Motion to annul rejection upheld after judge found asserted error was unreviewable judgment call; annulment denied and costs awarded.

Asupra contestaţiei în anulare de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 05.08.2014 sub nr. x/2014, revizuienta A. S.A. în contradictoriu cu intimata B. S.A., în temeiul art. 322 pct. 4, coroborat cu art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. 1865, a formulat cerere de revizuire a sentinţei civile nr. 7166/08.11.2000 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială în dosarul nr. x/2000, cerere de revizuire prin care a solicitat: admiterea cererii şi schimbarea în tot a sentinţei civile, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de către B. ca neîntemeiată şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1167/09.03.2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiate excepţia tardivităţii cererii de revizuire, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire. Totodată, a respins cererea de revizuire ca neîntemeiată.

Cu privire la fondul cererii de revizuire, tribunalul a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 7166/08.11.2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia Comercială în dosarul nr. x/2000 s-a admis cererea formulată de reclamanta B. S.A. în contradictoriu cu pârâta A. and Travel S.A. (în prezent A. S.A.) şi s-a dispus obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu plata preţului în rate cu privire la activele obţinute în temeiul contractului de asociere în participaţiune nr. x/03.08.1995 şi a actelor adiţionale, la valoarea de 24.674.378.000 de RON vechi. De asemenea, a fost obligată pârâta la 1.000.000 de RON vechi daune cominatorii pe zi de întârziere şi la plata cheltuielilor de judecată.

Imobilele ce au format obiectul contractului de asociere în participaţiune menţionat mai sus au fost înstrăinate prin contract de vânzare-cumpărare încheiat între revizuienta A. S.A., în calitate de vânzătoare, şi B. S.R.L., în calitate de cumpărătoare.

Tribunalul a constatat că în preambulul contractului de vânzare-cumpărare există menţiune expresă cu privire la faptul că acest contract s-a încheiat ca urmare a sentinţei civile nr. 7166/08.11.2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială în dosarul nr. x/2000, ceea ce justifică şi condiţia interesului, ca folos practic urmărit în declanşarea acţiunii de faţă, exercitată prin intermediul căii de atac a revizuirii.

În speţa dedusă judecăţii s-au invocat înscrisuri declarate false prin sentinţa penală nr. 2076/09.10.2006 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2005, considerate determinante pentru pronunţarea hotărârii atacate, respectiv actul adiţional nr. x/19.06.2000 la contractul de asociere în participaţiune nr. x/03.08.1995 încheiat între revizuentă cu B. S.A.

Din considerentele sentinţei penale rezultă însă că au fost declarate false ca atare numai procesele-verbale ale şedinţelor CA şi AGA, precum şi hotărârile organelor de conducere ale societăţii revizuiente emise în baza proceselor-verbale respective, neinvocate în susţinerea prezentei revizuiri.

În privinţa contractelor de asociere în participaţiune şi a actelor adiţionale la acestea, inclusiv actul adiţional nr. x/19.06.2000 la contractul de asociere în participaţiune nr. x/03.08.1995 încheiat cu B. S.A., s-a reţinut că se impune anularea acestuia pentru două motive: în temeiul art. 348 C. proc. pen. 1968 deoarece sunt rezultatul direct al falsificării celor consemnate în procesele-verbale ale şedinţelor CA şi AGA, în sensul aprobării lor şi al întocmirii hotărârilor AGA şi CA în acelaşi sens; în temeiul art. 34 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, deoarece la încheierea contractelor s-a încălcat principiul specialităţii capacităţii de folosinţă.

Tribunalul nu a reţinut că actul adiţional nr. x/19.06.2000 la contractul de asociere în participaţiune nr. x/03.08.1995 dedus judecăţii în cadrul dosarului nr. x/2000 al Tribunalului Bucureşti, secţia comercială a fost plăsmuit în integralitatea sa ori că s-a alterat realitatea deoarece operaţiunea de asociere în participaţiune - ca situaţie premisă pentru existenţa infracţiunii de fals intelectual, pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului - s-a realizat, situaţia contrară nerezultând din considerentele sentinţei penale nr. 2076/09.10.2006 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2005 şi nici din poziţia procesuală adoptată de revizuentă în cauza soluţionată prin sentinţa civilă nr. 7166/08.11.2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială în dosarul nr. x/2000.

