Waiver of cassation appeal terminating review of dispute over contractual payment obligations tied to unapproved mining exploitation license.

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 18.07.2013, astfel cum a fost modificată, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L. (în prezent S.C. C. S.R.L.), solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 332.022,50 RON (echivalentul a 75.000 euro, la cursul de schimb de 4,4403 RON pentru 1 euro afişat de B.N.R. la data formulării cererii de chemare în judecată), reprezentând ultima tranşă aferentă anului 2012, din suma de 300.000 euro datorată anual în baza contractului de cesiune autentificat sub nr. x/25.04.2007 de Biroul Notarului Public D. şi a actului adiţional nr. x la acesta, la plata sumei de 332.022,50 RON (echivalentul a 75.000 euro, la cursul de schimb de 4,4403 RON pentru 1 euro afişat de B.N.R. la data formulării cererii de chemare în judecată), reprezentând prima tranşă aferentă anului 2013, din suma de 300.000 euro datorată anual de către pârâtă, precum şi la plata penalităţilor de întârziere pentru neplata la termen a sumelor mai sus menţionate, în cuantum de 45.357,66 RON sau, după caz, dobânda şi rata de inflaţie estimate provizoriu la 2.000 RON, calculate de la data scadenţei până la data achitării efective şi a cheltuielilor de judecată.

La data de 23.10.2013, pârâta a depus cerere reconvenţională, solicitând obligarea reclamantului-pârât la restituirea sumelor de bani primite în temeiul contractului de cesiune sus-menţionat, începând cu trimestrul IV al anului 2010 până la data formulării cererii, respectiv 3.566.952,46 RON, cu titlu de plată nedatorată şi a dobânzii legale corespunzătoare, în cuantum de 343.266,90 RON, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

La 30.01.2014 pârâta-reclamantă a modificat cererea reconvenţională, solicitând desfiinţarea contractului de cesiune pentru dispariţia cauzei şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv obligarea reclamantului-pârât la restituirea sumelor de bani plătite sau executate silit după data formulării cererii de modificare; a solicitat, totodată, obligarea reclamantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3627/17.07.2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea principală şi a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 332.022,5 RON (echivalentul a 75.000 euro), reprezentând indemnizaţia aferentă ultimului trimestru al anului 2012, suma de 332.022,5 RON (echivalentul a 75.000 euro), reprezentând indemnizaţia aferentă primului trimestru al anului 2013, suma de 45.357,66 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere, calculate până la data de 08.07.2013, precum şi penalităţi de întârziere aferente debitului principal neachitat calculate în continuare, de la data de 09.07.2013 până la plata efectivă; a mai obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 42.705,72 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, S.C. B. S.R.L. (în prezent S.C. C. S.R.L.) a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

La 28.10.2015, intimatul-reclamant a depus cerere de renunţare la judecata primului capăt de cerere, având ca obiect plata sumei de 332.022,50 RON, reprezentând tranşa a patra din indemnizaţia cuvenită pentru anul 2012 şi a penalităţilor de întârziere aferente, în cuantum de 31.570,53 RON.

Prin decizia nr. 159/27.01.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a luat act de renunţarea parţială la judecată, a anulat în parte sentinţa, în ceea ce priveşte obligaţia de plată a sumelor de 332.022,5 RON, reprezentând indemnizaţia aferentă anului 2012 şi de 31.570,53 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere, a respins ca nefondat apelul şi a obligat apelanta la plata către intimat a sumei de 40.720,71 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, S.C. C. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea sa şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În motivare, recurenta a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile referitoare la cauza contractului de cesiune, respectiv exploatarea efectivă a resursei minerale, iar nu folosinţa terenului conform categoriei generice de folosinţă, prevederile referitoare la preţul cesiunii, care era condiţionat de exercitarea unor activităţi miniere şi de cantitatea de granit extrasă, prevederile licenţei de exploatare nr. 8281/2007, cu privire la calculul indemnizaţiei prin raportare la anul contractual şi prevederile Legii nr. 85/2013, a interpretat greşit efectele dispariţiei cauzei juridice a contractului de cesiune şi a ignorat efectele contractului de vânzare de părţi sociale asupra drepturilor şi obligaţiilor părţilor contractului de cesiune.

A susţinut recurenta că decizia atacată este susceptibilă de recurs, arătând că valoarea obiectului cererii reconvenţionale se situează peste pragul valoric instituit de Legea nr. 2/2013, că hotărârea vădeşte o încălcare şi o aplicare greşită a normelor de drept material, dar şi că sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (2) C. proc. civ., atât timp cât a invocat sus-menţionatele motive şi în faţa instanţei de apel, însă aceasta le-a respins.

