Administrator's contractual liability for accounting misconduct and the accrual date of statutory interest on damages

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea adresată Tribunalului Constanţa şi înregistrată sub nr. x/14.10.2010, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâtului la plata sumelor de bani reprezentând echivalentul prejudiciului - pierderii cauzate societăţii prin exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor aferente calităţii de administrator al societăţii - prejudiciul cauzat fiind evaluat provizoriu la valoarea de 110.000 RON, a sumelor reprezentând echivalentul beneficiului nerealizat ca efect al prejudiciului cauzat conform capătului 1 de cerere - evaluat provizoriu la suma de 10.000 RON, precum şi a dobânzilor legale aferente sumelor anterioare pe perioada cuprinsă între scadenţa obligaţiei şi data executării acesteia - dobânzi evaluate provizoriu la suma de 5.000 RON, cu plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3410/04.12.2014, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea, dispunând obligarea pârâtului B. la plata către reclamantă a sumei de 133.077,93 RON, reprezentând prejudiciul cauzat şi la plata dobânzii legale aferentă debitului principal, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea integrală a debitului principal, respingând restul capetelor de cerere ca nefondate.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:

Pârâtul B. a deţinut, cumulativ, funcţia de asociat şi administrator al societăţii reclamante S.C. A. S.R.L. în intervalul precizat de reclamantă, 2007-2009, precum şi funcţia de director economic al societăţii, în baza contractului de muncă nr. x/21.05.2013, contract care şi-a încetat efectele, în baza Deciziei nr. 855578 din 29.06.2010 începând cu data de 01.07.2010 .

Examinând atribuţiile exercitării mandatului de administrare al societăţii reclamante, prin raportare la dispoziţiile cuprinse în art. 70 cu referire la art. 73 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 31/1990, instanţa a concluzionat că apărările pârâtului sunt nefondate ele neconstituind o cauză de exonerare de răspundere, în acelaşi sens fiind şi concluziile privind organizarea şi conducerea contabilităţii societăţii, prin raportare la dispoziţiile art. 10 cu referire la art. 30 din Legea nr. 82/1990, urmare neadministrării de probe.

Din analiza materialului probator administrat în cauză, instanţa a apreciat că reclamanta a dovedit săvârşirea de către pârât a unei fapte ilicite constând în încălcarea de către acesta, a obligaţiilor deţinute în exercitarea mandatului de administrator privind organizarea şi conducerea contabilităţii potrivit dispoziţiilor legale, producerea unei prejudiciu cert societăţii comerciale reclamante în cuantum de 133.077,93 RON, în cauză existând şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi producerea prejudiciului, întrucât, urmare neţinerii contabilităţii potrivit dispoziţiilor legale, societăţii reclamante i s-a produs prejudiciul menţionat, aceasta fiind ţinută a suporta cheltuieli care, în cazul corectei ţineri a contabilităţii, nu s-ar fi înregistrat.

S-a avut în vedere în acest scop raportul de contraexpertiză contabilă judiciară întocmit de doamna expert C., precum şi răspunsul expertului la obiecţiunile formulate de reclamantă, în cuprinsul căruia se arată că, în întreaga perioada 2007-2009, în timpul exercitării mandatului de administrator de către pârâtul B., au existat erori contabile majore, nu au fost întocmite documentele legale pentru inventarierea patrimoniului, pentru stabilirea unui prejudiciu total cauzat reclamantei fiind necesară refacerea întregii contabilităţi pentru perioada 2007-2008.

S-a mai reţinut că în contabilitatea societăţii nu au fost în mod corect înregistrate operaţiunile economice aferente contractelor încheiate cu firmele de leasing pentru un număr de 8 autoturisme, care au fost vândute terţilor fără ca respectivele bunuri să se afle în patrimoniul reclamantei, ci doar în posesia/folosinţa acesteia, în baza unor contracte de leasing, astfel că situaţiile financiare anuale ale exerciţiilor 2007-2009 sunt denaturate semnificativ, prin menţinerea în conturile de imobilizări a acestor autovehicule, care nu se mai aflau în posesia/proprietatea sau folosinţa reclamantei.

