Restitution of fixed assets under loan-for-use: burden of proof and sufficiency of written form in corporate insolvency proceedings

Deliberând asupra recursului, în condiţiile art. 395 coroborat cu dispoziţiile art. 494 C. proc. civ., din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 5 iunie 2014 pe rolul Tribunalului Timiş, sub număr de dosar x/2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei obligarea acestuia la restituirea mijloacelor fixe, în valoare totală de 1.537.813,46 RON, predate în custodie, conform listelor de inventar însuşite prin semnătură.

Prin sentinţa civilă nr. 122 din 20 februarie 2015, Tribunalul Timiş a respins atât excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cât şi acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârâtului B. - având ca obiect obligarea acestuia la restituirea mijloacelor fixe, în valoare totală de 1.537.813,46 RON, predate în custodie, conform listelor de inventar însuşite prin semnătură.

Împotriva sentinţei civile nr. 122/20.02.2015 pronunţată de Tribunalul Timiş, reclamanta S.C. A. S.R.L. - prin lichidatori judiciari C. şi D. a declarat apel.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca inadmisibil, nedovedit şi neîntemeiat, şi menţinerea sentinţei atacate.

Prin cererea de intervenţie accesorie, în interesul reclamantei S.C. A. S.R.L. - intervenienta E. S.A. a solicitat admiterea apelului şi, în principal, anularea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond; în subsidiar, a solicitat schimbarea hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii acţiunii.

În susţinerea cererii, sub aspectul admisibilităţii acesteia, intervenienta a arătat că are interes să participe în litigiul pendinte, întrucât figurează în tabelul definitiv consolidat - rectificat al creanţelor debitoarei S.C. A. S.R.L., cu o creanţă de 109.067.130,80 RON, reprezentând 22,89245% din totalul masei credale; or, întrucât prin acţiunea reclamantei se tinde la readucerea în patrimoniul debitoarei a unor bunuri deosebit de valoroase sau, cel puţin, a contravalorii acestora, E. are un interes în formularea cererii de intervenţie accesorie, aceste bunuri sau sume de bani contribuind la stingerea, parţială, a creanţei sale.

Cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta E. S.A. a fost declarată admisibilă în principiu prin încheierea din 08.12.2015.

Prin decizia civilă nr. 43 din 19 ianuarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a fost admis atât apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. - prin lichidatori judiciari C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 122/20.02.2015, pronunţată de Tribunalul Timiş, în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu pârâtul B., cât şi cererea de intervenţie accesorie, în interesul reclamantei S.C. A. S.R.L. - formulată de intervenienta E. S.A..

A fost schimbată în parte hotărârea atacată, în sensul că a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A., în contradictoriu cu pârâtul B., şi, în consecinţă:

A fost obligat pârâtul să restituie reclamantei bunurile primite în folosinţă de la aceasta sau contravaloarea lor - în sumă totală de 1.524.222,03 RON, după cum urmează:

În termen legal, împotriva deciziei civile nr. 43 din 19 ianuarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, pârâtul B. a declarat recurs.

Fără a-şi încadra criticile în temeiul de drept al art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., recurentul-pârât critică decizia recurată motivat de împrejurarea că aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea recursului, susţine, în esenţă, că, întrucât intimata-reclamantă invocă încheierea unui "contract de comodat", era în sarcina acesteia să dovedească încheierea contractului, însă, nici în faţa primei instanţe şi nici în faţa instanţei de apel, nu a prezentat acest contract, nici măcar un proces-verbal de predare-primire, care, conform reglementărilor privitoare la acest tip de contract, trebuia încheiat.

Aşa fiind, pentru ca instanţa de apel să pronunţe o hotărâre temeinică, trebuia să observe acest înscris, mai ales că, în funcţie de data încheierii "presupusului contract", ar urma să se stabilească legea civilă aplicabilă, având în vedere faptul că, după cum precizează intimatele-reclamante, bunurile ar fi intrat în patrimoniul S.C. A. S.R.L. în perioada 2007 - 2010, iar din anul 2011 (01.10.2011) a intrat în vigoare Noul C. civ.. Conform prevederilor Legii nr. 71/2001 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, actele şi faptele juridice rămân supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data încheierii ori săvârşirii acestora (art. 3 şi 4, art. 102 alin. (1) din Legea 71/2001, potrivit cărora "contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa " .

Totodată, având în vedere că este vorba de un act juridic a cărui valoare depăşeşte 250 RON, în conformitate cu prevederile art. 1191 C. civ. 1864, recurenta apreciază ca fiind imperios necesar ca intimata-reclamantă să prezinte, în original, înscrisul doveditor al "contractului de comodat", forma scrisă fiind cerută "ad probationem" .

Totodată, în opinia recurentului, trebuie observat faptul că, în dovedirea susţinerii acţiunii, reclamanta invocă o "listă de inventar" compusă din 4 file, dintre care 3 ar purta semnătura recurentei, susţinând că aceasta ar reprezenta lista cu mijloace fixe primite de mine, însă, nu poartă, astfel cum prevede legea, şi semnăturile comisiei de inventariere.

Arată că intimata-reclamantă face doar o presupunere că respectivele bunuri ar fi fost preluate de pârât, neproducând nicio dovadă în acest sens.

Recurentul-pârât consideră că trebuie avut în vedere faptul că în procedura de reorganizare, administratorii judiciari ai S.C. A. S.R.L. au fost tot intimatele-reclamante din cauza de faţă, iar, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea 85/2006 (lege în vigoare la momentul intrării S.C. A. S.R.L. în procedura insolvenţei), aveau obligaţia să inventarieze bunurile societăţii insolvente.

Pe de altă parte, raportat la prevederile Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, entităţile au obligaţia să efectueze inventarierea de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, cel puţin o dată în cursul exerciţiului financiar pe parcursul funcţionării lor şi să trimită spre confirmare listele de inventariere . Trebuie avut în vedere că au trecut peste doi ani de la momentul numirii lor ca administratori ai A. S.R.L. până la data introducerii acţiunii, timp în care aceştia au întocmit o serie de rapoarte cu privire la situaţia debitoarei falite.

Raportat la cele precizate, solicită a se constata că intimatele-reclamante nu au făcut dovada încheierii unui contract de comodat, or, în conformitate cu prevederile art. 1191 C. civ. de la 1864, forma scrisă a contractului este cerută "ad probationem",având în vedere că, obiectul litigiului depăşeşte valoare de 250 RON; nu fac dovada existenţei în proprietatea S.C. A. S.R.L. a bunurilor respective la momentul în care aceasta a intrat în procedura insolvenţei; nu fac dovada că bunurile precizate în acţiune au fost predate recurentului-pârât, neexistând nicio dovadă în acest sens; nu exisă un proces-verbal de inventariere semnat de o comisie de inventariere care să constate lipsa bunurilor la momentul intrării societăţii în faliment, şi care să confirme susţinerile reclamantei.

Apreciază ca fiind neîntemeiată cererea privind obligarea sa la plata sumei de 1.537.813,46 RON în cazul în care bunurile nu mai pot fi predate, întrucât suma solicitată reprezintă valoarea bunurilor din momentul achiziţiei, iar nu de la data introducerii cererii de chemare în judecată, motiv pentru care, consideră că reclamanta trebuia să solicite valoarea bunurilor respective stabilită la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, stabilită printr-o expertiză tehnică de specialitate.

În opinia recurentului, instanţa de apel nu a înţeles starea de fapt din moment ce menţionează în hotărâre că pârâtul ar fi avut calitatea de administrator al societăţii intimate-reclamante.

Sub un ultim aspect, arată că în urma unei cereri de executare silită, executorul judecătoresc (SCP EJ Matei şi Asociaţii) a constatat că nu are bunuri urmăribile.

Intimata S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 12 octombrie 2016 a fost încuviinţat, în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 22 februarie 2017, constatându-se că recursul este admisibil în principiu şi că sunt întrunite dispoziţiile art. 493 alin. (7) din Codul de procedurăcivilă, s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la data de 12 aprilie 2017, cu citarea părţilor.

