Abusive nature of unilateral interest rate modification clause in consumer credit contracts and prohibition on judicial substitution of void terms

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25.03.2011 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând constatarea caracterului abuziv al clauzei incluse la art. 6 pct. 6.2. din contractul de credit nr. x/07.03.2008 şi obligarea pârâtei la înlăturarea acesteia; constatarea faptului că, în temeiul clauzei abuzive mai sus indicate, pârâta a impus spre plată o dobândă calculată în mod ilegal, începând cu data semnării contractului, până în prezent; obligarea pârâtei la restituirea sumei de bani pe care, deşi nu o datora, a achitat-o cu titlu de dobândă, din iunie 2008, până în prezent, ca urmare a calculului abuziv şi ilegal impus de bancă; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente acestei sume; obligarea pârâtei la precizarea şi actualizarea contractului de credit, conform legislaţiei în vigoare, prin semnarea unui act adiţional care să prevadă modalitatea legală de modificare a dobânzii atât în sens crescător, cât şi descrescător, exclusiv în funcţie de variaţia indicelui de referinţă LIBOR înscris în contract, independent de voinţa băncii şi periodicitatea indicelui LIBOR pe care pârâta o are în vedere pentru calculul dobânzii, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 21100/25.11.2011, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 17555/20.11.2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că la momentul încheierii contractului de credit existau în oferta băncii mai multe tipuri de contracte de credit, respectiv credite cu dobânda fixă în RON sau în euro şi credite cu dobânda variabilă, stabilită fie în funcţie de dobânda de referinţă a băncii, fie în funcţie de indicele de referinţă; astfel, reclamanţii au avut posibilitatea să negocieze conţinutul clauzei privind dobânda, putând opta între mai multe tipuri de credit.

Cum reclamanţii şi-au exercitat opţiunea pentru un anumit tip de credit, tribunalul a apreciat că aceştia şi-au asumat şi existenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile contractuale, astfel că nu subzistă cerinţa relei-credinţe a pârâtei.

Împotriva acestei sentinţe, A. si B. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 218/19.03.2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 6 pct. 6.2 din contractul de credit nr. x/07.03.2008, a obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma de 30.081,76 franci elveţieni (în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii), reprezentând dobândă percepută în plus, precum şi să plătească dobânda calculată la suma de 30.081,76 franci elveţieni, începând cu data de 25.04.2011 (data sesizării instanţei), până la data plăţii efective a debitului.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că hotărârea atacată este nemotivată în fapt şi în drept, instanţa neanalizând niciuna din susţinerile părţilor referitoare la caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 6 pct. 6.2 din contract; or, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, părţile au posibilitatea de a supune judecăţii în apel litigiul, în ansamblul său, cu toate problemele de fapt şi de drept care s-au invocat şi în faţa primei instanţe.

Astfel, curtea de apel a notat că între părţi s-a încheiat la data de 07.03.2008 contractul de credit ipotecar nr. x, pentru suma de 179.344 franci elveţieni, pe o perioadă de 360 de luni (30 de ani), dar şi că la art. 6.1 din contract s-a prevăzut o dobândă variabilă de 5,5% pe an, însă, la două luni după încheierea contractului, reclamanţilor li s-a perceput o dobândă de 6,49% pe an.

Instanţa de apel a reţinut caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 6.2 din contract, potrivit căreia "dobânda este variabilă în conformitate cu politica Băncii. Dobânda poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referinţă pe fiecare valută (…)".

În acest sens, a reţinut că, potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, fiind interzisă comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, iar potrivit art. 4 din aceeaşi lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

A mai notat curtea de apel că, potrivit art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, sunt clauze abuzive cele care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Aceste prevederi nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante, care au libertatea de a rezilia imediat contractul.

În acest context, instanţa de prim control judiciar a reţinut că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru declararea ca abuzivă a clauzei, dar şi că modificarea unilaterală a unui act juridic, în absenţa intervenirii unor schimbări semnificative faţă de instituţia iniţială, este lovită de nulitate, ca urmare a încălcării principiului prevăzut de art. 969 alin. (2) C. civ., care impune modificarea contractului numai prin acordul de voinţă al părţilor.

A mai reţinut curtea de apel că prin O.U.G. nr. 174/2008 au fost modificate şi completate mai multe acte normative privind protecţia consumatorilor, printre care şi O.G. nr. 21/1992; astfel, a fost introdus art. 93, care, la lit. f), prevede că în cazul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligaţi să menţioneze în contract tipul de dobândă, variabilă şi/sau fixă, iar la lit. g) stabileşte că în contractul de credit cu dobândă variabilă se va aplica următoarea regulă: variaţia ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabili, menţionaţi în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru; dobânda poate varia în funcţie de dobânda de referinţă a furnizorului de servicii financiare, cu condiţia ca aceasta să fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv şi să nu fie majorată peste un anumit nivel, stabilit prin contract; formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicităţii şi/sau a condiţiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât şi cel al reducerii acesteia. Totodată, lit. h) a art. 93 prevede că sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul furnizorului de servicii financiare să modifice unilateral clauzele contractului, fără încheierea unui act adiţional.

Instanţa de apel a luat act că, potrivit concluziilor raportului de expertiză financiară întocmit în cauză, sumele achitate cu titlu de dobândă de la data contractării creditului, până la 31.12.2013 sunt în cuantum de 64.275,15 franci elveţieni, aşa cum rezultă din Anexa nr. 1, iar dacă s-ar fi ţinut seama de indicele LIBOR, valoarea dobânzii era în cuantum de 33.322,53 franci elveţieni, astfel că, pentru perioada decembrie 2008 - decembrie 2013, excedentul efectiv încasat de bacă este în cuantum de 30.081,76 franci elveţieni.

A conchis instanţa de apel că, în condiţiile în care clauza prevăzută la art. 6 pct. 6.2 din contract a fost declarată abuzivă, pârâta va trebui să recalculeze nivelul dobânzii percepute, prin luarea în considerare a indicelui LIBOR (ţinând seama şi de fluctuaţiile acestuia, pe durata derulării contractului) şi, în consecinţă, să încheie un act adiţional, care să prevadă această modalitate de calcul.

Curtea de apel a omologat raportul de expertiză efectuat în cauză şi a dispus, în consecinţă, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 30.081,76 franci elveţieni, reprezentând dobânda încasată în plus, precum şi plata dobânzii calculată la această sumă, începând cu data de 25.04.2011 (data sesizării instanţei) şi până la data plăţii efective.

