Compensation-titles-to-shares conversion claim for market-loss damages rejected under exclusive special restitution regime.

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 06 martie 2013 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a Civilă sub nr. x/2013, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 23.518 RON, reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării pe bursă a unei părţi de 50.000 de acţiuni deţinute la emitentul Fondul Proprietatea, din creanţa garantată asupra statului în cuantum de 2.806.000 RON conferită de Titlul de despăgubire nr. x - Titlu de conversie nr. x/25.08.2010 şi nr. x/12.04.2010 emise de către Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; la plata sumei de 2.756.000 RON, reprezentând restul echivalentului creanţei garantate asupra statului conferită de Titlul de despăgubire nr. x - Titlul de conversie nr. x/25.08.2010 şi nr. x/12/04.2010 emise de către Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, sub condiţia suspensivă de a restitui pârâtului 2.756.000 de acţiuni detinute la Fondul Proprietatea; în subsidiar, obligarea pârâtului sa-i remită un număr de acţiuni la emitentul Fondul Proprietatea, reprezentând echivalentul diferenţei dintre cotaţia la bursă a 2.756.000 de acţiuni detinute la Fondul Proprietatea şi creanţa garantată asupra statului în cuantum de 2.756.000 RON, conferită de Titlul de despăgubire nr. x - Titlul de conversie nr. x/25.08.2010 şi nr. x/12/04.2010, emise de către Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; la actualizarea cu indicele de inflaţie a sumei de 2.806.000 RON, începând cu data de 18.11.2009 şi până la momentul plăţii efective a sumei; la plata sumei de 200 RON, reprezentând daune moratorii, pentru fiecare zi de întârziere, începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive şi executorii a hotărârii ce se va pronunţa în prezenta cauză.

Prin hotărârea din 03 decembrie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul, prin decizia civilă nr. 136A din 08 martie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A., în contradictoriu cu intimatul - pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 476 - art. 478 din noul C. proc. civ., Curtea a constatat că, în esenţă, apelantul a invocat aceleaşi chestiuni de fapt şi de drept ca în cererea de chemare în judecată.

Prin intermediul primului motiv de apel, apelantul-reclamant a criticat sentinţa atacată din perspectiva lipsei de temei legal a soluţiei pronunţate.

Curtea a analizat această critică pornind de la dispoziţiile art. 12 alin. (3) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la data sesizării instanţei, prin care legiuitorul a stabilit că, referindu-se la Fondul Proprietatea, capitalul social iniţial al acestuia este împărţit în acţiuni deţinute de Ministerul Finanţelor Publice, o parte dintre acestea putând fi vândute de către acest minister prin operaţiuni bursiere autorizate de reglementările operatorului de piaţă sau legislaţia aplicabilă, iar cealaltă parte urmând a fi distribuită titularilor titlurilor de despăgubire sau ai titlurilor de conversie, după caz, în condiţiile legii. S-a mai arătat că acţiunile vor fi distribuite persoanelor menţionate în acest articol prin transformarea titlurilor de despăgubire sau a titlurilor de conversie, după caz, în acţiuni emise de Fondul Proprietatea, conform mecanismului prevăzut la cap V indice 1, cu precizarea că realizarea conversiei acestor titluri în acţiuni emise de Fondul Proprietate determină stingerea creanţelor constatate prin aceste titluri.

Curtea a constatat că faptul imputat statului pârât constă în opţiunea acestuia ca operaţiunea de conversie a titlurilor de despăgubire să se realizeze la valoarea nominală de 1 leu/acţiune, combinată cu listarea Fondului Proprietatea la bursă cu o întârziere de 5 ani, ceea ce este de natură să contureze aspecte critice care se subsumează ideei privind nefuncţionarea mecanismului reparatoriu prevăzut de Legea nr. 247/2005.

A observat instanţa de apel că valoarea nominală a acţiunilor a fost stabilită prin actul constitutiv (art. 3 alin. (3) al Fondului Proprietatea, care constituie anexa la H.G. nr. 1481/2005, deci printr-un act normativ. Înregistrarea la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a avut loc în august 2010, în baza Regulamentului nr. 4/2010 privind înregistrarea la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi funcţionarea Societăţii Comerciale Fondul Proprietatea S.A., Regulament ce constituie un act normativ. În ianuarie 2011, Fondul a fost listat la Bursa de Valori Bucureşti. Curtea a arătat că, referitor la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, toate cauzele la care a făcut referire apelantul reclamant sunt anterioare acestui moment.

În opinia apelatului, dreptul subiectiv civil ce trebuia respectat este chiar dreptul de proprietate imobiliară, de care au fost lipsiţi foştii proprietari, a cărui consacrare s-a realizat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, art. 44 din legea fundamentală şi art. 480 vechiul C. civ., ca temei juridic al acţiunii în revendicare, căruia îi corespunde în prezent art. 563 noul C. civ.

În ceea ce priveşte dispoziţiile legale care ar consacra răspunderea statului prin acordarea de despăgubiri băneşti, Curtea a reţinut că acestea nu sunt precis specificate, reclamantul făcând trimitere, de asemenea, la dispoziţii convenţionale, constituţionale şi la prevederi legale cu forţă juridică inferioară, la care instanţa de control judiciar urmează să raporteze în analiza sa.

