Insurer fails to recover VAT on CASCO indemnities; repayment claim dismissed, preliminary reference rejected

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 17 decembrie 2013, S.C. A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata sumei de 1.692.972 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 3458 din 04 iulie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ca neîntemeiată; a fost admisă excepţia prematurităţii cu privire la pretenţiile aferentei perioadei 01.08.2010-13.08.2010; a fost respinsă excepţia prescripţiei cu privire la pretenţiile aferente perioadei 14.08.2010-17.12.2010, ca neîntemeiată; a fost respinsă pretenţia aferentă perioadei 01.08.2010-13.08.2010, ca prescrisă şi au fost respinse celelalte pretenţii aferente perioadei 14.08.2010- noiembrie 2013 ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.A., prin decizia civilă nr. 1136A din 09 iulie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă respingând apelul, ca nefondat.

Curtea a reţinut, în esenţă, că între reclamanta S.C. A. S.A., asigurător, şi S.C. B. S.A., a fost încheiat la 22.08.2007 contractul de agent de asigurare subordonat nr. 70076/22.08.2007, completat şi modificat ulterior.

Pe de altă parte, părţile au încheiat şi protocolul de asigurare nr. 70122/03.09.2007, modificat şi completat prin actele adiţionale până la 16.12.2010, având ca obiect încheierea administrarea şi menţinerea asigurărilor între reclamantă ca asigurător şi pârâtă ca asigurat, pentru autovehicolele, echipamentele, utilaje, imobile, pe care pârâta le comercializa în sistem de leasing.

La 16.12.2010, părţile au convenit o procedură de lucru la protocolul de asigurare nr. 70122/03.09.2007.

Curtea a constatat că apelanta insistă asupra primului contract, cel de intermediere, însă acesta nu are relevanţă în speţă.

Obiectul litigiului este plata pe care apelanta, asigurător, a făcut-o, în temeiul raportului contractual de asigurare stabilit prin "Protocolul de asigurare nr. 70122/03.09.2007", către unităţile service care prestează serviciul de reparaţie a autovehicolele asiguratului B..

La dosar, reclamanta a ataşat lista sumelor plătite de aceasta în lunile " august 2010- noiembrie 2013", relevând suma plătită cu titlu de TVA pe fiecare dintre lunile din perioada arătată, în total 1.692.972 RON. De asemenea, au fost ataşate şi listele cuprinzând data şi luna plăţii despăgubirilor, în care sunt relevate şi sumele achitate cu titlu de TVA, în fiecare dintre dosarele de daună în perioada august - noiembrie 2013.

Prin actele adiţionale la protocolul arătat părţile au stabilit tipul de asigurare (CASCO) şi riscul acoperit; asigurare cu sau fără franciză, etc. Nu au fost ridicate contestaţii cu privire la suma asigurată, forma asigurării, etc., ci doar pe plata nedatorată a TVA de asigurător.

Potrivit pct. V2 din raportul juridic de asigurare (protocolul nr. 70122/03.09.2013) "Despăgubirile cuvenite se plătesc în RON, direct la unitatea reparatoare sau către utilizator în cazul în care facturile de reparaţie au fost achitate de către utilizator dar în orice caz numai după primirea acceptului scris din partea asiguratului."

Conform pct. V2 lit. c) din acelaşi protocol, "Din cuantumul despăgubirii se reţine valoarea francizei (…)".

Art. 17.8 din condiţiile generale ale contractului stabileşte că "Despăgubirea acordată nu poate depăşi cuantumul pagubei, nici suma la care s-a încheiat asigurarea şi nici valoarea reală a autovehiculului la data producerii evenimentului asigurat".

Potrivit art. 17.9 din acelaşi act, "Prin cuantumul pagubei se înţelege: (…) 17.9.2. În caz de daună parţială, costul reparaţiei părţilor componente sau pieselor avariate ori costul de înlocuire sau recondiţionare, inclusiv cheltuielile pentru materiale, cele de demontare şi montare (…).

Potrivit art. 17.10 "Din cuantumul despăgubireilor se scad: a) valoarea franşizei deductibile prevăzută în poliţă; b) valoarea totală a ratelor de primă datorate până la sfârşitul perioade de asigurare sau, duă caz, o parte a acesteia"

Raportat la art. 27 alin. (1)-(2) din Legea nr. 136/1995, "Despăgubirile ce se plătesc de asigurător se stabilesc în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Despăgubirile nu pot depăşi valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma la care s-a făcut asigurarea".

