi de această dată de acelaşi autism în ceea ce priveşte situaţia de fapt în cauză. Astfel, arată recurentele- reclamante, au precizat încă de la început că au înstrăinat acţiunile în cauză înainte de listarea la Bursă a F.P., întrucât, la acel moment, nu se mai putea preconiza listarea la Bursă a acestui fond de investiţii, drept pentru care, era de domeniul evidenţei că nu mai puteau înstrăina aceleaşi acţiuni şi pe piaţa de capital.

Recurentele- reclamante au arătat că nu critică şi nici nu combat legislaţia specială de reparaţie, şi nici nu solicită instanţei de judecată să o cenzureze în vreun fel; critică doar modul defectuos în care a fost pusă în aplicare de către pârât, atât temporal, cât şi funcţional, jurisprudenţa CEDO în acest sens fiind relevantă, sens în care recurentele au evocat: Curtea Europeană a drepturilor Omului - Strasbourg - Decizia din 20 ianuarie 2009 - pct. 24 din cauza Katz vs. România, Curtea Europeană a drepturilor Omului - Strasbourg - Decizia din 25 ianuarie 2007 - pct. 41 din cauza Negoiţă vs. România, Curtea Europeană a drepturilor Omului - Strasbourg - Decizia din 05 octombrie 2006 - pct. 30 din cauza Penescu vs. România, Curtea Europeană a drepturilor Omului - Strasbourg - Decizia din 08 februarie 2007 - pct. 41 din cauza Stroia vs. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Strasbourg - Decizia din 12 februarie 2006 - pct. 34 din cauza Porteanu vs. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului - pct. 38 din Cauza Faimblat vs. România - Strasbourg.

Întrucât, Legea nr. 10/2001 a prevăzut, încă de la aplicare, acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, dacă restituirea în natură a imobilelor obiect al notificărilor nu este posibilă (una dintre măsurile reparatorii stabilite ulterior prin cadrul reglementat prin Legea nr. 247/2005 fiind Fondul Proprietatea), recurentele- reclamante apreciază că, creanţa cuprinsă în titlul de despăgubire este una garantată, conform dispoziţiilor art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Recurentele au arătat că situaţia nefuncţionării Fondului Proprietatea este de notorietate, a generat mai multe condamnări ale Statului Român la C.E.D.O., iar instanţele judecătoreşti naţionale învestite cu acţiuni similare au constatat deja că listarea fondului la bursă, prevăzută de Legea nr. 247/2005, s-a realizat cu mare întârziere şi cu încălcarea termenelor legale imperative.

În aceste condiţii, susţin recurentele- reclamante, reiese că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana Statului Român, care a întârziat listarea la bursă a Fondului Proprietatea, nu a respectat termenele legale de listare la bursă a minimum 5% din acţiunile companiilor naţionale aflate în portofoliul Fondului Proprietatea la care statul este acţionar majoritar, iar ulterior listării a ignorat principiile elementare ale funcţionării pieţei de capital, acţiunile fiind tranzacţionate cu un discount semnificativ de 50- 60% din valoarea nominală.

Altfel spus, se arată, dacă s-ar fi respectat termenele legale imperative, opţiunea privind conversia titlului de despăgubire ar fi avut loc după listarea la bursă şi, astfel, conversia s-ar fi realizat în funcţie de preţul mediu ponderat de tranzacţionare, aferent primelor 60 de şedinţe de tranzacţionare (art. 187 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin O.U.G. nr. 81/2007). Or, prin fapta culpabilă a pârâtului, opţiunea a fost realizată anterior listării, la o valoare artificială, nerealistă, de 1 leu/acţiune.

Concluzionând, recurentele- reclamante au arătat că, în măsura în care conversia ar fi operat în funcţie de preţul mediu ponderat de tranzacţionare, nu ar mai fi putut invoca un prejudiciu, cât timp fluctuaţia bursieră este una normală, în funcţie de cerere şi ofertă. Ceea ce trebuie înlăturat, însă, prin admiterea acestei acţiuni, este prejudiciul ce le-a fost cauzat, întrucât nu au beneficiat de o garantare reală a creanţei lor şi au intrat vădit dezavantajate în jocul bursier.

