Contract termination for breach of guarantee obligations; enforceability of penalty clauses and allocation of litigation costs for incidental surety claims

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucuresti, secţia a VI-a civilă la data de 22 noiembrie 2011, sub nr. x/2011, reclamanta Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale "A." S.A. a chemat în judecată pârâtele S.C. B. S.R.L., C. S.A., D., E. şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să constate desfiinţarea de drept, urmare a intervenirii pactului comisoriu de grad IV, a contractului de vânzare-cumpărare active nr. x/20.11.2006, astfel cum acesta a fost modificat prin actul adiţional nr. x din 16.01.2007; ca efect al desfiinţării de drept a contractului de vânzare-cumpărare active nr. x/20.11.2006, să oblige pârâta S.C. B. S.R.L. la predarea F. (treapta 1), F. (treapta 2), G., H. şi I. din Judeţul Bacău, obiect al contractului mai sus menţionat; să oblige pârâtele, în solidar, la plata penalităţilor de întârziere în cuantum total de 1.409.304,05 Euro; să oblige pârâtele, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1215 din 11 martie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea principală formulată de reclamanta Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale "A." S.A. prin administrator judiciar J.., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.A., C. (fostă D.), E.. A constatat desfiinţat de drept contractul de vânzare-cumpărare active nr. x/20.11.2006, modificat prin actul adiţional nr. x/16.01.2007. A fost obligată pârâta S.C. B. S.R.L. să predea reclamantei activele care au format obiectul contractului de vânzare-cumpărare active nr. x/20.11.2006, modificat prin actul adiţional nr. x/16.01.2007, respectiv F. (treapta 1), F. (treapta 2), G., H. şi I.. A fost respins capătul de cerere privind penalităţile de întârziere ca neîntemeiat. A fost respinsă cererea conexă (fostă cerere reconvenţională), formulată de pârâtele-reclamante S.C. B. S.R.L., C. S.A., C. (fostă D.), ca neîntemeiată. A fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta E. împotriva pârâtelor-chemate în garanţie, S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.A., C., ca rămasă fără obiect. Au fost obligate pârâtele, în solidar, să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 211.705 RON, reprezentând 71.190,02 RON taxe judiciare aferente capătului I de cerere şi 140.514,66 RON onorariu avocat redus. A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei E. cheltuieli de judecată în cuantum de 39.476 RON (taxele de timbru aferente cererii de chemare în garanţie) şi 15.230 euro (onorariu avocat).

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta-pârâtă SOCIETATEA DE PRODUCERE A ENERGIEI ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE "A." S.A., prin administrator judiciar J.., pârâtele-reclamante S.C. B. S.R.L., C. S.A. PORTUGALIA, C. (fostă D.) şi pârâta E..

Prin decizia civilă nr. 2013 de la 06 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanta reclamantă-pârâtă SOCIETATEA DE PRODUCERE A ENERGIEI ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE "A." S.A., prin administrator judiciar J.., împotriva sentinţei civile nr. 1215 de la 11 martie 2015. A fost respins apelul formulat de apelantele pârâte-reclamante S.C. B. S.R.L., C. S.A. PORTUGALIA, C. (fostă D.), împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat. A fost respins apelul incident formulat de apelanta-pârâtă E., ca rămas fără interes. A fost obligată apelanta reclamantă-pârâtă A. S.A. la plata către apelanta-pârâtă E. a sumei de 109.331,45 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:

I. Apelul declarat de pârâtele-reclamante S.C. B. S.R.L., C. S.A. PORTUGALIA, C. (fostă D.)

1. Prima critică priveşte greşita respingere a cererii conexe, prin care s-a solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 20.11.2006, fiind invocate drept motive de nulitate: a. lipsa capacităţii de exerciţiu a E. la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor aferente microhidrocentralelor (dată fiind naţionalitatea străină a acestora) şi b. nerespectarea formei cerute ad validitatem pentru încheierea contractului, formă pe care legea o impune în măsura în care obiectul contractului de vânzare cumpărare este reprezentat de imobile-terenuri.

Curtea a constatat că ambele motive de nulitate sunt fundamentate pe ipoteza conform căreia, în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 20.11.2006, a fost transmis E. dreptul de proprietate asupra terenurilor aferente microhidrocentralelor.

Contrar susţinerilor apelantelor, prin raportare la prevederile contractuale şi la situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută de prima instanţă, Curtea a considerat că în mod corect a reţinut tribunalul că prin contractul menţionat nu s-a transmis dreptul de proprietate asupra terenurilor aferente microhidrocentralelor către E., format din persoane juridice de naţionalitate străină.

Dimpotrivă, în cuprinsul art. 7.6 alin. (2) din contractul de vânzare cumpărare nr. x din 20.11.2006 s-a menţionat că părţile au convenit expres că "transferul dreptului de proprietate se va realiza în momentul încheierii Contractului de vânzare-cumpărare terenuri în formă autentică în faţa notarului, cu S.C. B. S.R.L. în calitate de cumpărător".

Rezultă astfel, că părţile au prevăzut că transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor nu operează la momentul încheierii contractului de vânzare- cumpărare, ci la un moment ulterior, la care se va constitui o societate de naţionalitate română, părţile urmând a se prezenta în faţa notarului în vederea încheierii contractului în formă autentică. De altfel, transmiterea dreptului de proprietate în momentul realizării acordului de voinţă nici nu este de esenţa contractului de vânzare-cumpărare, părţile având libertatea de-a stabili, prin clauzele contractuale, faptul că transferul urmează a se realiza la un moment ulterior, regula prevăzută în acest sens de art. 1295 alin. (1) C. civ. fiind una supletivă.

În acest sens şi în vederea îndeplinirii obligaţiilor asumate prin contractul de asociere în participaţiune, asociaţii E. au constituit o societate de naţionalitate română, respectiv S.C. B. S.R.L., fiind totodată încheiat actul adiţional nr. x/16.01.2007.

Art. 2.1 din contract, pe care apelantele-pârâte îl invocă, face referire la transmiterea dreptului de proprietate asupra activelor, noţiune pe care art. 1.1 din contract o prevede ca incluzând F. (treapta 1), F. (treapta 2), G., H. şi H., deci doar microhidrocentralele nu şi terenurile aferente.

Având în vedere că prin contractul de vânzare cumpărare nr. x din 20.11.2006 nu s-a transmis niciun drept de proprietate asupra terenurilor aferente microhidrocentralelor, Curtea a apreciat că sunt neîntemeiate cele două motive de nulitate referitoare la lipsa capacităţii de exerciţiu a E. şi nerespectarea formei cerute ad validitatem pentru încheierea contractului, astfel încât sentinţa pronunţată de prima instanţă este una legală, bazată pe o corectă interpretare a art. 7.6 alin. (2) din contract, coroborată cu situaţia de fapt.

Nefiind întemeiată cererea de constatare a nulităţii absolute, în mod corect au fost respinse şi capetele de cerere privind restituirea preţului contractului şi a cuantumului investiţiilor efectuate, în considerarea caracterului accesoriu al acestor capete de cerere.

2. Instanţa de apel a apreciat că este nefondată şi critica cu privire la invocarea teoriei impreviziunii, ce reprezintă o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului, care îşi găseşte aplicarea în măsura în care, pe durata executării contractului, intervin unele împrejurări excepţionale, schimbări imprevizibile ale condiţiilor economice în care a fost încheiat contractul. Această conjunctură economică neprevăzută atrage după sine executarea obligaţiei în condiţii total diferite de cele asumate inţial, la încheierea contractului, astfel încât între prestaţiile părţilor apar dezechilibre semnificative.

Însă împrejurarea că decizia de afaceri adoptată de către una dintre părţi la încheierea contractului s-a dovedit a fi una neprofitabilă nu atrage după sine, în mod automat, aplicarea teoriei impreviziunii.

De asemenea, Curtea a considerat că nu contituie circumstanţe excepţionale dovedite, de natură a atrage incidenţa teoriei impreviziunii, presupusa limitare a accesului la creditare (inclusiv prin instrumente indirecte cum ar fi scrisoarea de garanţie bancară) sau depunerea unor eforturi susţinute pentru punerea la dispoziţia vânzătoarei scrisorile de garanţie bancară.