Prin decizia civilă nr. 818/08.10.2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondată cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 218/19.03.2014, formulată de reclamanţi, reţinând că, urmare a declarării abuzive a clauzei prevăzute la art. 6 pct. 6.2 din contractul de credit încheiat de părţi, banca va trebui să recalculeze nivelul dobânzii percepute prin luarea în considerare a indicelui LIBOR (ţinând seama şi de fluctuaţiile acestuia, pe durata derulării contractului) şi, în consecinţă, să încheie un act adiţional, care să prevadă această modalitate de calcul, ca o materializare a acordului de voinţă al părţilor contractante, proces în care instanţa de judecată nu poate interveni.

Împotriva deciziei civile nr. 218/19.03.2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au declarat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâta, primii recurând şi decizia civilă nr. 818/08.10.2014 a aceleiaşi curţi de apel.

Prin decizia nr. 1452/27.05.2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursurile, a casat deciziile atacate şi a trimis cauza, spre rejudecare, curţii de apel.

Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu a administrat probatorii pertinente, concludente şi utile cauzei pentru a se dovedi caracterul negociat al clauzelor, mai precis dacă reclamanţii au negociat sau nu cu pârâta elementele individuale consacrate în Condiţiile speciale, ca elemente esenţiale ale contractului şi pentru a se proba avizarea de către Banca Naţională a României a Condiţiilor generale de creditare; în al doilea rând, a apreciat că în cauză se impune efectuarea şi a altor probatorii, care nu se pot administra în calea de atac a recursului; astfel, pentru o judecată unitară, a admis recursurile, a casat deciziile atacate şi a trimis cauza, spre rejudecare, curţii de apel.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în rejudecare, având în vedere îndrumările din cadrul deciziei de casare, obligatorii pentru instanţa de apel, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a administrat proba cu interogatoriu şi a solicitat părerea unui specialist, căruia i s-au adresat o serie de întrebări menite să conducă la dezlegarea cauzei şi, prin decizia civilă nr. 1901/17.11.2016, a admis apelul declarat de reclamanţi, a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată şi completată, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 6.2 din contractul de credit ipotecar nr. C 2202/1300/7135/7.03.2008, numai în ceea ce priveşte sintagmele "dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii" şi "poate fi modificată în mod unilateral", a obligat pârâta să restituie reclamanţilor toate sumele de bani percepute cu titlu de dobândă peste procentul de 5,5% prevăzut în contract, începând cu luna iunie 2008 şi până la data pronunţării deciziei, precum şi a dobânzii legale aferente acestor sume, începând cu data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective a debitului, a respins în rest cererea, astfel cum a fost precizată şi completată, ca neîntemeiată, a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 1.278,64 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi a respins cererea de completare a dispozitivului, ca rămasă fără obiect.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a apreciat că, în ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 6 pct. 6.2 din contractul de credit, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 193/2000, sunt fondate, în parte, criticile formulate de reclamanţi prin motivele de apel, numai cu privire la sintagmele "dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii" şi "poate fi modificată în mod unilateral".

Reţinând că pentru stabilirea caracterului abuziv al unor clauze contractuale trebuie avută în vedere Legea nr. 193/2000, care transpune în dreptul intern Directiva nr. 93/13/CEE, curtea de apel a evocat dispoziţiile art. 3 din Directiva nr. 93/13/CEE şi ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi a subliniat că, pentru a reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: clauza contractuală în litigiu nu a fost negociată direct cu consumatorul; prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi nu este respectată cerinţa bunei-credinţe.

În continuare, instanţa de apel a analizat condiţiile cumulative arătate mai sus, prin prisma jurisprudenţei C.J.U.E. şi a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

Astfel, în ceea ce priveşte prima condiţie, notând că, în speţă, clauzele contractului de credit sunt unele standard, preformulate de bancă, dar şi că pârâta a indicat în răspunsul la interogatoriu administrat în apel că reclamanţii nu au solicitat negocierea clauzelor contractuale propuse, nici înainte şi nici după încheierea contractului, curtea de apel a apreciat că, raportat la dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 193/2000 (care transpun art. 3 alin. (1) şi (2) din Directiva 93/13/CEE), operează prezumţia relativă de lipsă a negocierii clauzelor contractuale contestate, prezumţie ce putea fi răsturnată însă de intimata-pârâtă.

Or, raportat la probele administrate şi, conform art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000, la toţi factorii care au determinat părţile să încheie contractele de credit, pârâta nu a dovedit faptul că reclamanţii au avut posibilitatea să influenţeze conţinutul clauzelor contestate şi nu doar să le accepte aşa cum au fost formulate de bancă sau să refuze încheierea contractelor; mai mult, la dosar nu a fost depusă nicio probă din care să rezulte că, în perioada precontractuală, reclamanţilor le-a fost comunicat vreun mecanism prin care puteau obţine modificarea unor clauze contractuale.

Curtea de apel a înlăturat apărările pârâtei, reţinând că împrejurarea că ar fi existat posibilitatea pentru consumator să ceară informaţii, să se informeze singur ori să facă o contraofertă nu echivalează cu o negociere directă şi efectivă, atât timp cât nu s-a făcut dovada că reclamanţii au fost informaţi cu privire la posibilitatea şi modalitatea în care trebuie formulată contraoferta, că nu reprezintă o dovadă a negocierii unor clauze contractuale faptul că un consumator a ales o anumită bancă sau că dintre mai multe tipuri de credit l-a solicitat pe cel care corespundea cel mai bine nevoilor sale ori că fiecare contract conţine date specifice fiecărui client, diferenţele nefiind determinate de procesul de negociere, ci de circumstanţele personale ale fiecărui client (venituri diferite, situaţii familiale diferite etc.), dar şi că formularea cererii de acordare a creditului şi semnarea contractului de credit şi acceptarea clauzelor contractuale preformulate de bancă nu reprezintă o dovadă a negocierii efective şi directe a clauzelor contractuale.

Curtea de apel a reţinut că este îndeplinită şi condiţia dezechilibrului semnificativ, apreciind că, prin clauza contractuală care prevede posibilitatea băncii de a modifica dobânda în funcţie de propria politică, s-a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, aceştia fiind puşi într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de legislaţia în vigoare.

În acest sens, a reţinut că, potrivit pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 "sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractual".

Or, în speţă, din clauza inserată la art. 6 pct. 6.2 din contractul de credit nu rezultă care este motivaţia întemeiată care ar justifica modificarea dobânzii, variaţia dobânzii fiind raportată la politica băncii, fără ca această noţiune să fie definită în contract şi fără să existe o explicaţie concretă cu privire la formula de calcul a dobânzii variabile.

