Failure to address public-order statute of limitations exception in delictual liability claim for unpaid medical services

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la nr. x/2014 la 28 noiembrie 2014, reclamanta S.C. A. S.R.L., în reorganizare judiciară, prin administrator special B. şi prin administrator judiciar C.. a chemat-o în judecată pe pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE ARGEŞ şi a solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în cuantum de 1.310.351,12 RON, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat în sinteză că a prestat servicii către clienţi în cadrul unui laborator de analize şi al unui laborator de radiologie şi imagistică medicală aflate în municipiul Piteşti.

A mai arătat reclamanta că pârâta nu a făcut în cursul anilor 2007, 2008 şi 2009 plata sumelor datorate, stabilite prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, reclamanta nu a putut să îşi plătească furnizorii, astfel încât la 12 noiembrie 2009 creditoarea S.C. D. S.R.L. a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei S.C. A. S.R.L., cerere admisă prin sentinţa comercială nr. 4595 din 17 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a Comercială.

În contextul dat, reclamanta a arătat că în perioada de la 16 septembrie 2011 la zi a plătit administratorului judiciar C.. suma de 1.310.351.12 RON, sumă pe care înţelege să o recupereze de la pârâtă, aceasta din urmă având a plăti în temeiul răspunderii civile delictuale, sens în care au fost invocate dispoziţiile art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864 şi s-a argumentat îndeplinirea cumulativă, raportat la specificul cauzei, a tuturor elementelor acestui tip de răspundere.

În drept au fost invocate şi dispoziţiile art. 194 şi următoarele C. proc. civ.

Prin sentinţa nr. 87/C din 6 februarie 2015, Tribunalul Specializat Argeş a admis excepţia de necompetenţă materială, invocată de pârâtă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, secţia Civilă.

Cauza a fost înregistrată sub acelaşi număr unic la 11 februarie 2015 pe rolul acestei din urmă instanţe, care, prin sentinţa civilă nr. 294/2015 din 29 septembrie 2015 a admis cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată la 24 martie 2015 şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei despăgubiri în sumă de 1.538.045,26 RON şi cheltuieli de judecată în sumă de 13.900 RON.

Prin decizia civilă nr. 1204/2016 din 16 mai 2016, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva hotărârii de primă instanţă.

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, în termen legal a declarat recurs motivat pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE ARGEŞ, cauza fiind înregistrată sub acelaşi număr unic la 4 august 2016 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Prin memoriul de recurs, recurenta Casa de Asigurări de Sănătate Argeş a solicitat în principal casarea deciziei atacate, iar pe fond respingerea acţiunii.

În drept a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

În susţinere, a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 248 şi art. 479 C. proc. civ., subliniind că aceasta nu i-a analizat toate criticile aduse hotărârii atacate, în vederea stabilirii situaţiei de fapt şi nu s-a pronunţat asupra excepţiilor prescripţiei dreptului material la acţiune şi autorităţii de lucru judecat, prin prisma efectului pozitiv.

În continuare, recurenta a prezentat pe larg argumentele în baza cărora consideră că, în speţă, dreptul material la acţiune este prescris, arătând că în situaţia reparării unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită termenul de prescripţie curge de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

Or, în cauză, termenul de prescripţie a început să curgă fie la data la care a devenit exigibilă creanţa (2007-2009), fie la data deschiderii procedurii insolvenţei asupra intimatei, respectiv 17 iunie 2010, când s-a stabilit şi onorariul administratorului judiciar.

De asemenea, a susţinut că instanţa de apel a admis pretenţiile reclamantei trecând peste excepţia autorităţii de lucru judecat pe care o invocase, deşi arătase că, în ce priveşte suma de 202.668 RON, se stabilise printr-o hotărâre judecătorească definitivă că aceasta nu este datorată.

A arătat recurenta că instanţa de apel nu i-a analizat nici motivul vizând faptul că suma de 1.976.228,60 RON nu a fost admisă printr-o hotărâre judecătorească separată şi nici motivul de apel privind suma de 1.362.522,29 RON.

A mai arătat că nici în ceea ce priveşte suma de 1.582.719,51 RON instanţa de apel nu a arătat care sunt considerentele în baza cărora a admis pretenţiile reclamantei.

O altă critică vizează respingerea de către instanţa de apel a excepţiei netimbrării.

În acest sens, a arătat că greşit a reţinut instanţa de apel că acţiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru, în baza art. 77 din Legea nr. 85/2006, atât timp cât, potrivit acestui text de lege, scutirea se aplică doar acţiunilor formulate prin administrator judiciar, în aplicarea legii insolvenţei.

Or, arată recurenta-pârâtă, în speţă pretenţiile deduse judecăţii nu au legătură cu aplicarea legii insolvenţei, cu atât mai mult cu cât prin încheierea din 27 octombrie 2015 Tribunalul Argeş, secţia Civilă a admis cererea formulată de S.C. A. S.R.L., în reorganizare judiciară, prin administrator special B. şi administrator judiciar C.. şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei nr. 294 din 29 septembrie 2015, în sensul că a trecut ca reclamantă S.C. A. S.R.L. în loc de administrator judiciar C..