La termenul de judecată din 12 aprilie 2017, recurentul-pârât a precizat că recursul se întemeiază pe dipoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, temeiurile de drept invocate, ţinând cont şi de apărările formulate prin întâmpinări, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Este de amintit că instanţa de apel ca instanţă devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentului cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

În condiţiile în care restabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea probelor aflate la dosar exced competenţei instanţei de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 2146 C. civ.:

"Împrumutul de folosinţă este contractul cu titlu gratuit prin care o parte, numită comodant, remite un bun mobil sau imobil celeilalte părţi, numite comodatar, pentru a se folosi de acest bun, cu obligaţia de a-l restitui după un anumit timp"), iar conform art. 2155 din acelaşi act normativ:"Comodatarul este obligat să înapoieze bunul la împlinirea termenului convenit sau, în lipsă de termen, după ce s-a folosit de bun potrivit convenţiei. Dacă termenul nu este convenit şi fie contractul nu prevede întrebuinţarea pentru care s-a împrumutat bunul, fie întrebuinţarea are un caracter permanent, comodatarul este obligat să înapoieze bunul la cererea comodantului".

Textele de lege enunţate stabilesc dreptul comodantului la restituirea bunului împrumutat, independent de calitatea acestuia de proprietar.

Este de necontestat că reclamanta nu a învestit instanţa cu o acţiune reală, în revendicare mobiliară, ci cu o acţiunea personală, grefată pe contractul de comodat încheiat cu pârâtul B., aşa încât, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de control judiciar, este suficient ca reclamanta să dovedească existenţa contractului şi predarea bunurilor către pârât, pentru ca în sarcina acestuia să existe obligaţia restituirii.

Apelul, prin efectul său devolutiv, repunând în discuţie chestiunea judecată la prima instanţă, a permis instanţei de apel să concluzioneze că reclamanta a dovedit predarea, în comodat, a bunurilor către pârât, fiind în sarcina acestuia din urmă să dovedească contrariul sau intervenţia unor împrejurări ulterioare, de natură să-l exonereze de obligaţia de restituire.

S-a constatat că pârâtul nu a dovedit, însă, nici că bunurile i-ar fi fost predate, în realitate, de o altă societate, nu a explicat nici contextul în care a semnat înscrisurile-menţionate (limitându-se la a contesta, fără temei, veridicitatea semnăturii) şi nici nu a fost în măsură să facă dovada restituirii lor; de altfel, pârâtul nu a prezentat instanţei nici măcar fişa de lichidare - invocată în apărare - din cuprinsul căreia pretinde că rezultă inexistenţa oricăror debite faţă de societate.

S-a mai arătat că în calitatea de titular al obligaţiei de restituire, pârâtul este dator, în principal, să restituie bunurile - folosite potrivit destinaţiei - sau, în caz contrar, valoarea lor, dovedind, dacă e cazul, că printr-o folosinţă normală, valoarea arătată în contract s-a diminuat.

Argumentat şi legal motivat, în raport de întregul probatoriu administrat în cauză, instanţa de control judiciar a reţinut cu justeţe că reclamanta a dovedit predarea în folosinţă, către pârât, a bunurilor enumerate în acţiune, cu excepţia celor cu numerele de inventar x, în timp ce acesta nu a fost în măsură să dovedească restituirea lor.

Pârâtul nu se poate prevala omisso medio, direct în calea de atac a recursului, de soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune de către instanţa de fond, în condiţiile în care, dacă dorea să conteste acest aspect, avea posibilitatea să exercite, conform art. 461 alin. (2) C. proc. civ., calea de atac a apelului, or, câtă vreme nu şi-a exercitat acest drept, criticile vizând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală.

De altfel, în această etapă procesuală, criticile ce nu au constituit motiv de apel nu pot fi analizate de către instanţa de recurs, întrucât atribuţiile acesteia se referă la verificarea aspectelor de nelegalitate ale deciziei din apel.

În mod formal, recurentul invocă încălcarea prevederilor Legii contabilităţii nr. 82/1992, întrucât acestea nu au legătură cu cauza.

Este de reţinut că simpla nemulţumire a recurentului-pârât cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către pârât sunt aspecte care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu atât mai mult cu cât recurentul nu a arătat în concret care sunt aceste norme şi în ce ar consta interpretarea sau aplicarea greşită a acestora.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi invocat de recurent, hotărârea atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 43 din 19 ianuarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, menţinând decizia instanţei de apel, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a pârâtului în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatei S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C. şi D. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentului B. la plata sumei de 2000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C. şi D., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 43 din 19 ianuarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Obligă pe recurentul B. la plata sumei de 2000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C. şi D..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 aprilie 2017.