Art. 141 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal statuează că "(2) Următoarele operaţiuni sunt, de asemenea, scutite de taxă: (…) b) operaţiunile de asigurare şi/sau de reasigurare, precum şi prestările de servicii în legătură cu operaţiunile de asigurare şi/sau de reasigurare efectuate de persoanele impozabile care intermediază astfel de operaţiuni;"

Conform Normelor de aplicare a Codul fiscal " 35^1. (1) În sfera operaţiunilor scutite conform art. 141 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal nu se cuprind operaţiuni precum serviciile de marketing şi serviciile administrative, cum ar fi acceptarea cererilor de asigurare, gestionarea modificării contractelor şi a primelor de asigurare, încheierea, administrarea şi rezilierea poliţelor, organizarea şi managementul sistemului informatic, furnizarea de informaţii şi întocmirea rapoartelor pentru părţile asigurate, furnizate de alte persoane impozabile către persoanele impozabile care realizează operaţiunile scutite de taxă prevăzute la art. 141 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal.

(2) O caracteristică esenţială a unui serviciu de asigurare o reprezintă existenţa unei relaţii contractuale între prestator şi beneficiarul serviciilor. Scutirea de taxă pentru serviciile de asigurare şi/sau de reasigurare se aplică de către societatea care suportă riscul şi care încheie contractul cu clienţii, inclusiv în cazul externalizării tranzacţiilor în domeniul asigurărilor/reasigurărilor.

(3) Nu sunt scutite de taxă conform art. 141 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal serviciile de evaluare a riscurilor şi/sau a daunelor, furnizate de alte persoane impozabile către persoanele impozabile care realizează operaţiunile scutite de taxă prevăzute la art. 141 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal".

Potrivit art. 5 din Legea nr. 71/2011 "Dispoziţiile C. civ. se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare."

Conform art. 993 C. civ. 1864 "Acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept de repetiţiune în contra creditorului. Acest drept încetează când creditorul, cu bună-credinţă, a desfiinţat titlul său de creanţă; dar atunci cel ce a plătit are recurs în contra adevăratului debitor.

Art. 1341 alin. (1)-(3) noul C. civ. prevede că "Cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire. Nu este supus restituiri ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri. Se prezumă, până la proba contrară că plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie proprie."

În ceea ce priveşte prescripţia, Curtea a reţinut aplicabilitatea art. 6 alin. (4) noul C. civ., art. 3 din Decretul nr. 167/1958, art. 8 şi art. 15 din acelaşi act normativ.

Potrivit art. 203 din Legea nr. 71/2011 "Dispoziţiile art. 2.532 pct. 6 şi 7 din C. civ. privitoare la suspendarea cursului prescripţiei se aplică şi în cazul prescripţiilor începute înainte de intrarea în vigoare a C. civ., dacă împrejurările care atrag suspendarea s-au produs după această din urmă dată."

Apelanta a susţinut că prima instanţă a omis să observe că termenul de prescripţie curge la momente diferite pentru fiecare operaţiune de plată a despăgubirilor efectuate de apelantă după 01.08.2010 şi că instanţa nu a făcut această verificare pentru fiecare plată în parte, făcând confuzie între data emiterii facturii şi data plăţii efective a acesteia.

Contrar susţinerilor apelantei, în sentinţă prima instanţă a menţionat expres că prescripţia începe să curgă de la data la care reclamanta a cunoscut fapta şi prejudiciul şi că acest moment este cel al datei plăţii, căci asigurătorul este profesionist şi nu se poate accepta că nu cunoaşte legea fiscală, care în opinia acesteia ar scuti-o de plata TVA cu toate că a plătit-o; iar în al doilea rând se menţionează expres că prescripţia se calculează pentru fiecare plată în parte.

Tribunalul a mai observat că cererea de chemare în judecată a fost formulată la 17.12.2013 şi că, în consecinţă, plăţile făcut înainte de 17.12.2010, mai precis plăţile făcute în perioada 01.08.2010-17.12.2010, sunt prescrise.