În ceea ce priveşte transparenţa clauzelor referitoare la variaţia dobânzii, instanţa de apel a apreciat că acestea nu sunt exprimate clar şi inteligibil, reţinând că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcţie de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat şi să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecinţele economice ale unei atare clauze.

Or, în speţă, componenta variabilă nu este clară, ci, dimpotrivă, este una echivocă şi obscură, nelăsând să se întrevadă niciun element pe baza căruia să se poată cunoaşte mecanismul de formare şi determinare a variaţiei dobânzii; prin urmare, în absenţa oricăror elemente clare, transparente, obiective, precise pe baza cărora să poată fi înţeleasă modalitatea de variaţie a dobânzii, se poate considera că prevederile contractuale în discuţie nu sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

A mai reţinut curtea de apel că situaţia juridică a reclamanţilor este mai puţin favorabilă, prin inserarea acestor clauze contractuale, decât cea stabilită prin art. 3 lit. b) şi art. 18 - 20 din O.G. nr. 21/1992, art. 27 lit. b) şi art. 45 - 47 din Legea nr. 296/2004, potrivit cărora consumatorii au dreptul de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare, oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice şi de altă natură şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină siguranţă şi securitate.

Instanţa de apel a apreciat că pârâta a încălcat obligaţia de informare, întrucât nu există în contractele de credit o explicaţie concretă cu privire la politica băncii şi nici nu a existat vreun indiciu în baza căruia să se poată presupune de reclamanţi modalitatea în care banca va stabili dobânda.

Totodată, instanţa de prim control judiciar a apreciat că este îndeplinită şi condiţia relei-credinţe a băncii cu privire la clauza contractuală care prevede posibilitatea băncii de a modifica dobânda în funcţie de politica sa.

Aceasta, întrucât nu se poate reţine că pârâta a acţionat corect şi echitabil, luând în considerare interesele legitime ale consumatorilor, atât timp cât nu există în contractele de credit o explicaţie concretă cu privire la politica băncii şi nici nu a existat vreun indiciu în baza căruia să se poată presupune de reclamanţi modalitatea în care banca va stabili valoarea dobânzii; totodată, nu există niciun motiv în considerarea căruia pârâta să poată presupune că reclamanţii ar fi acceptat în urma unei negocieri individuale clauze contractuale prin care sunt încălcate dispoziţii legale referitoare la condiţiile în care un profesionist poate modifica unilateral clauzele contractuale, inclusiv cele referitoare la rata dobânzii (pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000). Mai mult, orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori trebuie să cuprindă clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), iar consumatorii au dreptul de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice şi de altă natură şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină siguranţă şi securitate (art. 3 lit. b) şi art. 18 - 20 din O.G. nr. 21/1992, art. 27 lit. b) şi art. 45 - 47 din Legea nr. 296/2004).

În ceea ce priveşte cea de-a doua teză a art. 6 pct. 6.2 din contractul de credit, potrivit căreia dobânda poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută, fără a exista consimţământul clientului, instanţa de apel a apreciat că şi sintagma "poate fi modificată în mod unilateral de către bancă" are caracter abuziv, sens în care a reţinut că din această formulare rezultă că banca nu şi-a stabilit o obligaţie, ci numai un drept, adică o facultate, o posibilitate pe care "poate" să o acceseze, fără controlul partenerului de contract, atunci când consideră că este adecvată "politicii" sale, criteriu menţionat în clauza anterioară, dar neprecizat.

A apreciat curtea de apel că, prin această posibilitate a băncii, caracterul sinalagmatic, de reciprocitate a drepturilor şi obligaţiilor dintre părţi, este puternic estompat, în condiţiile în care preţul contractului - dobânda - nu este fix, ci poate fluctua, iar fluctuaţiile preţului sunt strict sub controlul unuia dintre contractanţi; prin urmare, şi cu privire la această clauză a apreciat că sunt îndeplinite cele trei condiţii, respectiv lipsa de negociere, dezechilibru creat între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorilor şi lipsa bunei credinţe a băncii, astfel cum au fost analizate mai sus.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamanţilor de obligare a pârâtei la restituirea sumei de bani pe care au achitat-o cu titlu de dobândă, din iunie 2008, ca urmare a calcului abuziv impus de bancă, instanţa de apel a apreciat că nu se poate ţine cont de concluziile expertizei financiar bancare efectuate în primul ciclu procesual, deoarece expertul a calculat suma plătită cu titlu de dobândă în plus, pornind de la formula de calcul a dobânzii prezentată de reclamanţi; or, a ţine cont de această formulă ar însemna ca instanţa să intervină în contractul încheiat între părţi şi să impună o formulă de calcul a dobânzii, ceea ce nu este posibil.

Notând că în urma constatării caracterului abuziv şi a nulităţii clauzei de la art. 6 pct. 6.2 din contractul de credit, cu privire la modalitatea de variaţie a dobânzii, singurul element concret rămas în contract este dobânda în cuantum de 5,5%, prevăzută la art. 6 pct. 6.1 din contract, instanţa de apel a apreciat că reclamanţii au dreptul la restituirea sumelor de bani percepute cu titlu de dobândă peste procentul sus-menţionat, începând cu luna iunie 2008 şi până la data pronunţării deciziei, precum şi a dobânzii legale aferente acestor sume, începând cu data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective a debitului.

Curtea de apel a respins ca neîntemeiat capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la precizarea şi actualizarea contractului de credit, conform legislaţiei în vigoare, prin semnarea unui act adiţional cuprinzând modalitatea legală de modificare a dobânzii, reţinând că nu se justifică intervenţia instanţei în contractul de credit dedus judecăţii, în temeiul Legii nr. 193/2000, pentru stabilirea unei formule de calcul fiind necesar acordul de voinţă al părţilor contractante, exprimat într-un act adiţional la contract.

Cu privire la dobândă, instanţa de apel a reţinut că analiza contractului încheiat de părţi relevă că, la momentul încheierii sale, dobânda practicată de bancă era clar identificată, la valoarea de 5,5%, valoare pe care apelanţii-reclamanţi şi-au însuşit-o şi pe care nu au contestat-o ca fiind abuzivă, dar şi că banca nu a avut în vedere o anumită formulă de calcul a dobânzii. Astfel, în contract a fost stipulată dobânda la nivelul de 5,5%, fără a fi indicată vreo formulă de calcul; or, în lipsa individualizării acestor elemente în cuprinsul unei formule care să fie menţionată expres în contract, instanţa nu se poate substitui voinţei părţilor şi nu poate interpreta contractul în altă modalitate decât cea avută în vedere de acestea la momentul încheierii sale.