Recurenta a criticat decizia atacată şi prin prisma faptului că instanţa de apel i-a respins critica conform căreia nu se justifica admiterea probei cu expertiza contabilă, cu ignorarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 85/2006 şi fără a-i analiza argumentele.

De asemenea, a arătat că în mod nelegal a reţinut instanţa de apel legătura de cauzalitate între prejudiciul pretins şi fapta ilicită, subliniind că, în perioada anterioară intrării în insolvenţă a intimatei-reclamante, au fost obligate şi alte persoane juridice la plata unor sume de bani către aceasta, dar şi că prin considerentele hotărârii prin care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei, Tribunalul Bucureşti a reţinut susţinerile S.C. A. S.R.L. în sensul că nu se află în stare de insolvenţă.

În final, a susţinut că în mod nelegal a admis instanţa de apel cheltuielile de judecată în cuantumul solicitat de intimată.

A arătat recurenta că, raportat la activitatea avocatului, se impunea cenzurarea onorariului de avocat, conform art. 451 C. proc. civ.

Recursul a fost depus la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în termenul prevăzut de art. 485 C. proc. civ.

La 02 septembrie 2016 intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat să se constate nulitatea recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) lit. c) C. proc. civ., având în vedere că motivele indicate în cererea de recurs nu se încadrează în prevederile art. 488 C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 26 septembrie 2016 recurenta a formulat răspuns la întâmpinare.

Pe baza recursului, a întâmpinării şi a răspunsului la întâmpinare s-a întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Raportorul a apreciat că prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.538.045,26 RON, cu titlu de despăgubiri, astfel că valoarea obiectului cererii de chemare în judecată se situează peste pragul valoric impus de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

A reţinut şi că, deşi decizia recurată poartă în dispozitiv menţiunea "definitivă", faţă de prevederile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei", aceasta este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, neîncadrându-se în niciuna dintre situaţiile prevăzute la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

În ce priveşte analiza măsurii în care motivele invocate se încadrează în cele prevăzute la art. 488 C. proc. civ., raportorul a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., indicate în mod expres de recurentă casarea unei hotărâri se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat şi când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

A apreciat că susţinerile recurentei conform cărora curtea de apel a încălcat dispoziţiile art. 248 şi art. 479 C. proc. civ., motivat de faptul că nu i-a analizat toate criticile aduse hotărârii atacate, în vederea stabilirii situaţiei de fapt şi nu s-a pronunţat asupra excepţiilor prescripţiei dreptului material la acţiune şi autorităţii de lucru judecat, prin prisma efectului pozitiv, cele vizând faptul că instanţa de apel nu a arătat care sunt considerentele în baza cărora a admis pretenţiile reclamantei şi, aplicând greşit dispoziţiile art. 77 din Legea nr. 85/2006, i-a respins în mod nelegal excepţia netimbrării, nu pot fi analizate prin prisma motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., indicate de recurentă, însă pot fi circumscrise motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Astfel, reţine raportorul, criticile conform cărora curtea de apel a încălcat dispoziţiile art. 248 şi art. 479 C. proc. civ. şi, aplicând greşit dispoziţiile art. 77 din Legea nr. 85/2006, i-a respins în mod nelegal excepţia netimbrării pot fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează încălcare regulilor de procedură, iar cele privind faptul că instanţa de apel nu a arătat care sunt considerentele în baza cărora a admis pretenţiile reclamantei pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care priveşte nemotivarea hotărârii.

În ceea ce priveşte criticile recurentei privind admiterea probei cu expertiza contabilă, legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită şi cuantumul onorariului de avocat, magistratul-asistent raportor a apreciat că acestea vizează netemeinicia, iar nu nelegalitatea deciziei atacate, astfel că nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs.

În raport nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată şi reţine următoarele:

Aşa cum în mod judicios s-a arătat în raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, recurenta-pârâtă a invocat în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., dar dezvoltarea criticilor formulate nu permite încadrarea lor în aceste temeiuri de drept, întrucât autoarea căii de atac invocă pe de o parte încălcarea unor norme de procedură, iar pe de altă parte lipsa considerentelor care fundamentează soluţia adoptată, ceea ce autorizează încadrarea acestor critici în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu pot fi subsumate niciunuia dintre motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. acele critici care vizează temeinicia, nu legalitatea hotărârii atacate: admiterea probei cu expertiza contabilă, legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită şi cuantumul onorariului de avocat, acestea fiind aspecte de apreciere a probatoriului ori a situaţiei de fapt, care nu cad sub cenzura instanţei de recurs.

În contextul dat, este apreciată ca neîntemeiată şi urmează a fi respinsă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-recurentă şi fundamentată pe dispoziţiile art. 489 alin. (2) lit. c) C. proc. civ., întrucât parte dintre criticile dezvoltate în memoriul de recurs au fost încadrate în ipotezele art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Recursul este întemeiat şi urmează a fi admis în limitele şi pentru considerentele ce se vor arăta:

Instanţa supremă nu va primi critica referitoare la greşita soluţionare a excepţiei netimbrării.

