Validity of contract date and classification of works as supplementary in construction payment dispute

Asupra recursurilor de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată în data de 21.03.2013 la Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. - societate aflată în procedura insolvenţei, prin administrator judiciar B. a chemat în judecată pârâta S.C. C. S.R.L. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta, în baza contractului de execuţie de lucrări nr. x/14.11.2008 încheiat între părţi, la plata sumei de 620.403 Euro, reprezentând contravaloarea lucrărilor în sumă de 500.325 Euro + TVA, efectuate de reclamantă la obiectivul D. - Drobeta Turnu Severin precum şi la plata unor penalităţi de întârziere în valoare de 0,15%/zi de întârziere până la data plăţii efective a debitului principal, penalităţi în valoare, la data acţiunii, de 848.711 Euro, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea completatoare formulată în cauză la data de 30.05.2013 reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat şi să se constate că este titulara privilegiului special imobiliar al contractului asupra imobilului înscris în cartea funciară nr. x Drobeta Turnu Severin, aflat în proprietatea pârâtei şi să se dispună înscrierea în cartea funciară menţionată a respectivului privilegiu special imobiliar.

Prin sentinţa civilă nr. 611/PI/LP din data de 27.06.2013 pronunţată în dosarul nr. x/2013, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, unde cauza a fost înregistrată în dosarul nr. x/2013 la secţia a VI-a Civilă.

Printr-o cerere, denumită "precizatoare", formulată în cauză la data de 10.01.2014 reclamanta a înţeles să aducă unele clarificări în privinţa motivării în fapt şi în drept a cererii de chemare în judecată, însă instanţa de fond a reţinut, prin încheierea de la 16.01.2014, că "cererea precizatoare a reclamantei nu respectă dispoziţiile art. 204 C. proc. civ., fiind o cerere modificatoare, în care se invocă lucrări suplimentare, un obiect şi o cauză diferită, o astfel de cerere putând fi formulată numai până la prima zi de înfăţişare, în speţă anterioară datei de 10.01.2014, iar pârâta nu şi-a exprimat acordul şi s-a opus modificării acţiunii; în consecinţă, faţă de cele reţinute, tribunalul a apreciat că intervine sancţiunea decăderii reclamantei din dreptul de a formula o cerere modificatoare, admiţând excepţia tardivităţii modificării cererii.

Prin sentinţa civilă nr. 4738 pronunţată la data de 07.10.2014 în dosarul nr. x/2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia netimbrării şi excepţia nulităţii contractului nr. x/14.11.2008, a facturii proformă nr. 49/11.08.2010, a situaţiei de lucrări, precum şi cererea de constatare a caducităţii contractului nr. x/14.11.2008 şi de desfiinţare a actelor subsecvente, cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului nr. x/14.11.2008 şi actelor subsecvente, ca neîntemeiate; a admis în parte cererea reclamantei şi a obligat pârâta la plata sumei de 302.696 Euro în echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate la obiectivul D. - Drobeta Turnu Severin şi a respins celelalte pretenţii şi cererea completatoare, ca neîntemeiate.

Pentru a pronunţa această sentinţă civilă tribunalul a reţinut că excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de încheierea din 22.06.2012 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în dosarul nr. x/2012 cu privire la cererea de ordonanţă de plată întemeiată pe O.U.G. nr. 119/2007 nu poate fi primită faţă de procedura specială prevăzută de această ordonanţă în baza căreia se verifică doar îndeplinirea condiţiilor prevăzute pentru o astfel de cerere. Soluţia este aceeaşi faţă de sentinţa civilă nr. 2970/21.03.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a Civilă în dosar nr. x/2012, având ca obiect procedura insolvenţei potrivit Legii nr. 85/2006. Prin urmare, raportat la prezenta cerere supusă examinării, se constată că nu sunt întrunite condiţiile privind tripla identitate de părţi, obiect, cauză, cum prevede art. 1201 C. civ. (art. 430 C. proc. civ.).

Excepţia de netimbrare invocată de reclamantă vizând apărarea pârâtei referitoare la nulitatea invocată pe cale de excepţie este considerată neîntemeiată întrucât reprezintă un mijloc de apărare al pârâtei, nulitatea actului juridic poate fi invocată nu numai pe cale de acţiune ori cerere reconvenţională, dar şi printr-o excepţie, de orice parte interesată, în speţă, pârâta urmărind a dovedi că nu-i revine obligaţia de plată pretinsă.

Raporturile contractuale dintre părţi derulate în vederea executării proiectului D. Drobeta Turnu Severin au suferit mai multe modificări în timp, sub aspectul mijloacelor financiare, a numărului de obiective ce urmau a se realiza. În acest sens, s-a redus nivelul proiectului în funcţie de resursele financiare ale beneficiarului, de situaţia intervenită ca urmare a înstrăinării unei părţi din teren, contractul iniţial de execuţie lucrări nr. x/10.11.2008 fiind modificat, ulterior, prin contractul nr. x/08.10.2009 şi, de asemenea, fiind încheiat un contract nou nr. 6/12.04.2010 şi, respectiv contractul nr. x/12.04.2010 privind exclusiv lucrările de construcţii clădiri aferente E., fără menţiuni privind zonele de parcare.

