Recurs împotriva respingerii pretențiilor de daune pentru întreruperea alimentării cu gaze și pierderi de profit ca urmare a neautorizării furnizării de utilități de către spital

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2014 la Tribunalul Iaşi, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul SPITALUL CLINIC DE PSIHIATRIE SOCOLA IAŞI şi a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 1.435.092,47 RON, reprezentând despăgubiri, compusă din:

- 634.672,15 RON sume rămase de facturat conform contractelor în derulare începând cu data de 02.08.2012, până la data încheierii contractului de închiriere nr. x/01.10.2004 de drept, datorită anulării autorizaţiei de funcţionare;

- 320.570,32 RON, sume reprezentând cheltuieli pe care societatea a fost nevoită să le suporte începând cu data de 02.08.2012 şi până la data de 31.12.2012, cu titlu de cheltuieli de relocare, cheltuieli cu menţinerea utilajelor în stare de funcţionare, cheltuieli cu menţinerea personalului;

- 479.850 RON, cu titlu de beneficiu minim nerealizat datorită neparticipării la licitaţiile organizate de Spitalul Clinic de Obstetrică-Ginecologie "Elena Doamna" Iaşi, Spitalul Clinic de Recuperare Iaşi şi Spitalul Clinic de Psihiatrie Socola Iaşi, ca urmare a anulării autorizaţiei de funcţionare.

Prin sentinţa nr. 307/2015 civ din 3 iunie 2015, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă - contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea reclamantei S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic de Psihiatrie Socola Iaşi.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 307/2015 civ din 3 iunie 2015 a Tribunalului Iaşi, invocând nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii.

Prin decizia civilă nr. 60/2016 din 28 ianuarie 2016, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a respins apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 307/2015 civ din 3 iunie 2015 a Tribunalului Iaşi.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 969 din vechiul C. civ., referitoare la obligativitatea contractului în raporturile dintre părţile contractante şi pe art. 1084 - 1086 din acelaşi cod, referitoare la modalitatea de evaluare a despăgubirilor (daune - interese) pe cale judiciară.

Cererea de chemare în judecată a fost structurată pe argumentarea îndeplinirii fiecăreia dintre condiţiile generale de atragere a răspunderii civile şi anume: prejudiciu, fapta ilicită, raport de cauzalitate între fapta ilicită - prejudiciu şi vinovăţie, fără a se diferenţia între cele două tipuri de răspundere civilă (delictuală şi contractuală), fără însă a se face distincţie pentru fiecare din componentele sumei de 1.435.092,47 RON cărui tip de răspundere civilă îi corespunde.

A reţinut instanţa de apel că o primă critică a apelantei S.C. A. S.R.L. vizează faptul că instanţa de fond a interpretat greşit cererea de chemare în judecată şi temeiul juridic al acţiunii susţinând că, de fapt, suntem în prezenta unei răspunderi contractuale, rezultată din nerespectarea obligaţiilor contractuale stipulate în contractul de închiriere şi de furnizare utilităţi nr. 8239/2004, dar şi a unei răspunderi civile delictuale rezultată din comportamentul pârâtului care, în mod deliberat, a indus-o în eroare, prin declinarea calităţii de furnizor de gaze naturale.

Deşi apelanta a invocat comportamentul pârâtului ca o condiţie a antrenării răspunderii civile delictuale, Curtea a reţinut că, de fapt, se invocă un viciu de consimţământ la încheierea contractului de furnizare utilităţi şi anume dolul (eroarea provocată).

Cu alte cuvinte, apelanta susţine că dacă ar fi cunoscut că pârâtul nu are calitatea de furnizor de gaze naturale şi acesta nu ar fi indus-o în eroare în legătură cu acest aspect, nu ar mai fi încheiat respectivul contract, considerând că lipsa calităţii de furnizor de gaze naturale şi comportamentul acestuia (facturarea utilităţilor la suprapreţ, efectuarea de lucrări neautorizate la instalaţiile de alimentare de gaze) ţin de faza precontractuală şi de incidenţa unei răspunderi civile delictuale.

Curtea a reţinut, însă, că mecanismul propus de apelantă este greşit, deoarece încheierea contractului nu poate fi despărţită de elementele ţinând de validitatea acestuia, iar validitatea contractului presupune analiza mecanismului de formare a acordului de voinţă, adică a condiţiilor esenţiale pentru validitatea convenţiei (art. 948 C. civ.), printre care şi consimţământul.