Invocarea la modul general a instaurării crizei economice globale nu suplineşte sarcina probaţiunii, după cum nici nu poate da naştere unei prezumţii în sensul că, odată instaurată această criză, condiţiile de creditare impuse de către bănci ar fi devenit unele imposibil de accesat de către apelantele pârâte, în condiţii mult mai oneroase decât cele existente la momentul încheierii contractului.

Nu în ultimul rând, Curtea a reţinut că, pe parcursul derulării contractului, începând cu momentul încheierii acestuia şi până la data la care acesta a fost desfiinţat (23.11.2010), apelantele-pârâte nu au adus la cunoştinţa apelantei-reclamante A. S.A. existenţa vreuneia dintre împrejurările menţionate în cererea conexă/motivele de apel, după cum nu au formulat nicio solicitare de readaptare a drepturilor/obligaţiilor părţilor faţă de apariţia unor astfel de circumstanţe, condiţii în care se poate considera că invocarea teoriei impreviziunii după momentul încetării contractului, pe parcursul soluţionării litigiului, este una realizată pro causa.

Prin urmare, faţă de considerentele expuse anterior, Curtea a apreciat că în mod corect a reţinut prima instanţă că apelantele pârâte-reclamante nu se pot prevala cu succes de aplicarea teoriei impreviziunii, care deşi nu a beneficiat de o reglementare legală în C. civ. de la 1864, a fost recunoscută atât de doctrină cât şi de jurisprudenţă.

3. Şi cea de-a treia critică, referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată către reclamanta A. S.A., faţă de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., a fost apreciată ca nefondată.

Astfel cum rezultă din cuprinsul sentinţei apelate, pârâtele-reclamante au fost obligate la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 211.705 RON, din care suma de 71.190,02 RON taxe judiciare de timbru aferente primului capăt de cerere, ce a fost admis şi suma de 140.514,66 RON onorariu avocat, redus în considerarea soluţiei de admitere în parte a acţiunii şi criteriul valorii pretenţiilor încuviinţate.

Sub un prim aspect, s-a reţinut că, în fapt, culpa procesuală pentru admiterea primului capăt de cerere, în considerarea căruia au fost acordate cheltuielile de judecată, aparţine apelantelor-pârâte, iar pe de altă parte cheltuielile de judecată constând în taxele de timbru aferente pretenţiilor admise nu pot fi reduse prin aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., text de lege ce permite instanţei să cenzureze cheltuielile de judecată acordate cu titlu de onorariu avocat.

Criteriile ce trebuie avute în vedere de instanţă la reducerea onorariului de avocat constau în valoarea pricinii şi munca îndeplinită de avocat. Aşa cum a retinut şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, cheltuielile efectuate trebuie să fie necesare şi efectuate real, în limita unui cuantum rezonabil, care însă în prezenta cauză a fost respectat.

Având în vedere importanţa admiterii capătului de cerere pentru interesele financiare ale clientului, precum şi complexitatea cauzei, ce nu a fost determinată numai de soluţionarea capetelor de cerere respinse, nu se poate reţine că susţinerea primului capăt de cerere ar fi fost una exclusiv formală sau deosebit de simplă, condiţii în care nici onorariul de avocat nu a fost considerat de către Curte ca fiind unul disproporţionat.

II. Apelul declarat de reclamantă-pârâtă SOCIETATEA DE PRODUCERE A ENERGIEI ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE "A." S.A.

1. Prima critică priveşte soluţia de respingere a capătului de cerere privind obligarea apelantelor-pârâte la plata penalităţilor de întârziere.

Astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, dar şi a solicitării expuse în cadrul apelului, apelanta-reclamantă a solicitat trei tipuri de penalităţi, după cum urmează:

A. penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, aferente neîndeplinirii obligaţiei de depunere a raportului de audit a investiţiilor aferente anului investiţional nr. 3 (2009), conform art. 12.3 din contract, calculate la suma de 76.178,67 euro;

B. penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, aferente neîndeplinirii obligaţiei de depunere a garanţiei de bună execuţie pentru anul investiţional 4 (2010), conform dispoziţiilor art. 13.5 din contract, calculate la suma de 79.925 euro;

C. penalitatea de 65%, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de depunere a documentelor justificative aferente efectuării investiţiilor, din procesul de urmărire postprivatizare, conform art. 8.16 din contract, raportat la art. 8.14, coroborat cu art. 12.2 teza a doua din contract, calculate la suma de 976.616,55 euro.

Dintre toate aceste categorii de penalităţi, prima instanţă a reţinut că nu pot face obiectul solicitării decât cele referitoare la neîndeplinirea obligaţiei de a prezenta, la începutul fiecărui an investiţional, o scrisoare de garanţie bancară. Însă, contrar susţinerilor apelantei-reclamante, această reţinere nu este consecinţa unei greşite interpretări a cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, ci o corectei aplicări a prevederilor art. 15.2 din contract.

Conform art. 15.2 din contract, cumpărătorul se obligă să plătească vânzătorului, în cazul desfiinţării contractului, pe cale convenţională sau judiciară, pentru prejudiciile cauzate vânzătorului, daune-interese constituite din penalităţile datorate ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale pentru care a avut loc desfiinţarea contractului.

Cât timp desfiinţarea contractului a avut loc ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de-a prezenta la începutul fiecărui an investiţional o scrisoare de garanţie bancară, iar această desfiinţare a făcut obiectul expres al solicitării de constatare a reclamantei, în mod corect s-a reţinut că în sfera de aplicare a prevederilor art. 15.2 nu se pot include decât aceste penalităţi, şi nu şi celelalte (menţionate anterior la lit. A) şi C).

În final, Curtea a reţinut că, deşi critica este nefondată, în contextul în care prima instanţă a analizat totuşi temeinicia fiecărei solicitări/respectiv a fiecărui tip de penalitate solicitată, o astfel de critică apare ca fiind una irelevantă.

În consecinţă, a fost supusă controlului judiciar soluţia adoptată de către prima instanţă raportat la fiecare categorie de penalităţi, prin prisma argumentelor invocate de către apelanta-reclamantă.

A. Penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, aferente neîndeplinirii obligaţiei de depunere a raportului de audit a investiţiilor aferente anului investiţional nr. 3 (2009), conform art. 12.3 din contract, calculate la suma de 76.178,67 euro.

Conform art. 12.1 din contract, cumpărătorul (în speţă apelantele-pârâte) s-au obligat să efectueze investiţii pentru dezvoltare, reabilitare şi modernizare în valoare de 1.200.000 euro, eşalonate pentru fiecare an investiţional conform anexei 3 la contract.

Totodată, potrivit art. 12.2 din contract, cumpărătorul avea obligaţia de-a prezenta în termen de 30 de zile de la data împlinirii termenelor scadente prevăzute în oferta şi în anexa 3 la contract un certificat emis de către o firmă specializată de audit, din care să rezulte valoarea investiţiilor efectuate, obiectul acestora, faptul că sursele utilizate pentru efectuarea investiţiilor sunt în conformitate cu prevederile legale şi faptul că investiţiile au fost efectuate în mod corespunzător în contabilitatea cumpărătorului.

S-a reţinut de către prima instanţă că termenul pentru depunerea raportului de audit a investiţiilor aferente anului investiţional nr. 3 (2009) a fost data de 31.01.2010, precum şi faptul că, din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză, acest raport a fost primit de către reclamantă la data de 29.01.2010, respectiv înainte de data împlinirii scadenţei.

Conform art. 12.3 din contract, în cazul prezentării cu întârziere a documentaţiei prevăzute la art. 12.2 (respectiv a raportului de audit), cumpărătorul va plăti vânzătorului penalităţi de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere.

Rezultă astfel că, ceea ce clauza invocată ca temei juridic de către reclamantă urmăreşte să sancţioneze, este îndeplinirea cu întârziere de către pârâte a obligaţiei de-a depune raportul de audit pentru fiecare an investiţional, iar în speţă nu există o astfel de întârziere (depunerea raportului de audit în termen nefiind contestată, ca împrejurare de fapt, de către apelanta reclamantă).

Faptul că în acest raport de audit se menţionează că în cursul anului 2009 s-au efectuat investiţii de 15.936,34 euro, în timp ce investiţiile trebuiau să fie în cuantum de 287.500 euro, nu atrage incidenţa art. 12.3 din contract, întrucât prin această clauză penală nu s-a urmărit să fie sancţionată neîndeplinirea obligaţiei de-a efectua investiţiile în cuantumul prevăzut în contract, ci neîndeplinirea obligaţiei de a depune raportul de audit în termen (clauza penală fiind prevăzută exclusiv pentru întârzierea la executare).