Cu titlu preliminar, Curtea a avut în vedere faptul că, potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios european, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu instituie o competenţă a instanţelor naţionale de a verifica existenţa unei compatibilităţi a dreptului intern cu dispoziţiile Convenţiei în scopul angajării răspunderii statului, ci numai de a asigura preeminenţa dispoziţiilor Convenţiei faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională (cauza Dumitru Popescu împotriva României,). Aşa cum au decis adeseori organele Convenţiei (de exemplu, în cauzele Murray împotriva Regatului Unit, Willis împotriva Marii Britanii), art. 13 nu are o sferă de aplicabilitate atât de extinsă încât să impună statelor contractante obligaţia să prevadă în legislaţia lor internă căi de atac prin care să poată fi denunţate, în faţa unei autorităţi naţionale, înseşi legile (normele legale ca fiind contrare, prin ele însele, dispoziţiilor Convenţiei).

Pe cale de consecinţă, Curtea a subliniat că instanţele naţionale nu pot (nu au jurisdicţie) pe temeiul prevederilor Convenţiei să procedeze în aceeaşi manieră în care ar face-o Curtea Europeană a Drepturilor Omului, respectiv să constate o încălcare a Convenţiei printr-o normă internă (adică să reţină nerespectarea conduitei prescrise prin dispoziţia din norma juridică) şi, subsecvent, în temeiul art. 41, să impună statului pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a repara consecinţele, astfel încât să restabilească pe cât posibil situaţia existentă înaintea încălcării (adică să aplice sancţiunea din norma juridică).

Este de observat că, spre deosebire de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, pe de o parte, a decis că regulile de drept naţional, oricare ar fi ele, inclusiv cele prevăzute în Constituţie, care intră în conflict cu normele de drept comunitar, trebuie să fie considerate de judecătorul naţional inaplicabile, iar pe de altă parte, a instituit principiul reparării prejudiciilor cauzate persoanelor prin încălcarea normelor comunitare de către stat, în temeiul cărora acestea se pot adresa instanţelor naţionale pentru repararea prejudiciului suferit.

Instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României, care prevăd că în ipoteza în care există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Sprijinindu-se pe acest temei, instanţele naţionale române pot, în rezolvarea conflictului dintre o normă naţională şi una convenţională, să acorde întâietate celei de-a doua, lăsând-o neaplicată pe prima (ca sancţiune a normei juridice) şi chiar să dispună restituirea unor sume de bani plătite în baza prevederii legale interne, deoarece într-un asemenea caz se aplică regimul juridic al plăţii nedatorate.

În schimb, nu pot pronunţa hotărâri de angajare a răspunderii statului pentru legislaţia adoptată cu încălcarea Convenţiei (altă sancţiune a aceleiaşi norme juridice), prin acordarea de despăgubiri băneşti. Acest principiu constituie fundamentului raţionamentului şi, implicit, a soluţiei promovate de instanţa supremă prin decizia civilă nr. 27/2011, pronunţată în recurs în interesul legii.

Cât priveşte raportul dintre o dispoziţie legală naţională şi Constituţie, se constată că art. 146 din legea fundamentală reglementează competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale în analizarea constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor, existând astfel şi de această dată un impediment de ordin legal lato sensu în examinarea pretenţiilor reclamantului.

În acest sens, Curtea a mai constatat că instanţa de contencios constituţional s-a şi pronunţat, prin decizia nr. 212 din 29.04.2013, în subsidiar, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, referindu-se la modul în care aplicarea acestora a fost stabilită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, reţinând că au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la prevederile cuprinse în art. 44 din Constituţie, precum şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi că prin deciziile nr. 5 din 8.01.2009 sau nr. 1241 din 6.10.2009 a statuat că este opţiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută, prevederile de lege criticate fiind în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 44 alin. (2) teza a doua, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege.

În ceea ce priveşte remediile legale pentru o situaţie de discriminare, instanţa de apel a avut în vedere decizia Curţii Constituţionale nr. 818 din 03.07.2008, prin care s-a statuat în sensul că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În egală măsură, se pune problema competenţelor conferite instanţelor interne, din perspectiva arătată anterior, de un text de lege naţional, pe temeiul căruia ar putea verifica concordanţa unor dispoziţii legale, cum sunt cele criticate prin cererea de chemare în judecată ca fapt generator de prejudiciu, cu dispoziţiile care consacră respectarea dreptului de proprietate şi, subsecvent, constatând că o asemenea încălcare s-a produs prin legislaţia adoptată, să oblige statul pârât să răspundă prin repararea acelui prejudiciu (textele invocate de reclamant fiind: art. 998-999 şi art. 1073, 1091, 1075, 1082 şi 1101 din vechiul C. civ., respectiv art. 1357, 1349, 1480, 1488, 1490, 1492, 1516, 1518, 1530, 1531, 1535 şi 1536 din noul C. civ.).

Asupra admisibilităţii unei asemenea acţiuni s-a pronunţat în sens negativ Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 (publicată în Monitorul Oficial din 17.02.2012), obligatorie pentru instanţa de apel conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

În aceste condiţii, Curtea a reţinut că, prin prisma legislaţiei naţionale, dreptul reclamantului de a obţine despăgubirile băneşti pretinse nu există, pentru că nu există în ordinea juridică internă temeiul legal pentru acordarea lor.