Pretenţiile reclamantei reprezintă contravaloarea lucrărilor de parcare efectuate pentru o suprafaţă mai mare decât cea din contractul restrâns susţinute în baza contractului nr. x/14.11.2008. Deşi pârâta nu contestă executarea lucrărilor suplimentare, are obiecţiuni cu privire la contractul invocat de reclamantă, la factura proformă nr. x/08.08.2010 şi factura fiscală nr. x/1.03.2012, la situaţia de lucrări aferentă (datorită unor inadvertenţe privind menţiunile din cuprinsul acesteia, referitoare la indicarea unei alte adrese a pârâtei, alt cont bancar, data încheierii contractului litigios, întocmirii situaţiei de lucrări, numerotarea facturii proforma faţă de contractul iniţial) afirmând că lucrările au fost executate şi achitate în baza contractului nr. x/12.04.2010. Această apărare nu se susţine din probatoriile administrate, de pildă, comparând valoarea lucrărilor de parcare şi platforme raportat la valoarea totală facturată se observă că aceste lucrări reprezintă doar o parte din valoarea facturată. Plăţile efectuate reprezintă lucrări executate în baza contractului nr. x/2010, cum se reţine şi din ultimul înscris depus de pârâtă, nu şi lucrări de parcare excedentare efectuate potrivit convenţiei părţilor şi contestate.

Cererea reclamantei este examinată prin prisma dispoziţiilor art. 969 C. civ., astfel cum a fost menţionată iniţial în cererea introductivă, decăderea referitoare la modificarea ulterioară, potrivit art. 204 C. proc. civ., fiind reţinută doar cu privire la temeiul legal suplimentar, art. 1345 C. civ., îmbogăţire fără justă cauză. Aceasta se impune întrucât reclamanta şi-a precizat doar cererea, constatându-se de tribunal că modificarea nu s-a efectuat în termenul legal numai în condiţiile sus arătate. Se reţine că execuţia lucrărilor a căror contravaloare se pretinde este atestată de înscrisuri însuşite de părţi (contractul x/2008, situaţia de lucrări, factura proforma semnată de beneficiar, contracte de subantrepriză, lucrări pentru parcarea E.).

Excepţia nulităţii absolute şi a caducităţii contractului nr. x/2008 şi actelor subsecvente menţionate vor fi respinse, motivele privind cauza ilicită şi falsă nefiind dovedite. Contractul litigios a fost semnat de pârâtă prin reprezentantul legal - administratorul societăţii care răspunde pentru actele sale, potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990 şi, chiar dacă operaţiunile întreprinse de acesta nu au fost aduse la cunoştinţa acţionarilor, actele încheiate în numele societăţii de administrator intră sub incidenţa art. 35 din Decretul nr. 31/1954. Prin urmare, vor fi înlăturate apărările pârâtei cu privire la momentul la care a luat cunoştinţă despre data existenţei contractului, şi a facturii, la faptul că nu deţine originalul contractului, la inadvertenţa faţă de contractul anterior, la reconstituirea înscrisurilor în susţinerea unei conivenţe frauduloase la încheierea actelor întrucât pârâta nu poate invoca propria culpă.

Apărarea pârâtei cu privire la cauza ilicită, falsă a contractului nu este susţinută de argumente, probatorii concludente, ca şi susţinerea privind caducitatea contractului, neputându-se reţine că administratorul pârâtei a acţionat cu credinţa greşită că datorează suma, întrucât din înscrisuri, manifestarea de voinţă exprimată în cadrul adunării generale a asociatului pârâtei, rezultă datoria, recunoaşterea acesteia, conform modalităţii prin care părţile au convenit reglementarea raporturilor juridice, astfel că nu se poate reţine ca fiind dovedite motive de nulitate relativă drept sancţiune a anulării actului.

De asemenea, nu se poate reţine că este vorba despre un contract întemeiat pe o cauză falsă, din moment ce este vorba de un contract sinalagmatic, ce presupune obligaţii reciproce ale părţilor contractante. De altfel, modalitatea de acoperire a creanţei pretinse s-a discutat în cadrul adunării generale a asociatului unic al pârâtei din 07.05.2012, ceea ce poate echivala cu recunoaşterea datoriei. Apărarea privind data încheierii contractului nu exonerează de plată pârâta, întrucât obligaţia acestuia era corelativă, reprezentând contraprestaţia pentru lucrările efectuate indiferent de mijlocul de probă al obligaţiilor părţilor.

Expertiza efectuată a constatat efectuarea lucrărilor, existenta unei situaţii de lucrări ce atestă executarea, iar faţă de probatoriul administrat nu se poate dispune anularea acesteia, opinia specialistului desemnat în cauză confirmând-o, plata fiind datorată potrivit documentaţiei tehnice a situaţiei de lucrări însuşită de pârâtă.

Excepţia de neexecutare invocată de pârâtă nu poate fi primită fiind solicitată doar prin concluziile scrise. Reclamanta solicită contravaloarea lucrărilor executate (nefiind vorba despre lucrări necorespunzătoare cum susţine pârâta) în raport cu suprafaţa construită prin lucrările de parcare efectuate, cum rezultă şi din expertiză. Soluţia în cauză are în vedere aceste constatări şi poziţia procesuală a reclamantei faţă de acestea, o expertiză topografică nefiind cerută de reclamant.

Din coroborarea probelor şi susţinerile pârâtei din concluziile scrise, în sensul că lucrările sunt incluse în contractul x/2010 ca şi lucrări suplimentare a căror plată poate fi cerută doar dacă lucrările sunt aprobate de beneficiar, se apreciază că lucrările executate au fost atestate prin contract ulterior anului 2008, iar neînregistrarea înscrisurilor contestate în evidenţele pârâtei este un aspect ce vizează activitatea propriului administrator.