Pentru garantarea îndeplinirii obligaţiei prevăzute la art. 12.1 (respectiv efectuarea investiţiilor în cuantumul prevăzut de contract pentru fiecare an investiţional), cumpărătorul s-a obligat să constituie o scrisoare de garanţie bancară pentru o valoare egală cu valoarea investiţiilor asumate pentru fiecare an investiţional.

Prin urmare, în ipoteza în care investiţiile atestate de respectivul raport de audit nu erau cele asumate prin contract, apelanta-reclamantă avea posibilitatea de a executa scrisoarea de garanţie bancară. Cu alte cuvinte, pentru neîndeplinirea obligaţiei de a efectua investiţiile în cuantumul convenit, apelanta reclamantă nu avea dreptul de-a solicita penalităţi de întârziere în baza art. 12.3 din contract, ci avea posibilitatea să se îndestuleze prin executarea scrisorii de garanţie.

B. Penalităţile de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, aferente neîndeplinirii obligaţiei de depunere a garanţiei de bună execuţie pentru anul investiţional 4 (2010), conform dispoziţiilor art. 13.5 din contract, calculate la suma de 79.925 euro;

Conform art. 13.5, contractul se desfiinţează de drept, fără a fi necesară punerea în întârziere şi fără orice formalitate prealabilă, dacă la împlinirea termenului de predare a scrisorii de garanţie bancară plus 15 zile cu penalităţi de 0,1% calculate pentru fiecare zi de întârziere, cumpărătorul nu prezintă vânzătorului scrisoarea de garanţie bancară pentru anul investiţional în curs. Vânzătorul se obligă să notifice în scris cumpărătorul cu privire la data de începere a aplicării penalităţilor de întârziere.

Din cuprinsul acestor prevederi contractuale rezultă că, pentru neîndeplinirea obligaţiei de prezentare a scrisorii de garanţie bancară, vânzătorul poate solicita desfiinţarea contractului în temeiul pactului comisoriu de gradul IV (fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalităţi) şi poate solicita penalităţi de întârziere (sub condiţia notificării cumpărătorului cu privire la data de începere a aplicării penalităţilor de întârziere).

În speţă, apelanta reclamantă s-a prevalat de aplicarea pactului comisoriu, contractul de vânzare cumpărare fiind desfiinţat pentru neîndeplinirea obligaţiei de depunere a garanţiei de bună execuţie pentru anul investiţional 4 (2010) încă de la data de 23.11.2010 (aspect reţinut de prima instanţă şi necontestat de părţi).

Însă, în ceea ce priveşte solicitarea de plată a penalităţilor de întârziere, apelanta-reclamantă nu a notificat apelantele-pârâte, astfel cum prevăd în mod expres prevederile art. 13.5 din contract, teza finală.

Tribunalul a apreciat în mod corect această solicitare ca neîntemeiată în considerarea faptului că reclamanta nu a făcut dovada punerii în întârziere, conform art. 13.5 din contract prin adresarea unei notificări, care trebuia să cuprindă şi data de la care începeau să curgă penalităţile de întârziere, şi nu a faptului că acestea ar putea fi cerute doar pentru o perioadă de 15 zile.

Contrar susţinerilor apelantei-reclamante, această notificare nu are semnificaţia unei simple înştiinţări, ci a comunicării intenţiei reclamantei de-a solicita aceste penalităţi, respectiv a punerii în întârziere cu privire la neîndeplinirea obligaţiei. Astfel cum a reţinut prima instanţă, această punere în întârziere era necesară datorită acordului de voinţă al părţilor exprimat în mod expres prin art. 13.5 din contract, în condiţiile în care apelantele-pârâte nu erau de drept în întârziere, având în vedere că obligaţia neîndeplinită nu era o obligaţie de a da (ipoteză în care această notificare nu ar fi fost necesară, apelantele-pârâte fiind de drept în întârziere conform art. 43 Codul comercial), ci o obligaţie de a face. Or, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor de a face, conform art. 1079 C. civ., punerea în întârziere este obligatorie pentru angajarea răspunderii contractuale, cu atât mai mult cu cât şi intenţia expresă a părţilor a fost în acest sens.

Cât timp o astfel de notificare nu a fost transmisă anterior desfiinţării contractului, rezultă că nici apelanta-reclamantă nu este îndreptăţită a solicita aceste penalităţi.

În această ordine de idei, Curtea a considerat că punerea în întârziere a apelantelor-pârâte, odată cu formularea cererii de chemare în judecată, la care se face referire în apel, nu ar putea produce efecte retroactive, întrucât această notificare marchează momentul de la care încep să curgă aceste penalităţi. Pe de altă parte, nici nu pot fi calculate penalităţi din momentul formulării cererii de chemare în judecată (22.11.2011), din moment ce contractul a fost desfiinţat încă de la data de 23.11.2010 (ca urmare a invocării de către apelanta-reclamantă a pactului comisoriu de gardul IV).

C. Penalitatea de 65%, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de depunere a documentelor justificative aferente efectuării investiţiilor din procesul de urmărire postprivatizare, conform art. 8.16 din contract, raportat la art. 8.14, coroborat cu art. 12.2 teza a doua din contract, calculate la suma de 976.616,55 euro.

Conform art. 8.14, cumpărătorul se obligă să prezinte vânzătorului documentele solicitate în mod expres de către acesta în procesul de urmărire postprivatizare şi să permită accesul deplin al acestuia în incinta activelor, în vedere verificării stării acestora.

În cazul nerespectării acestei obligaţii, cumpărătorul poate fi obligat la plata unei penalităţi de 65% din preţul de cumpărare, potrivit art. 8.14.

Art. 12.2 din contract prevede obligaţia cumpărătorului de a prezenta raportul de audit, însoţit de toate documentele justificative care au stat la baza întocmirii acestora.

În speţă însă, apelanta-reclamantă nu a dovedit că ar fi solicitat apelantelor-pârâte în mod expres predarea unor documente de care aceasta ar fi avut nevoie în procesul de urmărire postprivatizare, altele decât raportul de audit (obligaţie pentru neîndeplinirea căreia contractul prevede o sancţiune separată).

Totodată, din cuprinsul probelor administrate în cauză, nu rezultă că apelanta-reclamantă ar fi formulat o solicitare de acces în vederea verificării activelor, iar apelantele-pârâte s-ar fi opus unei astfel de solicitări, astfel încât să poată fi obligată la plata unei penalităţi deloc neglijabile de 65% din preţul contractului.

În aceste condiţii, Curtea a apreciat că nu este incidentă în cauză niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 8.14 din contract, pe care art. 8.16 să le sancţioneze.

Pe de altă parte, după cum în mod just a reţinut şi prima instanţă, apelantele-pârâte nu pot fi sancţionate în temeiul acestor prevederi contractuale pentru neîndeplinirea obligaţiei de a depune raportul de audit/scrisoarea de garanţie bancară, pentru care art. 8.14-8.16 din contract, respectiv art. 13 din contract prevăd sancţiuni separate.

În această interpretare, ar apărea într-adevăr că vânzătorul ar fi îndreptăţit la o dublă reparaţie pentru neîndeplinirea acestor obligaţii, în condiţiile în care nu acesta este scopul avut în vedere de către părţi prin contract.

Contrar susţinerilor apelantei-reclamante, art. 8.14 şi 8.16 nu se interpretează prin coroborare cu art. 12.2 teza a doua din contract, ci urmăreşte să sancţioneze cumpărătorul pentru nedepunerea altor documente decât cele avute în vedere de art. 12.2 (pentru care contractul prevede o sancţiune separată), pe care cumpărătorul să refuze să le predea vânzătorului în pofida unei cereri exprese a acestuia, ipoteză inexistentă însă în prezenta cauză.

2. Cea de-a doua critică priveşte soluţia de obligare a apelantei-reclamante A. S.A. la suportarea cheltuielilor de judecată către pârâta E..

S-a reţinut astfel, că prima instanţă a obligat reclamanta să plătească pârâtei, care a formulat cererea de chemare în garanţie, cheltuieli de judecată în cuantum de 39.476 RON taxe de timbru şi 15.230 euro onorariu avocat.