În privinţa celui de-a doilea motiv de apel, relativ al caracterul necorespunzător al motivării, Curtea l-a apreciază ca nefondat, instanţa expunându-şi argumentat raţionamentul juridic şi răspunzând aspectelor de fapt şi de drept supuse dezbaterii judiciare. Curtea a reţinut, examinând considerentele sentinţei atacate, că instanţa a tranşat asupra fiecărei pretenţii formulate, evidenţiind motivele care au condus la soluţia pronunţată. Existenţa unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigenţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ., care impun instanţei să evidenţieze obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Dând eficienţă acestor criterii stabilite de legiuitor, Curtea a reţinut că, pentru prima instanţa, motivarea hotărârii trebuie să cuprindă situaţia de fapt şi modul de stabilire a acesteia, precum şi aplicarea dispoziţiilor legale incidente cu consecinţele juridice ce decurg pentru părţi, iar pentru instanţele de control judiciar, motivarea hotărârilor trebuie să conţină răspunsul în fapt şi în drept pentru toate motivele de critică formulate de părţi.

De asemenea, trebuie avut în vedere şi faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti ridică o problemă de conţinut, relevantă fiind consistenţa analizei juridice şi pertinenţa argumentelor aduse de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate şi nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecinţă, calitatea unei motivări şi implicit respectarea exigenţelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei. În egală măsură, trebuie avut în vedere şi faptul că obligaţia judecătorului de a-şi motiva soluţia pronunţată, aşa cum această obligaţie este impusă de prevederile textului de lege mai sus menţionat, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de a fiecărui motiv de critică formulat şi nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părţi în susţinerea, respectiv în combaterea pretenţiilor/criticilor cu care a fost învestită. Esenţial este ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii.

Făcând aplicarea în cauză a acestor dispoziţii procedurale şi raportându-se la considerentele sentinţei apelate, Curtea a reţinut că motivarea hotărârii apelate corespunde exigenţelor impuse de normele de procedură.

Reclamantul A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 136 A din 8 martie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.

Prin cererea de recurs, recurentul a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, modificarea deciziei recurate, iar pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În cuprinsul motivelor de recurs, recurentut a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic depus judecăţii, hotărârea dată în speţă fiind insuficient motivată şi lipsită de temei legal.

Invocă, în acest sens recurentul că instanţa a nesocotit dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul I art. 3 din O.U.G. nr. 81/2007, raportat la dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Constituţie.

Instanţa de apel a respins cadrul legal intern referitor la stingerea creanţelor, respectiv dispoziţiile art. 1073, art. 1091, art. 1075, art. 1082, art. 1101 din vechiul C. civ.. Recurentul invocă, de asemenea, încălcarea dispoziţiilor art. 2, art. 5, art. 9 pct. 4 din Legea nr. 71/2011pentru punerea în aplicarea a noului C. civ., art. 1469, art. 1480, 1488, 1490, 1492, art. 1516, art. 1518, art. 1530, art. 1531, art. 1535, art. 1536 din noul C. civ.

Raportat la Legea nr. 10/2001 republicată, recurentul invocă încălcarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din acest act normativ, precum şi a art. 4 lit. a) şi b), art. 3 lit. a) din Titlul VII din Legea nr. 247/2007, modificat prin Titlul I din O.G. nr. 81/2007.

Recurentul arată că a obţinut titlul de despăgubire în baza legislaţiei speciale în domeniu, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cadrul legal aferent stingerii dreptului de creanţă neputând fi decât dreptul comun, mai sus menţionat.

Recurentul susţine, de asemenea, că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 14 din C.E.D.O. şi art. 16 din Constituţie.

Cât priveşte aprecierile instanţei de apel, cum că în speţă nu sunt întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale, în sensul că statul nu a săvârşit nicio faptă ilicită, a fost ignorată de către instanţă realitatea obiectivă, fiind evident că în speţă există o vădită legătură de cauzalitate între atitudinea culpabilă a pârâtului pe de o parte, care prin omisiune intenţionată a ignorant factorii de risc menţionaţi în cererea introductivă şi totodată nu a respectat termenele imperative prevăzute de disp. art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin dispoziţiile art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, precum şi art. 12 alin. (2) din acelaşi Titlu, inacţiuni şi omisiuni care au condus la un preţ al acţiunilor Fondului Proprietatea sub valoarea nominală de 1 leu/acţiune.

Iniţierea conform dispoziţiilor art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin dispoziţiile art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, a procedurilor legale necesare pentru iniţierea, derularea şi încheierea de oferte publice secundare de vânzare pentru pachete de acţiuni de minim 5%, emise de societăţile comerciale S.C. B. S.A. si S.C. C. S.A. şi listarea acestora din urmă la bursă în toamna anului 2013, a influenţat, în opinia recurentului, preţul de tranzacţionare pe bursă a acţiunilor emitentului Fondul Proprietatea, care au urcat de la 0,50 RON/acţiune (anterior listării celor două companii mai sus arătate), până la 0,85 RON/acţiune (ulterior listării celor două companii energetice naţionale).

Recurentul susţine că instanţa de apel nu a făcut nicio referire la concluziile rapoartelor de expertiză extrajudiciare depuse la dosar în ceea ce priveşte culpa statului, cu excepţia faptului că a conchis că sunt irelevante, deşi concluziile primelor două obiective ar fi fost de natură a dezlega la modul cel mai elocvent problema culpei statului.

