Cassation appeal null for challenging merits in exclusion from limited liability company; appellant ordered to pay costs

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 28 martie 2012, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi S.C. C. S.R.L., excluderea primului pârât din societate şi dizolvarea pârâtului S.C. C. S.R.L.

Pârâtul B. a formulat atât întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, cât şi cerere reconvenţională prin care a solicitat excluderea reclamantului A. din societate şi continuarea activităţii societăţii cu unic asociat.

Prin sentinţa civilă nr. 372 din 3 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia a II-a civilă, a fost respinsă cererea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată; a fost admisă cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant B. şi a fost exclus reclamantul-pârât A. din S.C. C. S.R.L.

În motivarea acestei sentinţe s-a reţinut că reclamantul-pârât A. şi pârâtul-reclamant B. sunt asociaţi în societatea pârâtă S.C. C. S.R.L., primul deţinând 30% din capitalul social şi cel de-al doilea 70% din capitalul social.

S-a constatat că, iniţial, cei doi asociaţi au desfăşurat în bune condiţii activitatea societăţii, dar în anul 2008, pârâtul-reclamant B. a dispus revocarea reclamantului-pârât A. din funcţia de administrator al S.C. C. S.R.L., urmând ca administrarea societăţii să se efectueze de pârâtul-reclamant.

Din interogatoriile administrate în primă instanţă, a rezultat că reclamantul-pârât A. a fost arestat pe teritoriul Franţei aproximativ 9 luni, pârâtul-reclamant B. desfăşurând singur activitatea în societate în această perioadă.

Totodată, pentru o obligaţie fiscală a societăţii în valoare de 14.000 euro, născută în perioada în care A. a fost administrator al S.C. C. S.R.L., D.G.F.P. a început executarea silită a societăţii pârâte, însă această datorie a fost plătită de pârâtul-reclamant B., cu consecinţa încetării executării silite.

De asemenea, prima instanţă a reţinut că A. a recunoscut că impozitele aferente imobilului din patrimoniul S.C. C. S.R.L. au fost achitate de către pârâtul-reclamant. Toate aceste plăţi au fost efectuate de către B., în contextul în care în imobilul aparţinând S.C. C. S.R.L. sau mai exact o parte a imobilului era locuită de A..

Totodată, s-a reţinut că din proba testimonială administrată în cauză a rezultat că pârâtul-reclamant nu a fost lăsat de reclamantul-pârât să administreze societatea în perioada ce a urmat anului 2008, acesta din urmă refuzând predarea documentelor contabile ale societăţii.

Mai mult decât atât, din probele administrate în prima instanţă nu rezultat că pârâtul-reclamant B. ar fi săvârşit vreuna dintre faptele prevăzute la art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990.

Cu privire la cererea reconvenţională, prima instanţă a reţinut că reclamantul-pârât A. nu a avut intenţia de a contribui la bunul mers al societăţii şi nu şi-a exercitat cu bună-credinţă atribuţiile de asociat şi administrator al societăţii S.C. C. S.R.L.

Totodată, s-a constatat că, în condiţiile în care reclamantul-pârât a fost deţinut în Franţa, nu avea cum să se mai ocupe de activitatea societăţii, motiv pentru care fost revocat din funcţia de administrator.

De asemenea, din expertiza administrată în cauză, a rezultat că pârâtul-reclamant B. a plătit taxele şi impozitele societăţii, îndeplinindu-şi obligaţiile de asociat şi administrator.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul-pârât A. prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi respingerii cererii reconvenţionale.

Pârâtul-reclamant B. a depus întâmpinare prin a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.

Prin decizia nr. 794/A-COM din 20 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul-pârât A., în contradictoriu cu pârâtul-reclamant B. şi pârâta S.C. C. S.R.L.

În motivarea acestei decizii, s-a reţinut că prima instanţă a analizat probele administrate în cauză, contrar susţinerilor apelantului-reclamant.

Chiar dacă apelantul-reclamant este nemulţumit de faptul că tribunalul nu a interpretat probele din prezenta cauză într-un mod favorabil acestuia, interpretarea acestora într-un sens sau altul nu relevă absenţa motivării hotărârii, ci constituie o dovadă în sensul că acestea au fost examinate.

Totodată, s-a reţinut că apelantul-reclamant nu a invocat nicio împrejurare care să se înscrie în ipoteza prevăzută la art. 222 alin. (1) lit. d) din Lega nr. 31/1990, în opoziţie cu intimatul-pârât care a invocat mai multe împrejurări care se circumscriu temeiului juridic invocat, iar în cererea de dizolvare a societăţii se invocă fapte ale intimatului-pârât care sunt însă legate de administrarea societăţii şi care nu s-au dovedit a fi reale.