Anterior încheierii contractului există o perioadă denumită precontractuală (la care a făcut referire apelanta) şi care se referă la: tratative, ofertă, precontract, însă, în cauză contractul a fost încheiat şi o parte invocă un viciu de consimţământ, astfel că prejudiciul rezultat este urmarea antrenării răspunderii civile contractuale.

Curtea a mai reţinut că răspunderea născută în legătură cu un contract care a fost desfiinţat (total sau parţial), întrucât a fost nul sau anulabil, este, de asemenea, tot o răspundere delictuală.

Analizând obiectul cererii de chemare în judecată, curtea a observat că reclamanta a formulat o acţiune în pretenţii având drept componente: sumele neîncasate în perioada cât apelanta nu a deţinut autorizaţie de funcţionare (2.08.2012 - 31.12.2012); sumele afectate pentru relocare şi menţinerea în funcţiune a utilajelor, plata personalului, prejudiciul suferit ca urmare a imposibilităţii participării la diferite licitaţii.

Conform contractului nr. x/1.10.2004 de furnizare utilităţi, furnizorul-pârât se obliga să furnizeze utilităţile contractate prin instalaţiile de furnizare proprii, iar consumatorul-reclamant să plătească contravaloarea utilităţilor folosite.

Urmare a controalelor efectuate de către Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (A.N.R.E.) şi concretizate prin rapoartele de verificare nr. 36175/24.07.2012 şi nr. 36944/30.07.2012, intimatul Spitalul Clinic de Psihiatrie Socola Iaşi a fost sancţionat contravenţional prin procesul-verbal nr. x/3.08.2012 pentru încălcarea dispoziţiilor art. 42 din Legea nr. 351/2004 şi art. 145 alin. (5) din Legea nr. 123/2012 reţinându-se că, în calitate de client final, acesta nu avea voie să vândă gaze naturale către S.C. A. S.R.L.

Prin procesul-verbal din 2.08.2012 B., Regiunea Est a dispus întreruperea alimentării cu gaze naturale a intimatei.

Procesul-verbal nr. x/3.08.2012 a fost comunicat apelantei cu adresa nr. x/7.08.2012 şi cu încunoştinţarea necesităţii de a înainta furnizorului de gaz documentaţia necesară în vederea separării consumului de gaze naturale.

Curtea a reţinut că părţile au încheiat contract de furnizare gaze naturale prin fraudarea legii, adică prin încălcarea normei imperative prevăzute de art. 143 din Legea nr. 123/2012 şi că intimata s-a aflat în situaţia de a nu mai putea să-şi execute obligaţiile contractuale deoarece, pentru ea, obiectul contractului a devenit imposibil de realizat. În acest caz, cea care putea debloca situaţia şi pentru care obiectul contractului devenea posibil de realizat era apelanta, prin demararea procedurilor necesare pentru încheierea unui contract propriu de furnizare a gazelor naturale.

Dacă apelanta făcea aceste demersuri pentru încheierea unui contract de furnizare gaze naturale cu furnizorul B., pentru prejudiciul suferit pe durata suspendării activităţii, aceasta era îndreptăţită la daune-interese rezultând din neexecutarea contractului, dar numai raportat la prejudiciul suferit din contractul încheiat cu Spitalul Clinic de Psihiatrie Socola Iaşi.

Pentru prejudiciul suferit ca urmare a rezilierii contractelor de prestări servicii cu alte unităţi spitaliceşti, a relocării şi imposibilităţii participării la alte licitaţii, răspunderea nu poate fi decât delictuală.

Curtea de apel a apreciat că apelanta este în culpă pentru nedemararea procedurii vizând intrarea în legalitate, ceea ce presupunea încheierea unui contract propriu de furnizare a gazelor naturale pentru spaţiul închiriat de la spital, motiv pentru care aceasta nu mai este îndreptăţită la plata de daune materiale, nici pe calea răspunderii contractuale şi nici pe cea a răspunderii delictuale.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat recurs împotriva deciziei nr. 60/2016 din 28 ianuarie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, motivele fiind, în esenţă, următoarele:

În motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din noul C. proc. civ., recurenta invocă încalcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4), art. 237 alin. (2) pct. 3, art. 425 alin. (1) lit. b) teza finală, din noul C. proc. civ., norme de procedură care au viciat legalitatea procesului civil.