Prin Rezoluţia din 19 septembrie 2016, s-a dispus comunicarea recursului către intimatul- pârât Statul Român- prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, care a formulat întâmpinare, la data de 24 octombrie 2016, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei civile recurate, cu consecinţa respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a procedat, la data de 12 decembrie 2016, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin raport constatându-se că recursul este admisibil, în raport de dispoziţiile 483 alin. (1) Noul C. proc. civ.

Completul de filtru C3, la data de 26 ianuarie 2017, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună punctele de vedere, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat recurentelor- reclamante B., A. şi C., precum şi intimatului- pârât Statul Român- prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, care nu au depus puncte de vedere asupra raportului în termenul de 10 zile de la comunicare, prevăzut de art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Completul de filtru C3, la data de 2 martie 2017, constatând că recursul este admisibil în principiu şi că sunt întrunite dispoziţiile art. 493 alin. (7) din Noul C. proc. civ., faţă de faptul că părţile nu şi-au exprimat acordul ca judecata cauzei să se facă în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 4 mai 2017, în temeiul art. 493 alin. (7) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., cu citarea părţilor.

Intimatul- pârât Statul Român- prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 alin. (2) teza I, cu referire la art. 471 alin. (5) din Legea nr. 134/2010- noul C. proc. civ., şi art. XVII alin. (3), raportat la art. XV alin. (3) din Legea nr. 2/2013, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei civile recurate, cu consecinţa respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, cât şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu caracter preliminar, Înalta Curte observă şi împrejurarea că recurentele au înţeles să invoce, în dezvoltarea motivelor de recurs, atât prevederi ale C. civ. de la 1864, cât şi prevederi ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ.. Din această perspectivă, se impune a se sublinia faptul că, art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. stipulează că "(1) Dispoziţiile C. civ. se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. (2) Dispoziţiile C. civ. sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a C. civ.." Aşadar, unei situaţii litigioase i se aplică dispoziţiile legii în vigoare la momentul naşterii acesteia, cu particularitatea prevăzută la alin. (2) al textului citat, neputându-se solicita aplicarea concomitentă a unor texte de lege ce se succed în timp.

Tot cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, prin memoriul de recurs, recurentele- reclamante au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) Noul C. proc. civ., însă, în preambulul motivelor de recurs, s-a apreciat că instanţa de apel a schimbat obiectul cererii deduse judecăţii, îndepărtându-se de la înţelesul vădit lămurit şi neîndoielnic al acestuia (critică prin care se tinde a se invoca motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Noul C. proc. civ.), motiv de recurs care nu poate fi reţinut.

Recurentele- reclamante au invocat nelegalitatea deciziei atacate, deoarece, susţin acestea, instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, însă trebuie observat că recurentele nu au dezvoltat critici care să poate fi circumscrise motivului de recurs, motivul de nelegalitate vizând ipoteza în care instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Astfel, în ceea ce priveşte critica referitoare la interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, Înalta Curte constată că recurentele se raportează la interpretarea obiectului cererii de chemare în judecată, ceea ce presupune operaţiunea de calificare juridică a pretenţiei deduse judecăţii, iar, în cazul în care atare calificare ar fi eronată, ar fi susceptibilă a antrena o vătămare procesuală a titularului cererii, astfel încât, aceasta nu poate fi evaluată decât din perspectiva prevederilor art. 174- 176 Noul C. proc. civ.

Ca atare, având în vedere dispoziţiile art. 489 alin. (2) Noul C. proc. civ. din care rezultă că instanţa are obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurente se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, şi nu neapărat în acele cazuri de casare dintre cele prevăzute de art. 488 care au fost indicate în cerere, Înalta Curte va analiza aceste susţineri ale recurentelor pe temeiul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Noul C. proc. civ.

Astfel, prima instanţă nu a calificat obiectul cererii de chemare în judecată, reţinând, însă, că reclamantele au invocat ca temei juridic al cererii şi prevederile art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care dă posibilitatea titularilor drepturilor şi libertăţilor pe care aceasta le garantează să ceară în primul rând autorităţilor naţionale să înlăture orice încălcare a acestora prin intermediul unui recurs intern, înainte de a se recurge la protecţia subsidiară instituită prin mecanismul Convenţiei.