Tribunalul a considerat însă că invitaţia la conciliere în vederea soluţionării litigiului pe cale amiabilă înregistrată la 14.08.2013 la pârâtă suspendă termenul de prescripţie potrivit art. 2532 pct. 6 din noul C. civ., coroborat cu art. 203 din Legea nr. 71/2011, până la data de 11.09.2013, când reclamanta a înregistrat adresa pârâtei prin care o anunţă că refuză negocierea; şi că aplicând şi regula art. 15 din Decretul nr. 167/1958 care prelungeşte termenul de prescripţie după suspendare, cu încă 6 luni, şi în această împrejurare plăţile făcute în perioada 14.08.2010-17.12.2010 nu sunt prescrise, rămânând deci prescrise doar plăţile făcute în perioada 01.08.2010-13.08.2010.

Curtea a observat că reclamanta a enumerat numărul de facturi achitate în fiecare dintre lunile din perioada august 2010- decembrie 2013 şi suma achitată în fiecare lună cu titlu de TVA.

În detaliu, reclamanta-apelantă a menţionat care sunt plăţile făcute în luna august 2010, menţionând, şi plăţile efectuate în perioada 01.08.2010-13.08.2010.

În concluzie, prima instanţă a reţinut corect momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie şi că plăţile făcute în perioada 01.08.2010-13.08.2010, identificate de reclamantă în documentele ataşate de ea la cererea de chemare în judecată, sunt prescrise.

Apelanta a mai invocat şi faptul că reclamanta a iniţiat demersurile pentru soluţionarea pe cale amiabilă înainte de 13.08.2013, adresa nr. x/14.08.2013 înregistrată la pârâtă fiind de fapt finalul acestui demers şi că deci prima instanţă trebuia să considere suspendat termenul de prescripţie şi în perioada 01.08.2010-13.08.2010.

Curtea a observat că apelanta face simple afirmaţii privind existenţa unor negocieri, invitaţia la negociere nefiind sinonimă cu procedura de negociere, motiv pentru care nu se poate reţine existenţa unei cauze de suspendare a cursului prescripţiei pe perioada 01.08.2010-13.08.2010.

Critica privind greşita concluzie a primei instanţe în sensul că reclamanta a făcut o plată datorată de ea pentru stingerea unei datorii a fost înlăturată, Curtea reţinând că, potrivit art. 27 şi art. 41 din Legea nr. 136/1995, după caz, în funcţie de felul asigurării, asigurătorul este obligat să despăgubească pe asigurat cu suma reprezentând valoarea prejudiciului suferit de cel din urmă în funcţie de valoarea bunului de la data producerii riscului, respectiv în funcţie de prejudiciul pe care trebuie să îl acopere asiguratul.

În speţă nu se ridică contestaţii privind evaluarea prejudiciului, ci reclamanta pretinde că despăgubirea nu trebuie să includă şi TVA.

Această teză nu este întemeiată pe textul care reglementează plata despăgubirilor de către asigurat, Curtea considerând că nu există un temei just pentru ca asigurătorul să nu achite asiguratului întregul prejudiciu.

Prejudiciul pe care îl plăteşte asigurătorul este cel de înlocuire a daunei în aşa fel încât să se înlăture răul provocat, dauna provocată în urma riscului asigurat, această despăgubire incluzând şi TVA.

Părţile pot conveni să fie înlăturate unele plăţi, pentru a fi suportate de una sau alta dintre ele, în speţă părţile convenind, după caz, că pot fi incluse sau excluse din plata prejudiciului, franşiza, nu au înlăturat însă din obligaţiile asigurătorului de plată a TVA. Dimpotrivă, acestea au creat un mecanism de plată a despăgubirilor care ar împiedica procedura de deducere a TVA de către asigurat. Astfel, potrivit art. V2 lit. b) din protocolul de asigurare nr. 70122/03.09.2007, părţile au organizat o procedură de plată a facturilor direct de către asigurător, acesta fiind cel care primeşte originalul facturilor de plată emise de societăţile de service.

Potrivit art. 46 alin. (1) din Normele Metodologice de aplicare a Titlului VI al Legii nr. 571/2003, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, deducerea taxei se face pe baza facturilor originale.