Pe de o parte trebuie evidenţiat faptul că acest motiv de recurs este o copie fidelă a motivului cu acelaşi obiect formulat în apel, căruia instanţa de apel i-a răspuns.

Pe de altă parte trebuie subliniat faptul că acest motiv de recurs nu este apt să conducă la soluţia preconizată de parte, câtă vreme nu există o critică efectivă a considerentelor specifice prin care instanţa de apel a statuat asupra faptului că cererea de chemare în judecată are legătură cu procedura insolvenţei intimatei-reclamante, întrucât este formulată prin administrator judiciar şi urmăreşte recuperarea unor creanţe, căzând astfel sub incidenţa dispoziţiilor art. 77 din Legea nr. 85/2006.

Este neîntemeiat motivul de recurs care vizează lipsa de pronunţare a instanţei de apel asupra efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Cu titlu preliminar, instanţa supremă constată că un astfel de motiv nu a fost formulat în aceşti termeni, recurenta-pârâtă invocând apărări întemeiate pe hotărâri judecătoreşti anterioare în cadrul criticii referitoare la încuviinţarea probei cu expertiză, iar instanţa de apel luând în analiză aceste apărări, înlăturându-le şi, pe baza probatoriului administrat, stabilind situaţia de fapt la care a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 998 şi 999 din C. civ. de la 1864.

În această situaţie instanţa supremă constată pe de o parte că susţinerea despre nepronunţarea instanţei de apel pe această critică este nefondată din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât din examinarea considerentelor aflate la pagina 6 a deciziei recurate reiese că hotărârile la care face referire recurenta-pârâtă au fost analizate de către instanţa de apel la paragrafele 2, 4, 5 şi 11.

Pe de altă parte, apreciază instanţa supremă că modul în care instanţa de apel a evaluat forţa probantă a respectivelor hotărâri în paralel cu forţa probantă a expertizei întocmite în cauză, precum şi modul în care a acordat prevalenţă acestei din urmă probe la stabilirea tuturor elementelor prejudiciului final sunt aspecte de temeinicie a hotărârii, care nu se află în căderea instanţei de recurs, chemată să decidă asupra legalităţii hotărârii atacate.

În acelaşi context, instanţa supremă apreciază că nu este întemeiată susţinerea generică a recurentei-pârâte despre lipsa motivelor care au condus la soluţia de menţinere a hotărârii de fond, întrucât instanţa de apel, plecând de la probele administrate, a stabilit situaţia de fapt şi a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864, argumentând punctual de ce a reţinut întrunirea cumulativă a condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Este întemeiată critica referitoare la nepronunţarea de către instanţa de apel asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Aşa cum reiese din notele de şedinţă depuse pentru termenul din 16 mai 2016 şi din practicaua deciziei atacate prin prezentul recurs, recurenta-pârâtă a invocat în faţa instanţei de apel excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, susţinând, în temeiul deciziei nr. 1/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii că această excepţie este de ordine publică şi poate fi invocată oricând şi chiar din oficiu de către instanţă.

Cu privire la această excepţie instanţa de apel nu s-a pronunţat nici în şedinţa publică de la 16 mai 2016 şi nici prin considerentele deciziei de apel, deşi fusese învestită în mod expres de către apelanta-pârâtă.

O pronunţare asupra acestei excepţii trebuia să aibă loc.

Un atare demers judiciar venind din partea autoarei căii de atac, care de principiu nu poate invoca excepţii proprii apelului (adică apărări care să facă de prisos cercetarea apelului), ci doar excepţii care, fiind de ordine publică, se constituie în motive de apel de ordine publică, instanţa de apel avea obligaţia să cerceteze dacă în speţă sunt întrunite cerinţele invocatei decizii nr. 1/2014, dată în recursul în interesul legii.

Continuând acest raţionament, dacă instanţa de apel ar fi constatat că nu este respectată premisa deciziei evocate, adică dacă în cauză nu exista o prescripţie începută şi neîmplinită la data intrării în vigoare a noului C. civ., trebuia să analizeze în ce măsură această apărare a părţii era aptă să fie invocată în orice stare a pricinii şi să se constituie într-un motiv de apel de ordine publică.

În cazul în care ar fi constatat că speţa respecta cerinţa sus-amintitei decizii, instanţa de apel avea a cercetat acest motiv de ordine publică, astfel cum a fost argumentat.

Şi într-o ipoteză, şi în cealaltă, instanţa de prim control judiciar avea obligaţia să dea o dezlegare acestei apărări în considerentele deciziei atacate, lucru care nu s-a întâmplat.

Au fost nesocotite astfel dispoziţiile art. 479 alin. (1), raportat la art. 248 alin. (1) C. proc. civ., iar partea, privată de soluţionarea unui motiv de apel bazat pe o excepţie care ar fi putut face de prisos cercetarea fondului, a suferit o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.

Pe cale de consecinţă, găsind întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, raportat la art. 479 alin. (1) şi la art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, cu respectarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza I şi ale art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Argeş împotriva deciziei civile nr. 1204/16.05.2016, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 aprilie 2017.