Totodată, Curtea a constatat că, în fapt, prin cererea de chemare în garanţie formulată de apelanta-pârâtă E., aceasta din urmă solicita, ca în ipoteza obligării sale în calitate de pârât la plata vreunei sume de bani cu titlu de penalităţi de întârziere către reclamantă, celelalte pârâte să fie obligate să îi achite acesteia contravaloarea sumei de bani la care ar fi putut fi obligată.

Având în vedere că, în fapt, capătul de cerere prin care reclamanta solicita plata penalităţilor de întârziere a fost respins ca neîntemeiat, cererea de chemare în garanţie a fost respinsă ca rămasă fără obiect.

Este incontestabilă astfel legătura de dependenţă dintre cererea principală şi cererea de chemare în garanţie, în sensul că respingerea cererii principale a determinat la rândul său respingerea cererii de chemare în garanţie ca rămasă fără obiect.

În acest context, Curtea a reţinut că formularea cererii de chemare în garanţie a fost determinată în mod direct de introducerea cererii de chemare în judecată; prin urmare, singura parte culpabilă de iniţierea procesului şi de apariţia celorlalte cereri incidentale în cadrul procesului pendinte este reclamanta, culpa procesuală aparţinând acesteia, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ. datorită faptului că a pierdut procesul.

În considerarea acestui raţionament, Curtea a apreciat că, sub aspectul culpei procesuale, nu are relevanţă faptul că reclamanta nu a făcut parte din cadrul procesual pasiv al cererii de chemare în garanţie; de altfel, pârâtele din cererea de chemare în garanţie (aceleaşi ca şi pârâtele din cererea de chemare în judecată) nu au nicio culpă procesuală, acestea fiind chemate în judecată la aceeaşi iniţiativă a reclamantei.

Totodată, partea care a pierdut procesul nu este nici apelanta-pârâtă E., întrucât cererea de chemare în garanţie nu a fost respinsă ca neîntemeiată, ci drept rămasă fără obiect, ca urmare a respingerii cererii principale sub aspectul solicitării de obligare a pârâtelor la plata penalităţilor de întârziere.

De asemenea, Curtea a considerat că nu i se poate imputa apelantei-pârâte E., în calitate de titulară a cererii de chemare în garanţie, formularea unei astfel de cereri în cadrul procesului promovat de către reclamantă; dimpotrivă, partea chemată în judecată este în totalitate îndreptăţită de a formula o astfel de cerere, în vederea lămuririi situaţiei juridice litigioase în cadrul aceluiaşi proces, avantajele alegerii acestei căi procesuale fiind incontestabile.

Cât timp legea pune la dispoziţia părţii interesate dreptul de a formula cererea de chemare în garanţie, un astfel de drept nu poate fi interpretat ca o sancţiune împotriva acestei părţi, prin obligarea sa de a suporta propriile cheltuieli de judecată, generate de formularea unei astfel de cereri.

În acest context, Curtea a reiterat faptul că formularea acestei cereri de chemare în garanţie a fost determinată în mod direct de formularea cererii de chemare în judecată, şi cât timp apelantei-pârâte E. nu i se poate reţine nicio culpă procesuală, iar o astfel de culpă nu poate fi reţinută nici în sarcina celorlalte pârâte, singura parte aflată în culpă procesuală, respectiv apelanta reclamantă, care va fi obligată la plata tuturor cheltuielilor de judecată generate de procesul pe care l-a iniţiat şi l-a pierdut, inclusiv a cheltuielilor aferente cererii de chemare în garanţie.

Referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate cu titlu de onorariu avocat, Curtea a reţinut că acesta a fost în cuantum de 30.461,65 euro, fiind solicitat atât pentru asigurarea asistenţei juridice necesare pentru susţinerea întâmpinării, cât şi pentru formularea cererii de chemare în garanţie.

Întrucât o delimitare exactă a muncii îndeplinite de avocat în raport de cele două dimensiuni ale apărării pârâtei E. nu a fost posibilă, onorariul solicitat a fost considerat ca fiind datorat în mod egal atât pentru susţinerea întâmpinării cât şi pentru susţinerea cererii de chemare în garanţie, reclamanta fiind obligată a suporta doar jumătate din acest onorariu, respectiv cel aferent susţinerii cererii de chemare în garanţie.

În acest context, Curtea a considerat că soluţia adoptată de prima instanţă este una justă, în condiţiile în care nici nu se poate susţine că asigurarea asistenţei juridice pentru redactarea/susţinerea întâmpinării ar fi presupus un volum de muncă net superior celui necesar pentru redactarea/susţinerea cererii de chemare în garanţie.

În ceea ce priveşte dovezile administrate sub aspectul onorariului solicitat, prima instanţă a avut în vedere înscrisurile justificative depuse de către apelanta-pârâtă E. la dosar, fiind suplimentată în apel administrarea probei cu înscrisuri relativ la acest aspect, date fiind motivele de apel ale reclamanatei.

Referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate cu titlu de onorariu avocat, Curtea a apreciat că acesta nu este unul disproporţionat, în raport de criteriile avute în vedere de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv valoarea pricinii şi munca îndeplinită de avocat.

În ceea ce priveşte valoarea pricinii, raportat la valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, Curtea a considerat că un onorariu în cuantum de 15.230 euro, raportat la valoarea pretenţiilor părţii adverse de 1.132.720,22 euro nu poate fi considerat ca fiind disproporţionat.

Referitor la munca îndeplinită de avocat, aceasta nu poate fi apreciată din prisma unui singur aspect, şi anume cea a reprezentării în faţa instanţei de judecată, fiind avute în vedere toate activităţile întreprinse de către avocat, constând în pregătirea/depunerea actului de procedură/susţinerea cererii/pregătirea probatoriului, acordarea consultanţei, dar şi importanţa intereselor financiare ale clientului reprezentat. De altfel, şi din cuprinsul defăşurătoarelor depuse la dosar de către apelanta-pârâtă rezultă că pregătirea apărării în cadrul dosarului, inclusiv sub aspectul susţinerii cererii de chemare în garanţie, a fost una laborioasă, aspecte în raport de care onorariul acordat de prima instanţă nu apare ca fiind unul disproporţionat.

3. Cea de-a treia critică priveşte reducerea de către prima instanţă a cheltuielilor de judecată acordate apelantei-reclamante.

Sub acest aspect, Curtea a reţinut că reducerea onorariului acordat reclamantei de către prima instanţă (în cuantum de 140.514,66 RON) s-a realizat în considerarea soluţiei de admitere în parte a pretenţiilor acesteia, întrucât din cele trei capete ale cererii de chemare în judecată au fost admise doar primele două (respectiv cel principal de constatare a desfiinţării contractului şi cel accesoriu de repunere a părţilor în situaţia anterioară), fiind respins capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata penalităţilor de întârziere.

De altfel, această soluţie a fost validată inclusiv prin exercitarea controlului judiciar de către instanţa de apel.

Rezultă astfel că soluţia de reducere a cuantumului cheltuielilor de judecată s-a adoptat în urma aplicării dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ., conform căruia, când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa apreciază în ce măsură fiecare dintre ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

III. În ceea ce priveşte apelul incident formulat de pârâta E., Curtea a reţinut că prin acesta s-a urmărit repunerea în discuţie a cererii de chemare în garanţie, respinsă de către prima instanţă ca rămasă fără obiect.

Astfel, pârâta a declarat apel incident, solicitând ca în cazul în care s-ar admite apelul reclamantei A. S.A., iar pârâta E. ar cădea în pretenţii, să fie admisă şi cererea de chemare în garanţie cu consecinţa obligării chemaţilor în garanţie B., C. şi C. la plata, în solidar, către apelanta-pârâtă E. a întregii sume la care aceasta din urmă ar putea fi obligată.

Având în vedere că apelul principal formulat de către reclamanta A. S.A. a fost apreciat ca nefondat, astfel încât apelanta-pârâtă E. nu a căzut în pretenţii, analizarea apelului incident nu se mai impune (având în vedere legătura de dependenţă dintre cele două apeluri), considerente pentru care, în lipsa unui folos practic ce ar putea fi urmărit în prezent de către apelanta-pârâtă E., apelul acestei părţi a fost respins ca rămas fără interes.

Totodată, având în vedere că ceea ce a generat formularea apelului incident a fost apelul principal formulat de către reclamanta A. S.A., iar neanalizarea pe fond a acestuia s-a datorat soluţiei de respingere a acestui apel principal, Curtea a obligat apelanta reclamantă-pârâtă A. S.A. la plata către apelanta-pârâtă E. a sumei de 109.331,45 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii reclamanta SOCIETATEA DE PRODUCERE A ENERGIEI ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE "A." S.A. a declarat recurs.