În consecinţă, a reţinut instanţa de fond urmare concluziilor raportului de expertiză, că:

"cu toate că aceste autoturisme au fost înstrăinate, societatea a continuat să înregistreze cheltuieli cu dobânzile de leasing, cu asigurările şi cu alte cheltuieli aferente acestora, valoarea acestor cheltuieli, calculată până la 31.12.2009, fiind de 114.722,35 RON - costuri suplimentare aferente contractelor de leasing şi 18.355,58 RON impozit pe profit aferent costurilor suplimentare", deoarece, pentru un număr de 8 autoturisme au fost achiziţionate de reclamantă de la diferiţi importatori, pentru achitarea contravalorii acestora fiind încheiate contracte de leasing cu diferite societăţi de leasing (D., E., F.).

S-a mai reţinut că, urmare acestor contracte autoturismele nu se mai aflau în proprietatea S.C. A. S.R.L. la momentul la care, ulterior, societatea reclamantă administrată de pârât, a vândut aceleaşi bunuri către terţi, fără a deţine, deci, dreptul de proprietate care să îi permită înstrăinarea, operaţiuni comerciale ce nu au fost înregistrate în contabilitate, autoturismele figurând permanent în evidenţa S.C. A. S.R.L., urmare acestor nereguli contabile societatea reclamantă suportând un prejudiciu concret prin achitarea costurilor suplimentare aferente contractelor de leasing, cuantificate de expertiză la valoarea totală de 133.077,93 RON.

Întrucât responsabilitatea legalei întocmiri a evidenţei contabile a societăţii aparţinea administratorului, s-a reţinut că producerea prejudiciului s-a datorat acestei fapte ilicite, şi deci defectuoasei administrări exercitate de pârât, în speţă fiind îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii civile contractuale a pârâtului B., fapt pentru care, instanţa de fond a admis în parte acţiunea şi a dispus obligarea acestuia la plata către reclamantă a sumei de 133.077,93 RON, reprezentând prejudiciul cauzat şi la plata dobânzii legale aferente debitului principal, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii (instanţa apreciind că doar la momentul rămânerii definitive a hotărârii, prin stabilirea obligaţiei de plată a prejudiciului cauzat, intervine scadenţa obligaţiei pârâtului) şi până la achitarea integrală a debitului principal.

În ce priveşte capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata sumelor de bani ce reprezintă echivalentul beneficiului nerealizat ca efect al prejudiciului cauzat prin exercitarea necorespunzătoare a funcţiei de administrator, instanţa a constatat că nu s-au administrat probe de către reclamantă în sensul indicării criteriilor de individualizare şi cuantificare a beneficiului nerealizat pretins a fi suferit, sens în care a respins capătul de cerere ca nefundat.

În privinţa capetelor de cerere formulate prin completarea acţiunii iniţiale, vizând excluderea asociatului B. şi stabilirea structurii participării la capitalul social al asociaţilor rămaşi în societate, întrucât reclamanta nu a propus probe care să dovedească în mod cert comiterea de către pârât a fraudei împotriva societăţii şi împrejurarea că neregulile existente în contabilitate, în privinţa celor 8 autoturisme au fost comise de pârât cu intenţia cauzării unui prejudiciu societăţii reclamante, instanţa a reţinut că acestea sunt nefondate şi a dispus respingerea lor ca atare.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părţi.

Prin decizia civilă nr. 536/19.10.2016 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-au respins apelurile pentru următoarele motive:

Probatoriul administrat în cauză a făcut dovada faptului că apelantul pârât B. a deţinut, cumulativ, funcţia de asociat şi administrator al societăţii reclamante S.C. A. S.R.L., în intervalul 2007-2009, precum şi funcţia de director economic al societăţii, în baza contractului de muncă nr. x/21.05.2013, contract care şi-a încetat efectele începând cu data de 01.07.2010 în baza Deciziei nr. 855578 din 29.06.2010, fapt pentru care acesta avea atribuţii în sensul îndeplinirii tuturor operaţiunilor de gestiune necesare atingerii scopului social şi în interesul societăţii, precum şi obligaţia supravegherii existenţei evidenţelor contabile ale societăţii şi regularităţilor înscrierilor în respectivele evidenţe, deţinând şi dreptul de reprezentare al societăţii în cadrul raporturilor juridice cu terţii.