De asemenea, s-a apreciat că din faptele reţinute de tribunal, rezultă că activitatea societăţii a fost împiedicată de comportamentul apelantului-reclamant care a trebuit să fie chemat în judecată pentru a preda actele societăţii pe care le deţinea în mod nelegal şi că acesta nu recunoaşte calitatea intimatului-pârât de administrator al societăţii, împrejurări elocvente cu privire la comportamentul culpabil al celui dintâi.

Instanţa de apel a constatat că pretenţiile apelantului-reclamant din cererea de chemare în judecată se referă la împrejurări exterioare temeiului juridic invocat de acesta pentru a obţine excluderea intimatului-pârât din societate.

Astfel, apelantul-reclamant invocă culpa intimatului-pârât în administrarea societăţii, cum ar fi omisiunea acestuia din urmă de a convoca adunarea generală, de a înregistra bilanţul anual, de a comunica balanţa contabilă, de colaborare în derularea activităţii societăţii şi rezilierea contractului de închiriere încheiat cu societatea D. S.R.L. şi că aceste fapte ar aduce atingere elementului affectio societatis.

Cu privire la aceste susţineri, instanţa de apel a reţinut că toate aceste împrejurări se referă la calitatea intimatului-pârât de administrator al societăţii şi nu la cea de asociat, astfel încât nu sunt relevante din perspectiva art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, invocat de apelantul-reclamant prin cererea de chemare în judecată.

S-a constatat că singura faptă care se încadrează în ipoteza prevăzută la art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, este "frauda în dauna societăţii şi utilizarea semnăturii sociale şi a capitalului social în folosul pârâtului", însă apelantul-reclamant nu a arătat care ar fi faptele care să releve frauda şi utilizarea semnături sociale.

În lipsa unor astfel de fapte care să se încadreze în temeiul juridic arătat, apelantul-reclamant a învederat că se impune interpretarea extensivă a textului de lege anterior evocat, în sensul că faptele pentru care pot fi excluşi asociaţii sunt relatate doar exemplificativ în lege, astfel încât ar putea fi exclus intimatul-pârât pentru culpa acestuia în administrarea societăţii, de natură a antrena o stare de neînţelegere între asociaţi.

Instanţa de apel a apreciat că interpretarea extensivă a cauzelor de excludere a asociaţilor propusă de apelantul-reclamant nu poate fi primită şi că în mod corect s-a reţinut în primă instanţă că starea de tensiune dintre părţi nu este reproşabilă pârâtului.

Mai mult decât atât s-a constatat că, în condiţiile în care apelantul-reclamant nu a indicat în cuprinsul cererii de chemare în judecată nicio faptă care ar putea fi încadrată în ipoteza prevăzută la art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, nu se poate reproşa primei instanţe faptul că nu a reţinut o împrejurare sau alta privind existenţa fraudei sau folosirea semnăturii sociale în alte scopuri decât cele ale societăţii.

Cu privire la temeinicia soluţiei de admitere a cererii reconvenţionale, instanţa de apel reţinut că prima instanţă, în mod corect, a reţinut că apelantul-reclamant s-a servit de capitalul societăţii, căci acesta a încheiat un act cu sine însuşi şi şi-a atribuit folosinţa gratuită a imobilului aparţinând societăţii, inclusiv în favoarea fiicei sale, împrejurare recunoscută de către apelantul-reclamant, motiv pentru care nu mai trebuie să fie demonstrată.

Astfel, s-a reţinut în apel că gravitatea faptei rezultă din aceea că imobilul arătat este singurul bun destinat activităţii societăţii, acesta fiind închiriat şi altor societăţi în vederea obţinerii de profit. Totodată, s-a constatat că o parte din imobil este folosit de apelantul-reclamant şi fiica sa ca locuinţă, iar zonele destinate anterior închirierii sunt ţinute sub cheie de acesta, refuzându-se predarea spaţiului către intimatul-pârât.

De asemenea, s-a apreciat că tribunalul a reţinut în mod corect că apelantul-reclamant s-a folosit de semnătura socială în folosul său prin încheierea cu sine însuşi a unui act de dobândire a unei creanţe împotriva societăţii, pe care instanţele au considerat-o nelegală.

Cu privire la capătul de cerere privind dizolvarea societăţii formulat de către apelantul-reclamant, instanţa de apel a apreciat că acesta nu-şi poate invoca propria culpă pentru a obţine dizolvarea societăţii, motiv pentru care soluţia de respingere a acestui capăt de cerere este temeinică şi legală.

Împotriva deciziei nr. 794/A-COM din 20 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul-pârât A. prin care a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa modificării deciziei pronunţate în apel, în sensul respingerii cererii reconvenţionale formulate de pârâtul-reclamant B..

În cuprinsul cererii de recurs au fost indicate motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că dispoziţiile art. 222 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 care prevăd excluderea sunt de strictă interpretare, fiind aplicabile în cazurile limitativ prevăzute de lege, orice extindere a acestor cauze fiind o adăugare la lege.