Totodată, a reţinut că la momentul încheierii contractului (anul 2008), legislaţia internă nu prevedea vreo obligaţie în sarcina furnizorilor de servicii financiare de a determina cuantumul dobânzii practicate printr-o formulă de calcul, care să includă şi o marjă fixă, această obligaţie fiind introdusă ulterior, prin O.U.G. nr. 50/2010, act normativ ale cărui dispoziţii nu s-au aplicat şi contractelor în curs, în ceea ce priveşte formula de calcul a dobânzii.

A subliniat curtea de apel că efectul declarării nulităţii unei clauze contractuale, în materia contractelor încheiate cu consumatorii, este reglementat de art. 6 din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate de lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

Pe de altă parte, afirmând supremaţia dreptului comunitar, a evocat hotărârea din 14.06.2012, pronunţată de C.J.U.E., în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderon Camino, prin care s-a statuat că "articolul 6 alin. (1) din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze", dar şi că "instanţele naţionale au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzei abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic".

Aşadar, în situaţia în care instanţa naţională constată caracterul abuziv al unei clauze dintr-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator, aceasta are doar posibilitatea de a înlătura aplicabilitatea acelei clauze, contractul urmând să continue fără respectiva clauză, în măsura în care este posibil. În niciun caz reglementările comunitare nu permit instanţelor naţionale să modifice clauzele contractuale considerate abuzive.

Prin urmare, declararea nulităţii parţiale a clauzei stipulate la art. 6 pct. 6.2 din contractul de credit, în ceea ce priveşte posibilitatea băncii de a revizui rata dobânzii în funcţie de politica proprie şi a o modifica în mod unilateral, are efectul înlăturării din contract a acestei clauze, astfel că sumele percepute de bancă cu titlu de dobândă, peste rata iniţial convenită, de 5,5%, nu mai au temei contractual.

În ceea ce priveşte cererea de completare a dispozitivului, formulată de reclamanţi în primul ciclu procesual, asupra căreia s-a pronunţat prin decizia civilă nr. 818/8.10.2014, casată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 1452/27.05.2015, curtea de apel a apreciat că a rămas fără obiect, ca urmare a rejudecării apelului şi sub aspectul solicitărilor formulate pe calea cererii de completare a dispozitivului.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât recurenţii-reclamanţi, cât şi recurenta-pârâtă.

Prin recursul lor, recurenţii-reclamanţi au solicitat modificarea, în parte, a deciziei atacate, în sensul admiterii capătului de cerere vizând obligarea pârâtei la respectarea şi aplicarea formulei de calcul a dobânzii variabile, existente la data creditării, precum şi a celui privind obligarea acesteia la restituirea dobânzilor încasate abuziv, aşa cum au fost calculate prin expertiza administrată în cauză.

În motivarea acestui recurs, întemeiat în drept pe ipotezele reglementate de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., autorii căii de atac au reiterat situaţia de fapt şi istoricul litigiului şi au susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 969 C. civ., potrivit cărora convenţiile legal încheiate au putere de lege între părţile contractante şi a interpretat greşit actul dedus judecăţii; de asemenea, au susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile Legii nr. 190/1999, ale Legii nr. 193/2000 şi ale Directivei nr. 93/13/CEE.

Astfel, prima critică îndreptată de recurenţii-reclamanţi împotriva deciziei atacate vizează încălcarea art. 969 C. civ. şi interpretarea greşită a actului dedus judecăţii.

În dezvoltarea acestei critici, au arătat că, deşi părţile au convenit prin contract o dobândă variabilă, instanţa a transformat-o în una fixă, stabilind că trebuie să achite, pe toată perioada analizată, o dobândă fixă de 5,5%; or, o asemenea acţiune a instanţei reprezintă o ingerinţă în voinţa părţilor contractante.

O a doua critică vizează încălcarea prevederilor Legii nr. 190/1999, ale Legii nr. 193/2000 şi ale Directivei nr. 93/13/CEE.

Au susţinut recurenţii-reclamanţi că instanţa de apel a refuzat să aplice dispoziţiile art. 14 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 190/1999 şi a refuzat să analizeze şi să reţină aplicabilitatea în cauză a prevederilor punctului 1 lit. p) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi ale punctului 2 lit. d) din Anexa la Directiva nr. 93/13/CEE, subliniind că, în loc să reţină obligaţia legală a pârâtei de a varia dobânda în funcţie de indicele LIBOR menţionat la art. 6 pct. 6.2 din contractul de credit, instanţa a modificat voinţa părţilor contractante, stabilind o dobândă fixă de 5,5 %, pentru toată durata de timp supusă analizei.

În opinia recurentei, având în vedere că pârâta şi-a încălcat obligaţia legală de a indica metoda de variaţie a dobânzii, dar şi că omisiunea de a insera formula de variaţie în contract nu semnifică inexistenţa acesteia, instanţa, pentru a nu perpetua o situaţie ilegală, trebuia să procedeze, pe baza probelor administrate, la identificarea metodei de variaţie a dobânzii existente la data acordării creditului şi să o oblige pe pârâtă să o respecte pe toată durata creditării.

În continuare, au prezentat considerentele instanţei de apel cu privire la acest aspect şi au subliniat că nu au solicitat instanţei să modifice clauza 6.2 din contractul de credit ori să suplinească acordul de voinţă al părţilor, prin crearea unei formule de calcul, ci să oblige pârâta să aplice prevederile contractului şi să identifice, pe baza probelor, formula de variaţie existentă la data creditării.

În acest context, au susţinut că din corespondenţa purtată prin poşta electronică, anterior şi ulterior încheierii contractului de credit, rezultă că formula de variaţie a dobânzii era "dobânda variabilă = marja băncii+indice LIBOR", formulă care, de altfel, a fost identificată şi prin expertiza financiar bancară administrată în cauză.

Au subliniat recurenţii-reclamanţi că în mod greşit a reţinut curtea de apel că expertul a calculat dobânda pornind de la formula de calcul a dobânzii prezentată de ei, atât timp cât acesta a identificat formula de variaţie conform cunoştinţelor sale de specialitate şi potrivit comunicărilor scrise ale pârâtei.

De asemenea, au arătat că, potrivit legii, unicul element variabil din componenţa dobânzii este indicele LIBOR; or, chiar în condiţiile în care pârâta a omis în mod ilegal să indice în contract periodicitatea acestui indice, aceasta le-a fost comunicată ulterior.