În consecinţă, atât legea specială a asigurării cât şi mecanismul contractual creat de părţi constituie temeiuri ale obligaţiei asigurătorului de plată a TVA.

Apelanta invocă textul art. 141 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal ca temei al exonerării sale la plata TVA.

Curtea consideră că acest text nu înlătură obligaţia asigurătorului de a plăti despăgubirea datorată în temeiul contractului de asigurare. Plata TVA pe care o face asigurătorul nu constituie o plată în calitate de plătitor de TVA pentru o faptă de comerţ, cum este cea exercitată de reclamantă, asigurare, pentru care legea o exonerează. Plata sumei inclusă în factura de reparaţii, pe care o achită asigurătorul este făcută în temeiul contractului său de asigurare prin care s-a angajat să achite suma pe care ar fi trebuit să o achite asiguratul. De exemplu, în asigurarea de răspundere, asigurătorul plăteşte prejudiciul pe care ar trebuie să-l achite asiguratul, desigur în limita contractului de asigurare. Asigurătorul este subrogat în locul asiguratului, debitor faţă de unitatea service ori faţă de victima unui accident în care i-a produs un prejudiciu, de exemplu, avarierea autoturismului. Asigurătorul nu poate invoca victimei textul arătat pentru reducerea prejudiciului cu valoarea taxei arătate, căci autorul faptei, debitorul în raportul de răspundere trebuie să repare întregul prejudiciu. La fel, în asigurările obligatorii, asigurătorul plăteşte TVA.

În concluzie, nu este îndeplinită prima condiţie a plăţii nedatorate, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, căci reclamanta apelantă datorează plata întregului prejudiciu, în limita convenţiei de asigurare, plată care include şi TVA.

Apelanta a mai arătat că eroarea plăţii este prezumată dacă există o plată făcută de o persoană, deşi nu era debitoare.

Curtea a constatat că prima instanţă a reţinut că plăţile efectuate până la 01.11.2011 cad sub regimul vechiul C. civ., iar cele făcute după data arătată cad sub regimul noului C. civ.. Nu există critici cu privire la modul de aplicare a celor două coduri, astfel că soluţia tribunalului va rămâne neschimbată.

Curtea mai reţinut că orice plată se prezumă făcută în calitate de debitor, iar cel ce pretinde că a făcut-o din eroare trebuie să dovedească eroarea şi faptul că nu datorează. În speţă, reclamanta, care a achitat plăţile, nu a răsturnat prezumţia că plata făcută de ea este o datorie proprie, aşa cum a fost arătat mai sus, şi că a făcut-o din eroare.

Curtea a constatat că reclamanta a făcut plata pe tot parcursul a 6 ani, 2007-2013, fiind conştientă că are îndoieli asupra calităţii sale de debitoare, din moment ce încă din 2008 ea a adresat întrebări organelor fiscale pentru a se lămuri dacă datorează sau nu TVA în raporturile sale contractuale de asigurare cu B.. Instanţa de apel a calificat această stare a apelantei ca relevând că era conştientă că plăteşte o datorie proprie, asupra căreia avea însă îndoieli pentru care făcea demersuri în a le lămuri.

Aplicarea legii, în speţă a legii fiscale, nu poate fi invocată în favoarea sa că nu a cunoscut legea şi că a aplicat-o greşit, cu toate că este profesionist.

Reclamanta S.C. A. S.A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 1136 din 9 iulie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia VI-a civilă, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din noul C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta a arătat, în esenţă, că decizia instanţei de apel este dată pe baza unei interpretări şi aplicări greşite ale prevederilor art. 993 şi urm. din vechiul C. civ., art. 1341-1344, raportat la art. 1635-1649 din noul C. civ. (privitoare la instituţia plăţii nedatorate şi la restituirea prestaţiilor), cu încălcarea dispoziţiilor art. 150, art. 141 alin. (2) lit. b) şi ale art. 145 şi urm. Codul fiscal.

Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat o hotărâre nelegală, nesocotind atât regimul juridic şi tratamentul fiscal aplicabile TVA, reglementate de legislaţia fiscală din România conform cu Directiva 2006/112/CE a Consiliului U.E. din 28.11.2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L347/11.12.2006, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi normele şi reglementările speciale aplicabile în materia asigurărilor/reasigurărilor, prevăzute de Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor şi de Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, acte normative ulterior modificate şi completate.