Referitor la acelaşi aspect, instanţa de apel a reţinut că temeiul juridic al acţiunii îl constituie pretinsa comitere a unui delict civil de către pârât, prejudiciul invocat de reclamante constând în nerealizarea valorii integrale a despăgubirilor în diferenţă de de 2.127.925 RON, stabilite prin titlurile de despăgubire nr. 7257/29.01.2010 şi nr. 3401/10.11.2008, întrucât există o diferenţă între valoarea nominală a acţiunilor ce le-au fost eliberate în baza acestor titluri de despăgubire şi valoarea lor reală, de cotaţie la bursă, după listarea Fondului Proprietatea.

Pentru această diferenţă de valoare, recurentele- reclamante au considerat că sunt încă titularul unui drept de creanţă împotriva Statului Român, drept care solicită a fi constatat de către instanţă.

În sfârşit, prin prezentele motive de recurs, din perspectiva dreptului material, recurentele- reclamante invocă Titlul VII din Legea nr. 247/2005, dispoziţiile C.E.D.O. şi Protocoalelor adiţionale, considerând a nu fi aplicabilă cauzei lor Hotărârea- pilot în Cauza Athanasiu şi alţii vs. România, etc.

Înalta Curte constată că niciuna dintre instanţele de fond nu a determinat explicit temeiul juridic de analiză a cererii de chemare în judecată, însă, din ansamblul considerentelor hotărârilor pronunţate în cauză, rezultă că cererea a fost evaluată pe temeiul solicitării de angajare a răspunderii Statului Român în legătură cu mecanismul de plată a despăgubirilor stabilite prin dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, verificându-se, la situaţia de fapt dedusă judecăţii, respectarea dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 din perspectiva garanţiilor art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană, astfel cum reclamantele au solicitat şi în acord cu finalitatea urmărită de acestea.

Prin urmare, va fi înlăturat ca nefondat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 Noul C. proc. civ. (potrivit recalificării realizate de instanţa de recurs).

În ceea ce priveşte criticile care pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ., Înalta Curte va constata că acestea nu sunt fondate, sens în care reţine următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul instanţei de fond, astfel cum a fost modificată şi precizată, reclamantele au solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului- pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, pretinzând că prin fapta ilicită a acestuia, constând în tergiversarea listării la bursă a F.P., intimatul- pârât le-a creat un prejudiciu costând în diferenţa dintre cotaţia la bursă a cantităţii de 14.186.167 de acţiuni pe care le deţineau la F.P. şi creanţa garantată asupra statului în sumă de 14.186.167 RON, ce le-a fost conferită prin emiterea Titlurilor de despăgubire nr. 7257 din 29 ianuarie 2010 şi nr. 3401 din 10 noiembrie 2008 emise de C.C.S.D., convertite în Titlurile de conversie nr. 124 din 22 februarie 2010 şi nr. 2146 din 11 decembrie 2008. În subsidiar, reclamantele au solicitat ca intimatul- pârât să fie obligat să le plătească valoarea nominală a creanţei, de 2.127.925 RON, sumă cu privire la care au solicitat să fie obligat pârâtul la 200 RON reprezentând daune moratorii, pentru fiecare zi de întârziere, începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive şi executorii a hotărârii ce va soluţiona prezenta cauză.

Din ansamblul considerentelor hotărârilor pronunţate în cauză, rezultă că cererea a fost evaluată pe temeiul solicitării de angajare a răspunderii civile delictuale a Statului Român în legătură cu mecanismul de plată a despăgubirilor stabilite prin dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, verificându-se, la situaţia de fapt dedusă judecăţii, respectarea dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 din perspectiva garanţiilor art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană, astfel cum recurentele- reclamante au solicitat şi în acord cu finalitatea urmărită de acestea.

Recurentele- reclamante B., A. şi C., în dezvoltarea criticilor de recurs, au susţinut că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum au fost modificate, apreciind greşită opinia instanţei potrivit căreia, în speţă, nu ar fi întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale a statului.