În continuare, a reiterat situaţia de fapt şi istoricul litigiului şi a subliniat că recursul are ca premisă maniera incorectă şi superficială în care instanţa de prim control judiciar a soluţionat apelul, expunând considerente contradictorii în susţinerea dispozitivului şi încălcând şi aplicând greşit normele de drept material incidente.

În acest context, a susţinut că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit normele de interpretare a contractelor, cu privire la contractul de cesiune şi actul adiţional nr. x la acesta, reţinând că voinţa părţilor exprimată prin contract este una clară, neechivocă, care nu necesită aplicarea normelor de interpretare prevăzute de C. civ.

Astfel, a evocat clauzele contractuale examinate de instanţa de apel, respectiv cele privind obiectul, scopul şi preţul contractului şi considerentele deciziei atacate cu privire la acest aspect şi a susţinut că, deşi a apreciat că nu este necesară aplicarea normelor de interpretare, a procedat tocmai la o aplicare deficitară a acestora, ignorând voinţa declarată a părţilor, în sensul condiţionării încheierii, duratei şi preţului contractului de exploatarea efectivă a resurselor de granit.

Or, interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante (art. 977 C. civ.).

A susţinut recurenta că o altă normă de interpretare a contractelor încălcată este cea conform căreia toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg (art. 982 C. civ.).

În acest sens, a arătat că din "actul întreg" rezultă o altă situaţie de fapt şi de drept decât cea reţinută de instanţa de apel, respectiv că intimatul a avut reprezentarea consecinţelor efectivităţii licenţei de exploatare prin raportare la anii contractuali definiţi în aceasta şi a avut reprezentarea profitului realizat, pe care l-a introdus drept criteriu în stabilirea preţului, dar şi că instanţa de prim control judiciar a făcut abstracţie de prevederile contractuale care se referă expres la condiţiile şi efectele juridice ale exercitării dreptului de exploatare.

A mai arătat recurenta că, prin prisma normei de interpretare a contractelor conform căreia, "când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă" (art. 983 C. civ.), având în vedere un preţ rezonabil şi corect al lipsei de folosinţă a unui teren similar celui individualizat în contractul de cesiune, instanţa de apel ar fi trebuit să aplice cel puţin prezumţia relativă, în sensul asumării unei obligaţii de plată, prin raportare la cantitatea de granit efectiv exploatată.

O altă critică vizează încălcarea de către instanţa de apel a normelor de interpretare cu privire la licenţa de exploatare nr. 8281/2007, ignorând voinţa părţilor, în sensul calculării indemnizaţiei pe "ani contractuali".

Astfel, a susţinut că dreptul de exploatare deţinut ca efect al licenţei de exploatare şi al încheierii contractului de cesiune depind de termenii contractuali definiţi de licenţă.

A subliniat că, dacă ar fi făcut o aplicare corectă a normelor şi principiilor de interpretare, instanţa de apel ar fi constatat că noţiunea de "an contractual" din contractul de cesiune beneficiază de efecte juridice numai în sensul definit în cuprinsul licenţei de exploatare, anul contractual calculându-se de la data intrării în vigoare a respectivei licenţe care, potrivit art. 21 din Legea nr. 85/2003, intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii Guvernului României de aprobare a acesteia.

Or, în speţă, nu a fost adoptată o hotărâre de Guvern prin care să fi fost aprobată licenţa de exploatare, astfel că, din moment ce voinţa părţilor a fost aceea de a condiţiona plata indemnizaţiei de intrarea în vigoare a licenţei de exploatare, prin referirea expresă la noţiunea de "an contractual", definit ca perioadă de timp ce începe să curgă doar ulterior acestei intrări în vigoare, pretenţiile intimatului sunt neîntemeiate.

În acest context, a arătat că greşeala în aplicarea normelor de interpretare cu privire la licenţa de exploatare este evidentă, având în vedere că instanţa de apel a ignorat faptul că plata sumelor determinabile prin raportare la cantităţile de granit vândute se plătesc pe ani contractuali, iar anul contractual este definit în licenţa de exploatare nr. 8281/2007.

Recurenta a susţinut şi că instanţa de apel a aplicat greşit normele de interpretare cu privire la contractul de vânzare-cumpărare de părţi sociale încheiat între intimat şi S.C. E. S.A., care a avut ca efect transferul drepturilor şi obligaţiilor decurgând din licenţa de exploatare nr. 8281/2007.