Aşadar, analizând întregului material probator, constatările expertizei efectuate, se prezumă că, în cauză, contractul litigios s-a încheiat ulterior datei menţionate în scopul reglementării finale a lucrărilor de platformă, parcare şi drumuri acces. Contractul cuprinde cantităţile de lucrări pentru realizarea unei platforme din pavele vibropresate, cantităţi ce nu puteau fi cunoscute şi evaluate la data stipulată în contract la un preţ forfetar, conform expertizei. Aşadar, contractul s-a încheiat în faza finală a execuţiei lucrărilor pentru a reglementa decontarea unor lucrări executate şi necuprinse în contractele existente.

Prin urmare, se reţin întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale, obligaţia pârâtei de a acoperi prejudiciul material suportat de reclamantă, drept consecinţă a neexecutării întocmai de către pârâtă a convenţiei părţilor. Dacă în ce priveşte debitul principal, cererea reclamantei este considerată întemeiată, nu la fel se poate reţine cu privire la cererea de penalităţi, de vreme ce reclamanta nu a depus un mod de calcul, pentru a permite examinarea, iar pârâtei posibilitatea de a-şi formula concret apărarea.

Cererea completatoare privind privilegiul special imobiliar al constructorului, lucrătorului, deşi admisibilă conform art. 1737 pct. 4, 5 C. civ. pentru sumele datorate ca preţ al construirii, reparării, etc., este considerată neîntemeiată în contextul arătat. Pentru conservarea unui astfel de privilegiu se impune efectuarea formalităţilor de publicitate, înscrierea procesului-verbal de expertiză prin care să se stabilească valoarea creanţei conform art. 1738 C. civ.. O asemenea cerere formulată în instanţă cu caracter accesoriu poate fi soluţionată în funcţie de pronunţarea pe fondul cererii litigioase, astfel că reclamanta poate solicita înscrierea privilegiului în cartea funciară cu respectarea dispoziţiilor legale sus menţionate.

*

Împotriva acestei sentinţe civile au formulat apel atât pârâta S.C. C. S.R.L., cât şi reclamanta S.C. A. S.R.L..

*

Fiecare dintre părţile în cauză au formulat, în calitate de intimate, întâmpinare împotriva apelului celeilalte părţi, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat, pentru susţineri reflectând, sub forma de apărări, menţiunile din propriile motive de apel sau susţinând după caz, temeinicia respectiv netemeinicia considerentelor sentinţei atacate, cu acelaşi conţinut fiind formulate şi răspunsurile la întâmpinare de către părţi.

*

Faţă de acestea, analizând ansamblul probatoriu administrat în cauză, Curtea a constatat că ambele apeluri sunt nefondate, având în vedere următoarele considerente:

În ceea ce priveşte apelul formulat de apelanta S.C. A. S.R.L., aceasta a solicitat eronat schimbarea în parte a sentinţei atacate în sensul admiterii în tot a acţiunii, deşi a formulat critici prin motivele de apel numai în ceea ce priveşte soluţia primei instanţe referitoare la pretenţiile privind debitul principal şi penalităţile de întârziere, iar nu şi la ultimul capăt de cerere (din cererea completatoare la acţiunea reclamantei) referitor la constatarea şi înscrierea privilegiului special imobiliar.

Nu se constituie într-o critică justificată susţinerea apelantei în sensul că în mod greşit instanţa de fond s-a raportat, pentru a admite numai în parte pretenţiile reclamantei, în mod prioritar la expertiza în construcţii, efectuată la judecata în primă instanţă, iar nu şi la înscrisurile însuşite de părţi (contractul nr. x/2008, situaţia de lucrări, etc.). Expertiza în discuţie a fost solicitată şi încuviinţată ca expertiză în construcţii, astfel că expertul desemnat nu trebuia să deţină şi o specializare topo-cadastrală, iar efectuarea în cauză a unei expertize cu această din urmă specialitate nici nu a fost solicitată de reclamantă. Susţinerea unor greşeli de măsurare nu este argumentată în fapt în mod obiectiv de apelantă şi, de altfel, nici la nivel probatoriu. În raport cu obiectul acţiunii, referitor la plata contravalorii lucrărilor de pavare executate în baza contractului nr. x/2009, nu se impunea o expertiză topografică vizând întreaga suprafaţă de parcări şi platforme din obiectivul D. Drobeta-Turnu Severin, care implică o situaţie complexă în fapt şi din punct de vedere juridic, în primul rând sub aspectul contractelor încheiate pentru diferite părţi din acest obiectiv.

Este întrutotul neîndreptăţită susţinerea apelantei în sensul că expertiza în construcţii întocmită nici nu era necesară, deoarece prin contractul nr. x/14.11.2008 părţile au stabilit un preţ forfetar, de 500.325 Euro, insinuându-se că acesta reprezintă în întregime contravaloarea lucrărilor solicitată neavând relevanţă suprafaţa efectivă de pavare realizată şi oricum, din coroborarea probelor ar rezulta că suprafaţa realizată depăşeşte cantitatea prevăzută în contract. Astfel la data menţionată a încheierii contractului (2008) după cum indica expertiza, nu se puteau cunoaşte şi evalua la un preţ forfetar cantităţile necesare pentru realizarea platformei din pavele vibropresate. Oricum, nu se justifică în drept ca pentru realizarea numai a unei părţi din lucrări reclamanta să încaseze întregul preţ stabilit în modalitate forfetară. Contractul părţilor prevedea realizarea unei suprafeţe de pavaj de 10.500 mp din care, în fapt, astfel cum a rezultat din expertiza în construcţii, reclamanta a realizat numai 6.350 mp, corespunzător valorii de 302.696 Euro, astfel că tribunalul a admis în mod temeinic şi legal acţiunea sub acest aspect numai în limita sumei menţionate.

