Concession fee claim dismissed: appeal rejected on grounds of res judicata, prescription, and failure to prove land administration.

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2015, reclamanta AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI a solicitat în contradictoriu cu pârâta STAŢIUNEA DE CERCETARE ŞI PRODUCŢIE PENTRU CREŞTEREA OVINELOR Ruşeţu obligarea acesteia la plata sumei de 1.046.550,33 RON din care 87.895,5 RON reprezentând redevenţă neachitată la termenele scadente; 480.373,42 RON penalităţi de întârziere şi 478.281,41 RON daune moratorii, calculate până la data de 31.03.2015, precum şi obligarea la plata penalităţilor prevăzute de art. 5.2 din contractul de cesiune nr. x/04.06.2002, precum şi a daunelor moratorii prevăzute de art. 7.1.20, calculate de la data de 31.03.2014 şi până la momentul stingerii debitului.

Prin sentinţa civilă nr. 762/2015 din 9 septembrie 2015, Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, formulată de PÂRÂTA STAŢIUNEA DE CERCETARE ŞI PRODUCŢIE PENTRU CREŞTEREA OVINELOR Ruşeţu, privind capătul de cerere având ca obiect plata redevenţei şi a penalităţilor de întârziere calculate până la data de 04.02.2009, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, având ca obiect plata redevenţei şi a penalităţii calculate de la 04.02.2009-02.09.2012, formulată de pârâtă, a respins capetele de cerere privind acordarea redevenţei şi a penalităţii de la 2009-2015 şi a daunelor moratorii formulate de reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI Bucureşti, prin decizia civilă nr. 885 din 21 decembrie 2015, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal respingând apelul, ca nefondat.

Curtea a reţinut, în esenţă, că sumele pretinse de către apelanta-reclamantă rezultă din contractul de concesiune nr. x/04.06.2002, încheiat în baza art. 8 din Legea nr. 268/2001, având ca obiect exploatarea terenului agricol în suprafaţă de 558,18 ha, în schimbul unei redevenţe (art. 4.2), reprezentând echivalentul în RON, a 350 kg grâu STAS/ha/an pentru terenul arabil şi a 360 kg grâu STAS/ha/an pentru păşuni, la preţul stabilit după cotaţia grâului la Bursa de la Londra, plata fiind în cotă de 40% până la 31 august şi 60% până la 31 decembrie al fiecărui an, sub sancţiunea clauzei penale din art. 5.8, de 0,15% penalităţi pe zi de întârziere.

Apelanta-reclamantă a solicitat contravaloarea redevenţei de la momentul încheierii contractului de concesiune, respectiv 4.06.2002, până la 31.03. 2015.

În mod corect prima instanţă a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, întrucât prin sentinţa comercială nr. 19558/17.12.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti s-au constatat prescrise cererile A.D.S. de acordare a redevenţei în sumă de 158.893,98 RON şi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 463.502,29 RON, calculate până la data de 4.02.2009, hotărâre irevocabilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 431 C. proc. civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi clauze şi pentru acelaşi obiect.

Pe de altă parte, cu privire la următorii trei ani şi faţă de dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în cauză faţă de momentul încheierii contractului, Curtea a constatat că pentru diferenţa din anul 2009 scadenţa era la 31.12.2009, iar termenul de prescripţie de 3 ani s-a împlinit la 31.12.2012. Pentru redevenţa aferentă anului 2010 termenul de prescripţie s-a împlinit la 31.12.2013, pentru redevenţa aferentă anului 2011 termenul s-a împlinit la 31.12.2014. Cum prezenta acţiune a fost introdusă la 20 mai 2015, în mod corect prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Curtea a înlăturat susţinerea apelantei privind începerea unor proceduri de executare ce ar fi putut întrerupe cursul prescripţiei, întrucât potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească necompetentă, precum şi printr-un act începător la executare.

Prescripţia nu este întreruptă dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau de executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.

Or, în cauza de faţă, formele de executare începute de A.D.S. au fost anulate prin decizia comercială nr. 8 din 1.02.2008 a Curţii de Apel Bucureşti, menţinută prin decizia nr. 819/11.03.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la perioada pentru care nu a intervenit prescripţia, Curtea a constatat că, aproape integral, terenul ce a făcut obiectul contractului de concesiune nr. x/2002 a fost predat pe bază de protocol unor unităţi administrativ teritoriale sau altor instituţii ale statului, aşa cum reiese din înscrisurile depuse la dosar.