Arată, în acest sens că, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (4) din noul C. proc. civ., judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecaţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, în acest caz judecătorul fiind obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.

Recurenta precizează că a stabilit cadrul procesual prin motivele de fapt şi de drept indicate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, solicitând judecarea pricinii sub incidenţa normelor care reglementează răspunderea civilă contractuală.

Deşi Curtea de Apel laşi a fost învestită cu verificarea, în principal, a soluţiei apelate din perspectiva interpretării în mod greşit a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită şi a dispoziţiilor legale pe care şi-a fundamentat recurenta-reclamantă demersul juridic, instanţa de control a acordat aceeaşi calificate acţiunii introductive, fără a respecta dispoziţiile art. 22 alin. (4) teza finală, conform cărora judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă a cererii.

Recurenta invocă şi încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 237 alin. (2) pct. 3 din noul C. proc. civ., respectiv obligaţia judecătorului de a examina fiecare apărare şi pretenţie în parte, respectiv lipsa unei analize a motivului de apel dezvoltat la punctul anterior şi preluarea efectivă a ideii acreditate de instanţa de fond că cererea de chemare în judecată are ca obiect răspunderea civilă delictuală.

De asemenea, nu sunt analizate criticile referitoare la faptul că Tribunalul laşi a dezvoltat în considerentele sentinţei pronunţate o serie de constatări proprii, contrare soluţiei enunţate în dispozitiv, din care reiese că, în esenţă, magistratul fondului şi-a însuşit punctul de vedere exprimat de recurenta S.C. A. S.R.L. sub următoarele aspecte:

- "este necontestat" că pârâtul a revândut energie electrică, cu nerespectarea prevederilor legale în materia respectivă şi că reclamantului i-a fost suspendată temporar activitatea, măsura fiind determinată de neîndeplinirea condiţiilor de funcţionare, prin sistarea de către B. a furnizării de gaz metan necesar desfăşurării procesului tehnologic;

- în sarcina pârâtului se poate pune în discuţie culpa contractuală pentru neexecutarea obligaţiilor asumate prin contractul nr. x/1.10.2004 de furnizare utilităţi.

În opinia recurentei, aceste deficienţe au generat şi eroarea instanţei cu privire la cadrul procesual cu care a fost învestită, care rezultă şi din aprecierea regăsită în teza finală a ultimului alineat de pe pagina 5 a sentinţei nr. 307/2015civ, potrivit căreia neexecutarea obligaţiilor asumate prin contractul de furnizare utilităţi şi, în consecinţă, daunele-interese solicitate de către reclamant nu ar face obiectul acestei cauze, respectiv acestui contract.

Referitor la încălcarea prevederilor art. 425 din noul C. proc. civ., recurenta evidenţiază faptul că necesitatea unei analize punctuale a fiecărui capăt de cerere şi expunerea considerentelor de înlăturare a argumentelor prezentate de părţi, constituie un imperativ şi o garanţie a calităţii actului de justiţie, instanţa de apel limitându-se la invocarea sumară a inexistenţei motivelor pentru admiterea apelului şi implicit a cererii de chemare în judecată, fără a indica raţionamentul logico-juridic care a fundamentat concluzia magistraţilor.

În opinia recurentei, precaritatea motivării hotărârii instanţei de fond se reflectă în pronunţarea unei decizii care nu respectă nici garanţiile prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nici jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Albina contra României şi Gheorghe contra României), ce vizează obligaţia de a examina efectiv, real şi consistent, mijloacele, argumentele şi probatoriile părţilor, pentru a le aprecia, în determinarea situaţiei de fapt şi de drept, incidenţa într-o cauză.

Concluzionând, sub aspectul primului motiv de recurs invocat, recurenta solicită să se constate incidenţa dispoziţiilor art. 175 din noul C. proc. civ., încălcarea normelor procedurale creând o vătămare a intereselor sale legitime.

Cu privire la al doilea motiv de recurs, respectiv pronunţarea unei hotărâri care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurenta arată că, deşi Curtea de Apel Iaşi a analizat condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale, a concluzionat că reclamanta nu este îndretăţită la plata de daune materiale pe calea răspunderii contractuale, aserţiunile avansate fiind, deopotrivă, străine de natura cauzei, neîncadrându-se pe motivele de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată.