Deşi instanţa de apel a conchis că, în temeiul dispoziţiilor art. 13 din C.E.D.O. partea nu are un recurs în convenţionalitate, cu toate acestea, judecătorul naţional este un prim judecător al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi are obligaţia de a "asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-i preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară în legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor" (hotărârea pronunţată în cauza Dumitru Popescu împotriva României, publicată în Moniorul Oficial nr. 830/5.12.2007). Ca atare, instanţa de fond ar fi trebuit să aplice în speţă, cu preeminenţă, dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O., pentru ca astfel privarea abuzivă de proprietate din dreptul de creanţă garantată, să fie înlăturată.

Recurentul arată că nu a solicitat ca instanţa de judecată să înlocuiască anumite acte normative, să le combată, ori să refuze aplicarea altor acte normative cu putere de lege, ci a cerut ca însuşi cadrul legal, prevăzut de legislaţia specială de reparaţie să fie aplicată în litera şi spiritul său, pentru a putea să valorifice în mod integral şi nu parţial dreptul de creanţă garantată asupra statului, în cuantumul nominal al creanţei.

Interpretarea sistematică şi teleologică, precum şi aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, în vigoare la acest moment care statuează că:

" . . . . . . . . . .persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare", dispoziţiile art. 4 lit. a) şi b) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, de asemenea în vigoare prevăd:

"acordarea unor despăgubiri juste şi echitabile şi neplafonarea prin lege a despăgubirilor", iar dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.U.G. nr. 81/2007, neabrogate, stabilesc că titlul de despăgubire "... încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului roman, corespunzător despăgubirilor acordate".

Recurentul susţine că, în cazul în care legiuitorul ar fi înţeles să renunţe la principiul restituirii integrale prin echivalent prevăzut de normele mai sus arătate şi să plafoneze în acest sens despăgubirile acordate, în această situaţie şi-ar fi găsit incidenţa dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, pe larg enumerate în cererea introductivă.

Chiar noua Lege nr. 165/2013 - art. 24, privind stabilirea şi plata despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, nu cuprinde dispoziţii legale privind plafonarea prin lege a despăgubirilor acordate, ci doar eşalonarea plăţii acestora.

Pe cale de consecinţă, recurentul consideră că este inadmisibil ca aplicarea în concret a unor legi speciale de reparaţie în vigoare, guvernate de principiul restituirii integrale, raportat la împrejurarea că pârâtul nu a listat la bursă F.P. în termenul legal, nu a respectat termenele legale de listare la bursă a minimum 5% din acţiunile companiilor naţionale aflate în portofoliul său, la care statul este acţionar majoritar, ignorând totodată cu rea-credinţă principii elementare ale funcţionării pieţei de capital, să conducă de facto la obţinerea unor despăgubiri parţiale şi plafonate, în proporţie de mai puţin de 50%, în lipsa unor prevederi legale exprese în acest sens, în vigoare şi elaborate cu respectarea Legii nr. 24/2000.

Lipsirea abuzivă de proprietate cu aproximativ 40% din cuantumul despăgubirilor cuvenite, care în conformitate cu legislaţia mai sus arătată trebuiesc acordate integral, reprezintă antiteza dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicata, a art. 4 lit. a) şi b) din Titlului VII din Legea nr. 247/2005, a art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul I art. 3 din O.U.G. nr. 81/2007, precum şi a Notei de fundamentare la O.U.G. nr. 4/2012 - Secţiunea a Il-a pct. 1.3 alin. penultim.

În cadrul legislaţiei speciale de reparaţie, guvernată de principiul restituirii integrale, nu este prevăzut niciun factor aleatoriu, riscuri bursiere (aşa cum a reţinut instanţa de apel), şanse de câştig, riscuri de pierdere, specifice contractelor de prinsoare ori de asigurări, ci doar garanţia cĂ bunurile intrate în mod abuziv în posesia statului şi imposibil de restituit în natura, se vor restitui prin echivalent, la valoarea lor de circulaţie şi neplafonat, conform dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 4 lit. a) şi b) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 165/2013, totul raportat la disp. art. 44 alin. (1) din Constituţie.

Recurentul consideră că susţinerile instanţei de apel în sensul că, deşi listarea fondului la bursă a fost tergiversată timp de 5 ani, iar acţiunile Fondului Proprietatea au fost listate la o valoare nominală inferioară celei preconizate de 1 leu/actiune, ceea ce în opinia instanţei de apel s-ar încadra în marja fluctuaţiilor specifice pieţelor de capital, nefiind imputabile Statului Român, care nu putea anticipa evoluţia valorii acţiunilor la bursă, contravin realităţii.

Fluctuaţiile pieţei bursiere pot fi preconizate prin analize de specialitate, iar statul a cunoscut ori putea cunoaşte această împrejurare (astfel cum arată şi concluziile rapoartelor de expertiză contabilă extrajudiciare), acesta având posibilitatea să se informeze timp de 5 ani de zile (cât a durat listarea F.P. la bursă), cu privire la o regulă elementară a pieţei de capital şi anume că, în cazul oricărei companii listate la bursă este foarte probabil să existe un discount semnificativ (între 30 - 60%) din valoarea nominală (activ net unitar/acţiune), în deosebi în cazul pieţelor emergente. Cu toate acestea, pârâtul a decis, în cunoştinţă de cauză ca operaţiunea de conversie a titlurilor de despăgubire să se realizeze totuşi la valoarea nominală de 1 leu/acţiune. Ca atare, statul a optat ca ansamblul riscurilor pieţei bursiere să revină în sarcina foştilor proprietari.