De asemenea, nu pot fi reţinute ca fondate nici criticile apelantei în sensul că în mod greşit tribunalul nu a acordat penalităţile de întârziere solicitate. Instanţa de fond a respins capătul de cerere respectiv reţinând că reclamanta nu a depus un mod de calcul al penalităţilor pentru cuantumul pretins, necesar într-adevăr pentru concretizarea capătului de cerere şi probarea acestuia, inclusiv pentru asigurarea posibilităţii apărării pârâtei. Menţiunile din acţiune sau cele din încheierea de la termenul de la 30.01.2014 (când însă reclamanta a depus un "calcul penalităţi contractuale"), reprezintă, aşa cum a precizat şi apelanta, numai referinţe privind modul de aplicare a clauzei penale, ceea ce nu se constituie în mod suficient în modul de calcul a cărei lipsă a fost avută în vedere de tribunal.

Calculul penalităţilor contractuale depus de reclamantă, inclusiv ulterior în apel este apreciat de instanţă ca fiind eronat în sine şi fără valoare probatorie în sensul existenţei obligaţiei pârâtei de plată a penalităţilor contractuale. Astfel, apelanta indică data de 05.09.2010 pentru începerea curgerii penalităţilor de întârziere, dar referitor la acest aspect instanţa apreciază că nu poate fi avută în vedere ca fiind cert dovedită această dată, atât timp cât, în primul rând, reclamanta nu a urmărit să probeze data certă a încheierii contractului pe care şi-a întemeiat pretenţiile (ambele părţi recunoscând că nu este reală data stipulată în contract, acesta încheindu-se în realitate într-o perioadă începând cu anul 2010), iar factura proformă şi fiscală, ca şi situaţia de lucrări prezintă lipsuri (dată, comunicare, etc.) de natură să mărească incertitudinea în privinţa stabilirii datei de la care obligaţia de plată a pârâtei privind debitul principal ar fi putut deveni scadentă.

Aceasta cu precizarea că, în acest fel, apelanta nu dovedeşte practic chiar începerea, în condiţiile contractului, a curgerii penalităţilor de întârziere, respectiv naşterea dreptului la pretinderea penalităţilor. În plus, modul de calcul prezentat de apelantă se fundamentează în mod greşit, aşa cum s-a arătat, pe o bază de calcul constând în suma de 500.325 Euro. În contextul în care data încheierii contractului stipulată în cuprinsul acestuia nu este cea reală, iar părţile nu au urmărit să certifice instanţei, în plan probatoriu, data reală a încheierii acestuia, putându-se reţine numai o prezumţie sub acest aspect o dată începând cu anul 2010, cu menţiunea că şi prezumţia constituie un mijloc de probă, devine evident că în funcţie de data prezumată menţionată contractului nu îi erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 248/2009 iar nu ale Legii nr. 489/2002, neputându-se limita maximul penalităţilor la cuantumul sumei în raport cu care ar trebui să fie calculate.

În speţă, însă, aşa cum s-a arătat, apelanta nu a dovedit în concret că în sarcina pârâtei s-ar fi născut obligaţia de plată a penalităţilor.

*

În ceea ce priveşte apelul formulat de apelanta S.C. C. S.R.L., poziţia procesuală a acesteia a fost într-adevăr de a susţine că lucrările de parcare a căror contravaloare a fost solicitată de reclamantă nu au făcut obiectul executării contractului nr. x/2008, a cărui existenţă valabilă o contestă de asemenea, ci al contractului nr. x/2010, în raport cu care au şi fost achitate. Tribunalul a reţinut însă că pârâta nu a contestat executarea lucrărilor sub un alt aspect, în sensul că acestea există în materialitatea lor, au fost efectiv realizate de reclamantă, ceea ce, chiar dacă pârâta ar fi contestat, ar fi contrazis de expertiza efectuată la judecata în primă instanţă, care atestă în fapt aspectul în discuţie în sensul reţinut de prima instanţă.

Nu se justifică în realitate nici susţinerea apelantei în sensul că tribunalul ar fi calificat lucrările a căror contravaloare a fost solicitată prin acţiunea reclamantei, drept "lucrări suplimentare", în înţelesul aparte avut în vedere pentru termenul utilizat de părţi prin contractele încheiate (adică, neprevăzute iniţial de părţi). De asemenea, nu este îndreptăţită nici legătura pe care o face apelanta între lucrările a căror contravaloare o solicită reclamanta în baza contractului nr. x/2008 cu înţelesul menţionat şi cele "suplimentare" la care se referă încheierea dată la 16.01.2014 de către tribunal.