În legătură cu această critică, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a dat eficienţă anumitor acţiuni care exced dispoziţiilor prevăzute la art. 222 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, precum modul de ţinere a contabilităţii, modul de gestionare a litigiilor şi alte cauze care au determinat societatea să nu întreprindă activitatea specifică, aspecte care, în sine, relevă doar neînţelegerea gravă a asociaţilor.

Astfel, în dezvoltarea acestei critici s-a învederat că instanţa de apel şi prima instanţă au adăugat la lege, întrucât neînţelegerile grave dintre asociaţii din societatea cu răspundere limitată nu pot atrage excluderea din societate a unuia dintre ei, astfel încât nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990.

A doua critică a recurentului-reclamant constă în aceea că o parte din imobilul aparţinând societăţii S.C. C. S.R.L. a avut destinaţia de locuinţă, fiind folosit ca atare încă de la începutul deţinerii acestuia. Totodată, s-a susţinut că folosinţa acestei părţi din imobil, care are destinaţia de locuinţă, a fost atribuit în folosinţă de intimatul-pârât către recurentul-reclamant şi familiei sale, pe o perioadă de 10 ani, începând cu 4 iunie 2014.

În legătură cu aceste aspecte, prin cererea de recurs s-a susţinut că instanţa de apel şi instanţa de fond nu puteau reţine în sarcina recurentului-reclamant fapta de a se servi de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora fără să reţină aceeaşi faptă şi în sarcina reclamantului-pârât.

Astfel, s-a învederat că situaţia premisă nu relevă decât neînţelegeri între asociaţi a cărei cauză o constituie recuperarea sumei pe care recurentul-reclamant a împrumutat-o, în nume propriu, de la intimatul-pârât, pe care a folosit-o însă, în interesul societăţii, respectiv pentru finalizarea construcţiei din patrimoniul societăţii.

Cu privire la al doilea motiv de excludere reţinut de instanţa de apel, recurentul-reclamant a învederat că cesiunea creanţei deţinute împotriva societăţii S.C. C. S.R.L., pe care a transmis-o unui terţ, nu poate fi calificată drept o faptă de folosire a capitalului societăţii în folosul altuia, întrucât respectiva cesiune nu a produs vreun efect patrimonial asupra societăţii.

În legătura cu acest aspect, recurentul-reclamant a arătat că, în condiţiile în care aportul său în cuantum de 882.991,96 RON, determinat prin raportul de expertiză administrat în cauză, este înregistrat în contul contabil 455 - sume datorate asociaţilor, rezultă că actul juridic prin care a transferat această creanţă (act juridic desfiinţat) nu a produs efecte patrimoniale faţă de S.C. C. S.R.L.

O ultimă critică, încadrată de recurentul-reclamant în motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează ultimul paragraf al deciziei instanţei de apel prin care s-a reţinut faptul că împrejurările pe care acesta şi-a întemeiat acţiunea sunt împrejurări exterioare temeiului juridic invocat, însă nu a fost aplicat acelaşi raţionament juridic şi cererii reconvenţionale, deşi faptele care au fost reţinute ca motive ale admiterii acesteia sunt străine de temeiul juridic invocat.

Prin întâmpinarea depusă de intimatul-pârât B. s-a solicitat respingerea recursului declarat în cauză, ca nefondat şi obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând cu prioritate excepţia nulităţii cererii de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. (1), precum şi cele ale art. 3021 alin. (1) lit. c) prin raportare la art. 306 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că excepţia invocată este fondată pentru urmatoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit dispoziţiilor art. 306 alin. (1) C. proc. civ., "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2)".

Din analiza dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiează şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului de recurs este sancţionată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Astfel, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, rămân în atribuţia exclusivă a instanţelor de fond, ca instanţe devolutive.

În raport de aceste consideraţii, se constată că, deşi formal sunt invocate motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., criticile din cererea de recurs vizează aspecte ce ţin de netemeinicia hotărârii atacate, iar nu de nelegalitatea acesteia.

Cu privire la critica prin care se arată, în esenţă, că instanţa de apel a dat eficienţă anumitor acţiuni care exced dispoziţiilor art. 222 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, precum modul de ţinere a contabilităţii, modul de gestionare a litigiilor, aspecte care, în sine, relevă doar neînţelegerea gravă a asociaţilor, se constată că, deşi se invocă, în aparenţă, aplicarea greşită a acestor dispoziţii legale, în realitate, se încearcă schimbarea în etapa recursului a situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond.

Astfel, ceea ce urmăreşte să obţină recurentul-reclamant este să înlăture de la aplicare dispoziţiile art. 222 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 prin reţinerea în privinţa faptelor care au atras excluderea sa din societate a unor valenţe diferite de cele reţinute de către instanţele de fond.