Statul Român s-a aflat într-o vădită culpă, întrucât a tergiversat listarea fondului la bursa timp de 5 ani de zile şi a stabilit în mod unilateral şi artificial că valoarea de tranzacţionare pe bursă a acţiunilor emitentului F.P. va fi una şi aceeaşi cu valoarea nominală unitară a acţiunilor emitentului.

Activul net este un indicator folosit în domeniul fondurilor de investiţii (inclusiv S.I.F. şi F.P.) şi reprezintă suma valorii actuale a tuturor investiţiilor unui fond (acţiuni, obligaţiuni, etc), din care se scad cheltuielile (obligaţiile) curente ale fondului. Activul net unitar (sau Valoarea Unitară a Activului Net - V.U.A.N.) se calculează împărţind activul net la numărul de unităţi de fond în circulaţie sau la numărul de acţiuni emise în cazul fondurilor închise. În cazul fondurilor deschise, valoarea unei unităţi de fond este chiar V.U.A.N.; însă în cazul fondurilor tranzacţionate (ca de exemplu F.P. şi S.I.F.), preţul la bursă (valoarea de capitalizare) diferă cu mult faţă de V.U.A.N., caz în care se calculează indicatorul preţ/V.U.A.N. şi se foloseşte pentru comparaţii între diverse fonduri, pieţe, perioade, etc.

Creanţa garantată asupra statului este în cuantumul nominal stabilit în titlul de despăgubire, de 2.806.000 RON, aşa cum reiese din interpretarea sistematică şi teleologică a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, a art. 4 lit. a) şi b) din Titlului VII al Legii nr. 247/2005 şi a art. 3 lit. a) din Titlul VII al aceleiaşi legi.

Recurentul opinează că legiuitorul a înţeles să îi despăgubească pe foştii proprietari naţionalizaţi în mod corect, conform principiului restituirii integrale, la valoarea nominală stabilită în titlul de despăgubire, aşa cum reiese şi din Secţiunea a II-a din O.U.G. nr. 81/2007, însă, în mod regretabil, din cauza aplicării defectuoase de către Ministerul Finanţelor Publice - acţionarul majoritar iniţial al F.P., a legislaţiei în materie - Titlul VII al Legii nr. 247/2005, acest deziderat nu s-a mai putut concretiza.

Recurentul arată că, de la momentul listării F.P. la bursă - 25.01.2011 şi până în prezent, cotaţia maximă atinsă de aceste acţiuni a fost de doar 0,75 RON/acţiune, instanţa de apel, în raţionamentul privind funcţionarea bursei, neluând în calcul o altă împrejurare de notorietate, şi anume că oriunde cotaţiile burselor cresc şi scad, în funcţie de anumiţi factori.

Instanţa de apel, prin referirile sale la cauza Atanasiu vs. România a ignorant principiul elementar de drept tempus regit actum, întrucât la momentul emiterii Titlulului de despăgubire nr. 7207/18.11.2009 cauza Atanasiu vs. România din data de 12.10.2010, încă nu fusese judecată de către Curtea de la Strassbourg, deci recomandările C.E.D.O. din data de 12.10.2010 nu puteau fi aplicate anacronic în luna august 2009, când a fost emis de către Guvernul României titlul de despăgubire mai sus arătat, cu precizarea că şi noua Lege nr. 165/2013 este guvernată tot de principiul restituirii integrale.

Creanţele garantate asupra statului nu pot avea ranguri diferite, discriminatorii şi anume, în cadrul aplicării legilor speciale de reparaţie putând fi creanţe garantate asupra statului în mod integral şi respectiv creanţe garantate asupra statului doar parţial (în speţă 50%), în funcţie de anumiţi factori aleatorii, cum ar fi momentul temporal al atribuirii acţiunilor, care putea fi înainte, ori ulterior listării F.P. la bursă, împrejurare faţă de care creanţa garantată asupra statului poate fi valorificată efectiv în mod integral, ori parţial.

Recurentul arată că, de bună-credinţă fiind, nu şi-a putut imagina în anul 2009 când i s-au emis titlurile de despăgubire, F.P. nefiind încă listat la bursă în acea perioadă, că acţiunile emitentului F.P. se vor tranzacţiona pe bursă la preţuri cuprinse între 39 - 60 % din valoarea nominală de 1 RON/acţiune.

Recurentul susţine că a fost in imposibilitate de a constata prejudiciul efectiv ocazionat de modalitatea de plată aleasă de pârât, reprezentată de atribuirea acţiunilor FP la cotaţia de 1 leu/acţiune, această constatare neputând fi efectuată decât ulterior listării fondului la bursă, când aceste acţiuni au început să fie tranzacţionate pe piaţa nereglementată, cu mult sub cotaţia la care au fost atribuite, de 1 leu/acţiune.

Recurentul arată că înţelege să critice numai modul defectuos în care legislaţia a fost pusă în aplicare de către pârât, jurisprudenţa C.E.D.O. în acest sens fiind relevantă: decizia din 20.01.2009 - pct. 24 din cauza Katz vs. România, decizia din 25.01.2007 - pct. 41 din cauza Negoiţă vs. România, decizia din 05.10.2006 - pct. 30 din cauza Penescu vs. România, decizia din 08.02.2007 - pct. 41 din cauza Stroia vs. România, decizia din 12.02.2006 - pct. 34 din cauza Porteanu vs. România, cauza Faimblat vs. România.