Art. 27 şi art. 41 din Legea nr. 136/1995 (forma în vigoare până la abrogarea lor la data de 01.10.2011) nu prevăd nicio obligaţie a unei societăţi de asigurare de a plăti "de drept" un impozit indirect (TVA) în momentul achitării unei despăgubiri din asigurare; de altfel, nicun alt text al Legii nr. 136/1995 nu reglementează şi nu stabileşte în vreun fel în sarcina asigurătorilor din România obligaţii de natură fiscală.

Împrejurarea că asigurătorul este îndatorat şi trebuie să suporte integral prejudiciul suferit de asigurat astfel încât "să se înlăture răul provocat, dauna provocată în urma riscului asigurat", nu atrage de drept şi obligaţia societăţii de asigurare de a plăti TVA, cum greşit a susţinut instanţa de apel.

Plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat de un risc asigurat reprezintă o obligaţie a asigurătorului asumată însă de acesta în temeiul şi în condiţiile contractului de asigurare încheiat cu asiguratul (beneficiar al indemnizaţiilor), convenţie prin care, contrar celor nefondat reţinute în speţă de instanţa de apel, se prevede în mod expres faptul că, pe lângă franşiză (care, după caz, rămâne în sarcina asiguratului), societatea de asigurare nu plăteşte nici acele sume reprezentând taxe, impozite pe care asiguratul le poate recupera de la stat, conform legii fiscale.

În acest sens sunt dispoziţiile din condiţiile de asigurare aferente poliţelor pe care recurenta le-a emis prin intermediul contractantului partener şi totodată asigurat B. şi prin care părţile au stabilit cu claritate şi în mod expres că " A. nu despăgubeşte taxele plătite de către asigurat pe care acesta le poate recupera conform legii" (în speţă TVA) şi că "despăgubirea cuvenită asiguratului/persoanei îndreptăţite constă în suma stabilită conform poliţei de asigurare, în limita maximă a sumei asigurate", ţinându-se seama totodată de "cuantumul pagubei, suma la care s-a încheiat asigurarea şi valoarea reală a autovehiculului la data producerii evenimentului asigurat" - art. 27 din Legea nr. 136/1995.

După cum rezultă din răspunsul intimatei-pârâte la întrebarea nr. 12 din interogatoriul administrat în faţa primei instanţe, B., cu vădită rea credinţă, nu a mai recunoscut aceste elemente convenite şi reglementate prin condiţiile de asigurare, deşi ele fac parte integrantă atât din poliţele de asigurare în care intimata-pârâtă deţine calitatea de asigurat, cât şi din înţelegerea consfinţită de părţi prin protocolul de asigurare nr. 70122/03.09.2007.

Instanţa de apel a ignorat condiţiile de asigurare aferente contractelor (poliţelor) de asigurare încheiate cu asiguratul B. şi a reţinut, în mod eronat, că "părţile nu au înlăturat plata TVA din obligaţiile asigurătorului" şi că, " acestea au creat un mecanism de plată a despăgubirilor care ar împiedica procedura de deducere a TVA de către asigurat".

Prin protocolul de asigurare din 2007 nu s-a stabilit nicio obligaţie de plată a TVA în sarcina A., iar exercitarea dreptului legal al intimatei-pârâte (persoana asigurată) de a-şi deduce (recupera) acest impozit indirect de la stat nu a fost în niciun fel " împiedicată de mecanismul de plată a despăgubirilor" convenit de părţi, cum greşit a susţinut instanţa de apel.

Ceea ce prin acest protocol s-a agreat de părţi, conform art. V pct. V.2, a fost doar o procedură mult mai facilă de plată ("decontare directă") a despăgubirilor cuvenite intimatei-pârâte pentru acoperirea daunelor parţiale suferite de bunurile asigurate aparţinând societăţii de leasing.

Plata (decontarea directă) a despăgubirilor nu s-a făcut însă în baza facturilor (în original sau în copie) emise de unităţile service reparatoare, aşa cum fără temei legal a reţinut instanţa de apel, A. nefiind beneficiarul acestor facturi şi/sau al serviciilor de reparaţie efectuate de unitatea service emitentă şi facturate apoi societăţii de leasing (persoana asigurată).