Astfel cum rezultă din situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond, reclamantele B., A. şi C. s-au aflat în posesia titlurilor de despăgubire nr. 7257 din 29 ianuarie 2010 şi nr. 3401 din 10 noiembrie 2008 emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, convertite prin titlurile de conversie nr. 124 din 22 februarie 2010 şi nr. 2146 din 11 decembrie 2008 emise de Guvernul României- Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Recurentele au susţinut că în mod greşit s-a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile pentru a antrena răspunderea civilă delictuală a intimatului- pârât Statul Român, susţinând că fapta ilicită a acestuia constă în tergiversarea listării la bursă a F.P. S-a argumentat că prejudiciul creat constă în diferenţa dintre cotaţia la bursă a cantităţii de 14.187.167 de acţiuni pe care le deţineau la F.P. (0,85 RON/acţiune) şi creanţa garantată asupra statului în cuantum de 14.186.167 RON la valoarea nominală la care le-au fost atribuite (1 leu/acţiune). S-a arătat, în esenţă, că instanţa de apel, în mod nelegal, nu a reţinut că intimatul- pârât a încălcat principiul restituirii integrale, raportat la dreptul comun în materia stingerii creanţelor şi modalitatea de evaluare a despăgubirilor datorate; principiul nediscriminării raportat la titularii titlurilor de despăgubiri care au ales să le valorifice prin convertirea în acţiuni după listarea la bursă a F.P.; aplicarea defectuoasă a legislaţiei în materie care ar fi dus la scăderea valorii acţiunilor la F.P.

În ceea ce priveşte încălcarea principiului restituirii integrale, recurentele- reclamante au invocat greşita aplicare a prevederilor C. civ. referitoare la stingerea creanţelor prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001, potrivit cărora "(...) persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare", susţinând şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 lit. a) şi art. 4 lit. a) şi b) din Titlului VII din Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 referitoare la faptul că titlul de despăgubire "(...) incorporează drepturile de creanţa ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate".

Se observă că recurentele- reclamante nu au contestat în cadrul prezentului litigiu procedura de acordare a măsurilor reparatorii (ceea ce, faţă de dispoziţiile art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, impunea formularea în termenul prevăzut de lege a contestaţiei la instanţa de contencios administrativ), ci au reclamat modalitatea de conversie a despăgubirilor în acţiuni, procedeu care a condus, în accepţiunea acestora, la diminuarea patrimoniului lor întrucât măsurile acordate nu au fost efective, ci parţiale.

Într-adevăr, potrivit art. 3 lit. a) din Titlul VII (Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv) al Legii nr. 247/2005 în înţelesul acestui titlu, "titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama Statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul "Proprietatea" şi/sau, după caz, în funcţie de opţiunea titularului ori a titularilor înscrişi în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele şi condiţiile prevăzute în prezenta lege."

Însă, raportat la pretenţiile recurentelor nu se pune problema încălcării dispoziţiilor privind stingerea creanţelor, întrucât nemulţumirea recurentelor nu priveşte titlul de despăgubire care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului Român, ci etapa care a urmat valorificării acestui titlu prin conversia despăgubirilor în acţiuni, deci, după ce creanţa împotriva statului a fost stinsă.

În acest context al analizei, dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 evocate de recurente, trebuie coroborate cu celelalte prevederi ale acestui act normativ. Astfel, invocând dispoziţii cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul Român în regimul politic anterior, recurentele solicită, în fapt, să li se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale şi să se instituie, pe cale jurisprudenţială, un mecanism de despăgubire în alte condiţii şi în altă procedură decât cele instituite de legea specială. În concret, recurentele- reclamante nu au indicat nicio dispoziţie legală care ar fi instituit obligativitatea ca, la momentul primei listări la bursă, acţiunile F.P. să aibă valoarea de 1 leu.

În condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor art. 181 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în vigoare la data emiterii titlurilor de despăgubire conferite recurentelor-reclamante: "Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de F.P.", Înalta Curte apreciază că recurentele aveau în mod obiectiv posibilitatea de a-şi valorifica titlul ulterior listării la bursă a acţiunilor F.P.