Mai mult, nici contractul şi nici legea nu permit pârâtei să modifice valoarea marjei băncii fără consimţământul lor, cu atât mai mult cu cât, potrivit Legii nr. 190/1999, variaţia ratei dobânzii trebuie să fie legată de fluctuaţiile unui indice de referinţă menţionat în contract.

În continuare, au arătat că pârâta a susţinut, cu rea-credinţă, că la data semnării contractului de credit nu exista această formulă de calcul, în sensul că marja băncii nu ar fi existat ca element component al dobânzii variabile, fiind introdusă abia prin O.U.G. nr. 50/2010, în condiţiile în care, anterior intrării în vigoare a actului normativ sus-menţionat, le-a comunicat că "dobânda variabilă = marja băncii+indice LIBOR".

În acest context, au arătat că, în realitate, pârâta a omis în mod ilegal să indice în contract formula de calcul a dobânzii variabile, însă acest fapt nu semnifică inexistenţa acesteia, ea fiind cea identificată de expert şi indicată chiar de pârâtă.

Au susţinut recurenţii-reclamanţi că marja băncii se compune din cheltuielile şi profitul băncii, dar şi că ea era determinată la data încheierii contractului, fiind o componentă a dobânzii; astfel, deşi nu a fost prevăzută în contract, aceasta are o valoare determinabilă, fiind rezultatul scăderii indicelui LIBOR din valoarea dobânzii, aşa cum au confirmat fără dubiu expertiza şi lucrarea de specialitate solicitată în cauză.

Conchizând, au arătat că singura formulă corectă este: marja băncii fixă, în procentul avut la momentul creditării (2,745%)+indicele de referinţă LIBOR (actualizat trimestrial) şi au subliniat că pentru alinierea contractului la prevederile legale se impune obligarea pârâtei la a varia dobânda în funcţie de indicele LIBOR, după formula de calcul existentă la data creditării; aşadar, instanţa nu trebuie să creeze formula de calcul, ci să constate că pârâta şi-a încălcat obligaţia legală de a o indica prin contract şi să identifice această formulă pe baza probelor administrate.

Prin calea de atac pe care a promovat-o, C. S.A. a solicitat modificarea, în parte, a hotărârii atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanţi.

În motivare, a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000; a fost invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Concretizând, a arătat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora:

"evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil", prevederi ce au fost emise de legiuitorul român în cadrul transpunerii în dreptul intern a dispoziţiei comunitare în materie (art. 4 alin. (2) al Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii).

În opinia recurentei-pârâte, curtea de apel a omis să ia în considerare faptul că ambele condiţii prevăzute de articolul mai sus menţionat sunt pe deplin îndeplinite în speţă.

În acest sens, a evocat dispoziţiile art. 3 lit. g) din Directiva nr. 2008/48/CE/23.04.2008, potrivit cărora costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânzile, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul şi a arătat că, în speţă, clauza este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil, fiind astfel exceptată de la controlul caracterului abuziv, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, a arătat că prima teza a articolului 6 pct. 6.2 din contractul de credit încheiat de părţi stabileşte la nivel generic principiul variabilităţii dobânzii, în conformitate cu politica băncii, iar teza a doua circumstanţiază principiul enunţat, arătând elementele raportat la care banca poate proceda la o modificare unilaterală a dobânzii, cu luarea în considerare a valorii dobânzii de referinţă pentru fiecare valută.

De asemenea, a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod eronat prevederile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000 şi a susţinut că în cauză nu sunt întrunite condiţiile cumulative prevăzute de prevederile legale menţionate, pentru calificarea drept abuzivă a clauzei prevăzute la art. 6 pct. 6.2 din contractul de credit.

În acest context, invocând art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod eronat caracterul de adeziune/nenegociat al contractului de credit.

În continuare, a prezentat succesiunea etapelor încheierii contractului şi a subliniat că, potrivit prevederilor art. 19.6 din contractul semnat prin acordul părţilor, intimaţii declară că le-au fost prezentate spre analiză, anterior semnării, în mod integral, clauzele contractului de credit, inclusiv toată documentaţia aferentă analizării şi aprobării creditului, pe care le acceptă integral, fiind conforme intereselor lor financiare.

Mai mult, a susţinut că, după studiul documentelor, intimaţii nu au formulat vreo solicitare scrisă de negociere, astfel că, în lipsa unei contraoferte, negocierile au fost încheiate; or, un raţionament contrar, care ar impune proba negocierii efective, ar presupune în sarcina comerciantului obligaţia de a-şi modifica oferta din proprie iniţiativă, fără ca acest lucru să fie solicitat de consumator.

În opinia recurentei-pârâte, instanţa ar fi trebuit să reţină declaraţia contractuală expresă a intimaţilor, în sensul că au luat cunoştinţă de clauzele contractuale, anterior semnării şi că le acceptă în mod expres şi să reţină că această declaraţie constituie, în sine, o probă pe care banca o face, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, cu privire la prezentarea spre analiză şi negociere a clauzelor contractuale.

De asemenea, a arătat că, în speţă, nefiind adusă niciun fel de probă, instanţa ar fi trebuit să reţină caracterul nefondat al susţinerii reclamanţilor, în sensul că au fost lipsiţi de posibilitatea de a negocia.

Mai mult, a arătat că, şi în măsura în care negocierile pornesc de la un proiect de contract, pus la dispoziţie de bancă, nu se poate ajunge la concluzia că acesta a fost impus uneia dintre părţi; în speţă, contractul a fost încheiat prin acordul părţilor, care, în virtutea principiului autonomiei de voinţă şi libertăţii contractuale, puteau să încheie sau nu contractul.

În continuare, a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod eronat dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

A susţinut recurenta-pârâtă că, în fapt, clienţii au fost informaţi în mod concret şi precis asupra condiţiilor şi caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite de bancă şi, în cunoştinţă de cauză, au semnat contractul de credit, care prevede şi modul de modificare a dobânzii; modificarea dobânzii a fost stabilită prin acordul părţilor contractante, ca fiind o posibilitate acordată băncii de a modifica nivelul acesteia, fără consimţământul clientului.

Totodată, a precizat că în cuprinsul clauzei reţinute de instanţa de apel se prevedea că banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii cu luarea în considerare a valorii dobânzii de referinţă pentru fiecare valută, comunicând împrumutaţilor noua rată a dobânzii astfel modificată, fără a fi menţionată în contract o perioadă de actualizare automată a ratei dobânzii.

