Revision of forest land occupation damages judgment dismissed as time-barred

Asupra cererii de revizuire de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 01.07.2016, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, revizuentul A. a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 170 din 22 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2011.

În motivarea cererii revizuentul a susţinut două motive de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 şi pct. 7 C. proc. civ.

1. În ce priveşte primul motiv de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., revizuentul precizează că prin decizia nr. 170/2015, instanţa de recurs, modificând decizia nr. 667/07.10.2015 pronunţată în apel după casare cu trimitere, a dat mai mult decât s-a cerut, ceea ce constituie motiv de revizuire potrivit art. 322 pct. 2 din C. proc. civ.

2. Prin cel de-al doilea motiv de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuentul a susţinut că decizia nr. 170/22.04.2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă în dosarul nr. x/2011 este contradictorie/potrivnică cu dispoziţiile şi considerentele deciziei nr. 2312/30.10.2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă în dosarul nr. x/2011, între aceleaşi părţi şi având aceeaşi cauză (sub aspectul chestiunilor de drept dezlegate şi statuate prin decizia de casare şi trimitere spre rejudecare).

Referitor la obiectul dosarului nr. x/2011, revizuentul a precizat că l-a format cererea de chemare în judecată adresată Judecătoriei Găeşti, prin care a solicitat obligarea pârâtei-intimate la plata despăgubirilor pentru ocuparea provizorie a unui teren - categoria pădure, parte din Fondul Naţional Forestier, despăgubiri determinate potrivit Codului Silvic.

Prin sentinţa civila nr. 999/2012 Judecătoria Găieşti a respins cererea de revizuire formulată de A., rămasă definitivă prin respingerea apelului revizuentului ca nefondat prin decizia nr. 253/30.10.2013 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa.

Împotriva deciziei nr. 253/30.10.2013 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa revizuentul a declarat recurs.

Prin decizia nr. 2312/30.10.2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, s-a admis recursul revizuentului împotriva deciziei nr. 253/30.10.2013 a Tribunalului Dâmboviţa, pe care a casat-o şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Prin decizia nr. 2312/30.10.2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă s-au statuat obligatoriu pentru instanţa de apel în rejudecare, următoarele aspecte de drept dezlegate:

- terenul în litigiu are categoria de folosinţa pădure şi este supus legii silvice;

- partea adversă (pârâta-intimată) a recunoscut expres în procesul-verbal de conciliere nr. x/01.02.2011 care este legea aplicabila (art. 45 din O.G. nr. 43/1997) şi, mai mult, s-a achitat un avans reclamantului din totalul despăgubirilor la care acesta este îndreptăţit;

- în ceea ce priveşte suprafaţa pentru care s-a solicitat despăgubiri s-a reţinut că aceasta este suprafaţa ocupată de podul provizoriu peste Râul Argeş şi că această suprafaţă afectată va fi readusă la starea iniţială, respectiv, 4296 mp, care s-a suprapus parţial cu terenul expropriat începând cu faţă de 20.03.2012, rămânând afectata suprafaţa de 2010 mp - de fapt, 2090 mp. pentru care nu a făcut cerere de îndreptare eroare materială);

- referitor la stabilirea despăgubirilor pe baza grilei notarilor publici care reprezintă o expertiză extrajudiciara, s-a statuat că în speţă sunt aplicabile legea specială şi dreptul comun.

În rejudecare, la Tribunalul Dâmboviţa, dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2011* (după cum se poate observa sunt două hotărâri pronunţate în acelaşi dosar, în două cicluri procesuale, respectiv decizia nr. 2312/2014 în primul ciclu procesual, iar cel de-al doilea ciclu procesual decizia nr. 170/2016).

Prin decizia nr. 667/07.10.2015, Tribunalul Dâmboviţa a admis acţiunea, obligând pârâta la plata despăgubirilor aferente suprafeţei de 4296 mp, calculate de la 08.02.2008 până la 20.03.2012 data primei decizii de expropriere, pentru suprafaţa de 2010 mp. în perioada 20.03.2012 - 15.10.2014 data ultimelor decizii de expropriere şi pentru suprafaţa de 1589 mp, suprafaţa rămasă după exproprieri în perioada 16.10.2014- 24.02.2015, iar pentru suprafaţa de 114 mp, suprafaţa rămasă după aducerea parţială la starea iniţială a terenului afectat începând cu 25.02.2015 -26.08.2015, şi în continuare, pentru suprafaţa de 114 mp până la data aducerii la starea iniţială.

A fost obligată pârâta la plata contravalorii pierderii de creştere pentru exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice, la plata dobânzii legale şi a cheltuielilor de judecată.