În mod indiscutabil tribunalul s-a considerat învestit în mod legal cu judecata cererii în forma iniţială promovată de reclamantă, având ca obiect contravaloarea lucrărilor efectuate în baza contractului nr. x/2008 şi după decăderea reclamantei din dreptul de a-şi modifica acţiunea, prin încheierea pronunţată la 16.01.2014. Aceasta rezultă evident din lămuririle solicitate prin aceeaşi încheiere părţilor de către tribunal, referitoare la contractul nr. x/2008. De altfel, pentru a dispune decăderea, tribunalul a avut în vedere tardivitatea cererii de modificare prin care s-au invocat "lucrări suplimentare, obiect şi cauză diferită". Formularea redată nu este lămuritoare nici în privinţa delimitării elementelor având caracter modificator şi nici în ceea ce priveşte aspectul la care se raportează diferenţa constatată. Menţiunea din considerentele sentinţei privind decăderea referitor numai "la temeiul legal suplimentar, art. 1345 C. civ., îmbogăţirea fără justă cauză" se constituie într-o lămurire necesară din partea instanţei care, subordonându-se dreptului instanţei de a-şi lămuri şi din oficiu hotărârile pronunţate, nu poate fi reţinută drept inadmisibilă ci trebuie luată în considerare inclusiv de către instanţa de apel.

Contrar susţinerilor apelantei, tribunalul a stabilit în mod justificat că data încheierii contractului în baza căruia se solicită contravaloarea lucrărilor nu este aceea menţionată în cuprinsul acestuia (14.11.2008), ci poate fi numai o dată ulterioară încheierii contractului nr. x/2010. Inclusiv apariţia acestui contract se încadrează în situaţia lipsită de rigoare juridică generată de părţi în privinţa revocării succesive, pe parcursul a 2 ani, a două contracte iniţiale, după punerea lor în executare în parte, pentru a se încheia în final contractele nr. x şi nr. 7 din 2010, iar motivele pentru care s-a procedat astfel sunt legitime numai în măsura în care sunt afirmate de părţi însă numai acestea nu sunt în măsură să justifice recurgerea la revocare în condiţiile menţionate,ci determină ca aplicarea principiului libertăţii contractuale să nu fie şi transparent în acest caz. În sensul apreciat de tribunal intervin cu caracter de indicii nu numai opinia expertului ci chiar unele afirmaţii ale ambelor părţi, interpretate raţional în raport cu care instanţa de fond a reţinut în privinţa datei încheierii contractului în mod justificat prezumţia ca mijloc de probă. Deşi în mod evident părţile contractante erau acelea în măsură să indice şi să probeze data reală a încheierii în fapt a contractului, acestea s-au ferit să aducă în proces lămuririle necesare, iar contestările apelantei în sensul contrafacerii contractului, antedatării sau a conivenţei frauduloase au fost de ordin general neimplicând o înscriere în fals, susţineri concrete sau probe utile. Toate acestea converg în sensul că adevărata conivenţă în proces a intervenit din partea părţilor contractante în scopul de a nu devoala eventuale abateri de la o necesară disciplină contractuală.

În ceea ce priveşte rolul instanţei, cum menţionarea în contract a unei date de încheiere nereale poate fi şi rezultatul unei erori materiale iar probele administrate au susţinut existenţa în sine a convenţiei la care se raportează obiectul acţiunii, stabilirea datei certe a încheierii contractului nu a apărut ca fiind obligatorie pentru aprecierea măsurii în care acţiunea este sau nu temeinică, ci numai efectele contractului astfel cum au fost avute în vedere de către contractanţi. În plus, menţiunea unei date anterioare încheierii contractului, pentru motive de genul celui arătat anterior, nu se constituie în mod obligatoriu într-un motiv de nulitate a contractului, astfel că nici reţinerea prezumţiei şi, totodată, respingerea excepţiei nulităţii contractului de către tribunal nu mai apar ca fiind contradictorii.

Nici reclamanta şi nici tribunalul nu au avut în vedere contractul nr. x/2010 ca temei al lucrărilor "suplimentare" în înţelesul dat termenului de către pârâtă, la care s-a făcut referire anterior. Susţinerea apelantei în sensul că lucrările a căror contravaloare a fost solicitată de reclamantă au constituit mai întâi obiectul contractului nr. x/2010 în baza căruia au şi fost achitate, nu corespunde adevărului. Dincolo de unele menţiuni din contractul respectiv, analizat şi de expert, concluzia acestuia din urmă s-a limitat la aprecierea drept confuză a formulărilor sub aspectul în discuţie, în condiţiile în care exprimarea sub acelaşi aspect din contractul nr. x/2006 este clară. În plus instanţa apreciază mai plauzibilă, în privinţa reflectării realităţii, opinia expertului în raport cu susţinerile apelantei, care nu pot fi imparţiale.

În ceea ce priveşte criticile apelantei referitoare la excepţia de neexecutare a contractului de către reclamantă, în condiţiile în care este de susţinut posibilitatea invocării excepţiei şi în apel, prezintă relevanţă măsura în care aceasta este sau nu de apreciat ca întemeiată. Sub acest aspect apelanta susţine că reclamanta nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii contractuale deoarece nu a realizat decât, parţial, o suprafaţă de 6.350 mp în loc de 10.500 mp, în raport cu contractul nr. x/2008 şi, totodată, în raport cu ansamblul platformelor şi parcărilor pe care le aveau de efectuat şi în baza celorlalte contracte. Or, chiar şi numai pentru obligaţia îndeplinită parţial, reclamanta este îndreptăţită să obţină de la pârâta beneficiar, contravaloarea prestaţiilor. Nulitatea contractului nr. x/2008 nu se justifică a fi reţinută nici în raport cu o pretinsă încetare a calităţii de administrator al societăţii pârâte şi implicit a calităţii de reprezentant legal a semnatarului contractului din partea acestei societăţi, deoarece în acest caz, astfel cum a reţinut în mod corect şi tribunalul, iar apelanta nu a fost în măsură să formuleze în concret o critică, actele încheiate în numele societăţii de administrator intră sub incidenţa art. 72 din Legea nr. 31/1990 şi respectiv, art. 35 din Decretul nr. 31/1954, în contextul în care în speţă calitatea de administrator în discuţie a încetat la 31.12.2010. De altfel, apelanta a invocat lipsa calităţii de administrator a semnatarului în ipoteza încheierii contractului în anul 2012, deşi instanţa a prezumat încheierea în primul rând la nivelul anului 2010 când încă era îndeplinită calitatea respectivă.

În consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, prin decizia civilă nr. 850A din 21 mai 2015 a respins apelurile formulate de apelanţii S.C. C. S.R.L. şi S.C. A. S.R.L. - în faliment prin lichidator B. împotriva sentinţei civile nr. 4738 din data de 07.10.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2013, ca nefondate.

Împotriva deciziei civile nr. 850A din 21.05.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au declarat recurs atât reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator B., cât şi pârâta S.C. C. S.R.L., dezvoltarea motivelor de casare fiind efectuată prin memoriile înregistrate la 11.07.2016 la Curtea de Apel Bucureşti.

Cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator B. a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În raport de cele două motive de nelegalitate, recurenta-reclamantă consideră că decizia recurată este legală în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de apel declarată de pârâtă, însă este nelegală în ceea ce priveşte soluţia pronunţată cu privire la cele două capete de cerere referitoare la pretenţiile reclamantei.

Recurenta-reclamantă arată că prima instanţă a admis parţial cererea formulată, reţinând că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, acordând efecte şi recunoaşterii creanţei reclamantei. În raport de înscrisurile depuse în susţinerea cererii, coroborat cu faptul că factura fiscală nu a fost refuzată la plată şi cu faptul că prin contract părţile au prevăzut un preţ pauşal pentru lucrările care constituie obiectul contractului şi nu s-a încheiat un act adiţional de diminuare a preţului lucrărilor, reclamanta apreciază că se impune admiterea în întregime a petitului acţiunii.

În continuare, reclamanta face trimitere la proba cu expertiză administrată în cauză, susţinând că instanţa a achiesat la concluziile acesteia, fără însă a obliga pârâta la plata sumei reţinută prin această probă, la care se adaugă TVA, respectiv suma de 375.343 euro.

Din acest punct de vedere, recurenta-reclamantă apreciază că au fost încălcate dispoziţiile art. 969 C. civ.

Din punct de vedere al capătului de cerere privind penalităţile de întârziere, de asemenea, se susţine, că hotărârea este nelegală, fiind încălcate dispoziţiile art. 969 şi 43 Codul comercial Instanţa de apel a apreciat că nu s-a făcut dovada naşterii dreptului de a pretinde penalităţi, iar pe de altă parte nu s-a prezentat un calcul aplicat sumei de 302.696 euro, ci doar sumei de 620.403 euro.

Contractul încheiat între părţi cuprinde clauza penală privind plata penalităţilor în procent de 0,15%, iar suma care constituie penalităţi putea fi stabilită de către instanţă.

O altă critică adusă deciziei recurată se referă la lipsa de rol activ a instanţei de apel, care din oficiu, ar fi trebuit să administreze orice probe necesare soluţionării cauzei. Recurenta-reclamantă arată că nu a solicitat administrarea unei probe cu expertiză contabilă, având în vedere formula simplă de calcul a acestora.

Pentru considerentele expuse, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurată, în sensul trimiterii cauzei spre rejudecarea cererii de apel, cu privire la suma de 317.707 euro şi cu privire la capătul de cerere reprezentat de penalităţi.

Cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În preambulul cererii de recurs, recurenta-pârâtă prezintă un scurt istoric al cauzei care nu va fi reluat în sinteză de către instanţa de recurs.

Faţă de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ. recurenta-pârâtă susţine că ambele instanţe de fond au încălcat o serie de reguli de procedură.

Prima neregularitate este legată de excepţia decăderii reclamantei din dreptul de a-şi modifica cererea de chemare în judecată.

Astfel, prin încheierea de şedinţă din 16.01.2014 pronunţată de instanţa de fond, reclamanta a fost decăzută din dreptul de a-şi modifica acţiunea în pretenţii, prin care a arătat că lucrările solicitate erau lucrări suplimentare efectuate la contractele anterioare. În mod netemeinic şi nelegal, instanţa de fond, prin sentinţa civilă pronunţată şi-a anulat propria încheiere interlocutorie, decizând că decăderea operează numai cu privire la temeiul legal. Faţă de această modalitate de soluţionare a excepţiei, instanţa de apel nu a motivat decizia atacată.

Explicaţia instanţei de apel cu privire la această excepţie, arată recurenta-pârâtă a constatat în clarificarea noţiunii de lucrări suplimentare, iar reţinerea instanţei de apel în sensul că instanţa de fond a soluţionat cererea în limitele iniţiale este greşită.

În continuarea acestui raţionament, recurenta arată că probatoriul administrat trebuia raportat la contractul încheiat în anul 2008, iar pentru lucrări suplimentare, reclamanta trebuia să introducă o acţiune distinctă.

Eroarea de procedură aduce atingere intereselor reclamantei, fiind încălcat astfel dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO.

A doua eroare de procedură criticată de către recurenta-pârâtă se referă la modalitatea în care a fost soluţionată excepţia nulităţii contractului nr. x/2008.