Prin procedura conversiei, recurentele- reclamante şi-au realizat creanţa pe care o aveau asupra debitorului, Statul Român, care le-a emis un număr egal de acţiuni la F.P., cu valoare nominală de 1 leu. Împrejurările ivite, însă, în etapa ulterioară emiterii titlului de conversie, în care s-a înregistrat o fluctuaţie a valorii acţiunilor, nu pot fi imputate şi reţinute ca fapte ilicite în sarcina intimatului- pârât Statul Român.

Recurentele- reclamante, ele însele, au ales momentul valorificării acţiunilor dobândite în temeiul titlurilor de conversie, fiind esenţial a fi avut în vedere că valoarea unor astfel de titluri, de natura acţiunilor deţinute de recurente, variază continuu, atât în sensul diminuării, cât şi al creşterii, dată fiind natura speculativă a pieţei (Bursei de Valori) pe care acestea se tranzacţionează. Cum însă valoarea acţiunilor la F.P. este fluctuantă, valorificarea acestora este rezultatul propriei alegeri a recurentelor- reclamante care, devenind acţionare, suportă consecinţele fluctuaţiei valorii acţiunilor pe piaţa bursieră. După cum s-a arătat, aceste fluctuaţii nu pot constitui un fapt culpabil în sarcina intimatului- pârât, care să atragă răspunderea sa civilă delictuală, după cum nu reprezintă nicio încălcare a principiului reparaţiei integrale, care guvernează legile speciale în materie.

În ceea ce priveşte solicitarea de antrenare a răspunderii statului pentru tergiversarea listării la bursă a acţiunilor F.P., Înalta Curte reţine că, deşi real ceea ce susţin recurentele- reclamante (respectiv, listarea cu întârziere la bursă a acestor acţiuni), trebuie însă observat că Statul, prin procedura reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu şi-a asumat obligaţia de a face listarea într-un termen determinat şi nici nu a garantat că acţiunile se vor tranzacţiona la valoarea de 1 leu/acţiune, ci măsurile reparatorii care au urmat procedura instituită prin acelaşi act normativ şi în baza căruia recurentele au intrat în posesia titlului de despăgubire. De aceea, nu se poate concluziona că principiului reparaţiei integrale reclamă, cum eronat susţin recurentele, "o echivalenţă valorică totală între valoarea despăgubirii la care o persoană are dreptul şi ceea ce i se oferă".

Deşi nu se poate contesta că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptăţite posibilitatea de a fi despăgubite, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Păduraru împotriva României), art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei. Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.

Or, în această materie Statul Român a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005. Mai mult, prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii care se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora. Astfel, s-a prevăzut prin art. I pct. 1, referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, că măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. S-a prevăzut că stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (în vigoare la momentul emiterii titlurilor de despăgubire şi a titlurilor de conversie), se va face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce priveşte,l însă, cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

În speţă, după cum s-a arătat, recurentele- reclamante nu au contestat cuantumul despăgubirilor în condiţiile sus- menţionate, astfel încât în prezentul demers judiciar acestea nu pot critica modalitatea în care la momentul efectuării conversiei despăgubirilor în acţiuni, o acţiune a fost evaluată la valoarea nominală de 1 leu, iar procedura de valorificare a acţiunilor era prevăzută de Legea nr. 247/2005.

Înalta Curte mai reţine că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale aplicabile speţei, inclusiv a dispoziţiilor art. 187 din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În jurisprudenţa sa, CEDO a arătat, în mod constant, că în ce priveşte măsurile reparatorii pe care un stat naţional, care a trecut de la un regim dictatorial la un regim democratic, le ia pentru despăgubirea cetăţenilor săi care au fost păgubiţi prin măsuri abuzive în timpul fostului regim, acesta are o marjă mai largă în a aprecia modalităţile şi limitele în care se acordă aceste despăgubiri.

Din acest punct de vedere, recurentele-reclamante se află în eroare când apreciază că au dobândit "un bun", în sensul jurisprudenţei CEDO, de la data la care li s-au eliberat titlurile de despăgubire, acest moment fiind, de fapt, cel la care, potrivit procedurii legale, adică, Titlului VII al Legii nr. 247/2005, s-a efectuat conversia titlului de despăgubire în acţiuni la Fondul Proprietatea.