În acest sens, dispoziţiile art. 70 din Legea nr. 31/1990, ce prevede:

"Administratorii pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, afară de restricţiile arătate în actul constitutiv", se coroborează pe deplin cu dispoziţiile art. 73 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 31/1990, ce prevăd că:

"Administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru (…) existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere şi de stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea şi actul constitutiv le impun".

În acest context legislativ, legal şi temeinic prima instanţă a apreciat că apărările apelantului pârât referitoare la "existenţa unei persoane angajată în funcţia de contabil, cu atribuţiuni prin contractul de muncă privind întocmirea documentelor financiare contabile prevăzute de dispoziţiile legale" nu puteau fi primite odată ce, chiar dacă în procesul-verbal întocmit la data de 11.08.2011 este menţionată existenţa contractului de muncă nr. x/09.02.2004 al angajatei G. în funcţia de contabil, fişa postului nu are dată de luare la cunoştinţă.

În ceea ce priveşte contractul de muncă x/03.06.2008 pentru numitul H., angajat în intervalul 03.06.2008 - 10.03.2010 în funcţia de şef birou financiar, reţine Curtea a nu putea fi avute în vedere susţinerile apelantului pârât, pentru că, această împrejurarea nu constituie o cauză exoneratoare de răspundere, în condiţiile în care administratorul societăţii, este cel care are atribuţiile legale în verificarea modului de întocmire a actelor contabile şi a realităţii datelor înscrise în aceste documente, tot el fiind cel care semnează aceste documente contabile, atestând astfel legala lor întocmire, iar la momentul depunerii documentelor financiar contabile la AFP, acestea sunt însoţite de raportul întocmit de administratorul societăţii, care atestă conformitatea lor cu dispoziţiile legale în materie.

Relevante în acest sens au fost considerate dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 82/1991, potrivit cărora:

"Răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art. 1 revine administratorului, ordonatorului de credite sau alte persoane care are obligaţia gestionării unităţii respectiv" prin coroborare cu dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 82/1990, potrivit cărora:

"Situaţiile financiare anuale vot fi însoţite de o declaraţie scrisă a persoanelor prevăzute la art. 10 alin. (1) (administratorul, ordonatorul de credite sau alte persoane care au obligaţia gestionării unităţii respective) prin care îşi asumă răspunderea pentru întocmirea situaţiilor financiare anuale".

Prin urmare, prima instanţă a concluzionat corect în sensul neadministrării unui probatoriu de către apelantul pârât care să facă dovada că organizarea şi conducerea contabilităţii intra în atribuţiile altei persoane decât administratorul societăţii, potrivit prevederilor actului constitutiv al acesteia sau unei hotărâri exprese în acest sens a asociaţiilor S.C. A. S.R.L., aceasta în condiţiile în care apelantul pârât a fost şi angajat în funcţia de director general al reclamantei.

Pentru considerentele relevate, reţinând încălcarea obligaţiilor ce îi incumbau, Curtea a apreciat în sensul producerii unui prejudiciu societăţii reclamante ce are caracter cert, fapt ce determină antrenarea răspunderii civile contractuale în ceea ce-l priveşte pe numitul B., odată ce, raporturile juridice dintre societate şi administrator sunt reglementate de regulile mandatului, care au natura juridică a raporturilor contractuale.