S-a constatat că, din considerentele sentinţei penale nr. 2076/09.10.2006 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2005, rezultă întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen. 1968, numai în privinţa faptei inculpatului de a falsifica hotărârile consiliului de administraţie şi ale adunării generale a acţionarilor cu prilejul întocmirii acestora de către A. S.A., hotărâri AGA care cuprindeau menţiuni necorespunzătoare adevărului şi care au fost întocmite pe baza proceselor-verbale ale şedinţelor, astfel cum au fost modificate de către o altă persoană faţă de care inculpatul a fost condamnat pentru participaţie improprie la fals intelectual.

Relevant este şi faptul că în cadrul considerentelor asupra laturii penale, instanţa penală a făcut referire la contractele de asociere numai atunci când a reţinut săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen. 1968, şi a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 raportat la art. 2481 C. pen. 1968, astfel că, a reţinut tribunalul, actul adiţional nr. x/19.06.2000 la contractul de asociere în participaţiune nr. x/03.08.1995 a constituit o modalitate de săvârşire a acestor din urmă infracţiuni, şi nu a celei de fals intelectual.

Drept consecinţă, tribunalul a constatat că revizuienta nu se poate prevala de nulitatea actului adiţional nr. x/19.06.2000 la contractul de asociere în participaţiune nr. x/03.08.1995, dispusă prin sentinţa penală nr. 2076/09.10.2006 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2005, pentru a invoca motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ. 1865, deoarece acest text nu se referă la înscrisuri declarate nule sau anulate, precum actul adiţional în cauză, ci la înscrisuri declarate false.

Prin acest caz de revizuire nu s-au avut în vedere nici situaţiile în care actul nu corespunde voinţei reale a părţilor, o astfel de interpretare excedând ipotezei menţionate fără echivoc de art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ. 1865, text legal care trebuie interpretat în mod strict, întrucât este vorba despre o excepţie.

În final, tribunalul a apreciat că nu se poate constata în cadrul prezentului litigiu faptul că actul adiţional menţionat anterior este fals întrucât, pentru a proceda în acest mod, revizuenta trebuia să facă dovada existenţei unei hotărâri penale din care să rezulte că nu se mai poate urmări penal infracţiunea de fals săvârşită cu privire la acest act.

Pentru aceste considerente, tribunalul a concluzionat în sensul caracterului neîntemeiat al cererii de revizuire formulate de revizuenta A. S.A. în contradictoriu cu intimata B. S.A.

Împotriva sentinţei civile a declarat apel revizuenta A. S.A..

Prin decizia civilă nr. 391 din 2 martie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul declarat de apelanta - revizuentă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1167/09.03.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata B. S.A., ca nefondat.

Curtea a constatat că prima instanţă nu a interpretat corect dispoziţiile art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ., referitoare la interpretarea extensivă a sintagmei de "înscris fals" însă acest aspect nu a fost de natură să conducă la admiterea apelului.

Curtea a statuat, contrar celor reţinute de prima instanţă, că prin înscris declarat fals în accepţiunea dispoziţiilor art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ. se înţelege nu numai înscrisul reţinut ca fals o dată cu săvârşirea unei infracţiuni, ci şi acela al cărui conţinut nu corespunde realităţii, chiar şi atunci când prin operaţiunea de alterare a realităţii nu s-a comis o infracţiune. De altfel, teza contrară ar conduce la concluzia, de neacceptat, ca erorile judiciare a căror înlăturare s-a urmărit prin reglementarea acestei căi extraordinare de atac să rămână în fiinţă, ceea ce este de neconceput. Ca atare, cu atât mai mult poate fi valorificat în cadrul motivului de revizuire analizat un înscris al cărui conţinut nu corespunde realităţii, chiar dacă el nu este rezultatul unei infracţiuni de fals intelectual, aspectul esenţial pentru încadrarea în motivul de revizuire analizat constând în neconcordanţa conţinutului înscrisului cu realitatea, nicidecum o anume încadrare juridică a faptei care a condus la această situaţie de fapt din punctul de vedere al legii penale.

De asemenea, Curtea a mai statuat că nu este necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti penale din care să rezulte că nu se mai poate urmări penal infracţiunea de fals săvârşită cu privire la acest act, câtă vreme dispoziţiile legale nu operează o astfel de diferenţiere şi potrivit unei interpretări constante consacrată deopotrivă de doctrina şi practica judiciară, falsul înscrisului se analizează incidental în chiar procesul de revizuire.