Mai mult, posibilitatea modificării dobânzii, precum şi motivele care ar justifica din punct de vedere economic această modificare au fost fundamentate contractual şi în mod expres permise de Legea nr. 193/2000. Or, faptul că ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 174/2008 şi a O.U.G. nr. 50/2010 s-a impus o schimbare şi o adaptare a contractelor de credit la cerinţele imperative ale legii, nu este de natură a invalida anumite prevederi contractuale, care erau conforme legislaţiei în vigoare la data semnării contractului.

În acest context, a susţinut că variaţia dobânzii nu este influenţată exclusiv de politica băncii, ci are în vedere un factor obiectiv, independent de voinţa acesteia, respectiv valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută; aşadar, interpretarea art. 6 pct. 6.2 din contract trebuie să fie una unitară, iar nu defalcată, pe faze componente, pentru a se evita riscul unor interpretări parţiale, care conduc la un rezultat eronat.

În continuare, a arătat că, ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 174/2008, modificarea clauzelor contractuale era posibilă doar în condiţiile încheierii unui act adiţional; o astfel de modificare a fost impusă prin art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 şi, în consecinţă, contractul a fost modificat, potrivit art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, prin actul adiţional de conformare, iar art. 6 pct. 6.2 a fost eliminat din contract.

În acest context, a arătat că, ulterior modificării contractului prin actul adiţional de conformare, reclamanţii au solicitat revenirea la forma iniţială, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta, dar şi că Legea nr. 193/2000 nu interzice inserarea în contract a unor clauze în temeiul cărora un furnizor de servicii îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii, cu condiţia informării consumatorilor şi a acordării unui termen în care aceştia să îşi manifeste voinţa, astfel că sunt respectate şi exigenţele bunei-credinţe.

De asemenea, a arătat că le-a propus reclamanţilor încă din anul 2010 semnarea unor acte adiţionale (depuse la dosarul cauzei), prin care se propunea reducerea ratei dobânzii, însă toate ofertele au fost refuzate de reclamanţi.

A mai arătat recurenta că, potrivit dispoziţiilor Directivei nr. 93/13/CEE, există dezechilibru semnificativ în ipoteza în care există obligaţii doar pentru consumator, furnizorul neasumându-şi nicio contraprestaţie.

De asemenea, a subliniat că formula de calcul a ratei dobânzii a fost menţionată expres în contract, în strictă corelaţie cu dispoziţiile legale şi a solicitat să se constate că sintagma "în funcţie de politica băncii" a fost eliminată implicit, încă de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 174/2008.

Pe de altă parte, a arătat că, la momentul semnării contractului de credit analizat, dispoziţiile legale în vigoare nu interziceau în sine stipularea unor clauze contractuale de variabilitate a dobânzii; astfel, nu se poate reţine că simpla stipulare în contract a clauzelor incriminate ar fi creat un dezechilibru contractual sau ar fi de natură să dovedească reaua-credinţă a băncii, în condiţiile în care au fost acceptate în deplină cunoştinţă de cauză de către consumatorii în cauză.

În opinia recurentei, fiind circumstanţiate elementele care permit modificarea dobânzii contractuale şi criteriul care îi dă dreptul să fluctueze dobânda, aceste clauze contractuale nu intră sub incidenţa art. 4 din Legea nr. 193/2000.

La data de 31.03.2017 recurenţii-reclamanţi au formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă, prin care au solicitat respingerea ca nefondat a recursului, iar la 06.04.2017 recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, solicitând respingerea acestuia.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce succed.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, care urmăresc obligarea pârâtei la respectarea şi aplicarea formulei de calcul a dobânzii variabile, existente la data creditării, precum şi la restituirea dobânzilor încasate de bancă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., indicate de recurenţii-reclamanţi, modificarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia sau când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

În opinia recurenţilor, deşi părţile au convenit prin contract o dobândă variabilă, instanţa, cu încălcarea art. 969 C. civ., a transformat-o într-una fixă, şi, mai mult, a încălcat dispoziţiile Legii nr. 190/1999, ale Legii nr. 193/2000 şi ale Directivei nr. 93/13/CEE.

Înalta Curte reţine că, apreciind că sunt întrunite exigenţele art. 4 din Legea nr. 193/2000, instanţa de apel a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 6 pct. 6.2 din contractul de credit ipotecar nr. C 2202/1300/7135/7.03.2008, numai în ceea ce priveşte sintagmele "dobânda este variabilă in conformitate cu politica băncii" şi "poate fi modificată în mod unilateral".

Totodată, notând că singurul element concret rămas în contract este dobânda în cuantum de 5,5%, prevăzută la art. 6 pct. 6.1 din contract, instanţa de apel a apreciat că reclamanţii au dreptul la restituirea sumelor de bani percepute cu titlu de dobândă peste procentul sus-menţionat, începând cu luna iunie 2008 şi până la data pronunţării deciziei, precum şi a dobânzii legale aferente acestor sume, începând cu data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective a debitului; curtea de apel a respins ca neîntemeiate atât capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la precizarea şi actualizarea contractului de credit, conform legislaţiei în vigoare, prin semnarea unui act adiţional cuprinzând modalitatea legală de modificare a dobânzii, reţinând că nu se justifică intervenţia instanţei în contractul de credit dedus judecăţii, pentru stabilirea unei formule de calcul fiind necesar acordul de voinţă al părţilor contractante, cât şi capătul de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea sumei de bani pe care au achitat-o cu titlu de dobândă, calculată conform formulei indicate de reclamanţi, apreciind că a ţine cont de această formulă ar însemna ca instanţa să intervină în contractul încheiat între părţi şi să impună o formulă de calcul a dobânzii, ceea ce nu este posibil.

În opinia recurenţilor, instanţa trebuia să constate că pârâta şi-a încălcat obligaţia legală de a indica prin contract formula de calcul a dobânzii şi să identifice această formulă pe baza probelor administrate şi, în vederea alinierii contractului la prevederile legale, să oblige pârâta la a varia dobânda în funcţie de indicele LIBOR, după formula de calcul existentă la data creditării, precum şi la a restitui dobânzile încasate abuziv.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate de lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

Dând eficienţă textului de lege sus-menţionat, curtea de apel a anulat parţial clauza prevăzută la art. 6 pct. 6.2 din contractul de credit încheiat de părţi.

