Revizuire under Art. 322(7) CPC: negative effect of res judicata excludes challenge to positive effect of prior judgment on property rights

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, s-a constatat următoarele:

1. Prin decizia civilă nr. 683 din 19 septembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., formulată de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 1671R din 15 septembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în contradictoriu cu intimaţii B., C. şi D..

A fost declinată competenţa de soluţionare a cererii de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., formulată de revizuentul A. împotriva aceleiaşi decizii, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

În argumentarea soluţiei pronunţată asupra cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., instanţa a reţinut în esenţă că nu este întâlnită tripla identitate de obiect, cauză şi părţi pentru a se putea reţine că, odată soluţionată prima acţiune introdusă de reclamanta D., având ca obiect hotărâre care să ţină loc de act autentic, ar fi existat o autoritate de lucru judecat care să fi constituit un impediment pentru judecarea cererii de partaj formulată de reclamantul C. pe calea procedurală a contestaţiei la executare.

Instanţa a avut în vedere faptul că primul litigiu, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 4873 din 28 iunie 2011 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti pronunţată în dosarul nr. x/2010, a avut ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, cauza acţiunii fiind reprezentată de neîndeplinirea de către promitentul-vânzător a obligaţiei asumate prin antecontract, de a consimţi la perfectarea vânzării-cumpărării în forma autentică.

Cel de-al doilea litigiu promovat pe calea contestaţiei la executare având ca obiect partajarea între pârâţii A. şi B. a imobilului situat în Bucureşti, B-dul x nr. 37-39, Corp B, a fost soluţionat irevocabil prin decizia nr. 1671R din 15 septembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă, în dosarul nr. x/2013, prin care s-a dispus atribuirea imobilului în discuţie pârâtului A. şi obligarea acestuia la plata către C. a unei sulte în cuantum de 10.739,5 Euro, în echivalent RON la data plăţii.

2. Împotriva acestei decizii, revizuentul A. a declarat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 304 indice 1 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii cererii de revizuire şi anularea ultimei hotărâri.

În susţinerea motivelor de recurs, s-a criticat soluţia de respingere a cererii de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. în sensul că cele două hotărâri, respectiv sentinţa civilă nr. 4873 din 28 iunie 2011 a Judecătoriei Sectorul 4 Bucureşti şi decizia civilă nr. 1671R din 15 septembrie 2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reprezintă o anomalie care nu poate fi înlăturată decât prin anularea ultimei hotărâri.

Această anomalie conduce la imposibilitatea executării dispozitivului celor două hotărâri definitive, ceea ce nu este în interesul realizării unei stabilităţi în cadrul circuitului civil.

Sub acest aspect, recurentul a prezentat situaţia de fapt a imobilului în discuţie arătând că la momentul demarării primului litigiu - dosarul nr. x/2010 - proprietarii erau A. şi B., cu o cotă de 1/2 fiecare.

După soluţionarea acestui litigiu, A. şi D. au devenit proprietarii imobilului în discuţie, cu o cotă de 1/2 fiecare, potrivit sentinţei nr. 4873 din 28 iunie 2011 a Judecătoriei Sectorul 4 Bucureşti, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 557A din 28 mai 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Hotărârea care ţine loc de act de vânzare - cumpărare reprezintă un mod de dobândire a proprietăţii şi chiar dacă nu a fost intabulată pentru opozabilitatea terţilor, aceasta reprezintă un titlu de proprietate valabil.

În opinia recurentului, este greşită interpretarea Curţii de Apel Bucureşti în sensul că nu ar fi existat un impediment pentru judecarea cererii de partaj formulată de reclamantul C., în cel de-al doilea litigiu pe calea contestaţiei la executare.

Practic, obiectul dedus judecăţii pe calea procedurală a contestaţiei la executare îl constituia imobilul în discuţie, respectiv cota de proprietate a lui B., în realizarea executării silite a creanţei reclamantului C..

La data demarării celui de-al doilea litigiu - dosarul nr. x/2013 -, cota de proprietate de 1/2 nu mai aparţinea lui B., debitorul lui C., ci numitei D., potrivit sentinţei nr. 4873 din 28 iunie 2011 a Judecătoriei Sectorul 4 Bucureşti.