Sigur că hotărârea pilot, "Atanasiu şi alţii contra României", a avut în vedere şi faptul că Fondul Proprietatea, astfel cum funcţiona în forma iniţială a legii, era nefuncţional, tocmai de aceea reclamantul-recurent nu a putut să-şi valorifice titlul său de despăgubire, iar Statul Român a fost nevoit să modifice această lege, inclusiv în ce priveşte modul de funcţionare a Fondului Proprietatea şi chiar sub aspectul conversiei titlurilor de despăgubiri în acţiuni la acest fond.

Ca atare, tocmai momentul conversiei acestor titluri de despăgubiri în acţiuni reprezintă momentul îndeplinirii obligaţiilor asumate de către Statul Român, dar acesta nu poate fi răspunzător de evoluţia ulterioară a preţului acestor acţiuni.

Este o afirmaţie speculativă a recurentelor-reclamante legat de faptul că dacă Statul Român ar fi listat la Bursă acţiunile Fondului Proprietatea la momentul emiterii titlurilor lor de despăgubire, acestea ar fi avut posibilitatea să-şi valorifice creanţa la valoarea nominală, nimeni neputând şti care ar fi fost, cu adevărat, evoluţia pieţei în ce priveşte valoarea acestor acţiuni.

Referitor la trimiterea recurentelor la jurisprudenţa Curţii Europene referitoare la nefuncţionarea F.P., este de reţinut că sancţionarea nefuncţionării Fondului Proprietatea a fost realizată de Curte din perspectiva imposibilităţii de tranzacţionare a acţiunilor. Curtea nu a impus plata de către stat a acţiunilor la valoarea nominală de 1 leu, ci posibilitatea efectivă de tranzacţionare a acţiunilor.

Prin motivele de recurs, recurentele- reclamante au invocat şi garanţiile art. 1 Protocol 1. Susţinerile recurentelor nu sunt întemeiate, fiind util a se preciza că, neexecutarea unei decizii administrative care recunoaşte dreptul la o despăgubire într-un cuantum pe care aceasta îl stabileşte reprezintă o ingerinţă, în sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol (Elias împotriva României, nr. 32.800/02, § 21, 12 mai 2009) - parag. 181; (3) neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti ce recunoaşte un drept la despăgubire, chiar dacă suma nu a fost stabilită, constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate, în sensul primei fraze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 (Deneş şi alţii împotriva României, nr. 25.862/03, parag. 46 - 47, 3 martie 2009).

Privitor la noile mecanisme de restituire, Curtea Europeană nu a criticat Legea nr. 165/2013, considerând că modul de calcul şi de acordare a despăgubirilor se încadrează în marja de apreciere a Statului, raportată şi la contextul economic al acestuia. Nu au fost aduse critici esenţiale nici în privinţa modului de eşalonare instituit de lege, care poate fi justificat de complexitatea mecanismului de restituire, cât şi de multitudinea de cereri.

Totodată, prin Hotărârea din cauza Preda c. României s-a arătat că, structural, noile reglementari apărute după procedura- pilot au un caracter efectiv şi accesibil, şi, în majoritatea cazurilor, nu sunt de natură să aducă încălcări ale dreptului de proprietate.

Înalta Curte constată că, în antrenarea garanţiilor art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie, recurentele- reclamante susţin ingerinţa ca fiind o inacţiune a autorităţilor în urgentarea listării la bursă a acţiunilor la F.P., măsură care, în opinia lor, ar fi trebuit să le garanteze valorificarea acţiunilor la valoarea lor nominală.

În mecanismul de aplicare a Convenţiei Europene, a Protocoalelor sale adiţionale, ca şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, judecătorului naţional nu îi este îngăduit a dispune măsuri cu caracter general (adoptarea dreptului pozitiv fiind atributul exclusiv al legiuitorului), întrucât hotărârea judecătorească are efecte doar între părţile litigante.