Curtea a avut însă în vedere împrejurarea că ipoteza de revizuire analizată presupune, pe lângă condiţia ca înscrisul să fi fost declarat fals, şi pe aceea ca înscrisul să fi fost determinant pentru pronunţarea hotărârii atacate. Premisa îndeplinirii cerinţei menţionate este aceea ca instanţa învestită cu litigiul finalizat cu pronunţarea sentinţei a cărei revizuire se cere să fi avut efectiv posibilitatea de a supune analizei sale înscrisul menţionat şi să-l fi valorificat cu prilejul deliberării şi pronunţării soluţiei a cărei retractare s-a solicitat. În speţa de faţă, premisa menţionată nu este îndeplinită, astfel că nu se poate susţine îndeplinirea condiţiei înscrisului determinant. Analiza dosarului finalizat cu pronunţarea sentinţei nr. 7166/08.11.2000 a relevat împrejurarea că înscrisul cu privire la care s-a învederat caracterul fals nu a fost ataşat la acest dosar. Or, este exclus a se aprecia că un înscris pe care instanţa nu l-a avut la dispoziţie să fi fost apreciat determinant în pronunţarea soluţiei.

Pentru aceste considerente, reţinând că sentinţa nr. 7166/08.11.2000 nu s-a dat în temeiul înscrisului constând în actul adiţional nr. x/19.06.2000 la contractul de asociere în participaţiune nr. x/03.08.1995, care de altfel nu a fost înfăţişat acestei instanţe, Curtea a concluzionat în sensul caracterului nefondat al apelului formulat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs revizuenta A. S.A.

Prin decizia nr. 2118 din 14 decembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2014, s-a admis recursul declarat de recurenta-revizuentă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 391 din 2 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care a modificat-o în sensul că:

A fost admis şi apelul formulat de revizuenta A. S.A împotriva sentinţei civile nr. 1167/09.03.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în tot în sensul că:

A fost admisă cererea de revizuire, a fost schimbată în tot sentinţa civilă nr. 7166/08.11.2000 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia Comercială în dosarul nr. x/2000, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de către S.C. B. S.A. ca neîntemeiată.

A fost obligată intimata S.C. B. S.A. să plătească recurentei revizuente suma de 15.222,78 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 2076 din 9 octombrie 2006 s-a constatat caracterul fals şi s-a dispus anularea Actului adiţional nr. x/19.06.2000 la contractul de asociere în participaţiune nr. x/3.08.1995, instanţa apreciind că acesta reprezintă consecinţa directă, dacă nu chiar una din modalităţile de realizare a activităţii infracţionale a inculpatului. Instanţa penală a mai reţinut şi faptul că, contractele de asociere în participaţiune încheiate cu părţile vătămate se impun a fi anulate în temeiul art. 348 C. proc. pen. fiind rezultatul direct al falsificării celor consemnate în procesele-verbale ale şedinţelor CA şi AGA, în sensul aprobării lor, şi al întocmirii hotărârilor CA şi AGA ale A. S.A. în acelaşi sens.

Aşadar, după finalizarea procesului civil prin pronunţarea sentinţei a cărei revizuire se cere, s-a pronunţat o hotărâre penală definitivă cu relevanţă directă asupra prezentei cereri, hotărâre penală care are autoritate de lucru judecat, cu privire la faptă, persoană şi vinovăţia acesteia, fiind declarate false înscrisurile relevante în cauză şi făcându-se dovada săvârşirii infracţiunii de fals în modul arătat în hotărârea penală.

Actul adiţional nr. x/19.06.2000 a fost declarat nul întrucât a fost încheiat fără a avea aprobarea AGA, această dispoziţie fiind prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute conform art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, întrucât se are în vedere un interes general, de ordine publică, determinat de specificul activelor deţinute de o societate cu capital majoritar de stat. În lipsa unei hotărâri AGA, luată în condiţii de legalitate, rezultă că prin actul adiţional s-au atestat nişte împrejurări necorespunzătoare adevărului întrucât nu a existat intenţia A. S.A. de a înstrăina activele societăţii către B. S.A..

În aceste condiţii, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că actul adiţional nr. x/19.06.2000 nu a avut caracter determinant în pronunţarea sentinţei a cărei revizuire se solicită prin prezentul dosar.