În ultimul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din noul C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 969 şi următoarele şi a art. 1084-1086 din vechiul C. civ., indicate ca temei de drept al cererii de chemare în judecată.

Arată în acest sens recurenta că, urmare a verificărilor A.N.R.E., a rezultat că intimatul, nu numai că în perioada 2004-2012 nu a deţinut licenţa de furnizor, dar a şi facturat utilităţile la suprapreţ, efectuând lucrări neautorizate asupra instalaţiilor de alimentare cu gaze.

În ceea ce priveşte daunele-interese solicitate, arată că, raportat la prevederile art. 1084-1086 din vechiul C. civ., acestea trebuie să cuprindă atât pierderea suferită, cât şi câştigul nerealizat.

Dispoziţiile art. 1085 teza finală din vechiul C. civ., se instituie o excepţie de la regula generală în materia răspunderii contractuale, debitorul fiind ţinut să repare nu numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, ci şi prejudiciul imprevizibil, dacă neexecutarea obligaţiei contractuale îmbracă forma dolului.

Recurenta reiterează aspecte de fapt, arătând că întreruperea alimentării cu gaze naturale s-a realizat conform precesului-verbal încheiat de B., ca urmare a montării în mod ilegal a unor aparate consumatoare de combustibili gazoşi.

A susţinut că în speţă a operat punerea de drept în întârziere a intimatului, raportat la specificul obligaţiei neexecutate, atât doctrina, cât şi jurisprudenta reţinând ca reprezentând un caz distinct celor evidenţiate prin dispoziţiile art. 1079 alin. (2) din vechiul C. civ., situaţia obligaţiilor continue, cum sunt obligaţiile de furnizare a unei utilităţi, de folosinţă a unui spaţiu etc., sens în care nu este necesară formularea unui demers distinct privind punerea în întârziere.

Aplicarea greşită a legii reiese, în opinia recurentei, şi din constatarea unei pretinse neglijenţe a reclamantului, care în accepţiunea Tribunalului laşi avea dreptul să transmită solicitarea către B. de încheiere a unei convenţii în nume propriu de furnizare a gazului metan.

Arată, în acest sens, recurenta că probatoriul administrat în cauză reflectă o concluzie contrară celei la care a ajuns instanţa de apel.

Din această perspectivă a motivării Curţii de Apel Iaşi, recurenta apreciază că instanţa de apel a încălcat principiul de drept potrivit căruia nimeni nu poate invoca propria culpă şi a validat atitudinea culpabilă a pârâtului, atât din punct de vedere contractual, cât şi delictual, cât şi latura contravenţională a faptelor constatate de A.N.R.E., care fac dovada răspunderii civile delictuale ce trebuie reţinută în sarcina intimatului-pârât.

Arată recurenta că prin răspunsul la întâmpinare depus în dosarul Tribunalului laşi, care urma să fie analizat de Curtea de Apel laşi, a combătut susţinerile pârâtului-intimat cu privire la apărarea de fond fundamentată pe dispoziţiile art. 3 lit. b) alin. (5) din contractul de furnizare nr. x/2004, apreciind că aspectele învederate de Spitalul de Psihiatrie Socola Iaşi se subsumează principiului "nemo potest propriam turpitudinem allegans".

De asemenea, recurenta arată că a clarificat şi elementele expuse de pârât prin interogatoriu, arătând faptul că S.C. A. S.R.L. a utilizat pe parcursul derulării raportului contractual cu pârâtul SPITALUL CLINIC DE PSIHIATRIE SOCOLA IAŞI instalaţiile de furnizare puse la dispoziţie de către intimat, conform obligaţiilor asumate în baza contractului de închiriere nr. x/2004 şi a contractului de furnizare utilităţi înregistrat sub acelaşi număr.

În ceea ce priveşte incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1084-1086 din vechiul C. civ., întrucât acestea nu au mai făcut obiectul analizei instanţei de apel, recurenta arată că se rezumă la a face trimitere la consideraţiile expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi a cererii de apel.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8, art. 492, art. 496 şi art. 497 din noul C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Completul de filtru, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 05 octombrie 2016, comunicarea acestuia părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.

Recurenta a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză, arătând că îşi însuşeşte concluziile acestuia.