Recurenta a arătat că, în toate cazurile, a achitat despăgubirile cuvenite intimatei-pârâte numai în baza şi conform condiţiilor de asigurare aferente contractelor (poliţelor) de asigurare, în urma constatării, evaluării şi stabilirii întinderii prejudiciului (daunei/pagubei) ţinând seama de devizele de reparaţii/notele de constatare şi de contravaloarea costurilor ocazionate de achiziţionarea pieselor/reperelor înlocuite sau reparate şi, respectiv, de lucrările de manoperă (montaj) indicate de unităţile service.

Instanţa de apel a interpretat aşadar defectuos dispoziiţile art. 27 şi art. 41 din Legea nr. 136/1995, prin raportare la clauzele protocolului de asigurare încheiat de părţi în anul 2007, statuând în mod nefondat că " legea specială a asigurării şi mecanismul contractual creat de părţi constituie temeiuri ale obligaţiei asigurătorului de plată a TVA ".

Convingerea instanţei de apel a condus în cele din urmă la o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 993 vechiul C. civ., art. 1341 alin. (1) din noul C. civ., Curtea de Apel Bucureşti considerând astfel în mod vădit eronat că sumele achitate cu titlu de TVA ar fi fost datorate în baza unei obligaţii proprii, aceea de plată a despăgubirilor din asigurare.

Între A. (asigurător) şi intimata-pârâtă B. (asigurat) nu exista niciun raport juridic obligaţional de natură fiscală, în temeiul căruia să poată fi stabilită o datorie privind plata TVA, sumele plătite cu acest titlu fiind aşadar nedatorate şi supuse repetiţiunii.

Instanţa de apel a reţinut, de asemenea greşit, că " textul art. 141 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal nu înlătură obligaţia asigurătorului de a plăti despăgubirea datorată în temeiul contractului de asigurare".

Plata despăgubirilor în temeiul poliţelor de asigurare se face, în baza unei obligaţii contractuale iar articolul mai sus menţionat, care priveşte scutirea de taxă a operaţiunilor de asigurare/reasigurare, statuează de fapt chiar inexistenţa unei datorii fiscale a asigurătorului în procesul de plată a despăgubirilor.

Instanţa de apel nu a făcut distincţia între raportul juridic obligaţional existent între societatea de asigurare şi persoana asigurată, care dădea naştere unei datorii a asigurătorului de a plăti despăgubirile în baza contractului şi condiţiilor de asigurare, şi raportul juridic obligaţional de natură fiscală care, în speţă, nu există între asigurător şi asigurat, dat fiind specificul operaţiunilor de asigurare/reasigurare scutite de TVA, conform art. 145 alin. (2) lit. b) Codul fiscal.

Curtea de apel a ignorat faptul că activitatea de asigurare, aşa cum este aceasta definită de art. 2. lit. a) pct. l din Legea nr. 32/2000, include şi activitatea de lichidare a daunelor prin plata despăgubirilor; prin urmare, " exonerarea" de la plata TVA poartă nu doar asupra asigurării în sine (ca "faptă de comerţ" în sensul arătat de instanţa de apel), ci poartă inclusiv asupra operaţiunilor de constatare şi evaluare a daunelor şi de plată a despăgubirilor efectuate de asigurător în temeiul şi în condiţiile şi limitele acelei asigurări (contract/poliţă).

Instanţa de apel a ignorat cu desăvârşire atât statutul juridic al asigurătorului din România care, sub aspectul TVA, nu este o persoană impozabilă şi nu are deci drepturi şi obligaţii în ceea ce priveşte colectarea, suportarea, plata şi, respectiv deducerea taxei, precum şi regimul juridic şi tratamentul fiscal aplicabile TVA care, sub aspectul colectării şi plăţii taxei bugetare şi, respectiv al deducerii acesteia de la stat, sunt cu claritate reglementate de Codul fiscal şi normele de aplicare în deplin acord cu prevederile Directivei 2006/112/CE a Consiliului U.E. din 28.11.2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată.

Prin urmare, în analiza judicioasă a dreptului aplicabil, instanţa de apel era datoare să coroboreze în mod necesar textul art. 145 alin. (2) lit. b) Codul fiscal şi cu următoarele norme ale legii naţionale şi europene privitoare la TVA: art. 126, art. 127 alin. (1), art. 145 alin. (2) lit. a) şi urm. Codul fiscal, art. 150 şi urm. Codul fiscal, art. 153 Codul fiscal, art. 135 alin. (1) lit. a) din Directiva 112/CE/2006, Titlul XI din Directiva 112/CE/2006.