Astfel cum rezultă din dispozitivul sentinţei civile nr. 7166/8.11.2000, Tribunalul Bucureşti, secţia Comercială a obligat recurenta revizuentă, în baza art. 12 din Legea nr. 133/1999, să încheie contractul de vânzare-cumpărare a activelor obţinute în baza contractului de asociere în participaţiune nr. x/3.08.1995 şi a actelor adiţionale la acesta.

Instanţa supremă a statuat că există o hotărâre judecătorească penală definitivă prin care s-au declarat false înscrisurile relevante în cauză şi că s-a făcut dovada săvârşirii infracţiunii de fals în modul arătat în hotărârea penală, aşa încât sunt îndeplinite cerinţele art. 322 pct. 4 C. proc. civ.

Împotriva deciziei pronunţată în recurs, contestatoarea B. S.A. a formulat contestaţie în anulare în temeiul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., afirmând că dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale.

În motivarea contestaţiei în anulare, contestatoarea susţine că dezlegarea dată de instanţa de recurs este rezultatul unei greşeli materiale, această instanţă aflându-se într-o gravă confuzie de fapt, neobservând aspectul neechivoc şi imposibil de contestat că actul pretins fals şi anulat de instanţa penală, în baza căruia S.C. A. S.A. şi-a construit întreaga revizuire, nu se afla în materialitatea lui în dosarul de fond soluţionat prin sentinţa civilă nr. 7166/2000 a cărei revizuire se solicita. Contestatoarea declară că actul adiţional nr. x/19.06.2000 nu a fost depus ca probă, nici odată cu acţiunea introductivă şi nici ulterior, reclamanta de la acea dată - S.C. B. S.R.L. - nefondându-şi acţiunea pe acest act, el negăsindu-se în materialitatea sa la dosarul cauzei. Din studierea dosarului de fond nr. 8655/2000 al Tribunalului Bucureşti, secţia Comercială rezultă că actul adiţional evocat nu a fost depus ca şi înscris, în sensul de suport material care vizează operaţiunea juridică - instrumentum probationem - în cauză, dar nici ca negotium juris, în sensul că cererea de chemare în judecată formulată de S.C. B. nu s-a întemeiat pe operaţiunea juridică. Astfel, actele avute în vedere de către instanţa de judecată şi care au legitimat demersul procesual al S.C. B. S.A. în temeiul Legii nr. 133/1999 au fost: contractul de asociere nr. x/03.08.1995 şi actele adiţionale nr. x/01.08.1996, nr. y/17.07.1997, nr. z/23.07.1998 şi nr. 300/03.06.1999.

Prin urmare, nedepunerea înscrisului - actul adiţional nr. x/19.06.2000 - actul pe baza căruia s-a întemeiat toată demonstraţia, a actului adiţional anulat de către instanţa penală, înseamnă că nu există premisele pentru ca instanţele de judecată învestite cu soluţionarea cererii de revizuire să poată aprecia dacă acesta a fost determinant sau nu, în sensul dispoziţiilor art. 322 pct. 4 C. proc. civ.

Contestatoarea solicită instanţei învestite cu judecata contestaţiei în anulare să aibă în vedere toată motivarea instanţei de apel, care respinge apelul formulat de S.C. A. S.A. pe aspectul caracterului determinant al înscrisului, conform art. 322 pct. 4 teza a II -a C. proc. civ. În acest sens, contestatoarea face trimitere la motivarea instanţei de apel cu privire la îndeplinirea condiţiei înscrisului determinant şi această instanţă a avut în vedere în analiza dosarului finalizat cu pronunţarea sentinţei nr. 7166/2000 că înscrisul cu privire la care s-a învederat caracterul fals, nu a fost ataşat la dosar.

Or, este exclus ca un înscris pe care instanţa nu l-a avut la dispoziţie să fie apreciat determinant în pronunţarea soluţiei. În opinia contestatoarei, soluţia instanţei de apel este mai mult decât clară şi precisă, instanţa de recurs nu a observat că neîndeplinirea condiţiei ca înscrisul să fi fost determinant, rezidă în fapt, din lipsa totală de la dosar a acestui înscris. Contestatoarea mai critică soluţia din recurs când afirmă în cuprinsul motivelor contestaţiei în anulare că:

"instanţa de recurs nu a dat nici o dezlegare de drept aspectului reţinut de instanţa de apel şi susţinut prin întâmpinarea la motivele de recurs formulate de S.C. B. S.A. (…)". Dacă instanţa de recurs nu s-ar fi aflat în eroare şi nu ar fi comis o greşeală materială, cu siguranţă ar fi reţinut în considerentele deciziei de ce instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii la situaţia de fapt dedusă judecăţii în prezenta cauză.