Un prim motiv de recurs vizează faptul că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, respectiv a contractului nr. x/20.11.2006, instanţa schimbând înţelesul vădit neîndoielnic al clauzelor cuprinse în art. 12.2, art. 12.3, art. 13.5 şi art. 8.16 din contract - art. 304 pct. 8 din vechiul C. proc. civ.

Preliminar, recurenta arată că penalităţile au fost cerute în cadrul unui capăt de cerere distinct, întemeiat pe dispoziţiile art. 8.16, art. 12.2, art. 12.3 şi art. 13.5 din contract, având un alt temei decât desfiinţarea contractului, cauza solicitării penalităţilor fiind neîndeplinirea obligaţiilor stipulate în aceste articole.

Cele trei categorii de penalităţi solicitate nu au valorea unor daune interese datorate ca efect al desfiinţării contractului, ci ele constituie daune moratorii datorate pentru numărul total de zile de întârziere, respectiv clauză penală în cuantum de 65% din preţul contractului pentru neîndeplinirea obligaţiei asumate.

Aceste penalităţi nu sunt datorate în urma desfiinţării contractului, ele fiind scadente de fapt înainte de acest eveniment, reprezentând sume la care recurenta este îndreptăţită şi în lipsa desfiinţării contractului, motiv pentru care, ele nu pot fi încadrate în art. 15.2 din contract, întrucât ar echivala cu schimbarea, în mod inadmisibil, a temeiului juridic al capătului trei al cererii de chemare în judecată, indicat în cuprinsul acţiunii.

Ca atare, dispoziţiile art. 15.2 din contract nu constituie dispoziţii speciale, care ar limita dreptul recurentei de a solicita penalităţi, ci reglementează o situaţie juridică anume, a cărei valorificare nu exclude coexistenţa, în cadrul unei acţiuni, cu o altă situaţie juridică, ce are un izvor contractual distinct.

Cu privire la art. 12.2 şi art. 12.3 din contract, recurenta arată că instanţa, interpretând în mod greşit conţinutul acestei clauze, schimbându-i înţelesul vădit neîndoielnic, a lipsit de forţă, finalitate şi eficacitate juridică sancţiunea prevăzută în contract.

În soluţionarea apelului, instanţa a interpretat clauza art. 12.3 din contract în sensul literal al termenilor şi nu în spiritul voinţei reale a părţilor, a logicii juridice pentru care părţile au prevăzut o astfel de sancţiune, a producerii efectelor juridice şi fără a se raporta la conţinutul integral al clauzei art. 12.2, care reglementează obligaţia ce face obiectul sancţionării.

Astfel, instanţa de apel a interpretat clauza art. 12.3 în sensul în care simpla depunere a act scris intitulat "raport de audit" până la data de 31.01.2010 este suficientă pentru ca obligaţia să fie considerată îndeplinită pentru anul investiţional 3.

Instanţa a interpretat art. 12.3 din contract fără a se raporta la conţinutul obligaţiei pentru care este incidentă această sancţiune, astfel cum aceasta a fost reglementată în mod clar şi neechivoc în cadrul art. 12.2.

Ca atare, sancţiunea de 0,1% penalităţi pentru fiecare zi de întârziere are ca obiect neîndeplinirea obligaţiei de certificare a realizării investiţiilor pentru anul investiţional 3, printr-un raport de audit care să ateste realizarea conformă a investiţiilor la nivelul tranşei investiţionale prevăzute în mod expres în cuprinsul anexei 3 la contract.

Logica juridică pentru care părţile au stipulat clauza art. 12.3 din contract a fost reprezentată de crearea unui mecanism de sancţionare pentru neefectuarea investiţiilor la nivelul tranşei asumate pentru anul respectiv.

Prin interpretarea pe care instanţa de apel o dă clauzei art. 12.3 din contract, simpla depunere a unui act scris denumit "raport de audit", independent de conţinutul său, ar putea înlătura aplicarea acestei sancţiuni.

Instanţa de apel, în justificarea interpretării pe care o dă art. 12.3 din contract, a reţinut că, pentru garantarea obligaţiei de efectuare a investiţiilor, s-a prevăzut constituirea unei scrisori de garanţie bancară la nivelul valorii tranşei investiţionale din anul respectiv.

Prin această argumentare, instanţa de apel a omis un element juridic esenţial, anume faptul că art. 12.3 din contract constituie un mecanism de sancţionare, pe când articolul care prevede constituirea scrisorii de garanţie bancară reprezintă un mecanism de garantare, fiind astfel în prezenţa a două obligaţii distincte, cea de certificare a efectuării investiţiilor prin depunerea unui raport de audit şi cea de constituire a scrisorii de garanţie bancară.

Totodată, recurenta învederează faptul că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut împrejurarea că nu ar fi contestat depunerea raportului de audit în termen, în condiţiile în care a învederat că, pentru ca depunerea raportului de audit să fie valabil făcută în termen şi să aibă efectele cerute de contract, acest înscris trebuia să certifice realizarea investiţiilor la nivelul sumei de 287.500 euro, pe când raportul de audit depus de societatea B. consemnează valoarea de 15.936,34 euro.

Depunerea raportului de audit la data de 29.01.2010 nu reprezintă o depunere valabilă, conform scopului pentru care a fost instituită această obligaţie, întrucât nu certifică îndeplinirea obligaţiei de realizare a investiţiilor pentru anul investiţional 3.

Această depunere reprezintă întocmai dovada neîndeplinirii obligaţiei de realizare a investiţiilor la nivelul tranşei investiţionale asumate.

Dispoziţiile contractuale ale art. 12.2 au prevăzut depunerea raportului de audit aferent anului investiţional 3, anul 2009, pentru a certifica realizarea investiţiilor în cuantumul asumat, respectiv în cuantum de 287.500 euro până la termenul limită de 30 de zile de la finele anului investiţional şi nu doar o depunere a unui înscris denumit "raport de audit" .

Instanţa a interpretat în mod greşit conţinutul clauzei menţionate la art. 13.5 din contract, schimbându-i înţelesul vădit neîndoielnic.

Termenul de 15 zile din cuprinsul art. 13.5 nu constituie perioada pentru care se percep penalităţi, ci un termen de graţie, suplimentar termenului prevăzut la art. 13.3 din contract.

Teza finală a art. 13.5 nu reprezintă o clauză de punere în întârziere cu privire la curgerea penalităţilor, ci o obligaţie de informare cu privire la data de începere a aplicării penalităţilor, obligaţie îndeplinită prin convocarea la conciliere, pârâtele fiind informate asupra faptului că penalităţile se percep de la data scadenţei.

Mecanismul punerii în întârziere, conform reglementării legale şi explicaţiilor doctrinare de specialitate, este legat de îndeplinirea unei obligaţii care atrage aplicarea unei anumite sancţiuni şi nu de aplicarea respectivei sancţiuni. Prin urmare, în speţa de faţă, atâta timp cât pentru obligaţia care atrage aplicarea sancţiunii de penalităţi, pârâtele sunt de drept în întârziere, conform art. 13.5 teza 1 din contract, sancţiunea penalităţilor este incidentă fără punere în întârziere.

Instanţa de apel a aplicat un mecanism juridic care este contrar dispoziţiilor contractuale, considerând faptul că pentru curgerea penalităţilor ar fi necesară punerea în întârziere, în condiţiile în care în cuprinsul clauzei menţionate la art. 13.5 se stipulează în mod clar faptul că pentru neîndeplinirea obligaţiei de constituire a garanţiei, cumpărătorul este de drept în întârziere la 15 zile de la termenele stipulate în art. 13.2 şi 13.3.

Obligaţia de constituire a scrisorii de garanţie bancară aferentă anului investiţional 4 este neîndeplinită, astfel cum s-a constatat prin hotărârea primei instanţe, rămasă definitivă şi irevocabilă cu privire la constatarea desfiinţării contractului pentru acest motiv. Obligaţia fiind neîndeplinită, iar pârâtele fiind de drept în întârziere la momentul neîndeplinirii acesteia, recurenta apreciază că este îndreptăţită să perceapă penalităţi, a căror dată de început a aplicării lor este reprezentată de data scadenţei, astfel cum pârâtele au fost informate prin convocarea la conciliere.