În plus, dacă un reclamant se pretinde victima unei încălcări a drepturilor garantate de Convenţie, deci a unei "ingerinţe" din partea autorităţilor statului, în aplicarea Convenţiei, judecătorul naţional poate dispune doar înlăturarea de la aplicare a normei naţionale care este cauza ingerinţei (cu respectarea celorlalte cerinţe de evaluare ce decurg din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului) şi care nu a trecut testul de proporţionalitate, în sensul că prin aplicarea ei nu s-a păstrat, în privinţa acelei persoane, un just echilibru între interesul general şi cel particular, caz în care se ajunge la aplicarea directă a Convenţiei.

Drept urmare, Înalta Curte reţine că în mod legal instanţele de fond au constatat că în situaţia de fapt dedusă judecăţii dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 (în forma în vigoare la data faptelor reclamate) au fost pe deplin respectate (cu referire specială la art. 187 din Titlul VII, normă în prezent abrogată - prin Legea nr. 165/2013), recurentele- reclamante neindicând, în concret, vreun text din conţinutul acestui act normativ care să garanteze destinatarilor legii, printr-o prevedere expresă, însăşi valorificarea acţiunilor obţinute prin titlul de conversie întocmai la valoarea nominală (prin derogare de la regula cererii şi ofertei ce guvernează piaţa bursieră). Prin urmare, nu pot fi reţinute susţinerile recurentelor referitoare la încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional Convenţiei întrucât în privinţa bunului lor nu a intervenit nicio ingerinţă în sensul normei europene, dat fiind faptul că acestea au beneficiat de numărul corespunzător de acţiuni, corespunzător cuantumului total al despăgubirii indicat în titlul de conversie, ce nu a fost contestat şi, ca atare, recurentele- reclamante suportă fluctuaţia pieţei bursiere, momentul valorificării acţiunilor lor fiind rezultatul propriei opţiuni.

Nefondate sunt şi motivele de recurs prin care se susţine încălcarea principiului nediscriminării prin conversia despăgubirii în acţiuni la valoarea de 1 leu pe acţiune, prin raportare la situaţia persoanelor care au optat pentru conversie ulterior listării la bursă a acţiunilor F.P.

Examinarea în concret a existenţei unei situaţii discriminatorii între diversele categorii de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii, Înalta Curte reţine că principiul nediscriminării presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situaţii similare, întrucât, verificarea unei atare situaţii nu se poate face în lipsa unor elemente care să permită identificarea situaţiilor similare şi a încălcării principiului egalităţii în faţa legii.

Dispoziţiile legale înscrise în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, în forma existentă la data obţinerii titlurilor de despăgubire, menţionau în mod expres întreaga procedură de valorificare a acţiunilor, inclusiv modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acţiuni, ulterior listării la bursă. Or, prin instituirea dispoziţiei conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care nu expiră însă mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de F.P., s-a dat posibilitate posesorilor unor atare titluri, între care se regăsesc şi recurentele- reclamante, să opteze pentru conversie, ulterior listării acţiunilor la bursă. Astfel, în baza propriei opţiuni asupra momentului conversiei li s-a aplicat unul din modurile de calcul prevăzute de lege, neputând să se constate în aceste condiţii existenţa vreunei discriminări.

În fine, relativ la motivul de recurs, înscris în art. 488 alin. (1) pct. 6 Noul C. proc. civ., de asemenea, invocat, prin care recurentele- reclamante formulează critici privind încălcarea obligaţiei de motivare a hotărârii atacate, care se referă la exigenţele motivării ca element esenţial de validitate a hotărârilor judecătoreşti, precum şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care se referă la necesitatea examinării cererii pe cale judiciară, critica se vădeşte a fi nefondată.

Examinând acest motiv de recurs, Înalta Curte are în vedere, în exercitarea controlului judiciar, că instanţa de apel conform art. 479 alin. (1) Noul C. proc. civ. trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Într-adevăr, obligaţia instanţei de a menţiona în mod expres şi explicit în considerentele hotărârii date motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în soluţia pronunţată, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor apare ca esenţială din perspectiva dispoziţiilor art. 479 alin. (1) Noul C. proc. civ., constituind un procedeu apt să înlăture orice arbitrariu, să convingă părţile din litigiu de temeinicia şi legalitatea unei decizii, în sfârşit, să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc.