În acest context, se cuvine menţionat că soluţia de constatare a nulităţii absolute parţiale a acestei clauze se impune, pe de o parte pentru că, în vederea respectării imperativului de salvgardare a contractului, nulitatea parţială este regula, câtă vreme lipsirea de efecte vizează doar clauza care încalcă dispoziţia legală imperativă, iar, pe de altă parte, pentru că toate criticile, ca şi considerentele prin care li s-a răspuns vizează exclusiv partea variabilă a dobânzii. Pe cale de consecinţă, continuă să îşi producă efectele clauza privind dobânda exprimată în procente fixe, părţile putând să stabilească, prin negociere, o formulă de calcul pentru o dobândă variabilă, însă cu respectarea exigenţelor legislaţiei privind protecţia consumatorilor.

În mod judicios curtea de apel a înţeles să nu dea eficienţă solicitării reclamanţilor, în sensul obligării pârâtei la respectarea şi aplicarea formulei de calcul a dobânzii variabile indicată de aceştia drept cea existentă la momentul creditării, reţinând că nicio dispoziţie legală nu autorizează instanţa să intervină în contractul părţilor prin înlocuirea unei clauze declarate nule.

În acest sens, trebuie subliniat că nici reglementarea specială - Legea nr. 193/2000 şi Directiva 93/13/CEE şi nici reglementarea de drept comun - C. civ. de la 1864 nu permite intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind abilitat doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Singura posibilitate de a interveni în contract este legal recunoscută în cazul clauzelor de hardship, în contractele de comerţ internaţional, ca şi în noul C. civ., însă în primul caz impreviziunea vizează o altă ipoteză, anume cea a contractelor valabil încheiate, dar a căror executare a devenit excesiv de împovărătoare pentru una dintre părţi, ceea ce impune adaptarea contractului; cât priveşte Legea nr. 287/2009 privind C. civ., aceasta nu este aplicabilă contractelor deduse judecăţii în cauza de faţă, care cad sub incidenţa C. civ. de la 1864, conform principiului tempus regit actum, dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 287/2009 şi dispoziţiilor art. 3 - 6 din Legea nr. 71/2011.

Apreciază instanţa supremă şi că, în speţă, nu este posibilă adaptarea contractului, întrucât este vorba despre o altă ipoteză, anume aceea a unui contract cu clauze lovite de nulitate, nulitatea producând alte efecte decât impreviziunea şi operând retroactiv.

În plus, se cuvine menţionat şi faptul că imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată în practica C.J.U.E., sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza C-618/10 Banco Espanol de Crédito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind cea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv - hotărârea pronunţată în cauza C-26/13 Árpád Kásler. Numai că o astfel de dispoziţie supletivă nu există în dreptul român aplicabil raporturilor deduse judecăţii în materia nulităţii, ceea ce face imposibilă intervenţia judecătorului în contract în sensul solicitat de reclamanţi.

În această situaţie, părţile, pe baza unei negocieri reale şi efective, vor putea să modifice clauza declarată nulă atât sub aspectul modului de determinare a dobânzii, cât şi sub aspectul momentului de la care această modificare operează.

Din această perspectivă, în mod judicios a apreciat curtea de apel că, în lipsa unei formule de calcul convenite contractual, capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la restituirea dobânzii calculate conform celei indicate de reclamanţi este neîntemeiat.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte notează că prima critică, circumscrisă de autoarea căii de atac motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În acest context, autoarea recursului a arătat că instanţa de apel a omis să ia în considerare că dobânda face parte din preţul contractului, dar şi că, în speţă, clauza 6.2 din contract este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil, fiind astfel exceptată de la controlul caracterului abuziv, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Instanţa supremă apreciază că exprimarea într-un limbaj uşor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical, adică morfologic, sintactic şi semantic. Limbajul uşor inteligibil presupune ca, în cazul convenţiilor, fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi procurate şi obligaţii asumate şi în egală măsură a drepturilor şi contraprestaţiilor părţii adverse, acest aspect fiind reţinut şi în hotărârea pronunţată de C.J.U.E. în cauza C-26/13, Kásler contra O.T.P.

Înalta Curte constată că analiza clauzei referitoare la dobândă, nu relevă criteriul în funcţie de care banca îşi stabileşte dreptul de a calcula partea variabilă din dobândă.

Semnificativ sub acest aspect este faptul că părţile litigante au avut o reprezentare diferită a criteriului în funcţie de care dobânda variază.

În această ordine de idei, trebuie subliniat că din economia Legii nr. 193/2000 se desprinde neîndoielnic faptul că legiuitorul a înţeles să instituie în favoarea consumatorilor un regim special, care să îi protejeze de un eventual dezechilibru în raporturile contractuale cu profesioniştii, iar acest regim vizează cu precădere momentul încheierii contractului şi faza negocierilor; de aceea, analiza tuturor condiţiilor impuse pentru a verifica natura abuzivă a unei clauze trebuie să se raporteze la aceste două momente.

Or, în speţă, concluzia care se impune chiar din poziţiile exprimate şi asumate de părţi este că împrumutatul şi împrumutătorul au avut reprezentări diferite ale criteriului de variabilitate a dobânzii la momentul încheierii contractului, aspect care, coroborat cu inexistenţa în contract a oricărui indiciu privitor la acest criteriu de variabilitate, face ca prevederea contractuală referitoare la dobânda de referinţă variabilă să fie considerată fără putinţă de tăgadă o prevedere exprimată în termeni echivoci, ceea ce autorizează examinarea acestei clauze prin prisma dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000.

O altă critică, dezvoltată subsumat aceluiaşi motiv de recurs, vizează aplicarea eronată a prevederilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000; a susţinut recurenta-pârâtă că în cauză nu sunt întrunite condiţiile cumulative prevăzute de prevederile legale sus-menţionate pentru calificarea drept abuzivă a clauzei prevăzute la art. 6 pct. 6.2 din contractul de credit.

În acord cu recurenta-pârâtă, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor legale sus-menţionate, o clauză care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Înalta Curte apreciază însă că, în speţă, nu s-a făcut dovada caracterului negociat al clauzei.

În acest context, trebuie subliniat că, în materia contractelor încheiate între profesionişti şi consumatori, dispoziţiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000 inversează sarcina probei, obligându-l pe profesionist să facă dovada faptului că o clauză standard dintr-un contract preformulat a fost negociată direct cu consumatorul, în cazul în care are o susţinere de acest gen, dar şi că în speţă este vorba de un contract de adeziune, preformulat, care nu este interzis de lege, dar care cade sub incidenţa regimului legal de protecţie instituit de Legea nr. 193/2000 şi de Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului.

Or, în speţă, raportat la probatoriul administrat sub acest aspect, se constată că niciun mijloc de dovadă nu autorizează a se conchide că prevederile contractuale vizând dobânda ar fi fost negociată direct cu împrumutaţii, aşa cum impune textul legal evocat.