În opinia recurentului, indiferent de denumirea actului prin care D. şi C. au înţeles să-şi valorifice drepturile lor, obiectul dedus judecăţii îl constituie dreptul de proprietate asupra aceluiaşi imobil având în vedere că în cel de-al doilea litigiu instanţa s-a pronunţat asupra cotei de 1/2 a lui B. deşi acesta nu mai era proprietar, cota de 1/2 aflându-se în patrimoniul numitei D.. Astfel, părţile din cele două litigii sunt aceleaşi.

Recurentul a mai susţinut că a făcut dovada omisiunii discutării excepţiei autorităţii de lucru judecat, în considerentele deciziei civile nr. 1671R din 15 septembrie 2015 a Tribunalului Bucureşti regăsindu-se o analiză relativă la existenţa şi consecinţele produse de sentinţa civilă nr. 4873 din 28 iunie 2011 a Judecătoriei Sectorul 4 Bucureşti, însă instanţa nu s-a pronunţat asupra acestui aspect.

În concluzie, recurentul a arătat că în primul litigiu s-au tranşat drepturile de proprietate în persoana lui A. şi D., astfel că la data promovării celui de-al doilea litigiu B. nemaiavând calitatea de proprietar, acesta nu mai putea fi parte în procesul de partaj asupra unui imobil în care nu deţinea nicio cotă de proprietate.

3. Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru următoarele considerente:

Prealabil examinării recursului, prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la motivul de recurs invocat de recurent, respectiv art. 3041 C. proc. civ., în sensul că decizia împotriva căreia s-a formulat prezentul recurs nu face parte din categoria hotărârilor judecătoreşti ce pot fi examinate prin prisma prevederilor mai sus evocate, motiv pentru care, Înalta Curte urmează să procedeze la o examinare a legalităţii hotărârii atacate în condiţiile prevăzute de motivul de nelegalitate al art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Criticile recurentului vizând greşita soluţie de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu pot fi reţinute.

Cererea de revizuire fundamentată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. se întemeiază pe existenţa de hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau grade deosebite în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.

În speţă, se constată că, în mod corect s-a reţinut că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 322 pct. 7 C. proc. civ. întrucât hotărârile indicate ca fiind potrivnice, respectiv sentinţa civilă nr. 4873 din 28 iunie 2011 a Judecătoriei Sectorul 4 Bucureşti şi decizia civilă nr. 1671R din 15 septembrie 2015 a Tribunalului Bucureşti, nu întrunesc cumulativ cerinţele imperative impuse de textul legal invocat sub aspectul identităţii de obiect, cauză şi părţi pentru a se putea reţine autoritatea de lucru judecat.

O cerere de revizuire fondată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 trebuie întotdeauna să valorifice efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, conservând interdicţia ca acelaşi proces, înţeles din perspectiva elementelor care îl individualizează - părţi, obiect şi cauză, să fie soluţionat succesiv, prin hotărâri potrivnice. În acest sens revizuirea păstrează securitatea autorităţii de lucru judecat a primei hotărâri, legea stabilind că se va anula a doua hotărâre, fiind substituită de prima, care a soluţionat acelaşi proces. Aşadar, cazul de revizuire prevăzut la art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi incident în cazul evocat de recurent, deoarece decizia civilă nr. 1671/R din 15 septembrie 2015 nu poate fi substituită cu sentinţa civilă nr. 4873 din 28 iunie 2011, pretins contradictorie, deoarece aceasta din urmă nu are aptitudinea de a răspunde obiectivului soluţionării acţiunii care a făcut obiectul dosarului nr. x/2013 al tribunalului, cele două pricini fiind diferite din perspectiva obiectului şi cauzei juridice.

Cu privire la acest aspect, instanţa de revizuire a făcut o corectă analiză a condiţiilor de admisibilitate a cererii de revizuire, apreciind în mod corect că dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu-şi găsesc aplicare în cauză, motivat de faptul că nu poate fi reţinută situaţia potrivit căreia hotărârea pronunţată în cel de-al doilea litigiu ar fi înfrânt autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunţate în primul litigiu.

Prin întreaga argumentare dezvoltată în cererea de recurs cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a prevederilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ. se tinde, de fapt, la o valorificare a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a primei hotărâri, respectiv a sentinţei civile nr. 4873 din 28 iunie 2011 a Judecătoriei Sectorul 4 Bucureşti.

Or, în revizuire se valorifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, iar o eventuală nerespectare a principiului efectului pozitiv al puterii de lucru judecat nu poate fi cenzurată în calea extraordinară de atac a revizuirii întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Prin urmare, faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul declarat de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 683 din 19 septembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 683 din 19 septembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 aprilie 2017.