Consumer status under Law 193/2000 and Directive 93/13/CEE: exclusion from consumer protection for commercial real estate credit investments

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 12.08.2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând să se constate nulitatea absolută a clauzelor abuzive prevăzute la art. 2, art. 3, art. 5 şi art. 6.3. din contractul de credit nr. x/27.08.2009, astfel cum a fost modificat prin actele adiţionale nr. x/25.09.2009, nr. y/25.11.2009, nr. z/27.02.2010 şi nr. 4/27.08.2010, a clauzelor abuzive prevăzute de art. 2, art. 3, art. 5 şi art. 6.3. din contractul de credit nr. x/02.11.2009, modificat prin actele adiţionale nr. x/02.02.2010, nr. y/01.08.2010, nr. z/27.02.2010 şi nr. 4/27.08.2010, să se constate nulitatea absolută a clauzei abuzive prevăzute de art. 2 din actul adiţional nr. x/02.02.2010 la contractul de credit nr. x/02.11.2009 şi actul adiţional nr. x/25.09.2009 la contractul de credit x/27.08.2009, prin care se percepe un comision la suplimentarea creditului şi să se constate nulitatea absolută a clauzelor abuzive prevăzute la art. 2, art. 3, art. 5 şi art. 6.3. din contractul de credit nr. x/17.03.2010, astfel cum a fost modificat prin actele adiţionale nr. x/20.04.2010 şi nr. y/17.09.2010.

Ca urmare a stabilirii caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 2 şi art. 6.3 din contractele de credit enunţate mai sus, precum şi al art. 2 din actul adiţional nr. x/02.02.2010 la contractul de credit nr. x/02.11.2009 şi din actul adiţional nr. x/17.09.2010 la contractul de credit nr. x/17.03.2010, a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 403.850 euro, achitate cu titlu de dobândă, precum şi actualizarea sumei cu rata inflaţiei la data plăţii efective şi a sumelor achitate cu titlu de comision la acordarea/suplimentarea creditului.

La data de 14.10.2014 reclamantul a precizat obiectul cererii de chemare în judecată, arătând că suma de 403.850 euro (1.794.103,63 RON la cursul de schimb afişat de B.N.R. la data introducerii acţiunii) reprezintă dobânda achitată în baza tuturor contractelor de credit atacate şi că solicită restituirea comisionului la acordarea/suplimentarea creditului, în valoare totală de 16.521,25 euro (73.395,65 RON la cursul de schimb afişat de B.N.R. la data introducerii acţiunii); totodată, a solicitat actualizarea cu rata inflaţiei a sumei de 403.850 euro, începând cu 31.05.2011 (data ultimei operaţiuni de plată a dobânzii) până la 12.08.2014 (data introducerii acţiunii), precum şi actualizarea cu rata inflaţiei a sumelor reprezentând comision de acordare/suplimentare a creditului.

Prin sentinţa civilă 1415/20.03.2015 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a a respins ca neîntemeiată acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A. solicitând în principal anularea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei la Tribunalul Bucureşti în vederea rejudecării, iar în subsidiar schimbarea în tot a sentinţei atacate.

Prin decizia civilă nr. 467/15 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1415/20 martie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014.

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel.

În motivare, a arătat că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material; a fost invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Concretizând, a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale".

Astfel, a arătat că pentru a avea calitatea de consumator, o persoană fizică trebuie să îndeplinească două condiţii, respectiv să procure bunuri sau servicii pentru satisfacerea unui interes personal, iar bunurile şi serviciile să fie procurate într-un scop neprofesional, acest din urmă criteriu conducând la distincţia de bază dintre consumator - persoană fizică şi persoanele juridice.

În acest context, a susţinut că scopul perfectării contractelor de credit în litigiu este unul personal, doar în cererea privind contractul de credit nr. x/2009 menţionându-se că sumele sunt destinate investiţiilor imobiliare.