Pe fondul contestaţiei, contestatoarea reiterează inexistenţa actului evocat, făcând trimitere la motivarea instanţei de apel care a dat o apreciere corectă a caracterului unui înscris hotărâtor, cu alte cuvinte, soluţia instanţei nu a fost afectată de valoarea juridică şi probantă a acestuia act, sens în care hotărârea pronunţată nu este susceptibilă de a fi revizuită pentru aceste motive.

Contestatoarea arată că, în speţă, chiar dacă actul adiţional nr. x/2000 nu ar fi existat în cauză, hotărârea nr. 7166/2000 ar fi fost aceeaşi, aşa cum s-a dovedit, actul nefiind luat în considerare la pronunţarea soluţiei atacată cu revizuire, în contextul în care acesta nici nu a fost depus la dosar. Că este aşa, contestatoarea aduce argumente în sensul că doar actele menţionate expres au stat la baza pronunţării hotărârii a cărei revizuire se cere în prezenta cauză, ele fiind depuse la dosar şi formând convingerea instanţei de la acea vreme. Substanţial, susţine contestatoarea, temeiul juridic al acţiunii S.C. B. S.R.L. a rămas în fiinţă, fiind valid, chiar după declararea ca nul a actului adiţional nr. x/2000 de către instanţa penală, neavând nicio înrâurire asupra soluţiei pronunţată în dosarul nr. x/2000.

Contestatoarea susţine, printre altele, că instanţa urmează să constate că prin actul adiţional nr. x/2000 nu s-a extins obiectul asocierii, contrar susţinerilor intimatei, ci numai au fost preluate prevederi din actele adiţionale anterioare, mărindu-se totodată cota de participare a S.C. A. S.A.. Concluzionează contestatoare că, actul adiţional nr. x/2000 nu a fost hotărâtor în prezenta cauză, în condiţiile în care: asocierea a fost încheiată de părţi în anul 1995, având la acel moment toate vilele D., contractul de asociere în participaţiune împreună cu celelalte 4 acte adiţionale la acesta era în fiinţă la momentul pronunţării hotărârii atacate cu revizuire şi nu au fost anulate de către instanţa penală, decizia Consiliului de Administraţie.

Intimata S.C. A. S.A. a depus întâmpinare prin care solicită, în principal, respingerea contestaţiei în anulare ca inadmisibilă, iar în subsidiar respingerea contestaţiei în anulare ca nefondată.

În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii, intimata arată că motivele contestaţiei în anulare nu se încadrează în niciunul dintre motivele prevăzute expres şi limitativ la art. 318 alin. (1) C. proc. civ. În plus, mai adaugă contestatoarea în susţinerea excepţiei invocate, prin exercitarea căii extraordinare de atac formulată de contestatoare, aceasta tinde la o reapreciere a probelor administrate în faţa instanţei de recurs şi prin urmare presupun reexaminarea fondului cauzei.

Pe fondul contestaţiei în anulare, intimata susţine că argumentele contestatoarei nu pot fi încadrate în dispoziţiile legale invocate de recurentă, în sensul că nu este o greşeală materială, ci o judecată în fond. Solicită cheltuieli de judecată.

În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare invocată de intimată, Înalta Curte o apreciază ca o apărare de fond, întrucât susţinerile intimatei de neîncadrare a motivelor în dispoziţiile legale prevăzute de art. 318 alin. (1) C. proc. civ. prin întâmpinare, nu constituie o veritabilă excepţie procesuală, ci aspecte ce ţin de fondul contestaţiei în anulare, urmând a fi analizate odată cu prezenta contestaţie în anulare.

Contestaţia în anulare este nefondată, conform următoarelor considerente:

În sensul textului art. 318 C. proc. civ., invocat de contestatori "greşeala materială" înseamnă greşeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecinţă darea unei soluţii greşită. Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greşeală pe care o comite instanţa prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale şi care determină soluţia pronunţată.