În continuare, recurenta-pârâtă prezintă motivele în susţinerea contrafacerii contractului litigios, care susţine că au fost analizate sumar de către instanţa de apel. Se susţine că motivele invocate de către pârâtă necesitau o analiză mai amănunţită din partea instanţei de apel, fiind necesară o motivare separată faţă de fondul litigiului. Atât instanţa de fond, cât şi cea de apel erau ţinute să cerceteze anul încheierii contractului, pentru a se constata dacă acesta a fost încheiat în anul mandatului administratorului.

Sub un al treilea aspect, recurenta-pârâtă critică modul de soluţionare a excepţiei de neexecutare a contractului litigios, care a fost invocată, în mod legal, ca o apărare de fond, prin întâmpinare, şi nu în faza de concluzii scrise, astfel cum a reţinut instanţa de fond.

Pe de altă parte, excepţia a fost analizată sumar, concluzionând că reclamanta este îndreptăţită la plata sumei de bani, chiar fără îndeplinirea lucrărilor.

Recurenta-pârâtă arată că excepţia invocată viza contractul nr. x/2008, iar prin modul de soluţionare al acesteia instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut, aspect ce lipseşte de temeinicie hotărârea pronunţată.

Recurenta-pârâtă apreciază greşit raţionamentul instanţei de apel prin care reţine că plata este datorată de beneficiar chiar dacă prestatorul nu şi-a respectat obligaţia de construire a întregii parcări.

În raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. recurenta-pârâtă susţine că decizia instanţei de apel este contradictorie în ceea ce priveşte argumentele reţinute în sprijinul respingerii excepţiei decăderii.

Din punct de vedere al incidenţei dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a soluţionat cauza printr-un raţionament care încalcă sau nesocoteşte norme de drept material.

Instanţa de apel a reţinut greşit atât situaţia de fapt, cât şi relaţia contractuală derulată între părţi.

Pentru stabilirea momentului la care s-au născut obligaţiile între părţi, instanţa trebuia să stabilească data încheierii contractului litigios. Prezumţia instanţei cu privire la această dată nu este una admisibilă în speţă, ceea ce face ca soluţia instanţei de fond, menţinută de către instanţa de apel, întemeiată pe prezumţie să încalce dispoziţiile art. 329 C. proc. civ. şi 309 alin. (5) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susţine în continuare că probatoriul administrat în cauză nu stabileşte că parcarea a fost construită conform contractului litigios, atât expertul cât şi instanţa de fond s-au raportat la contractul nr. x/2010. În esenţă, se arată că având în vedere că în baza contractului nr. x/2008 nu există niciun document care să ateste că s-ar fi prestat vreo lucrare şi că la termenul din 16 ianuarie 2014, intimata a fost decăzută din dreptul de a solicita plata lucrărilor suplimentare, acţiunea de faţă este nefondată.

Pentru considerente evocate, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului.

La 12.09.2016 recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă ca nefondat.

La 15.09.2016 recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B., a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a invocat pe cale de excepţie nulitatea recursului declarat de către recurenta-pârâtă, având în vedere invocarea formală a motivelor de casare invocate, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 05.10.2016, recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. a depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare, răspunzând punctual apărărilor formulate prin întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursurile sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din 26 ianuarie 2017 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.

La 10 februarie 2017, recurenta-pârâtă, a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 23 februarie 2017, Înalta Curte a admis în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. şi de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L.

Analizând cererile de recurs formulate, prin prisma motivelor invocate şi a prevederilor legale mai sus-arătate art. 488 pct. 5 şi 8 Noul C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că acestea sunt fondate, în considerarea argumentelor ce succed:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte arată că raportat la poziţia procesuală a recurentelor şi la temeiurile de drept invocate, precum şi la soluţia pronunţată în cauză, care vizează buna administrare a justiţiei, considerentele instanţei vor fi comune ambelor recursuri declarate împotriva deciziei. Totodată, faţă de soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare, vor fi analizate doar motivele care fundamentează această soluţie, urmând ca instanţa de apel să aibă în vedere şi celelalte critici formulate de către recurente.

Pornind de la obiectul acţiunii reclamantei, Înalta Curte constată că acesta este reprezentat de acţiunea în pretenţii prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lucrărilor efectuate de reclamantă la obiectivul D. în sumă de 620.403 Euro şi la plata penalităţilor de întârziere, până la data plăţii efective a debitului.

Reclamanta a arătat în susţinerea acţiunii că au fost derulate raporturi comerciale între părţi, în baza Contractului cadru de execuţie lucrări nr. x/14.11.2008.

Prin cerere completatoare, reclamanta a înţeles să solicite să se constate că este titulara privilegiului special imobiliar al constructorului asupra imobilului înscris în cartea funciară, aflat în proprietatea pârâtei.

Prin notele precizatoare depuse la dosarul cauzei la data de 10.01.2014, reclamanta a adus precizări în privinţa motivării în fapt şi în drept a cererii de chemare în judecată, iar Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, prin încheierea din 16.01.2014 a constatat decăderea reclamantei din dreptul de a preciza cererea de chemare în judecată, constatând că prin intermediul acesteia se solicită plata lucrărilor suplimentare în sumă de 12.131.186,08 Euro, care nu îşi au izvorul în contractul nr. x/2009 şi contractul nr. x/2010.