În acest sens, a arătat că instanţa de apel trebuia să aplice criteriile de interpretare a voinţei părţilor prin raportare la contractul de vânzare-cumpărare şi la contractul de cesiune, care sunt acte juridice distincte, dar interdependente în executarea lor.

Astfel, cum în lumina celor două contracte, licenţa de exploatare nr. 8281/2007 a fost înstrăinată în schimbul unui preţ substanţial, părţile nu au urmărit limitarea efectelor contractului de cesiune la simpla transmitere a folosinţei, conform categoriei legale de folosinţă, ci transmiterea folosinţei în scopul exploatării resurselor de granit, cu respectarea Legii nr. 85/2013.

Recurenta a criticat decizia atacată şi prin prisma faptului că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile Legii nr. 85/2013.

A susţinut recurenta că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că titularul dreptului de exploatare îşi asumă, implicit, o obligaţie în acest sens, asumându-şi toate demersurile legale pentru exploatare, cu toate că art. 51 din Legea nr. 85/2013 consacră expres posibilitatea renunţării titularului la dreptul de exploatare, atunci când factori obiectivi împiedică sau îngreunează activitatea minieră sau când aceasta a devenit nerentabilă economic.

Cu privire la soluţionarea cererii reconvenţionale, recurenta a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit normele şi principiile de drept privind cauza juridică şi efectele dispariţiei ei pe parcursul derulării contractului.

A susţinut că în mod eronat a apreciat instanţa de apel că dispariţia cauzei juridice, din motive externe voinţei părţilor, nu afectează valabilitatea contractului de cesiune, atât timp cât nu a existat o neexecutare culpabilă a obligaţiilor asumate de intimat.

Or, atât potrivit normelor de drept incidente, cât şi literaturii de specialitate şi practicii instanţei supreme, dispariţia cauzei juridice ulterior acordului de voinţă atrage sancţiunea desfiinţării contractului, ca expresie a ruperii echilibrului contractual.

A subliniat recurenta că dispariţia cauzei juridice a fost asimilată, în literatura de specialitate, cu situaţia în care contractantul nu poate realiza, din motive obiective, rezultatul urmărit şi declarat prin încheierea contractului, dar şi că, în ipoteza contractelor sinalagmatice, cauza trebuie să se manifeste atât la momentul încheierii contractului, cât şi la cel al executării lui.

În acest context, a arătat că, în practica instanţelor de judecată, dispariţia cauzei juridice este tratată uneori drept temei al rezilierii, fără însă a se impune verificarea condiţiei neîndeplinirii culpabile a obligaţiei.

În final, a susţinut că înscrisurile noi depuse, respectiv Acordul nr. 1177/03.02.2016 privind încetarea licenţei de exploatare nr. 8281/2007, emis de Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, relevă faptul că a fost împiedicată, în mod obiectiv, sa exercite dreptul de exploatare a granitului existent în subsolul terenului, atât timp cât licenţa nu a fost aprobată prin hotărâre a Guvernului României, iar imobilul ce a făcut obiectul contractului de cesiune a fost declarat la 05.09.2007 arie naturală protejată Natura 2000.

În acest context, a subliniat că şi-a exercitat dreptul conferit de Legea nr. 85/2013 şi a renunţat din motive obiective la licenţa de exploatare, astfel că nu se justifică blocarea sa într-un raport juridic care nu mai poate continua, fiind lipsit de cauză juridică.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 977-985 C. civ.

La 22.07.2016, recurenta a formulat motive suplimentare de recurs, prin care a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 977 şi art. 1411 C. civ., precum şi cele ale art. 1020-1021, art. 1423 şi art. 1439 C. civ., subsumând aceste critici motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A mai arătat recurenta că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 478 alin. (2) C. proc. civ., fiind astfel incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanţa de prim control judiciar a încălcat dispoziţiile art. 977 şi art. 1411 C. civ., întrucât nu a calificat contractul dedus judecăţii şi nu a răspuns motivelor de apel prin care a susţinut că, în speţă, s-a încheiat un contract de locaţiune.

Or, interpretarea clauzelor unui contract este o operaţiune subsecventă calificării actului juridic dedus judecăţii, fiind necesar a se analiza dacă acesta reprezintă un contract numit sau unul nenumit, cu consecinţele ce decurg dintr-o astfel de comunicare.

În continuare, a prezentat argumentele pentru care consideră că actul juridic dedus judecăţii este un contract de locaţiune, evocând prevederile art. 1, art. 4.1 şi art. 5.1 din contractul încheiat de părţi.