Legea are în vedere greşelile materiale cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate. În această categorie intră greşelile comise prin confundarea unor date esenţiale ale dosarului cauzei. Prin urmare, greşelile instanţei de recurs, care deschid calea contestaţiei în anulare, sunt greşeli de fapt, şi nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispoziţiilor legale.

Textul de lege se referă la greşeli materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecăţii în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca netimbrat (sau insuficient timbrat) ori făcut de o persoană fără calitate şi alte situaţii asemănătoare, deşi la dosar se găsesc dovezi din care se învederează că a fost depus în termen sau că a fost legal timbrat ori formulat de o persoană îndreptăţită a-l declara, pentru verificarea acestor situaţii nefiind necesară reexaminarea fondului sau o reapreciere a probelor. Cu alte cuvinte, eroarea materială care deschide calea contestaţiei în anulare trebuie să fie evidentă şi să fi fost săvârşită de instanţa de recurs, ca urmare a omiterii sau a confundării unor elemente sau date materiale importante şi care, dacă ar fi fost avute în vedere, ar fi atras o altă soluţie. Greşelile de judecată nu pot fundamenta o contestaţie în anulare.

Subsumat motivului reglementat de art. 318 teza I C. proc. civ., societatea contestatoare a arătat că instanţa de recurs s-a aflat într-o gravă confuzie de fapt, neobervând aspectul neechivoc şi imposibil de contestat că actul pretins fals şi anulat de instanţa penală în baza căruia A. S.A. şi-a construit întreaga cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ. nu se afla în materialitatea lui în dosarul de fond soluţionat prin sentinţa civilă nr. 7166/2000 a cărei revizuire se solicita.

Aspectul invocat de contestatoare nu este o greşeală materială în sensul dispoziţiilor legale evocate, ci ar constitui o veritabilă greşeală de judecată raportat la materialul probator analizat de instanţa de recurs. Problemele antamate de motivarea contestaţiei în anulare au reprezentat chestiuni esenţiale analizate de instanţa de recurs, acestea conducând, coroborat cu alte considerente, la modificarea soluţiilor pronunţate de instanţele anterioare.

În cazul în care instanţa de recurs a analizat criticile pe care le-a găsit fondate, soluţia nu constituie o greşeală materială săvârşită de instanţă, ci rezultatul a avut un caracter deliberat. În aceste condiţii, motivele pentru care instanţa de recurs a procedat în acest mod nu pot fi cenzurate pe calea contestaţiei în anulare, care este o cale extraordinară de atac, de retractare şi este deschisă exclusiv pentru situaţiile de la art. 317 şi 318 C. proc. civ., iar nu pentru greşita apreciere a probelor, aplicare greşită a legii, sau probleme ce ţin de judecata pe fond a litigiului, care sunt motive de reformare a hotărârii, posibilă doar în recurs, şi nu în contestaţia în anulare.

Se cuvin reamintite şi concluziile CEDO legate de faptul că instanţele nu pot utiliza oportunitatea creată prin contestaţiile în anulare formulate pentru a reexamina mijloacele de probă şi pentru a desfiinţa hotărâri definitive şi obligatorii (cauza Mitrea, cauza Androne) şi jurisprudenţa constantă a Curţii în sensul că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care consacră, printre altele, preeminenţa dreptului ca parte a moştenirii comune a părţilor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (Brumărescu contra României). Acest principiu subliniază faptul că nicio parte nu poate solicita anularea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei.

Aspectele învederate de contestatoare nu pot fi îndreptate pe calea contestaţiei în anulare deoarece această cale extraordinară de atac nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale de drept substanţial sau procedural, deci pentru reformarea unor greşeli de fond.

Înalta Curte apreciază că simpla nemulţumire a părţii, atât cu privire la soluţia pronunţată, cât şi cu privire la modalitatea de argumentare a acestei soluţii de către instanţa de recurs, nu poate determina o rejudecare a cauzei, în condiţiile în care au fost respectate garanţiile procesului echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului.

Constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare ca nefondată.

În continuare, în temeiul art. 274 C. proc. civ., contestatoare urmează să fie obligată la plata sumei de 2.146,47 RON cheltuieli de judecată către intimata A. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 2118 din 14 decembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2014.

Obligă contestatoarea să plătească intimatei A. S.A. suma de 2.146,47 RON cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 martie 2017.