Mai mult decât atât, nici în faţa primei instanţe şi nici în apel, A.D.S. nu a solicitat probatorii cu expertiză de specialitate, prin care să se lămurească dacă mai există vreo suprafaţă de teren în administrarea pârâtei, iar potrivit dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ., cel ce face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.

Cum apelanta-reclamantă nu a administrat probatorii prin care să demonstreze temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, în mod corect prima instanţă a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Reclamanta AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 885 din 21 decembrie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Recurenta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 483 şi urm. şi art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, reţinând şi interpretând în mod greşit atât anumite clauze contractuale, contrar dispoziţiilor art. 969 din vechiul C. civ., cât şi norme legale din materia prescrispţiei extinctive.

Între A.D.S., în calitate de concedent şi STAŢIUNEA DE CERCETARE ŞI PRODUCŢIE PENTRU CREŞTEREA OVINELOR Ruşeţu, în calitate de concesionar s-a încheiat contractul de concesiune nr. x/04.06.2002, în temeiul prevederilor art. 8, alin. (1), (2) şi 3 din Legea nr. 268/2001, coroborat cu prevederile art. 23-26 din Normele metodologice cadru de aplicare a Legii nr. 268/2001, aprobate prin H.G. nr. 626/2001.

Conform art. 4.2. din relaţia contractuală menţionată, concesionarul STAŢIUNEA DE CERCETARE ŞI PRODUCŢIE PENTRU CREŞTEREA OVINELOR Ruşeţu s-a obligat la plata redevenţei, reprezentând echivalentul în RON a 390 kg grâu STAS 813/68/ha/an pentru terenul arabil şi a 360 kg grâu STAS 813/68/ha/an pentru păşuni la preţul stabilit după cotaţia grâului, de la Bursa Internaţională de Tranzacţii Financiare Futures şi cu Opţiuni - « LIFFE » de la Londra, la cursul de referinţă leu/dolar U.S.A., stabilit de B.N.R, la data scadenţei.

Potrivit art. 5.2. din contract, concesionarul avea obligaţia ca, în schimbul exploatării terenului, să achite redevenţa după cum urmează:

- până la data de 31 august - 40 % şi

- până la data de 31 decembrie - 60 %.

De asemenea, părţile au înţeles să contracteze şi cu privire la obligaţia plăţii de penalităţi pentru situaţia executării cu întârziere a obligaţiilor contractuale, respectiv cu reglementarea expresă a clauzei penale (art. 5.8).

Arătă şi faptul că, potrivit art. 7.1.20. din contractul de concesiune perfectat între părţi, pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale ce nu sunt sancţionate în mod expres prin penalităţi, concesionarul datorează daune moratorii de 0,15% din valoarea redevenţei anuale, pentru fiecare zi de intarziere, calculate de la data scadentă a obligaţiei şi până la îndeplinirea acesteia, motiv pentru care pretenţiile sale sunt întemeiate.

Arată, de asemenea, că veniturile încasate se virează la bugetul de stat, conform art. 8 alin. (3) din O.U.G. nr. 147/2002 şi că, în vederea recuperării sumelor de bani datorate de pârâtă, a promovat o serie de acţiuni în justiţie în baza contractului de concesiune nr. x/2002.

Încă de la nivelul anului 2004 a convocat pârâta la conciliere pentru debitul în valoare totală de 1.669.433.204 RON, întocmindu-se procesul-verbal de concilere nr. x/27.04.2004.

În temeiul art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 64/2005, coroborat cu dispoziţiile O.U.G. nr. 51/1998 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, A.D.S. a procedat la începerea procedurii de executare silită a pârâtei, prin adresa nr. x/23.09.2005 fiind comunicat titlul executoriu.

Având în vedere că pârâta nu a înţeles să depună diligenţele necesare în vederea stingerii debitului înregistrat în evidenţele A.D.S., prin adresa nr. x/14.06.2006 a fost reluată procedura, a fost comunicat titlul executoriu şi a somată debitoarea, ca în termen de 5 zile, să procedeze la achitarea debitului în valoare de 373.006,36 RON şi, în temeiul prevederilor art. 42 din O.U.G. nr. 51/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a solicitat poprirea conturilor prin ordinul de popriere nr. 7742/12.10.2005. Ulterior, prin adresa nr. x/07.08.2007, s-a întocmit procesul-verbal de sechestru nr. x/07.08.2007 asupra bunurilor pârâtei.