Prin încheierea de şedinţă din data de 15 februarie 2017 a fost admis în principiu recursul de face obiectul prezentei cauze, fixându-se termen la data de 05 aprilie 2017.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul nu este fondat pentru considerentele care urmează:

Motivul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din noul C. proc. civ., vizează încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4), a art. 237 alin. (2) pct. 3 şi a art. 425 alin. (1) lit. b) teza finală din noul C. proc. civ.

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din noul Cpd de procedură civilă, casarea unei hotărâri se poate cere când "prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Art. 22 alin. (4) din acelaşi cod statuează că "Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă."

Argumentele recurentei, în sensul încălcării de către instanţa de apel a obigaţiei instituite de dispoziţiile art. 22 alin. (4) din noul C. proc. civ., nu pot fi reţinute. Aşa cum reiese din decizia recurată, o primă critică a apelantei S.C. A. S.R.L. o reprezintă greşita interpretare de către instanţa de fond a cererii de chemare în judecată şi a temeiului juridic al acesteia.

Instanţa de apel a analizat criticile apelantei-reclamante S.C. A. S.R.L., motiv pentru care nemulţumirea părţii cu privire la soluţia dată nu poate fi interpretată în sensul că judecătorul a încălcat obligaţia de a restabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii şi de a pune în discuţie calificarea juridică exactă.

Potrivit art. 237 alin. (2) pct. 3 din noul C. proc. civ., în etapa de cercetare a procesului, instanţa "va examina fiecare pretenţie şi apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi a explicaţiilor părţilor, dacă este cazul".

Textul de lege invocat impune instanţei să analizeze pretenţiile şi apărările părţilor pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi a explicaţiilor părţilor, dacă este cazul, recurenta neaducând niciun argument concret care să se circumscrie obligaţiilor instituite de acest articol.

Art. 425 alin. (1) lit. b) impune ca hotărârea, în considerente, să menţioneze obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Contrar argumentelor expuse de recurentă, Înalta Curte constată că instanţa de apel şi-a expus argumentat raţionamentul juridic şi a răspuns aspectelor de fapt şi de drept supuse dezbaterii judiciare.

Trebuie avut în vedere şi faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti ridică o problemă de conţinut, relevantă fiind consistenţa analizei juridice şi pertinenţa argumentelor aduse de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate şi nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecinţă, calitatea unei motivări şi implicit respectarea exigenţelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei. În egală măsură, trebuie avut în vedere şi faptul că obligaţia judecătorului de a-şi motiva soluţia pronunţată, aşa cum această obligaţie este impusă de prevederile textului de lege mai sus menţionat, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de a fiecărui motiv de critică formulat şi nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părţi în susţinerea, respectiv în combaterea pretenţiilor/criticilor cu care a fost învestită. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii.

Cu privire la al doilea motiv de recurs, respectiv pronunţarea unei hotărâri care cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei, recurenta arată că instanţa de apel, care a analizat condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale, a concluzionat că reclamanta nu este îndreptăţită la plata de daune materiale, pe calea răspunderii contractuale, argumentele fiind, deopotrivă, străine de natura cauzei.

Aceste argumente nu pot fi reţinute, în condiţiiile în care, aşa cum s-a menţionat anterior, instanţa a analizat criticile apelantei ce vizau greşita interpretare de către instanţa de fond a cererii de chemare în judecată şi a temeiului juridic al acesteia, motiv pentru care a făcut referire, în considerente, atât cu privire la răspunderea civilă contractuală, dar şi cu privire la răspunderea civilă delictuală.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din noul C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea dispoziţiile art. 969, a art. 1084-1086 din vechiul C. civ.

Înalta Curte constată că toate argumentele expuse de recurentă cu privire la încălcarea şi greşita aplicare a dispoziţiilor legale mai sus menţionate vizează situaţia de fapt, modul în care a decurs relaţia contractuală, mijloacele de probă administrate în cauză (înscrisuri, interogatoriu) şi apărările părţilor (răspunsul la întâmpinare).

Aceste aspecte nu vizează nelegalitatea deciziei recurate, ci netemeinicia acesteia, fapt ce excede căii de atac a recursului, motiv pentru care nu vor fi analizate.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 60/2016 din 28 ianuarie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 60/2016 din 28 ianuarie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2017.