Preliminar, trebuie subliniat faptul că teza probatorie care ar fi trebuit să fie urmărită şi dovedită viza o etapă anterioară celei a realizării acordului de voinţă, respectiv faza negocierii, din interpretarea logico-gramaticală a textului legal evocat putându-se deduce indubitabil că legiuitorul nu acordă preferinţă necondiţionată aspectului formal legat de semnarea contractului, ci modalităţii de realizare a acordului de voinţă şi posibilităţii reale acordate consumatorului de a discuta clauzele propuse de profesionist, de a le negocia şi de a le accepta în cunoştinţă de cauză şi în acord cu propriul interes.

În această logică, trebuie evidenţiat faptul că sunt lipsite de relevanţă faptul că reclamanţii au semnat contractele de împrumut, precum şi împrejurarea că aceştia au optat pentru un anumit tip de contract preformulat dintr-o serie de alte contracte similare de acelaşi gen, câtă vreme legiuitorul nu consideră suficient faptul aderării la contract sau al opţiunii între mai multe tipuri de contracte de adeziune, ci impune ferm dovada negocierii directe a contractului în întregul lui sau a unora dintre clauzele acestuia, respectiv dovada acelor discuţii prealabile încheierii contractului şi din care a reieşit obţinerea acordului împrumutatului cu privire la conţinutul clauzei denunţate. Ca urmare, apărările formulate în acest sens de către recurenta-pârâtă, întemeiate pe furnizarea contractului de împrumut, însoţit de Condiţiile generale, neurmată de obiecţiunile împrumutatului, ci dimpotrivă, de semnarea contractului, sunt apreciate ca neîntemeiate, întrucât nu se înscriu în teza probatorie deja enunţată.

Critica conform căreia instanţa ar fi trebuit să reţină declaraţia contractuală expresă a intimaţilor, în sensul că au luat cunoştinţă de clauzele contractuale, anterior semnării şi că le acceptă în mod expres, şi să reţină că această declaraţie constituie, în sine, o probă pe care banca o face, conform art. 4 alin. (3) din Legea 193/2000, cu privire la prezentarea spre analiză şi negociere a clauzelor contractuale nu poate fi primită, câtă vreme recurenta-pârâtă nu critică modalitatea de administrare a probelor în rejudecare în apel, ci doar modalitatea de interpretare a acestora, ceea ce excede controlului de legalitate în recurs.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte apreciază că dovada caracterului negociat al clauzei referitoare la dobânda de referinţă variabilă era dificil de realizat, câtă vreme, pentru considerentele ce preced, a reţinut reprezentarea diferită a părţilor asupra înţelesului clauzei, aşadar caracterul echivoc al acesteia, ceea ce face cu totul improbabile atât negocierea clauzei, cât şi acordul de voinţă al părţilor cu privire la conţinutul acesteia.

Este întrunită şi condiţia inserării în contract a clauzei referitoare la dobânda de referinţă variabilă contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Astfel, instanţa supremă reţine că recurenta-pârâtă se bucură de prezumţia de bună-credinţă impusă, în regimul C. civ. de la 1864, de principiul bona fides praesumitur, dar apreciază că această prezumţie a fost răsturnată prin inserarea în contracte a unei clauze referitoare la dobânda variabilă cu caracter echivoc, fapt care pune ab initio buna-credinţă sub semnul îndoielii.

Mai mult, Înalta Curte apreciază că inserarea unei astfel de clauze, care, coroborată cu posibilitatea pe care banca şi-a rezervat-o implicit, de a se raporta discreţionar, fără consultarea prealabilă a împrumutaţilor şi fără acordul acestora, la oricare din indicii financiari obiectivi, contravine obligaţiei de informare care îi incumbă acesteia.

În fine, este îndeplinită şi ultima cerinţă impusă de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cu privire la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, fiindcă prin inserarea acestei clauze banca îşi arogă dreptul discreţionar de a stabili criteriile după care variază dobânda, cu luarea în considerare doar a acelor indici financiari care să îi procure profit în orice situaţie de fluctuaţie a pieţei financiare, iar caracterul echivoc al clauzei referitoare la dobânda variabilă, lăsată sub aspectul aplicării exclusiv la latitudinea băncii, se poate repercuta asupra executării contractului de o manieră imprevizibilă, putând transforma un contract comutativ, în care întinderea drepturilor şi a obligaţiilor trebuie să fie cunoscută încă de la încheierea acestuia sau cel puţin determinabilă, într-unul aleatoriu, ale cărui costuri, dacă ar fi putut fi măcar prevăzute, nu ar fi fost acceptate de către împrumutaţi.

În ceea ce priveşte susţinerile în sensul că sintagma "în funcţie de politica băncii" a fost eliminată implicit, încă de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 174/2008, precum şi cele vizând respingerea de către reclamanţi a propunerilor băncii cu privire la semnarea unor acte adiţionale, prin care ar fi fost redusă rata dobânzii, instanţa supremă apreciază că ele nu reprezintă argumente de esenţă, ci complementare, fără pondere şi fără vocaţie să fundamenteze o altă soluţie decât cea preconizată.

A mai susţinut recurenta-pârâtă că, şi în măsura în care negocierile pornesc de la un proiect de contract, pus la dispoziţie de bancă, nu se poate conchide că acesta a fost impus reclamanţilor.

Referitor la contractele preformulate, instanţa supremă apreciază că, într-adevăr, nu există o prezumţie legală absolută referitoare la caracterul abuziv al clauzelor pe care acestea le cuprind. În considerarea, însă, a legislaţiei privind protecţia consumatorilor, trebuie menţionat că legiuitorul intern şi cel european au în vedere existenţa acestor contracte ca premisă în analiza caracterului abuziv al unora dintre clauzele pe care le cuprind, impunând profesioniştilor dovada caracterului negociat al clauzelor, ca garanţie a exprimării acordului neconstrâns al consumatorilor la inserarea lor în contract.

Totodată, este lipsită de orice relevanţă susţinerea potrivit căreia la momentul semnării contractului de credit analizat, dispoziţiile legale în vigoare nu interziceau în sine stipularea unor clauze contractuale de variabilitate a dobânzii, atât timp cât Legea nr. 193/2000 impune existenţa unor clauze neechivoce, din care obligaţiile asumate de părţi, exprimate nu în termeni tehnici, ci uzuali, să transpară cu limpezime.

Prin urmare, nu se poate reţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, instanţa supremă reţine că decizia atacată este una legală, criticile recurenţilor nejustificând modificarea sa, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1901/17.11.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 aprilie 2017.