Înalta Curte observă că, în cauză, instanţa de apel a examinat motivele de apel formulate de reclamante, apărările şi susţinerile părţilor în litigiu, instanţa de prim control judiciar arătând, prin argumente pe larg expuse că, în contextul soluţiei legale de respingere pe fond a acţiunii, criticile reclamantelor din apel formulate în privinţa antrenării răspunderii delictuale a statului în legătură cu mecanismul de plată a despăgubirilor stabilite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se vădesc a fi neîntemeiate în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei deduse judecăţii.

Astfel, instanţa de apel nu a concluzionat că aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ar conduce la situaţia unei lipsiri de efecte a dispoziţiilor art. 187 alin. (1) din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, ci a arătat doar că reclamantele au criticat chiar forma textului de lege amintit, nu modul de aplicare a acesteia.

De altfel, în soluţionarea pricinii de faţă, această chestiune nu este esenţială, esenţiale fiind doar următoarele două aspecte: a) aşa după cum a reţinut şi prima instanţă, situaţie confirmată şi de instanţa de apel, soluţionarea pricinii de faţă nu se poate face prin trimitere la reglementările din dreptul comun, sub acest aspect fiind bine venite trimiterile la Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, ci numai prin aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor legii speciale, care este Legea nr. 247/2005 (ce a modificat şi completat, printre alte acte normative, Legea nr. 10/2001); b) legat de primul aspect, instanţa de apel a reţinut că Statul Român a respectat dispoziţiile legale incidente în materie, prin realizarea conversiei titlului de despăgubire în acţiuni la Fondul Proprietatea.

Această afirmaţie este legală, ea rezultând din dispoziţiile art. 12 alin. (3), teza finală din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Prin urmare, recurentele-reclamante au dobândit "un bun", în înţelesul legislaţiei şi jurisprudenţei europene, la momentul realizării acestei conversii, or, evoluţia, de la acest moment, pe viitor, a valorii acţiunilor, nu mai ţinea de îndeplinirea obligaţiilor Statului Român, ci de evoluţia pieţei.

Ca atare, în mod legal, a considerat instanţa de apel că Statul Român nu a încălcat dreptul de proprietate al reclamantelor, cât timp a realizat conversia titlurilor de despăgubiri în acţiuni la Fondul Proprietatea, Statul Român nemaiavând nicio obligaţie legală, în ce priveşte evoluţia ulterioară a preţului acţiunilor pe piaţa liberă, după momentul realizării conversiei.

Aşa fiind, se constată că decizia atacată cu recurs este temeinic motivată, cuprinde motivele de fapt şi de drept reţinute de instanţa de apel la adoptarea soluţiei, iar verificarea temeiniciei şi legalităţii soluţiei primei instanţe, prin prisma criticilor formulate de apelantele - reclamante s-a făcut cu respectarea cerinţelor articolului 479 alin. (1) Noul C. proc. civ., fiind evidentă justeţea soluţiei adoptate, prin motivele arătate.

Este util a sublinia că decizia supusă controlului judiciar de faţă respectă exigenţele art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Într-adevăr, Curtea europeană, în jurisprudenţa sa, a arătat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor, deoarece Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico contra Italia), drept care nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile formulate sunt în mod real " ascultate", adică, în mod efectiv examinate de către instanţa sesizată.

În lumina interpretării jurisprudenţiale a instanţei europene, art. 6 implică în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen concret al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Hotărârea Albina contra România). Or, în speţă, astfel cum s-a reţinut, hotărârea instanţei de apel a fost motivată, sub toate aspectele cu a căror analiză a fost legal învestită, instanţa realizând un examen propriu al criticilor invocate prin cererea de apel, examinând în mod real elementele esenţiale care i-au fost supuse verificării, modalitate în care se poate aprecia că cererea reclamantelor soluţionată prin hotărârea atacată respectă dreptul lor de acces liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, garantate de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În consecinţă, pentru toate considerentele mai sus- arătate, constatându-se că instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale ce guvernează materia, Înalta Curte va constata netemeinicia motivelor de recurs invocate, drept pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a Noul C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Aşa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele B., A. şi C. împotriva deciziei civile nr. 364- A din 30 mai 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2017.