Or, modul în care a fost construită această critică nesocoteşte caracterul de cale extraordinară de atac a recursului, în care nu pot fi deduse şi analizate aspecte care vizează netemeinicia hotărârii atacate, motiv pentru care va fi înlăturată.

Referitor la critica prin care recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel şi instanţa de fond nu puteau reţine în sarcina sa fapta de a se servi de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora, fără să reţină aceeaşi faptă în sarcina intimatului-pârât, întrucât imobilul aparţinând societăţii S.C. C. S.R.L. i-a fost dat în folosinţă lui şi familiei sale chiar de către intimatul-pârât, se constată că acesta invocă din nou aspecte a căror examinare ar presupune reevaluarea probelor aflate la dosarul cauzei.

Astfel, prin intermediul acestei critici recurentul-reclamant încearcă în mod nepermis în etapa procesuală a recursului să probeze că fapta de a se servi de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora trebuia să fie reţinută nu doar în sarcina sa, ci şi în sarcina intimatului-pârât, fără invoce, nici măcar în aparenţă, încălcarea sau aplicarea greşită a unei dispoziţii legale, motiv pentru care va fi înlăturată.

Susţinerea în sensul că situaţia premisă nu relevă decât neînţelegeri între asociaţi a cărei cauză o constituie recuperarea sumei pe care recurentul-reclamant a împrumutat-o, în nume propriu, de la intimatul-pârât, însă a folosit-o în interesul societăţii, respectiv pentru finalizarea construcţiei din patrimoniul acesteia, vizează, de asemenea, aspecte de netemeinicie a deciziei atacate, motiv pentru care va fi înlăturată.

Critica formulată prin cererea de recurs, în sensul că cesiunea creanţei deţinute împotriva societăţii S.C. C. S.R.L., pe care recurentul-reclamant a consimţit-o cu un terţ, nu poate fi calificată drept o faptă de folosire a capitalului societăţii în folosul altuia, întrucât respectiva cesiune nu a produs vreun efect patrimonial asupra societăţii, aşa cum rezultă din înregistrarea aportului său în contul contabil 455, exprimă practic nemulţumirea acestuia faţă de reţinerea în sarcina sa a unei fapte care poate fi încadrată în dispoziţiile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990.

Or, se constată că, prin intermediul acestei critici, recurentul-reclamant nu susţine încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor legale anterior evocate, ci modul în care instanţa de apel a apreciat probele aflate la dosarul cauzei, inclusiv înscrisul constatator al contractului de cesiune, pentru a deduce existenţa faptei asociatului administrator de a se folosi de semnătura socială în folosul altuia.

Fiind vorba de o nouă critică care nu vizează nelegalitatea deciziei atacate cu recurs, ci numai netemeinicia acesteia, critica va fi înlăturată.

Cu privire critica, încadrată de recurentul-reclamant în motivul prevăzut la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., prin care acesta susţine că există considerente contradictorii, întrucât instanţa de apel a reţinut că împrejurările pe care acesta şi-a întemeiat acţiunea sunt împrejurări exterioare temeiului juridic invocat, însă nu a aplicat acelaşi raţionament juridic şi cererii reconvenţionale, deşi faptele reţinute ca motive ale admiterii acesteia sunt străine de temeiul juridic invocat, se observă că sunt antamate din nou aspecte care vizează situaţia de fapt.

Astfel, în condiţiile în care pretinsa contradicţie a considerentelor deciziei instanţei de apel are la bază aprecierea recurentului-reclamant, în sensul că faptele care au fost reţinute ca motive ale admiterii cererii reconvenţionale sunt străine de temeiul juridic invocat prin respectiva cerere, rezultă că această critică este una de netemeinicie, fiind încadrată doar formal în motivul prevăzut la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pentru a crea o aparenţă de nelegalitate a hotărârii, motiv pentru care va fi înlăturată.

Pentru considerentele evocate anterior, constatând pe de o parte, că criticile formulate de recurentul-reclamant nu răspund exigenţelor prevăzute la art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. care impun ca acestea să vizeze motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., şi pe de alte parte, că nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte va da eficienţă dispoziţiilor art. 306 alin. (1) C. proc. civ. şi va aplica cererii de recurs sancţiunea nulităţii.

În conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va obliga pe recurentul-reclamant A., ca parte căzută în pretenţii, la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocaţial în cuantum de 4000 RON către intimatul-pârât B., în baza facturii aflate la dosarul de recurs care cuprinde menţiunea, în sensul că a fost achitată prin ordin de plată, de natură a-i conferi valoarea unei chitanţe liberatorii care atestă plata, conform art. 1500 alin. (1) C. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea cererii de recurs formulată de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 794/A-COM din 20 decembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă recurentul-reclamant A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4000 RON către intimatul-pârât B..

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2017.