Prin apărările formulate în faţa instanţei de fond, pârâta S.C. C. S.R.L. a arătat că lucrările de construire parcare a căror plată se solicită fac obiectul Contractului cadru nr. 6/2010 şi au fost deja facturate şi achitate, niciuna dintre părţi nu a executat Contractul cadru nr. x/2008. A mai arătat că întregul preţ al lucrărilor efectiv realizate în sumă de 12.131.186,08 Euro plus TVA a fost facturat de reclamantă cu referire exclusiv la Contractul cadru nr. x/2010 şi achitată de pârâtă. În legătură cu acest contract, pârâta a invocat nulitatea absolută a Contractului cadru de execuţie lucrări nr. x, caducitatea acestuia şi nulitatea absolută a facturii proformă nr. 49/2010.

Instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei că din probatoriile administrate în cauză a rezultat că plăţile efectuate în cauză reprezintă lucrări executate în baza Contractului cadru nr. 6/2010, şi nu lucrări excedentare efectuate potrivit convenţiei părţilor şi contestate de pârâtă.

S-a mai reţinut că cererea reclamantei a fost analizată prin prisma dispoziţiilor art. 969 C. civ., nefiind încuviinţată cererea modificatoare care a vizat lucrările suplimentare solicitate în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.

Excepţia nulităţii absolute, a caducităţii contractului cadru nr. 36/2008 au fost respinse de către instanţă, care a reţinut că lucrările executate au fost atestate prin contract ulterior anului 2008, încheiat pentru a reglementa decontarea unor lucrări executate şi necuprinse în contractele existente.

Prin urmare, instanţa a apreciat întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Instanţa de apel a menţinut aceste considerente ale instanţei de fond şi a reţinut că tribunalul a admis în mod temeinic şi legal acţiunea în limita sumei menţionată în dispozitiv.

Instanţa de apel în ceea ce priveşte apelul pârâtei a reţinut în sensul că tribunalul nu a avut în vedere contractul nr. x/2010 ca temei al lucrărilor suplimentare, instanţa soluţionând pricina în limitele cererii iniţiale.

Având în vedere aceste precizări, privind conţinutul cererilor formulate în cauză, precum şi al considerentelor instanţelor de fond, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt şi nu a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Astfel, instanţa de fond a examinat cererea de chemare în judecată prin prisma dispoziţiilor art. 969 C. civ. şi a admis în parte pretenţiile reclamantei solicitate în temeiul Contractului cadru nr. 36/2008 încheiat pentru lucrări principale şi nu pentru lucrări suplimentare, iar aceste considerente au fost menţinute de către instanţa de apel.

În altă ordine de idei, instanţa de apel nu a verificat poziţia procesuală a pârâtei, prin care a susţinut că plata lucrărilor suplimentare poate fi cerută doar dacă lucrările sunt aprobate de beneficiar, legalitatea acestui raport juridic ţinând de necesitatea existenţei unui proces-verbal de recepţie finală.

Principala apărare a pârâtei a constat în faptul că singurul contract valabil încheiat între părţi a fost Contractul cadru 6/2010, pentru care existau documente şi date concrete care să ateste executarea lucrărilor.

Cu privire la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată că se impune casarea hotărârii recurate, prin prisma motivelor de nelegalitate reglementate de textul de lege sus menţionat, reţinând în acest sens, că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură cu privire la judecarea excepţiei de tardivitate a modificării cererii precizatoare.

Pornind de la temeiul pe care s-a bazat acţiunea reclamantei, respectiv dispoziţiile care reglementează puterea de lege a convenţiilor legal încheiate şi de prejudiciul solicitat care a constat în contravaloarea lucrărilor principale executate în temeiul Contractului cadru nr. 36/2008, Înalta Curte constată că instanţa a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material reprezentate de art. 969 C. civ., fără a avea în vedere încheierea din 16.01.2014 a Tribunalului Bucureşti, prin care a fost decăzută reclamanta din dreptul de a modifica acţiunea şi de a solicita cheltuieli suplimentare în temeiul dispoziţiilor art. 1345 C. civ.

Prioritar, analiza pretenţiilor deduse judecăţii trebuia să pornească de la temeiul pe care s-a bazat acţiunea reclamantei şi de la tipul de răspundere indicat în cerere, instanţa trecând peste acest aspect şi procedând la judecarea litigiului pe fond, pentru a verifica lucrările principale, deşi reclamanta precizase că acestea erau suplimentare.

Întrucât tipul de răspundere, precum şi temeiul la care s-a raportat instanţa de apel nu este clar exprimat în hotărârea atacată, şi constatând că apreciind asupra fondului cauzei, cu luarea în considerare a concluziilor raportului de expertiză care a reţinut că pretenţiile reclamantei reprezintă lucrări executate şi necuprinse în contractele existente, instanţa de recurs nu poate proceda ea însăşi la examinarea acestor critici, faţă de dispoziţiile art. 496 alin. (1) teza I şi art. 496 alin. (2) C. proc. civ. motiv pentru care se impune casarea sentinţei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de trimitere va lămuri raportul juridic dedus judecăţii şi va stabili natura lucrărilor solicitate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, cu luarea în considerare a apărărilor pârâtei, fiind principale sau suplimentare.

Înalta Curte constată de asemenea fondată critica recurentei-pârâte subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., prin prisma căreia s-au invocat ipoteza vizând motivarea contradictorie a deciziei recurată.

Astfel, instanţa de apel a achiesat concluziilor expertizei efectuate în cauză, care a reţinut că lucrările invocate fac obiectul Contractului cadru nr. 6/2010, ceea ce înseamnă că instanţa a obligat pârâta la plata sumei de bani în temeiul Contractului nr. x/2010 şi nu în baza Contractului x/2008.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 coroborat cu prevederile art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite ambele recursuri, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. şi de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 850A din 21 mai 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 aprilie 2017.