Concluziile instanţei de apel, în sensul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, creanţa garantata asupra statului aparţinând recurentului s-ar fi stins odată cu realizarea conversiei în acţiuni a titlurilor de despăgubire, contravind dispoziţiilor art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care se interpretează sistematic şi în raport de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi de art. 4 lit. a) şi b) din Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În ceea ce priveşte invocarea de către instanţa de apel a dispozitivului deciziei nr. 27 pronunţate de către I.C.C.J. la 14 noiembrie 2011 în recursul în interesul legii, recurentul consideră că cele două ipoteze juridice aplicabile acestei decizii se referă strict la situaţia cererilor în justiţie întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, ori situaţiei în care se încearcă eludarea legilor speciale de reparaţie nr. 10/2001 şi nr. 247/2005, aspecte care nu se regăsesc în speţa dedusă judecăţii.

Cadrul legal în baza căruia recurentul a obţinut titlul de despăgubire cu regim de creanţă garantată asupra statului este reprezentat de legile speciale de reparaţie nr. 10/2001 şi nr. 247/2005, executarea integrală a acestei creanţe garantate realizându-se potrivit legii comune în materie.

Recurentul arată că situaţia nefuncţionării Fondului Proprietatea este de notorietate, a generat mai multe condamnări ale Statului Român la C.E.D.O., iar instanţele judecătoreşti naţionale învestite cu acţiuni similare au constatat deja că listarea fondului la bursă, prevăzută de Legea nr. 247/2005, s-a realizat cu mare întârziere şi cu încălcarea termenelor legale imperative.

În aceste condiţii, recurentul apreciază că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana Statului Român, care a întârziat listarea la bursă a Fondului Proprietatea, nu a respectat termenele legale de listare la bursă a minimum 5% din acţiunile companiilor naţionale aflate în portofoliul său, la care statul este acţionar majoritar, iar ulterior listării a ignorat principiile elementare ale funcţionării pieţei de capital, acţiunile fiind tranzacţionate cu un discount semnificativ de 50-60% din valoarea nominală.

Dacă s-ar fi respectat termenele legale imperative, opţiunea privind conversia titlului de despăgubire ar fi avut loc după listarea la bursă şi astfel conversia s-ar fi realizat în funcţie de preţul mediul ponderat de tranzacţionare, aferent primelor 60 de şedinţe de tranzacţionare (art. 18 indice 7 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin O.U.G. nr. 81/2007), or, prin fapta culpabilă a pârâtului, opţiunea a fost realizată anterior listării, la o valoare artificială, nerealistă, de 1 leu/acţiune.

Recurentul precizează că ceea ce pretinde este prejudiciul ce i-a fost cauzat, întrucât nu a beneficiat de o garantare reală a creanţei sale, intrând vădit dezavantajat în jocul bursier.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 6, art. 13 şi art. 14 din C.E.D.O., art. 1 din Primul protocol adiţional la C.E.D.O., art. 11, art. 16 alin. (1), art. 20, art. 21 şi art. 44 din Constituţie, art. 998, art. 999, art. 1073, art. 1075, art. 1082, art. 1091 şi art. 1101 din vechiul C. civ., art. 2, art. 5 şi art. 9 pct. 4 din Legea nr. 71/2011, art. 1357, art. 1349, art. 1469, art. 1480, art. 1488, art. 1490, art. 1492, art. 1516, art. 1518, art. 1530, art. 1531, art. 1535 şi art. 1536 din noul C. civ., art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 8 şi art. 498 C. proc. civ., precum şi pe textele Consiliului Europei.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Completul de filtru, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 05 octombrie 2016, comunicarea acestuia părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.

Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de şedinţă din data de 15 februarie 2017, a fost admis în principiu recursul de face obiectul prezentei cauze, fixându-se termen la data de 05 aprilie 2017.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul nu este fondat pentru considerentele care urmează:

Recurentul a invocat că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic depus judecăţii, hotărârea dată în speţă fiind insuficient motivată şi lipsită de temei legal, cererea de recurs circumscriindu-se dispoziţiilor art. 488 pct. 6 şi pct. 8 din noul C. proc. civ.

Recurentul nu aduce critici concrete cu privire la insuficienta motivare a hotărârii recurate, motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 din noul C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din noul C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut, sub un prim aspect, că în speţă au fost încălcate dispoziţiile art. 3 lit. a) - Titlul VII din Legea nr. 247/2005, modificate prin art. 3 - Titlul I din O.U.G. nr. 81/2007, coroborate cu art. 44 alin. (1) din Constituţie.

Recurentul a arătat, în esenţă, că nu a fost despăgubit integral, întrucât nu a obţinut în urma valorificării acţiunilor deţinute la Fondul Proprietatea, suma care reprezenta valoarea nominală la care acestea i-au fost atribuite.