Cu privire la sancţiunea ce face obiectul art. 8.16 din contract, instanţa a interpretat în mod greşit conţinutul acestei clauze, schimbându-i înţelesul vădit şi neîndoielnic.

Urmărirea şi controlul postprivatizare din partea A. S.A. se realiza conform art. 8.14 coroborat cu art. 12.2 teza finală din contract, prin verificarea şi agrearea documentelor justificative ce urmau să stea la baza auditării investiţiilor.

Astfel, documentele justificative din procesul de urmărire postprivatizare, ce urmau să fie auditate în vederea certificării realizării investiţiilor, sunt solicitate în mod expres chiar prin cuprinsul contractului, conform art. 12.2 teza finală.

Având în vedere că aceste documente trebuia depuse spre verificare şi aprobare către recurentă, fiind solicitate de vânzător în mod expres prin contract, iar pârâtele nu şi-au îndeplinit această obligaţie, devin incidente dispoziţiile art. 8.16, raportat la art. 12.2 teza finală, coroborat cu art. 8.14 teza 1 din contract.

În susţinerea motivelor de recurs ce vizează nelegalitatea hotărârii decurgând din încălcarea formei legale prevăzute sub nulităţii conform art. 105 alin, 2 C. proc. civ., raportat la art. 274 alin. (1)-(2) din acelaşi cod (art. 304 pct. 5), precum şi nelegalitatea hotărârii prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanţa acordând mai mult decât a fost cerut, recurenta a invocat următoarele argumente:

Prin apelul formulat împotriva sentinţei nr. 1215/2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, A. S.A. a criticat hotărârea instanţei de fond atât sub aspectul (i) obligării societăţii la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de titularul cererii de chemare în garanţie, cât şi sub aspectul (ii) cuantumului cheltuielilor solicitate de titularul cererii de chemare în garanţie - societatea E..

În mod nelegal instanţa de apel a înlăturat criticile aduse de A. S.A

Dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., care permit obligarea părţii căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată efectuate de cealaltă parte din proces, au la bază principiului răspunderii civile delictuale, respectiv dispoziţiile art. 998 - 999 din vechiul C. civ.

În speţă, instanţele de fond au nesocotit dispoziţiile art. 998-999 din vechiul C. civ., pronunţând şi validând ulterior o hotărâre de obligare a recurentei la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de titularul cererii de chemare în garanţie, deşi nu erau îndeplinite condiţiile de atragere a răspunderii civile delictuale.

Cerinţa existenţei faptei ilicite nu este îndeplinită.

Raportat la dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cerinţa statuată de legiuitor pentru crearea premisei de obligare a părţii la suportarea cheltuielilor ocazionate adversarului în procesul existent, este ca respectiva parte să piardă procesul, această pierdere a procesului reprezentând, în esenţă, fapta ilicită ce generează atragerea răspunderii civile delictuale.

Dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. vizează situaţia cadru, în care procesul înseamnă un singur raport juridic dedus analizei, generat de cererea de chemare în judecată.

În speţa dedusă judecăţii, instanţa este învestită cu judecarea concomitentă a 3 raporturi procesuale distincte, motiv pentru care, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. trebuie făcută distinct, pe fiecare din aceste raporturi.

A. S.A. nu a pierdut şi nu avea cum să piardă procesul în care E. a învestit instanţa prin formularea cererii de chemare în garanţie, câtă vreme nu este parte a acestui proces.

Calitatea procesuală pasivă în procesul generat prin depunerea cererii de chemare în garanţie o deţin societăţile B. S.R.L., C. S.A. şi C..

Curtea de apel a considerat că nu este necesar ca A. S.A. să fie parte în raportul juridic dedus analizei prin cererea de chemare în garanţie, fiind suficient că acesta cerere a fost determinată în mod direct de introducererea cererii de chemare în judecată, fapt ce contravine dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., cu aplicabilitate în speţă, instanţa neindicând un text de lege ce legitimează o astfel de concluzie.

Faptul că între cererea de chemare în judecată şi cererea de chemare în garanţie există o strânsă legătură, nu face ca cele două raporturi procesuale să se suprapună până la confuziune, pentru ca în acest fel, reclamanta din cererea de chemare în judecată, respinsă parţial, să suporte cheltuielile de judecată efectuate de titularul cererii de chemare în garanţie respinse.

Astfel cum prevăd dispoziţiile art. 60 C. proc. civ., "Partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul când ar cădea în pretenţiuni cu o cerere în garanţie sau în despăgubire"'.

Prin formularea de la art. 60 C. proc. civ., legiuitorul a oferit părţii posibilitatea de a-şi alege atitudinea procesuală, respectiv de formulare a cererii de chemare în garanţie în cadrul procesului deja pornit sau pe cale separată, fireşte, în considerarea specificului speţei.

Raportat la probatoriul administrat în prezentul dosar, recurenta solicită să se constate că societatea E. cunoştea de la început faptul că, în cazul în care cererea de chemare în judecată era admisă, orice pretenţie din partea A. S.A., la care aceasta ar fi putut fi obligată, urma a fi suportată de pârâtele B. şi C., dovadă în acest sens constituind-o înscrisurile pe care E. le-a depus la dosarul cauzei în susţinerea cererii sale.

Demersul de formulare a cererii în cadrul acestui dosar a reprezentat o dublare din partea societăţii E. a garanţiei pe care aceasta o avea deja de la societăţile chemate în garanţie.

Deşi E. putea, în baza garanţiilor pe care deja le avea din partea pârâtelor B. şi C., să aştepte soluţionarea procesului şi abia mai apoi să se îndrepte, dacă era cazul, împotriva acestora, societatea a ales să îşi asume riscul respingerii cererii sale, aşadar şi consecinţele ce derivă din această respingere.

Ca atare, raportat la dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., culpa procesuală în formularea cererii de chemare în garanţie în cadrul dosarului nr. x/2011 revine exclusiv pârâtei E., aceasta urmând să suporte riscul acestei atitudini procesuale, prin suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de formularea cererii.

Deşi a fost indicată practică judiciară în sensul celor susţinute, instanţa de apel s-a aplecat asupra hotărârilor în mod sumar, limitându-se la a preciza că nu a fost invocată decât o decizie de speţă şi nu o practică judiciară constantă, fără a prezenta motivele pentru care criticile aduse se impuneau a fi înlăturate.

Cu privire la legătura de cauzalitate directă între fapta ilicită şi prejudiciul produs, câtă vreme A. S.A. nu este parte a raportului procesual generat de cererea de chemare în garanţie, o astfel de legătură de cauzalitate directă nu poate exista.

Singurul raport în cadrul căruia A. S.A. putea fi obligată în mod direct să achite cheltuieli de judecată societăţii E., era cel generat de cererea de chemare în judecată, în cadrul căruia această societate avea calitate de pârâtă, cheltuielile aferente acestui raport fiind însă respinse de instanţa de fond, fără ca această soluţie să formeze obiectul unei critici din partea pârâtei în calea de atac.

În ceea ce priveşte stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată (reprezentate de onorariul de avocat), reţinute de instanţa de fond în sarcina reclamantei şi menţinute ulterior de instanţa de apel, este nesocotit flagrant principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil, stabilindu-se contrar dovezilor existente şi voinţei părţii, că onorariul aferent cererii de chemare în garanţie este egal cu onorariul aferent apărărilor pe cererea de chemare în judecată.

Considerentele instanţei, în sensul că nu a fost posibilă o delimitare între munca îndeplinită de avocatul societăţii E. pe fiecare din cele două dimensiuni ale apărării, dincolo de faptul că este lipsită de suport probator (aspect ce nu mai poate fi supus analizei instanţei de recurs), contravine în mod flagrant principiului disponibilităţii.

Câtă vreme societatea E. nu a indicat în mod expres care este valoarea onorariului solicitat pe fiecare din cele două "paliere" ale reprezentării juridice de care a beneficiat în cauză, ba mai mult, din rapoartele de lucru ale reprezentantului său convenţional transpare o disproporţie vădită de valoare între prestaţiile efectuate pentru activitatea de apărare împotriva pretenţiilor din cererea de chemare în judecată şi cele efectuate pentru activitatea aferentă cererii de chemare în garanţie, soluţia pronunţată de instanţa de apel de împărţire în mod egal a onorariului şi de acordare a jumătate din acesta ca fiind aferent cereri de chemare în garanţie, este nelegală.