S-a subliniat că întregul material probator administrat în cauză a făcut dovada săvârşirii de către apelantul pârât a unei fapte ilicite constând în încălcarea obligaţiilor deţinute în exercitarea mandatului de administrator privind organizarea şi conducerea contabilităţii potrivit dispoziţiilor legale, ce este în cuantum de 133.077,93 RON, în cauză existând şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi producerea prejudiciului, întrucât, urmare neţinerii contabilităţii potrivit dispoziţiilor legale, societăţii reclamante i s-a produs un prejudiciu, aceasta fiind ţinută a suporta cheltuieli care, în cazul corectei ţineri a contabilităţii, nu s-ar fi înregistrat.

În acest cadru, au fost amintite şi concluziile raportului de contraexpertiză contabilă dispus a fi efectuat în cauză de experţii contabili desemnaţi de instanţă, asistaţi de experţii parte încuviinţaţi pentru fiecare dintre părţi, din care rezultă că apelantul pârât a săvârşit fapte de natură a prejudicia apelanta reclamantă - societate comercială, în sensul că, în perioada 2007-2009, în timpul exercitării mandatului de administrator, au existat erori contabile majore constând în aceea că, nu au fost întocmite documentele legale pentru inventarierea patrimoniului; nu au fost respectate prevederile legale privind obligativitatea completării registrului de evidenţă fiscală şi nu a fost implementat controlul intern la nivelul societăţii - fapte în raport cu care sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 82/1991 cu referire la art. 73 din Legea nr. 31/1991.

Aşa fiind, Curtea de apel a apreciat corectă reţinerea de prima instanţă a faptului că nu au fost în mod corect înregistrate în contabilitatea societăţii operaţiunile economice aferente contractelor încheiate cu firmele de leasing pentru un număr de 8 autoturisme, care au fost vândute terţilor, fără ca respectivele bunuri să se afle în patrimoniul apelantei reclamante ci, doar în posesia/folosinţa acesteia, în baza unor contracte de leasing, astfel că situaţiile financiare anuale ale exerciţiilor 2007-2009 au fost denaturate semnificativ, prin menţinerea în conturile de imobilizări a acestor autovehicule, care nu se mai aflau în posesia/proprietatea sau folosinţa apelantei reclamante.

În consecinţă, Curtea a reţinut concluziile raportului de contraexpertiză întocmit în cauză, în sensul că:

"pentru toate autoturismele vândute s-a folosit aceeaşi procedură, respectiv: se achiziţiona autoturismul de la importator, fiind marfă, se vinde societăţii de leasing (finanţare stoc marfă autoturisme), autoturismul rămâne la dispoziţia societăţii (certificatul de înmatriculare rămâne la societate), pentru a fi vândută în numele societăţii de leasing; contravaloarea autoturismelor vândute, pentru cele 8 a fost facturată şi încasată de societate".

Totodată, Curtea a avut în vedere faptul că nici una dintre societăţile de leasing cu care apelanta S.C. A. S.R.L. a încheiat contracte de leasing nu s-a înscris în tabelul definitiv al creanţelor societăţii (tabel aflat în dosar nr. x/2011 al Tribunalul Constanţa şi publicat în BPI nr. 13864/23.12.2011), iar pentru formulele contabile privind leasingul se poate reţine în sarcina apelantului administrator întocmirea unor situaţii financiare denaturate, atât timp cât, societatea nu avea drept de proprietate asupra autoturismelor pentru a le putea înstrăina sau a le putea preda spre utilizare unor terţi. Aceste operaţiuni comerciale nu au fost înregistrate în contabilitate, autoturismele figurând permanent în evidenţa S.C. A. S.R.L., aceste nereguli contabile producând societăţii apelante un prejudiciu concret prin achitarea costurilor suplimentare aferente contractelor de leasing, pentru stabilirea căruia este necesară refacerea întregii contabilităţi pentru perioada 2007-2008.

Curtea a apreciat că responsabilitatea legalei întocmiri a evidenţei contabile a societăţii aparţine administratorului, iar producerea prejudiciului s-a datorat acestei fapte ilicite săvârşite de acesta şi defectuoasei administrări exercitate de administrator, astfel că a reţinut îndeplinirea condiţiilor atragerii răspunderii civile contractuale a pârâtului B..