Dacă ar fi avut în vedere şi ar fi coroborat toate aceste prevederi legale, instanţa de apel ar fi putut constata fără echivoc că recurenta a efectuat plata despăgubirilor, care sunt operaţiuni scutite de TVA, în conformitate cu art. 141 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal, intimata-pârâtă, fiind o persoană impozabilă şi înregistrată în scopuri de TVA în sensul legii fiscale este singura legal obligată să înregistreze în contabilitate toate facturile primite de la unităţile de service emise pe numele său şi singura îndreptăţită ca, la emiterea lor, să îşi deducă TVA pe care emitentul o colectează.

Evaluând şi apreciind greşit situaţia de fapt şi de drept dedusă judecăţii şi reţinând totodată că "lipsa primei condiţii arătată mai sus este suficientă pentru respingerea apelului", Curtea de Apel Bucureşti a constatat că reclamanta, care a achitat plăţile, nu a răsturnat prezumţia ca plata făcută de ea este o datorie proprie şi că a făcut-o din eroare.

Contrar susţinerilor instanţei de apel, care de altfel nu sunt întemeiate în drept şi nici nu se sprijină pe elementele probatorii administrate în cauză, recurenta a dovedit că plata TVA nu a fost efectuată în considerarea executării unei obligaţii proprii de natură fiscală, cu intenţia de a stinge o astfel de datorie.

Prezumţia prevăzută de art. 1341 alin. (3) C. civ. a fost aşadar răsturnată, câtă vreme a probat că plata TVA nu a avut o cauză licită (art. 1638 C. civ.), în condiţiile în care legislaţia incidentă în materia asigurărilor şi în domeniul TVA nu au stabilit în sarcina asigurătorului o astfel de obligaţie.

Din analiza deciziei recurate rezultă fără dubiu o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale privitoare la instituţia plăţii nedatorate, cuprinse atât în reglementarea anterioară, cât şi în cea actuala a C. civ. (art. 992-993 şi art. 1092 vechiul C. civ. din 1864; art. 1341 -1344 noul C. civ.).

Din ambele reglementari rezultă că legiuitorul a avut în vedere caracterul relativ al cerinţei erorii într-o strânsă legătură cu condiţia negativă referitoare la inexistenţa unui raport juridic obligaţional.

Curtea de Apel Bucureşti a nesocotit elementele esenţiale ale situaţiei de fapt, reliefate de întreg probatoriul administrat în cauză, ignorând (sau neobservând) faptul că, în speţă, ne aflăm în situaţia în care plata nedatorată are un caracter absolut.

Faptul că A. "putea să decidă ieşirea din starea de debitoare a TVA şi să refuze plata taxei dacă aprecia că nu datorează această categorie de plăţi nu poate conduce la concluzia greşită că plata TVA ar fi fost făcută nu din eroare, ci pentru stingerea unei datorii/obligaţii fiscale proprii a asigurătorului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din noul C. proc. civ.

Prin cererea înregistrată la data de 08 iunie 2016, recurenta a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 519-521 din noul C. proc. civ., sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Jusitiţie în vederea pronunţării unei unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept legate de modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 141 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal (din 2003).

A fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care s-a constatat că recursul este admisibil.

Completul de filtru, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 23 noiembrie 2016, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere.

Părţile au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Cererea formulată de recurentă, privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept legate de modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 141 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal (din 2003), va fi respinsă motivat de următoarele argumente:

Condiţiile de admisibilitate ale cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept sunt sunt reglementate de art. 519 din noul C. proc. civ., acestea fiind următoarele: existenţa unei chestiuni de drept, problema de drept să se ridice într-un litigiu aflat pe rolul unui complet al ICCJ, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, chestiunea de drept să fie esenţială şi să fie nouă.

Existenţa unei chestiuni de drept presupune ca problema de drept să fie una veritabilă, în sensul că există posibilitatea unor interpretări diferite, în diverse cauze, atunci când textul are a formulare neclară, este incomplet, nu este corelat cu alte norme legale, nu ar mai fi în vigoare.