În raport de principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil, E. a pretins un anumit onorariu pentru cererea de chemare în judecată (corespondent activităţilor menţionate în rapoartele de lucru/desfaşurătoarele facturilor emise) şi un aumit onorariu pentru cererea de chemare în garanţie (corespondent activităţilor menţionate în acest sens în rapoartele de lucru/desfaşurătoarele facturilor emise).

Câtă vreme valoarea onorariului aferent activităţii depuse în legătură cu cererea de chemare în garanţie, astfel cum aceasta a fost relevată de analiza rapoartelor de lucru este net inferioară valorii acordate de instanţă, ne aflăm în situaţia în care s-a acordat părţii mai mult decât aceasta, în mod efectiv, a pretins şi probat.

Prin procedarea de o asemenea manieră, deşi probatoriul administrat dovedea în mod evident contrariul, decizia pronunţată în apel este criticabilă şi sub aspectul dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

O altă critică vizează maniera în care instanţa de apel a făcut interpretarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în contextul în care, valoarea cheltuielilor de judecată efectiv cerută şi dovedită de E., conform rigorilor art. 274 alin. (2) C. proc. civ., este net inferioară valorii acordate de instanţă.

În considerarea aceloraşi argumente expuse în cuprinsul criticii formulate cu privire la soluţia de obligare a recurentei la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de titulara cererii de chemare în garanţie, aceasta critică şi obligarea la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de societatea E. în apel, solicitând constatarea încălcării de către instanţa de apel a dispoziţiilor substanţiale prevăzute de art. 998-999 C. civ. şi a dispoziţiilor procedurale reglementate de art. 274 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs ce priveşte nelegalitatea hotărârii decurgând din încălcarea formei legale prevăzute sub sancţiunea nulităţii conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 274 alin. (3) C. proc. civ., recurenta arată că înţelege să critice soluţia pronunţată de instanţa de apel cu privire la reducerea de către prima instanţă a cheltuielilor de judecată solicitate de A..

Instanţa de apel şi-a fundamentat hotărârea adoptată pe dispoziţiile art. 276 C. proc. civ., interpretând în mod eronat criticile aduse de reclamantă în apel, ca fiind făcute exclusiv prin prisma dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cu excluderea art. 276 din acelaşi cod.

Procedând de o asemenea manieră, instanţa de apel a nesocotit principiul disponibilităţii, anihilând voinţa A. S.A. de a supune controlului instanţei de grad superior motivele pentru care reducerea onorariului ca urmare a soluţiei de admitere parţială a cererii de chemare în judecată, a fost făcută la un cuantum apreciat de societate ca fiind disproporţionat în raport de complexitatea aspectelor deduse analizei cu privire la care instanţa de fond a pronunţat soluţia de admitere şi de activitatea depusă de avocat în cadrul chestiunilor juridice soluţionate favorabil pentru A..

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 299, art. 300, art. 302 indice 1, art. 304 pct. 5, pct. 8 şi pct. 9 din vechiul C. proc. civ., precum şi pe toate dispoziţiile legale invocate în cuprinsul cererii.

Intimatele-pârâte B. S.R.L., C. S.A. şi C. - fostă D. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 din C. proc. civ., intimatele-pârâte arată că interpretarea clauzelor contractuale invocate de către recurentă este corectă, raportat la ansamblul probatoriului administrat şi la voinţa reală a părţilor.

De asemenea, hotărârea recurată este legală şi sub aspectul soluţiei pronunţate cu privire la cheltuielile de judecată.

Intimata E. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. este netemeinic, instanţa de apel interpretând în mod corect clauzele contractului nr. x/20.11.2006.

Motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi respectiv 304 pct. 6 sunt apreciate, de asemenea, ca netemeinice.

Arată intimata că instanţa de apel a obligat în mod legal A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată aferente cererii de chemare în garanţie, în speţă fiind îndeplinite condiţiile legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale, prin raportare la elementele particulare ale situaţiei litigioase.

Arată, de asemenea, intimata că instanţa de apel nu a acordat mai mult decât s-a cerut, precum şi că solicitarea A. S.A. de a se diminua cheltuielile de judecată ce i-au fost acordate nu este întemeiată.

Cheltuielile de judecată acordate A. S.A. au fost stabilite în mod corect de către instanţa de judecată.

Analizând motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 din C. proc. civ., prin care recurenta a invocat că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, în speţă contractul nr. x/20.11.2006, schimbând natura şi înţelesul vădit neîndoielnic al clauzelor contractuale privitoare la perceperea penalităţilor de întârziere, este nefondat.

În susţinere acestui motiv de recurs, se invocă greşita interpretare a dispoziţiilor art. 12.2, art. 12.3, art. 13.5, art. 8.16 din contractul nr. x/20.11.2006.

Art. 12.1 din contractul de vânzare-cumpărare active nr. x din 20.11.2006 prevede că:

"Cumpărătorul se obligă să efectueze, pe o durată de 5 ani, începând cu data de 01.01.2007, din surse proprii sau atrase pe numele său, investiţii pentru dezvoltare, reabilitare, modernizare în valoare de 1.200.000 EURO, eşalonate conform Anexei 3 la Contract."

Conţinutul art. 12.2 din contract este următorul:

"Investiţiile efectuate, aferente fiecărui an investiţional, sunt considerate realizate dacă Cumpărătorul prezintă în termen de 30 de zile de la data îndeplinirii termenelor scadente prevăzute în oferta şi Anexa 3 la prezentul Contract, un certificat emis de firma specializată de audit, agreată de Vânzător, însoţit de documentele justificative care au stat la baza însoţirii acestuia, din care să rezulte valoarea investiţiilor efectuate, obiectul acestora..."

"În cazul prezentării cu întârziere a documentaţiei prevăzută la art. 12.2., Cumpărătorul va plăti Vânzătorului penalităţi de 0,1%, aplicate la valoarea tranşei investiţionale respective pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data scadenţei" - conform art. 12.3 din contract.

Potrivit dispoziţiilor art. 977 din vechiul C. civ. "Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor."

Interpretarea sistematică este stabilită de art. 982 din acelaşi cod, potrivit căruia toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecareia înţelesul ce rezultă din actul întreg, când este îndoială, convenţia interpretându-se în favoarea celui care se obligă (art. 983 din C. civ.).

Relevant în cauză este şi art. 984 din acelaşi cod, conform căruia "Conventia nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat."

Raportat la aceste dispoziţii legale, reiese că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, părţile convenind ca vânzătorul să achite penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% pe fiecare zi de întârziere în cazul predării cu întârziere a raportului de audit.

Nu poate fi reţinut argumentul recurentei în sensul că penalităţile de 0,1% pe fiecare zi de întârziere reprezintă sancţiunea pentru neîndeplinirea obligaţiei de certificare a realizării investiţiilor pentru anul investiţional 3 printr-un raport de audit care să ateste realizarea conformă a investiţiilor la nivelul tranşei investiţionale prevăzute în Anexa nr. 3 la contract.

Părţile nu au prevăzut această sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiei de realizare a investiţiilor, ci strict pentru întârzierea în predarea documentaţiei, respectiv a raportului de audit.

De altfel, regulile interpretării sistematice, care se regăsesc în dispoziţiile art. 982 din vechiul C. civ., mai sus enunţat, impun acestă concluzie, prin raportare la dispoziţiile art. 13.1 din contract, potrivit cărora "Cumpărătorul se obligă să garanteze îndeplinirea tuturor obligaţiilor prevăzute la art. 12.1 prin constituirea unei Scrisori de garanţie bancară emise pentru o valoare egală cu valoarea investiţiilor asumate de Cumpărător pentru fiecare an investiţional, având un termen de valabilitate de cel puţin 60 de zile peste data scadentă anului investiţional pentru care se constituie garanţia".

Interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 13.5 din contract nu poate fi reţinută.

Conform prevederilor contractuale mai sus arătate, care prin raportare la dispoziţiile art. 969 din vechiul C. civ. reprezintă legea părţilor, "Prezentul contract se desfiinţează de drept, fără a fi necesară punerea în întârziere şi fără orice altă formalitate prealabilă, dacă la împlinirea termenului prevăzut la art. 13.2 şi 13.3 plus 15 zile cu penalităţi de întârziere de 0,1%, calculate, pentru fiecare zi de întârziere, raportat la valoarea tranşei investiţionale asumate, Cumpărătorul nu prezintă Vânzătorului scrisoarea de garanţie bancară pentru anul investiţional în curs. Vânzătorul se obligă să notifice în scris Cumpărătorul cu privire la data de începere a aplicării penalităţilor de întârziere."

