Commercial debt enforcement: Violation of ne ultra petita by awarding damages exceeding the plaintiff's increased claim limits

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 21.10.2013 pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 551.610,96 RON, actualizată în funcţie de indicele preţurilor de consum la data executării efective, reprezentând contravaloarea ierbicidelor şi seminţei de muştar vândute, precum şi a serviciilor prestate.

La 21.11.2013 reclamanta a majorat cuantumul pretenţiilor cu suma de 426.042,1 RON, iar la 19.02.2014 a majorat din nou cuantumul pretenţiilor, cu suma de 498.029,55 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 41/COM/13.05.2015, Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.829.984,51 RON, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, cu titlu de preţ şi la plata sumei de 20.367,11 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei sus-menţionate, pârâta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 637/23.05.2016, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.814.464,34 RON, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea sa şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În motivare, a arătat că instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut -plus petita -, subliniind că, potrivit cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost completată şi solicitării de confirmare a soldului pe care i-a adresat-o intimata în luna februarie 2016, suma totală pretinsă este de 1.482.864,34 RON, iar nu de 1.814.464,64 RON, cât a acordat curtea de apel, sau de 1.829.984,51 RON, la cât a obligat-o prima instanţă.

A arătat recurenta că instanţa de apel nu a ţinut seama de sumele deja achitate şi, în lipsa unui raport de expertiză contabilă, complet şi neechivoc, greşit a obligat-o la plata sumei de 1.814.464,64 RON, respectiv valoarea totală a facturilor fiscale, care nu se confundă însă cu suma neachitată şi debitul datorat.

O altă critică vizează faptul că avizele de expediţie sunt semnate la rubrica beneficiarului de chiar angajaţii furnizorului.

În acest sens, a arătat că expertiza contabilă efectuată în faţa primei instanţe conchide că pentru suma de 340.237,88 RON, reprezentând livrări de bunuri, avizele de expediţie nu sunt semnate de partea care le primeşte, însă, în realitate, suma care nu este nici datorată, nici recunoscută şi pentru care nu există dovada livrării mărfii este mult mai mare, respectiv 736.312,65 RON. Or, cu privire la această sumă nerecunoscută şi nedatorată, instanţa de apel a ales să se sprijine pe presupuneri sau prezumţii, iar nu pe o analiză riguroasă.

În continuare, a prezentat detaliat facturile la plata cărora a fost obligată, arătând, pentru fiecare în parte, raportat la avizele de însoţire a mărfurilor aferente, care este suma reală de plată şi care este suma refuzată la plată.

A susţinut recurenta că în rejudecarea cauzei se impune efectuarea unui supliment de expertiză contabilă, având ca principal obiectiv stabilirea măsurii în care facturile fiscale contestate reflectă cu certitudine operaţiuni economice reale. A mai arătat recurenta că raporturile juridice încheiate de intimată şi terţe persoane, respectiv raporturile juridice vizând pretinsa prestare a unor servicii de transport, nu pot naşte niciun fel de obligaţii în sarcina sa, în lipsa unei convenţii în acest sens.

De asemenea, a susţinut că recunoaşterea parţială a sumelor de plată nu exonerează intimata-reclamantă de sarcina probei cu privire la pretenţiile nerecunoscute, conform dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ., dar şi că rectificările contabile privind decontul T.V.A. au fost realizate ca urmare a unor verificări amănunţite şi a contestării sumelor aflate în curs de lămurire, fără ca acest lucru să probeze realitatea sau fictivitatea operaţiunilor economice.

În final, recurenta a arătat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului de apel privind nelegala acordare a cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care recunoaşterea parţială a debitului s-a făcut odată cu depunerea întâmpinării, în faţa primei instanţe.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La data de 22.08.2016 intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, iar la 12.09.2016 recurenta a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

La data de 07.12.2016, recurenta a depus punct de vedere la raport, prin care a solicitat admiterea recursului.

Analizând recursul, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, trebuie menţionat că, prin memoriul de recurs, autoarea căii de atac a arătat că instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut - plus petita -, subliniind că, potrivit cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost completată, suma totală pretinsă de reclamantă este de 1.482.864,34 RON, iar nu de 1.814.464,64 RON, cât a acordat curtea de apel, sau de 1.829.984,51 RON, la cât a obligat-o prima instanţă.

Înalta Curte, luând act că recurenta-pârâtă a susţinut că nu doar curtea de apel, ci şi prima instanţă au obligat-o la plata unei sume mai mari decât cea pretinsă de reclamantă, dar şi de faptul că pârâta nu a formulat un motiv de apel în acest sens, constată că această critică a fost invocată omisso medio.

În ceea ce priveşte cele susţinute de recurenta-pârâtă prin punctul de vedere la raport, în sensul că prin acest motiv de recurs a reiterat, chiar ad litteram) primul motiv de apel, trebuie subliniat că, într-adevăr, aceasta a criticat în apel obligarea sa la plata către reclamantă a sumei de 1.829.984,51 RON, însă prin prisma ignorării de către tribunal a faptului că a achitat deja suma de 331.600 RON, prin ordinele de plată nr. x/26.04.2013, nr. y/30.04.2013, nr. 4/08.0,5.2013 şi nr. 6/15.05.2013, astfel că litigiul nu poate purta decât asupra sumei de 1.482.864,34 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea totală a facturilor şi suma achitată.

Prin urmare, critica din apel viza obligarea sa la plata unei sume mai mari decât cea datorată, raportat la probatoriul administrat în cauză, iar nu acordarea unei sume mai mari decât cea solicitată de reclamantă, cu consecinţa încălcării principiului disponibilităţii.

Această critică a fost formulată pentru prima oară în recurs.

Or, conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de casare prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului sau, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Pe de altă parte, potrivit art. 489 alin. (3) C. proc. civ., motivele de casare de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică.

În speţă, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a invocat, din oficiu, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin raportare la art. 22 alin. (6) din acelaşi Cod, pe care îl va examina cu prioritate.

Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

Înalta Curte notează că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 551.610,96 RON, actualizată în funcţie de indicele preţurilor de consum la data executării efective, cuantumul pretenţiilor fiind majorat cu suma de 426.042,1 RON, la data de 21.11.2013 şi cu suma de 498.029,55 RON, la data de 19.02.2014 (în total, 1.482.864,34 RON).

Totodată, ia act că prima instanţă a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.829.984,51 RON, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective şi la plata sumei de 20.367,11 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, iar instanţa de prim control judiciar, admiţând apelul, a schimbat în parte sentinţa tribunalului, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.814.464,34 RON, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Prin urmare, analiza actelor dosarului relevă că ambele instanţe devolutive au depăşit limitele învestirii, încălcând astfel dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

În acest context, se cuvine menţionat şi că instanţa de apel nu a răspuns criticilor apelantei-pârâte, potrivit cărora tribunalul nu a ţinut seama de achitarea sumei de 331.600 RON, prin ordinele de plată nr. x/26.04.2013, nr. y/30.04.2013, nr. z/08.05.2013 şi nr. 6/15.05.2013, astfel că litigiul nu poate purta decât asupra sumei de 1.482.864,34 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea totală a facturilor şi suma deja achitată şi nu a analizat probatoriul administrat în acest sens.

Considerentele expuse mai sus impun concluzia că este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De aceea, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel, care, în rejudecare, va analiza şi celelalte critici expuse în recurs şi va reexamina probatoriul care a fost administrat deja, putând, desigur, să ordone şi alte probe în măsura în care va considera necesar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L., prin administrator judiciar C.., împotriva deciziei civile nr. 637/23.05.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 aprilie 2017.