Nu este admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru interpretarea unor dispoziţii legale care nu sunt susceptibile de interpretări diferite sau care privesc modul de aplicare a unei norme legale la situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Înalta Curte constată că prin cererea formulată de recurentă, aceasta urmăreşte tocmai modul de aplicare a normei legale, respectiv a dispoziţiilor art. 141 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal la situaţia de fapt ce face obiectul cauzei, motiv pentru care cererea va fi respinsă.

Analizând hotărârea recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Un prim argument în susţinerea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din noul C. proc. civ. vizează greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 150, a art. 141 alin. (2) lit. b) şi a) art. 145 şi urm. din Codul fiscal.

Conform dispoziţiilor art. 141 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată "operaţiunile de asigurare şi/sau de reasigurare, precum şi prestările de servicii în legătură cu operaţiunile de asigurare şi/sau de reasigurare efectuate de persoanele impozabile care intermediază astfel de operaţiuni".

Art. 145 şi urm. din Codul fiscal reglementează sfera de aplicare a dreptului de deducere a TVA, art. 150 din acelaşi cod, reglementând persoana obligată la plata taxei pentru operaţiunile taxabile din România.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale mai sus menţionate, raportat la prevederile contractuale, respectiv a art. V2 lit. b) din Protocolul de asigurare nr. 70122/03.09.2007, reţinând că părţile au stabilit un mecanism de plată a facturilor direct de către asigurător, asigurătorul achitând suma pe care ar fi trebuit să o achite asiguratul, în baza facturilor de plată în original, emise de societăţile de service.

Mecanismul deducerii TVA, reglementat de dispoziţiile art. 145 - 147 din Codul fiscal, presupune că, în cazul în care asiguratul nu depune la asigurător facturile de reparaţie/materiale în original, societatea de asigurare va achita despăgubirea fără TVA, deoarece societatea deţinătoare a bunului reparat, înregistrată ca plătitoare de TVA, îşi poate deduce TVA aferentă acestor facturi.

Părţile au înţeles să deroge de la acest mecanism, în condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor art. V2 lit. b) din Protocolul de asigurare nr. 70122/03.09.2007, "Despăgubirile cuvenite se plătesc în RON, direct la unitatea reparatoare sau către utilizator, în cazul în care facturile de reparaţie au fost achitate de către utilizator dar în orice caz numai după primirea acceptului scris din partea asiguratului".

Mai mult decât atât, conform prevederilor art. 146 alin. (1) lit. b) din Codul fiscal, pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

"b) pentru taxa aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său, dar pentru care persoana impozabilă este obligată la plata taxei, conform art. 150 alin. (2)-(6), să deţină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155 sau documentele prevăzute la art. 1551 alin. (1)".

Raportat la aceste agumente, încălcarea dispoziţiilor Directivei 2006/112/CE, în speţă a art. 135 alin. (1) lit. a), nu) poate fi reţinută.

Înalta Curte are, de asemenea, în vedere dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora "În asigurarea facultativă raporturile dintre asigurat şi asigurător, precum şi drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi se stabilesc prin contractul de asigurare."

Argumentele ce privesc greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 32/2000, coroborat cu art. 27 şi 41 din Legea nr. 136/1995 vor fi înlăturate, întrucât acestea nu conţin prevederi referitoare la obligaţia de plată a TVA, aceasta căzând sub incidenţa legislaţiei fiscale.

Aspectele ce privesc probele administrate în cauză şi aprecierile instanţei de apel pe situaţia de fapt nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, întrucât acestea vizează netemeinicia şi nu nelegalitatea deciziei recurate.

Greşita aplicare a dispoziţiilor art. 993 din vechiul C. civ., respectiv a art. 1341 din noul C. civ. va fi, de asemenea, înlăturată, în mod corect curtea de apel apreciind că nu este îndeplinită cerinţa impusă de legiuitor ca plata să fie făcută din eroare, în condiţiile în care recurenta este un profesionist.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din noul C. proc. civ., va respinge recursul recurenta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1136 din 9 iulie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, formulată de recurenta S.C. A. S.A.

Respinge recursul declarat de recurenta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1136 din 9 iulie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2017.