Alegaţia recurentei, în sensul că pârâtele sunt de drept în întârziere, conform art. 13.5 teza 1 din contract, va fi înlăturată, raportat la prevederea expresă a părţilor în sensul că recurenta (vânzătoare) s-a obligat să notifice în scris cumpărătorul cu privire la momentul de la care încep să curgă penalităţile de întârziere.

Neîndeplinirea obligaţiei de prezentare a scrisorii de garanţie pentru anul investiţional 4, acesta fiind motiv pentru care contractul a fost desfiinţat, nu conduce automat la aplicarea penalităţilor de întârziere, câtă vreme recurenta (vânzătoare) nu a notificat intimatele-pârâte aşa cum s-a obligat prin clauza contractuală.

Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, în caz contrar avândul dreptul la dezdăunare, conform dispoziţiilor art. 1073 din vechiul C. civ.

Art. 1079 din acelaşi cod statuează că "Dacă obligaţia consistă în a da sau în a face, debitorul se va pune în întârziere prin o notificare ce i se va face prin tribunalul domiciliului său.

Debitorul este de drept în întârziere:

1. în cazurile anume determinate de lege;

2. când s-a contractat expres ca debitorul va fi în întârziere la împlinirea termenului, fără a fi necesitatea de notificare;

3. când obligaţia nu putea fi îndeplinită decât în un timp determinat, ce debitorul a lăsat să treacă."

Obligaţia de prezentare a scrisorii de garanţie este o obligaţie de a face, respectiv obligaţia ce revine debitorului de a efectua o prestaţie pozitivă, alta decât aceea de a da, care poate consta în săvârşirea unei acţiuni, executarea unei lucrări sau prestarea unui serviciu, motiv pentru care nu se poate aprecia că debitorul este de drept în întârziere prin raportare la dispoziţiile art. 1079 alin. (2) din vechiul C. civ.

Argumentele ce vizează interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 8.16, prin raportare la art. 8.14, coroborat cu art. 12.2 teza finală din contract, vor fi înlăturate.

Art. 8.14 stipulează:

"Cumpărătorul se obligă să prezinte Vânzătorului documentele solicitate în mod expres de acesta în procesul de urmărire postprivatizare şi să permită accesul deplin al acestuia, prin reprezentanţii desemnaţi, pe toată perioada derulării clauzelor contractuale, în incinta Activelor, în vederea verificării ori de câte ori este nevoie, a stării acestora, precum şi a tuturor documentelor referitoare la îndeplinirea obligaţiilor asumare de Cumpărător prin prezentul Contract", în caz contrar fiind obligat la plata "unei penalităţi de 65% din preţul de cumpărare", conform art. 8.16 din contract.

Obligaţia stabilită în sarcina cumpărătorului, aşa cum reiese din acordul de voinţă al părţilor enunţat mai sus, vizează procesul de urmărire post privatizare, moment la care cumpărătorul s-a obligat să prezinte documentele expres solicitate de vânzător, accesul la activele ce făceau obiectul contractului vizând întreaga perioadă de derulare a acestuia.

Art. 8.14 şi respectiv 8.16 nu pot fi interpretate coroborat cu art. 12, în care părţile au stipulat obligaţiile cumpărătorului legat de investiţiile pentru dezvoltare, reabilitare şi modernizare şi respectiv cu art. 12.2 ce vizează realizarea investiţiilor.

Interpretarea dată de instanţa de apel acestor articole, în sensul că art. 8.14 şi art. 8.16 nu se coroborează cu art. 12.2 teza finală, urmărind să sancţioneze cumpărătorul pentru nedepunerea altor documente decât cele avute în vedere de art. 12.2 pentru care contractul prevede o sancţiune separată, este legală, faţă de voinţa părţilor exprimată clar şi neechivoc în aceste prevederi contractuale.

Motivele de recurs ce vizează nelegalitatea hotărârii decurgând din încălcarea formei legale prevăzute sub sancţiunea nulităţii conform art. 105 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., raportat la art. 274 alin. (1)-(2) din acelaşi cod şi din faptul că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut sunt, de asemenea, nefondate.

Nu pot fi reţinute argumentele recurentei cu privire la nelegala acordare a cheltuielilor de judecată aferente cererii de chemare în garanţie formulate de E..

Potrivit dispoziţiilor art. 60 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., "Partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţiuni cu o cerere în garanţie sau în despăgubire."

Chemare în garanţie presupune existenţa unui proces civil aflat în faza judecăţii în primă instanţa, printre condiţiile de admisibilitate a cererii fiind şi existenţa unei legături între cererea principală şi cererea de chemare în garanţie, în sensul că trebuie să fie o legătură de dependenţă şi de subordonare între cele două cereri, astfel încât soluţia care se va da cu privire la cererea principală să poată influenţa soluţia ce se va pronunţa asupra cererii de chemare în garanţie.

Cererea de chemare în garanţie pe care incidentală este preferabilă introducerii unei cereri principale în garanţie sau în despăgubire, deoarece, pe lângă faptul că asigură o apărare completă garantului, aceasta prezintă avantajul de a contribui la soluţionarea unitară a litigiului, înlăturând posibilitatea pronunţării unor hotărâri contradictorii şi ducând la o mai bună administrare a justiţiei, prin economii de timp şi de cheltuieli.

Soluţia ce se pronunţă cu privire la cererea de chemare în garanţie depinde de soluţia ce se va pronunţa asupra cererii principale.

Conform dispoziţiilor art. 274 alin. (1)-(2) din vechiul C. proc. civ., "Partea care cade în pretenţiuni va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxe de procedură şi impozit proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut."

Raportat la considerentele expuse mai sus, reiese că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale, partea care a pierdut procesul, în speţă SOCIETATEA DE PRODUCERE A ENERGIEI ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE "A." S.A. având obligaţia de a suporta cheltuielile pe care le-a făcut, dar şi cele efectuate de partea adversă, ca urmare a culpei sale procesuale.

Soluţionarea unitară a procesului, inclusiv în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de E. exclude interpretarea recurentei în sensul că este terţ faţă de această cerere, ce ar trebui analizată ca un proces distinct.

Câtă vreme legiutorul a dat posibilitatea părţii, respectiv intimatei-pârâte E., de a recurge la această instituţie procesuală, partea nu poate fi sancţionată pentru exercitarea drepturilor sale legale.

Pentru aceleaşi considerente, vor fi înlăturate şi criticile recurentei privitoare la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de către titulara cererii de chemare în garanţie în apel.

Cu privire la argumentele recurentei ce vizează cuantumul cheltuielilor de judecată acordate intimatei-pârâte E., dar şi privire la reducerea cheltuielilor de judecată acordate A. S.A., recurenta invocă faptul că instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) şi respectiv faptul că instanţa a dat mai mult decât s-a cerut.

Aceste argumente au fost invocate formal, în realitate, recurenta tinzând la o reapreciere a probelor ce au stat la baza acordării cheltuielilor de judecată.

Verificarea cuantumului cheltuielilor de judecată prin prisma dispoziţiilor art. 274 alin. (3) şi a art. 276 din C. proc. civ. presupune verificarea aspectelor ce ţin de temeinicia modului de soluţionare a acestui capăt de cerere accesoriu, procedură care excede controlului de legalitate specific recursului.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă SOCIETATEA DE PRODUCERE A ENERGIEI ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE "A." S.A. împotriva deciziei civile nr. 2013 din 6 decembrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. va obliga recurenta - reclamantă SOCIETATEA DE PRODUCERE A ENERGIEI ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE "A." S.A. la plata sumei de 32.540,55 RON, către intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L şi la plata sumei de 7.833,89 Euro către intimata-pârâtă E., în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă SOCIETATEA DE PRODUCERE A ENERGIEI ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE "A." S.A. împotriva deciziei civile nr. 2013 din 6 decembrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta - reclamantă SOCIETATEA DE PRODUCERE A ENERGIEI ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE "A." S.A. la plata sumei de 32.540,55 RON, către intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L şi la plata sumei de 7.833,89 Euro către intimata-pârâtă E., în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2017.