Conform dispoziţiilor art. 3 lit. a) - Titlul VII din Legea nr. 247/2005, modificate prin O.U.G. nr. 81/2007- forma în vigoare la data introducerii acţiunii, respectiv 06 martie 2013:

"titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul 'Proprietatea' şi/sau, după caz, în funcţie de opţiunea titularului ori a titularilor înscrişi în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele şi condiţiile prevăzute în prezenta lege. Titlurile de despăgubire nu pot fi vândute, cumpărate, date în garanţie sau transferate în orice alt mod, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, cu excepţia dobândirii acestora ca efect al succesiunii. Actele de înstrăinare a titlurilor de despăgubire, cu excepţia transmiterii ca urmare a succesiunii, sunt lovite de nulitate absolută. Titlurile de despăgubire nu sunt titluri de participare ale altor organisme de plasament colectiv (AOPC) şi nu intră sub incidenţa Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările şi completările ulterioare, şi a reglementărilor emise de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în aplicarea acesteia."

Principiile de acordare a titlurilor de participare la fond sunt reglementate de dispoziţiile art. 4 lit. a) şi b) din acelaşi act normativ, respectiv: "a) acordarea unor despăgubiri juste şi echitabile în raport cu practica jurisdicţională internă şi internaţională având ca obiect cauze prin care s-au stabilit despăgubiri pentru imobile preluate în mod abuziv de statul român; b) neplafonarea prin lege a despăgubirilor acordate conform prevederilor prezentei legi."

Conform dispoziţiilor art. 44 alin. (1) din Constituţia României:

"Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege."

Jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Păduraru împotriva României) a reţinut deşi nu se poate contesta că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptăţite posibilitatea de a fi despăgubite, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei. Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, însă odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.

Statul a decis ca restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii să se realizeze în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005, aceasta din urmă aducând modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii care se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.

Alegaţia recurentului, privitoare la existenţa unei creanţe garantate asupra statului, până la concurenţa valorii nominale a acţiunilor atribuite nu poate fi reţinută, motivat de faptul că art. 44 alin. (1) din Constituţie consacră cu caracter general garantarea acestui tip de creanţe, în condiţiile legii, iar în condiţiile legilor speciale speciale de reparaţie, care exclud de la aplicare dispoziţiile de drept comun cuprinse în C. civ., recurentului i s-au atribuit 2.806.000 de acţiuni la Fondul Proprietatea.

Înalta Curte reţine că acţiunile emise au avut o valoare nominală de 1 RON la data la care au fost cuantificate măsurile reparatorii, neexistând, însă, vreo dispoziţie legală care să intituie obligativitatea ca la momentul primei listări la bursă sau la momentul valorificării, acţiunile Fondului Proprietatea să aibă valoarea de 1 RON.

Aspectele de nelegalitate invocate de recurent, ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 1073, art. 1091, art. 1075, art. 1082, art. 1101 din vechiul C. civ. vor fi înlăturate, întrucât acestea sunt reglementări de drept comun, care sunt înlăturate de normele speciale cuprinse în legile cu caracter reparator.

Dispoziţiile din noul C. civ. nu sunt aplicabile, raportat la dispoziţiile art. 6 alin. (5) din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora: "Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare."

Dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi cele ale art. 4 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu constituie temeiuri de admitere a recursului, ele fiind aplicabile în procedurile de determinare a întinderii dreptului la măsuri reparatorii, proceduri care au fost finalizate.

Argumentele recurentului privind încălcarea dispoziţiilor art. 14 C.E.D.O. şi art. 16 din Constituţia României nu pot fi reţinute.

În ceea ce priveşte pretinsa discriminare între diversele categorii de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii, Înalta Curte reţine că principiul nediscriminării, ca formă modernă a principiului egalităţii în faţă legii, presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situaţii similare. Examinarea în concret a existenţei unei situaţii discriminatorii nu se poate face în lipsa unor elemente care să permită identificarea situaţiilor similare şi încălcarea principiului egalităţii în faţa legii.

În forma existentă la data obţinerii titlului de despăgubire, respectiv 18 noiembrie 2009, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, menţiona în mod expres modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acţiuni, ulterior listării la bursă.

Conform dispoziţiilor capitolului V indice 1 - Secţiunea 1, art. 18 indice 1 alin. (4) din Legea nr. 247/2005: "Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul 'Proprietatea", dându-se posibilitate posesorilor de asemenea titluri să opteze pentru conversie ulterior listării acţiunilor la bursă.

Argumentele recurentului întemeiate pe dispoziţiile art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin dispoziţiile art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, coroborat cu art. 12 alin. (2) din acelaşi Titlu, potrivit cărora inacţiunile şi omisiunile pârâtului au condus la un preţ al acţiunilor Fondului Proprietatea sub valoarea nominală de 1 leu/acţiune, nu pot fi reţinute, având în vedere specificul domeniului bursier.

Aspectele privitoare la concluziile rapoartelor de expertiză extrajudiciare depuse la dosar în ceea ce priveşte culpa statului nu vizează nelegalitatea deciziei recurate, ci netemeinicia acesteia, fapt ce excede căii de atac a recursului, motiv pentru care nu vor fi analizate.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a considerat că acestea instituie o cerinţă pentru modul de protejare şi garantare a drepturilor recunoscute prin Convenţie, în sensul posibilităţii analizei în fond a cererii reclamantului şi oferirea unui remediu adecvat, înţeles ca un "recurs efectiv" în faţa unei autorităţi naţionale (cauzele Kudla împotriva Poloniei, Rysovskyy împotriva Ucrainei, Kacmar împotriva Slovaciei etc.).