În ceea ce priveşte obligarea la plata dobânzilor legale aferente debitului principal, Curtea a înlăturat susţinerile apelantului privind momentul de la care s-a dispus de instanţă cu motivarea că acesta trebuie să suporte obligaţia de la momentul rămânerii definitive a hotărârii, întrucât stabilirea obligaţiei de plată a prejudiciului cauzat, intervine de la momentul scadenţei acesteia şi până la achitarea integrală a debitului principal.

În privinţa modului în care instanţa de fond a dat dezlegare capătului de cerere referitor la obligarea pârâtului la plata sumelor de bani ce reprezintă echivalentul beneficiului nerealizat, ca efect al prejudiciului cauzat prin exercitarea necorespunzătoare a funcţiei de administrator, a confirmat considerentele primei instanţe de fond referitoare la faptul că nu au fost administrate probe de către apelanta reclamantă, în sensul indicării criteriilor de individualizare şi cuantificare a beneficiului nerealizat pretins a fi suferit.

Împotriva acestei decizii, ambele părţi au declarat recurs.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar I. a solicitat, în principal, casarea deciziei şi trimiterea dosarului spre rejudecare instanţei de apel, iar, în subsidiar, modificarea acesteia, admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei în sensul admiterii acţiunii în totalitate.

În drept, a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel nu a analizat criticile sale privitoare la stabilirea momentului de la care se calculează dobânzile, achiesând fără suport legal la soluţia primei instanţe. A subliniat faptul că a solicitat acordarea dobânzilor de la data încetării mandatului de administrator al pârâtului, deşi i s-ar fi cuvenit de la data producerii prejudiciului pentru fiecare faptă ilicită. Totodată, a precizat că hotărârea primei instanţe era executorie în condiţiile art. 7208 C. proc. civ., obligaţia de plată devenind scadentă de la momentul pronunţării, relevante fiind şi dispoziţiile art. 43 Codul comercial

Pentru aceleaşi motive, recurenta a susţinut că soluţia instanţei cu privire la acest aspect s-a pronunţat cu încălcarea legii, devenind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul-pârât B. a solicitat modificarea acesteia, admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei în sensul respingerii acţiunii în totalitate.

În drept, a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că decizia cuprinde motive străine de pricină deoarece ipoteza existenţei unui contract de muncă exclude de plano posibilitatea aplicării prevederilor referitoare la mandat din Legea nr. 31/1990 şi Codul comercial, litigiile dintre angajat şi angajator fiind exclusiv conflicte de muncă, de competenţa altor instanţe.

În cadrul motivului de recurs instituit de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât antrenarea răspunderii administratorului pentru neregularităţi privitoare la evidenţele contabile în condiţiile în care societatea avea director economic şi contabil autorizat contravine dispoziţiilor art. 10 alin. (4) din legea nr. 82/1991, având în vedere faptul că raportul de contraexpertiză a cponfirmat că erorile contabile aparţin personalului angajat. Recurentul-pârât a subliniat faptul că legea oferă protecţie doar contra neglijenţei şi fraudei, nu şi contra riscurilor inerente ale afacerilor, iar răspunderea administratorului este subsidiară, neputând fi angajată decât după ce societatea a epuizat orice al remediu de recuperare a prejudiciului.

Pe fond, recurentul-pârât a mai susţinut şi greşita determinare a prejudiciului în raport de nerefacerea evidenţelor contabile care a permis menţinerea provizionului de risc greşit constituit, utilizat apoi pentru justificarea unei pagube.