Prin urmare, în opinia recurentului, în mod greşit instanţa de apel a extins prevederile contractului de credit nr. x/2009 şi la celelalte două contracte de credit

A susţinut recurentul că este irelevantă situaţia financiară a unei persoane, din perspectiva calificării acesteia drept consumator. Or, cu încălcarea art. 2 din Legea nr. 193/2000, instanţa de apel a analizat acest aspect, concluzionând că este o persoană peste medie din punct de vedere financiar, motiv pentru care nu poate fi considerat "consumator".

În continuare, a arătat că punctul de vedere al instanţei de apel este greşit, art. 2 din Legea nr. 193/2000 referindu-se la încheierea unor contracte pentru satisfacerea unor "nevoi personale", care sunt diferite în funcţie de statutul financiar al fiecăruia.

În acest context, a susţinut că are calitatea de consumator în sensul legislaţiei protecţiei consumatorilor, fiind o persoană fizică care a încheiat contractele de credit cu un profesionist, în scopuri personale, exterioare oricărei activităţi comerciale, iar această împrejurare rezultă din respectivele contracte.

A arătat recurentul că pentru a avea calitatea de consumator nu este obligatoriu să contracteze credite doar în situaţii dificile ale vieţii, dar şi că Legea nr. 193/2000 nu face nicio referire la ocupaţia persoanei fizice, astfel că incidenţa acesteia poate fi invocată de persoane fizice care încheie contracte în scop personal, indiferent de calitatea acestora, acelaşi principiu aplicându-se şi în cazul oamenilor de afaceri.

Recursul a fost depus la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în termenul prevăzut de art. 485 C. proc. civ.

La 12.10.2014, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, iar la 01.11.2016 recurentul a depus răspuns la întâmpinare.

În baza recursului, a întâmpinării şi a răspunsului la întâmpinare s-a întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prevăzut de art. 493 alin. (2) noul C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport apreciindu-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 31 ianuarie 2007 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, în baza dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., acestea neformulând în scris un punct de vedere asupra raportului.

Recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurentul a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticând soluţia dată de instanţa de apel sub aspectul aplicării dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, susţinând că are calitatea de consumator în sensul legislaţiei protecţiei consumatorilor, fiind o persoană fizică care a încheiat contractele de credit cu un profesionist, în scopuri personale, exterioare, oricărei activităţi comerciale, iar această împrejurare rezultă din respectivele contracte.

Pentru a formula cererea de chemare în judecată reclamantul s-a prevalat de dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

În conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 193/2000 se pot prevala de dispoziţiile acestei legi numai acele subiecte de drept care au calitatea de consumatori în sensul Legii nr. 193/2000.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

Având în vedere că Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul intern prevederile Directivei Consiliului Uniunii Europene nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, pentru interpretarea noţiunii de consumator trebuie avută în vedere şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene creată în interpretarea acestei directive.

În conformitate cu art. 2 lit. b) din directivă este consumator orice persoană fizică acţionând în scopuri ce se află în afara activităţii sale profesionale în cadrul contractelor reglementate de directivă.

Înalta Curte reţine că, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat deja în C-110/14 (Horaţiu Ovidiu Costea împotriva S.C. Volksbank România S.A.) că una şi aceeaşi persoană poate acţiona în calitate de consumator în cadrul anumitor operaţiuni şi în calitate de vânzător sau furnizor în cadrul altora. A subliniat totodată că noţiunea de consumator, în sensul art. 2 lit. b) din directivă, are (…) un caracter obiectiv şi este independentă de cunoştinţele concrete pe care persoana în cauză le poate avea sau de informaţiile de care această persoană dispune în mod real.

Instanţa de fond, ca şi instanţa de apel au acţionat în limitele de competenţă recunoscute de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, care a stabilit că pentru a verifica dacă împrumutatul este consumator în contextul directivei şi a legii naţionale de transpunere, instanţa naţională trebuie să ţină seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acest bun sau acest serviciu.

Instanţa de apel a făcut o evaluare a calităţii reclamantului prin raportare la noţiunea de consumator, astfel cum aceasta este definită în norma internă şi în cea europeană, reţinând că reclamantul apare ca o persoană care desfăşoară activităţi de comerţ, fiind un profesionist şi nu un consumator în înţelesul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi nu poate beneficia de protecţia desemnată de Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului Uniunii Europene.