Art. 13 nu poate reprezenta un temei juridic de sine-stătător al unei acţiuni în pretenţii adresate direct instanţei de judecată şi nici măcar un temei al unui control de convenţionalitate, în ceea ce priveşte eventuala neconformitate a unei norme naţionale cu dispoziţiile Convenţiei.

Din perspectiva exigenţelor art. 13, este suficient că reglementarea actuală a legilor speciale de reparaţie a permis reclamantului recunoaşterea unui "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., iar în ceea ce priveşte valorificarea titlului de despăgubire nu este posibilă intervenţia instanţei de judecată într-un alt cadru decât cel creat prin legile speciale, respectiv, pe calea dreptului comun.

Înalta Curte constată că, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, prin prezentul demers judiciar, recurentul urmăreşte să i se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale şi să se instituie, pe cale jurisprudenţială, un mecanism de despăgubire în alte condiţii şi în altă procedură decât cele cuprinse în legea specială.

Cu referire la dispoziţiile din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, invocate de recurent în susţinerea principiului restituirii integrale prin echivalent şi a neplafonării despăgubirilor, instanţa reţine că sunt nerelevante, aceste norme generale vizând calitatea actelor normative.

Dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 165/2013 nu vor fi analizate, nefiind aplicabile în cauză din perspectiva normelor de aplicare în timp a legii civile.

Dispoziţiile cuprinse în nota de fundamentare a O.U.G. nr. 4/2012, invocate de recurent, nu pot fi reţinute, întrucât, aşa cum Înalta Curte a arătat anterior, creanţele asupra statului sunt garantate, dar în condiţiile prevăzute de lege.

Argumentele recurentului privind despăgubirile obţinute de acesta, principiul restituirii integrale, culpa statului vor fi analizate împreună, întrucât se circumscriu condiţiilor impuse de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Valoarea nominală a unei acţiuni, de 1 RON, a fost stabilită prin titlurile de conversie nr. 1185 din 25 august 2010 şi respectiv nr. 366 din 12 aprilie 2010, iar prin vânzările de acţiuni realizate ulterior lisării Fondului Proprietatea la Bursa de Valori Bucureşti reclamantul susţine că nu i s-a asigurat posibilitatea realizări integrale a creanţei sale, deoarece acestea s-au făcut în funcţie de evoluţia pieţei bursiere la o valoare mai mică faţă de valoarea nominală de 1 RON/acţiune.

Titlurile de conversie mai sus arătate, prin care s-a stabilit că fiecare acţiune are o valoare nominală de 1 RON, nu a fost atacat de reclamant în condiţiile Legii nr. 554/2004, în urma emiterii acestor titluri, "bunul" reclamantului sub forma creanţei s-a convertit, cu respectarea legii, în despăgubiri în acţiuni, iar din acest moment valoarea bunului fiind supusă regulilor ce guvernează evoluţia pieţei bursiere.

Valoarea acţiunilor la Fondul Proprietatea, ulterior listării la Bursa de Valori, este fluctuantă, valorificarea acestora fiind lăsată la aprecierea exclusivă a reclamantului, care alege momentul pentru valorificarea acţiunilor într-un mod cât mai profitabil pentru el, reclamantul, de altfel, tranzacţionând numai 50.000 de acţiuni din totalul de 2.806.000, motiv pentru care, în mod corect instanţa de apel de apel a apreciat că nu este îndeplinită condiţia prejudiciului efectiv.

În atare situaţie, vânzare acţiunilor la un preţ mai mic sau mai mare decât cel stabilit în Titlul de conversie este rezultatul propriei alegeri a reclamantului, care, devenind acţionar la Fondul Proprietatea, suportă consecinţele fluctuaţiilor valorii acţiunilor pe piaţa bursieră şi nu a unui fapt culpabil din partea pârâtului care să atragă răspunderea civilă delictuală a acestuia, în condiţiile art. 998-999 din vechiul C. civ.

Critica recurentului ce vizează referirile pe care le-a făcut instanţa de apel la cauza Atanasiu vs. România din data de 12.10.2010, cu ignorarea principiului "tempus regit actum", motivat de faptul că la momentul emiterii Titlulului de despăgubire nr. 7207/18.11.2009 această cauză încă nu fusese judecată de către Curtea de la Strassbourg nu pot fi reţinute, în condiţiile în care raţionamentul curţii de apel este amplu şi legal argumentat.

Argumentele aduse de recurent cu privire la inaplicabilitatea în cauză a deciziei nr. 27 pronunţate de către I.C.C.J. la 14 noiembrie 2011 în recursul în interesul legii vor fi înlăturate, întrucât problema de drept ce a generat practica neunitară şi a făcut obiectul analizei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a vizat cererile având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente. Raportat la acest considerent, argumentele curţii de apel în sensul că prin prisma legislaţiei naţionale dreptul reclamantului de a obţine despăgubirile băneşti nu există, întrucât nu există temei legal pentru acordarea lor, sunt legale.

Un ultim argument al recursului vizează nerespectarea de către pârât a termenelor legale imperative prevăzute de dispoziţiile art. 18 indice 7 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin O.U.G. nr. 81/2007.

Listarea cu întârziere la bursă a acţiunilor Fondului Proprietatea nu poate fi reţinută, în condiţiile în care statul nu şi-a asumat obligaţia de a face listarea într-un termen determinat şi nici nu a garantat tranzacţionarea acţiunilor la valoarea de 1 leu/acţiune.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 136 A din 8 martie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 136 A din 8 martie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2017.