O altă critică subsumată de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1020-1021, art. 1423 şi art. 1439 C. civ.

Astfel, a arătat că, potrivit art. 1420 C. civ., intimatul avea obligaţia de a asigura folosinţa imobilului potrivit destinaţiei.

Or, imobilul a fost închiriat pentru destinaţia arătată în art. 2.1 din contractul încheiat de părţi, pentru o durată de 40 de ani (art. 3.1.), iar potrivit art. 2.2, intimatul a declarat că nu există niciun impediment cunoscut - juridic sau de fapt - pentru utilizarea terenului conform scopului contractului, astfel că obligaţia de a preda şi de a asigura folosinţa potrivit destinaţiei convenite era exigibilă imediat, iar din acel moment ar fi trebuit să se execute şi obligaţia corelativă de plată a chiriei.

A susţinut recurenta că utilizarea imobilului potrivit destinaţiei din contract era condiţionată, prin lege, de aprobarea de către Guvernul României şi publicarea în Monitorul Oficial al României a unei licenţe de exploatare emise de A.N.R.M. şi a subliniat că, potrivit art. 970 alin. (2) C. civ., convenţiile "obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa."

În acest context, a arătat că instanţa de apel, cu încălcarea art. 1420 pct. 2 C. civ., a considerat că intimatul nu avea obligaţia de a asigura folosinţa potrivit întrebuinţării convenite, ci numai obligaţia de a ceda folosinţa terenului, asigurându-i astfel posibilitatea de a obţine autorizaţiile necesare exploatării zăcământului.

A susţinut recurenta că, în speţă, imobilul închiriat nu poate fi folosit potrivit destinaţiei convenite de părţi, întrucât nu a fost aprobată de către Guvernul României şi publicată în Monitorul Oficial al României licenţa de exploatare a zăcământului, astfel că se pune problema sorţii contractului în situaţia imposibilităţii folosirii bunului potrivit destinaţiei convenite.

În continuare, a evocat doctrina în materia contractului de locaţiune şi a subliniat că a intervenit încetarea contractului, în temeiul art. 1423 C. civ., pentru pieirea lucrului, dar şi că atât în situaţia imposibilităţii fortuite a locatorului de a-şi executa propria obligaţie, cât şi în situaţia imposibilităţii culpabile, locatarul este exonerat de obligaţia de plată a chiriei, astfel că, întrucât părţile nu au derogat de la alocarea legală, în cadrul contractului, a riscurilor obligaţiei de asigurare a folosinţei potrivit destinaţiei, riscul imposibilităţii de utilizare a imobilului potrivit destinaţiei convenite incumbă debitorului obligaţiei imposibil de executat.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că în mod nelegal a conchis instanţa de apel că, invocând prin motivele suplimentare de apel efectul suspensiv al imposibilităţii de executare a obligaţiei de asigurare a folosinţei bunului potrivit destinaţiei, a încălcat regula tantum devolutum quantum judicatum.

În acest sens, a arătat că efectul suspensiv al imposibilităţii de executare a fost invocat ca mijloc de apărare împotriva cererii principale, argumentele fiind dezvoltate în secţiunea din memoriul de apel referitoare la criticile împotriva cererii principale. Or, art. 478 alin. (2) C. proc. civ. permite producerea de noi mijloace de apărare în cadrul apelului, atât timp cât au fost invocate prin motivele de apel.

La 19.09.2016, intimatul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, iar, pe fond, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

La data de 17.02.2017, recurenta a depus punct de vedere la raport, prin care a solicitat admiterea în principiu a recursului şi fixarea unui termen de judecată în vederea soluţionării acestuia, iar la 20.02.2017, intimata a depus punct de vedere, solicitând admiterea excepţiei inadmisibilităţii, cu consecinţa respingerii recursului, ca inadmisibil.

La data de 10.04.2017, recurenta a depus la dosar o declaraţie de achiesare la decizia recurată, autentificată de Societatea Profesională Notarială F. şi G., sub nr. x/04.04.2017.

Potrivit art. 463 alin. (1) C. proc. civ., achiesarea la hotărâre reprezintă renunţarea unei părţi la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre, iar conform art. 464 alin. (2) din acelaşi Cod, achiesarea expresă se face de parte prin act autentic sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei.

Având în vedere textele de lege sus-citate, precum şi manifestarea expresă de voinţă a recurentei-pârâte, Înalta Curte urmează să ia act de achiesarea acesteia la decizia nr. 159/27.01.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de achiesarea recurentei-pârâte S.C. C. S.R.L. la decizia nr. 159/27.01.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 aprilie 2017.