Înalta Curte constată că instanţa judecătorească a respectat, aplicat şi interpretat corect normele legale incidente în cauză şi analizând cu rigurozitate dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 a statuat în mod corect că reclamantul a contractat creditele în cadrul amplu al unei activităţi imobiliare, având caracter comercial prin perseverenţa şi repetitivitatea de care acesta a dat dovadă, fiind exceptat astfel de la protecţia specifică unui consumator.

Contractele de credit au fost încheiate sub incidenţa vechiul C. civ. şi Codului Comercial, acte normative ce guvernează contractele dar şi modificările aduse acestora generate de nerespectarea de către recurent a scadenţei iniţiale.

Sub imperiul acestor acte normative (art. 7 coroborat cu art. 3 Codul comercial) şi persoana fizică deţinea calitatea de comerciant, desfăşurând prin urmare activităţi comerciale, dacă săvârşea fapte de comerţ obiective cu caracter de profesiune în scopul obţinerii unui profit.

Pentru dobândirea calităţii de comerciant de către persoana fizică (exceptată astfel de la protecţia legislaţiei speciale incidente) este suficientă probarea situaţiei de fapt specifice, caracterul profesional, şi nu accidental, izolat al săvârşirii faptelor de comerţ.

În acest cadru, nu este necesar ca asemenea activităţi să îmbrace şi un caracter exclusiv sau principal, ci doar să se desfăşoare cu un grad de repetabilitate, care să denote obişnuinţa (ce poate duce la profesionalizare şi la o anumită poziţie socială) şi obiectivul comun al obţinerii profitului menit să-i asigure resursele inclusiv pentru existenţa sa şi a familiei, independent însă de realizarea efectivă a acestuia.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect, în raport de starea de fapt stabilită necenzurabilă în recurs, că prezumţia relativă că reclamantul a contractat creditele pentru nevoi de consum a fost răsturnată, reclamantul împrumutând banii în scopul obţinerii de profit prin reinvestirea lor, profit ce la momentul contractării a apărut suficient atât pentru acoperirea capitalului cât şi pentru acoperirea dobânzilor contractuale, scop care se subscrie unor preocupări de afaceri, unei activităţi comerciale, astfel că reclamantul nu se încadrează în noţiunea de consumator reglementată de Legea nr. 193/2000.

Sub aspectul criticii referitoare la faptul că instanţa de apel a extins prevederile contractului de credit nr. x/2009 şi la celelalte două contracte de credit Înalta Curte reţine că chiar dacă numai în contractul nr. x/02.12.2009 se prevede expres că sumele sunt destinate investiţiilor imobiliare şi celelalte două contracte nu pot fi justificate pentru nevoi de consum, având în vedere sumele mari acordate - 253.750 euro, în temeiul contractului nr. x/27.08.2009, valoare ce a fost suplimentată cu suma de 42.123 euro prin actul adiţional nr. x/25.09.2009 şi cu suma de 5.000 euro prin actul adiţional nr. x/25.11.2009; 304.500 euro, în temeiul contractului de credit nr. x/17.03.2010, sumă ce a fost suplimentată cu valoarea de 100.000 euro prin actul adiţional nr. x/20.04.2010 -, perioada scurtă de creditare - stabilită iniţial pentru un interval de 6 luni, care a fost prelungit pentru fiecare contract de credit până la 31.12.2010 - în care reclamantul consuma o sumă de peste 750.000 euro, dar şi avea capacitatea să restituie această sumă plus dobânzile aferente, fluxul monetar între reclamant şi instituţia creditoare, numărul mare de imobile deţinute în proprietate, numărul şi valoarea mare a împrumuturilor contractate de la alte instituţii de credit şi persoane fizice, precum şi semnarea unor convenţii civile, comerciale privind împrumuturile încheiate.

Este de subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.

Din această perspectivă criticile referitoare la reţinerea greşită a situaţiei de fapt nu se impun a fi analizate întrucât vizează netemeinicia şi nu nelegalitatea soluţiei pronunţate în apel.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte reţine că în speţă nu se verifică existenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încât se va respinge recursul ca nefondat, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 467/15.03.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 aprilie 2017.