Arată că procesul-verbal de sechestru nr. x/07.08.2007 a fost anulat în cadrul contestaţiei la executare pe care pârâta a formulat-o pentru anularea actelor de executare iniţiate de A.D.S., ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2007, în care Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat decizia comercială nr. 8/01.02.2008, irevocabilă prin decizia nr. 819/11.03.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La pronunţarea acestei hotărâri judecătoreşti, Curtea de Apel Bucureşti a ţinut cont şi de faptul că executarea silită a fost demarată de A.D.S. în baza unui contract de concesiune ce nu constituia titlu executoriu, justificat de principiul neretroactivităţii legii civile, întrucât cadrul legal - O.U.G. nr. 64/2005, care atribuia natura de titlu executoriu contractelor de concesiune încheiate de A.D.S. cu partenerii săi contractuali a fost adoptat ulterior încheierii contractului de concesiune nr. x/2002, aşadar pentru un motiv procedural.

Faţă de toate cele de mai sus, susţine că nu a dat dovadă de pasivitate în ceea ce priveşte recuperarea debitelor datorate de pârâtă, mai mult, ulterior a acţionat în sensul recuperării debitului, acţiunea în pretenţii înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2012 având ca obiect recuperarea sumei de 622.396,27 RON, din care 158.893,98 RON reprezentând redevenţă şi 463.502,29 RON penalităţi de întârziere, calculate până la data de 04.02.2009.

În motivarea deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 din C. proc. civ., nu ar fi solicitat şi nu ar fi depus probatorii în susţinerea prezentei cauze, în condiţiile în care instanţa de judecată, în virtutea prerogativelor cu care este învestită, dacă ar fi apreciat ca oportune anumite lămuriri, le-ar fi putut solicita, iar recurenta nu s-ar fi opus.

Analizând hotărârea recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 969 din vechiul C. civ., coroborat cu prevederile contractului de concesiune nr. x/04.06.2002 nu pot fi reţinute.

Înalta Curte constată că argumentele instanţei de apel în sensul respingerii pretenţiilor aferente perioadei pentru care nu a intervenit prescripţia constau în modificarea substanţială a obiectului contractului de concesiune, în sensul că terenul ce a făcut obiectul acestui act juridic a fost predat aproape integral unor unităţi administrativ teritoriale sau altor instituţii ale statului, reclamanta nefăcând nici dovadă contrarie în acest sens.

Aşadar, contrar afirmaţiilor recurentei, instanţa de apel nu a respins pretenţiile acesteia ca urmare a intepretării greşite a clauzelor contractului de concesiune, cu încălcarea dispoziţiilor art. 969 din vechiul C. civ., potrivit cărora contractul are, faţă de părţile contractante, putere de lege.

Critica ce vizează faptul că instanţa de judecată, în virtutea prerogativelor cu care a fost învestită, daca ar fi apreciat ca oportune anumite lămuriri, le-ar fi putut solicita, fără ca partea să se opună, va fi înlăturată.

Potrivit dispoziţiilor art. 254 alin. (6) din noul C. proc. civ., "Cu toate acestea, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii", sarcina probei revenind celui care face o susţinere în cursul procesului, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, conform art. 249 din acelaşi cod.

Cu privire la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte constată că argumentele recurentei cu privire la întreruperea cursului prescriţiei nu se circumscriu dispoziţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Potrivit textului legal mai sus menţionat, prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia sau prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţa judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; printr-un act începător de executare. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, "Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea."

Concilierea prealabilă formulată de recurenta-reclamantă, demararea executării silite, ce a fost anulată irevocabil, chiar dacă pe motive procedurale, nu au dus la întreruperea cursului prescripţiei, ca de altfel nici pretenţiile calculate până la data de 04.02.2009, ce au făcut obiectul dosarului nr. x/2012, respinse ca prescrise de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă din sentinţa comercială nr. 19588 din 17 decembrie 2012, irevocabilă. Cu privire la acest dosar, în mod legal instanţa de apel a reţinut autoritatea de lucru judecat.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. din noul C. proc. civ., va respinge recursul recurenta - reclamantă AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI împotriva deciziei civile nr. 885 din 21 decembrie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI împotriva deciziei civile nr. 885 din 21 decembrie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2017.