Analizând decizia prin prisma motivelor invocate şi în limita în care a fost recurată, Înalta Curte apreciază nefondate recursuriel pentru următoarele considerente:

Prealabil examinării motivelor de recurs, prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligaţia prevăzută în sarcina părţii care exercită această cale de atac de a respecta dispoziţiile art. 3021 şi 304 C. proc. civ. Exigenţele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul este o cale extraordinară de atac şi, în consecinţă, ca ultim grad de jurisdicţie, nu îşi propune rejudecarea fondului cauzei, ci examinarea legalităţii hotărârilor atacate în condiţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. în acest context, simpla nemulţumire a unei părţi cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de apel, modalitatea în care aceasta a analizat probele administrate în cauză, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. Pentru acest motiv, argumentele recurenţilor vor fi prealabil filtrate pentru a răspunde cerinţei unor critici de nelegalitate.

În cauză, ambii recurenţi au invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., imputând instanţei de apel nemotivarea sau valorificarea unor motive străine de pricină cu privire la aspecte diferite din litigiu.

Lecturând decizia atacată, Înalta Curte constată că aceasta cuprinde o amplă evidenţiere a situaţiei de fapt şi o analiză detaliată a normelor incidente în cauză şi a modalităţii de interpretare şi aplicare a acestora la datele concrete ale litigiului, putând fi extras cu uşurinţă silogismul juridic ce a stat la baza pronunţării soluţiei. Aspectele invocate de părţi vor fi avute în vedere la analiza celuilalt motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel cum a fost invocat de recurentul-pârât, Înalta Curte constată că nu este în măsură a analiza principalele critici ale recurentului care, deşi formal încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cuprind argumente de netemeinicie, partea criticând interpretarea probelor de către instanţele de judecată şi modalitatea de stabilire a situaţiei de fapt sub aspectul faptei reţinute şi a întinderii prejudiciului produs.

Referitor la incidenţa răspunderii sale în calitate de administrator cât timp activitatea contabilă curentă era desfăşurată de alte persoane, Înalta Curte constată că instanţele nu au imputat pârâtului decât obligaţii ce îi reveneau acestuia în virtutea calităţii deţinute în societate, respectiv organizarea, coordonarea şi conducerea activităţii contabile, cu atât mai mult cu cât era cel mai îndreptăţit să cunoască relevanţa şi continutul operaţiunilor economice derulate de societate.

Totodată, în raport de obiectul şi cauza acţiunii iniţiale, competenţa instanţelor de judecată a fost determinată în mod corect, acestea nefiind investite cu un litigiu de muncă sau pe baza premiselor acestuia.

Sub aspectul criticilor recurentei-reclamante subsumate motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că instanţele anterioare au reţinut încălcarea de către pârât a obligaţiilor ce îi reveneau în calitate de administrator al societăţii reclamante.

Potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1190 republ. obligaţiile şi răspunderea administratorului sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege. Prin urmare, răspunderea ce le revine acestora pentru încălcarea obligaţiilor dobândite în temeiul contractului de mandat intervenit între acesta şi societate de la momentul numirii are natură contractuală, chiar şi în cazul în care o parte din acestea nu se regăsesc în mod expres în actul conventional de desemnare (act constitutiv sau hotărâre a adunării generale a asociaţilor), ci în prevederile legale completatoare. Această calificare este menţionată în mod expres şi în considerentele deciziei atacate, aspect necriticat în mod direct de recurenta-reclamantă, ci doar incidental, sub aspectul modalităţii de calcul a pretenţiilor accesorii.

În consecinţă, la stabilirea momentului de la care pârâtul era ţinut şi la plata daunelor interese moratorii sub forma dobânzii legale urmau a fi reţinute regulile raspunderii contractuale, şi nu a celei delictuale. Pe de altă parte, obligaţiile imputate administratorului nu constau în plata unor sume de bani, ci în obligaţii de a face sau a nu face, cu regim diferit de punere în întârziere, dispoziţiile art. 43 Codul comercial nefiind incidente. În acest context, s-a reţinut în mod corect de instanţa de apel faptul că încălcarea obligaţiilor contractuale şi întinderea prejudiciului suferit de reclamantă au fost determinate în cursul procesului, obligaţia de plată a reclamantului fiind individualizată doar la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, moment de la care curg şi dobânzile moratorii.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar I. şi recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 536 din 19 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 06 aprilie 2017.