Hotărârea a fost îndreptată în sensul că, prescripţia operează până la data de 01.02.2008 raportat şi coroborat cu data şi conţinutul Procesului-verbal de conciliere nr. x/01.02.2011 (în care este consemnată şi o plată în avans - fapt reţinut şi în decizia de casare).

Împotriva acestei decizii au formulat recurs ambele părţi, iar prin decizia nr. 170 din 22.04. 2016 pronunţata în recurs, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, evocând fondul, a modificat decizia nr. 667/07.10.2015, în sensul reţinerii că suprafaţa afectată de podul provizoriu este doar suprafaţa de 1589 mp (soluţie pronunţată cu opinie separata, în care s-a reţinut suprafaţa de 2090 mp).

Aceasta suprafaţă, a susţinut revizuentul, este reţinută eronat, contrar situaţiei de fapt statuată prin decizia nr. 2312/30.10.2014 a Curţii de Apel Ploieşti, fiind suprafaţa rezultată ulterior afectării iniţiale a terenului, ca urmare a exproprierilor intervenite în data de 20..03.2012 şi data de 15.10.2014. Potrivit situaţiei de fapt confirmată cu probele administrate în cauză, expertize de specialitate şi statuată de decizia de casare, începând cu 2004- 2008 şi până la data de 20.03.2012, suprafaţa afectată este de 4296 mp.

Decizia nr. 170 din 22.04.2016 este potrivnică cu dispoziţiile şi considerentele deciziei nr. 2312/03.10.2014 - în ceea ce priveşte suprafaţa terenului afectat şi incidenţa exproprierilor intervenite asupra acestuia, dar şi cu considerentele referitoare la legea aplicabilă în speţă, a apreciat revizuentul.

Sub aspectul problemelor de drept invocate şi admiterii probelor, decizia de casare nr. 2312/30.10.2014, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, este obligatorie în judecarea aspectelor de fond ale cauzei.

Înlăturarea în recurs, prin decizia nr. 170/22.04.2016, a considerentelor deciziei de casare nr. 2312/30.10.2014, prin care s-a statuat asupra suprafeţelor afectate este nelegal justificată, a apreciat revizuentul, în condiţiile în care instanţa a reţinut în mod eronat o alta situaţie de fapt, determinând diminuarea neîntemeiata şi nelegala a suprafeţelor luate în calculul despăgubirilor. Reţinerea altor suprafeţe nu este consecinţa unor probe care să contrazică constatările expertizei judiciare topo rămasă - omologată de la prima instanţa şi asupra căreia instanţa de casare a statuat că acestea nu vor fi reanalizate - reţinându-le cu autoritate obligatorie pentru instanţa de apel in rejudecare.

În condiţiile neadministrării unor probe de către instanţa de rejudecare în apel sub aspectul determinării suprafeţei, cu respectarea deciziei de casare nr. 2312/30.10.2014 pronunţata de Curtea de Apel Ploieşti, revizuentul a apreciat că, în recursul împotriva deciziei nr. 667/07.10.2015, Curtea de Apel Ploieşti nu avea niciun drept să intervină în sensul modificării hotărârii atacate.

În condiţiile în care decizia nr. 170/22.04.2016 este pronunţată în acelaşi dosar, între aceleaşi părţi şi priveşte aceleaşi chestiuni de judecată, dar soluţionate prin dispoziţii contradictorii în ceea ce priveşte suprafaţa de teren afectată (cât şi prescripţia), revizuentul a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale unei cereri de revizuire potrivit art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Dacă în opinia majoritara a deciziei nr. 170/22.04.2015 se reţine suprafaţa de 1589 mp, care este suprafaţă afectata începând cu data de 15.10.2014, în opina separata se reţine suprafaţa de 2268 mp afectata rămasă după prima expropriere după data de 20.03.2012, ambele considerente ale acestei decizii supuse revizuirii reţinând o situaţie contradictorie şi eronată faţă de situaţia statuata prin decizia de casare nr. 2319/30.10.2014.

A precizat revizuentul că suprafaţa de 4296 mp determinata prin RETJ topo-cadastrala B., cu completări şi reţinută în sentinţa civilă nr. 999/2012, a fost diminuată succesiv în timp, prin exproprierea din 20.03.2012 şi exproprierea din 15.10.2015, situaţie de fapt statuată prin decizia de casare nr. 2311/2014 a Curţii de Apel Ploieşti, aşa cum a fost avută în vedere şi în raportul de expertiză de evaluare silvică a despăgubirilor întocmit de C.. Din suprafaţa de 4296 mp, prin exproprierea suprapusă parţial cu 2707 mp în 20.03.2012, a rămas afectată suprafaţa de 2286 m (în plan cadastral 2090 mp), iar după exproprierea suprapusă cu terenul afectat cu 421 mp din 15.10.2014, au rămas afectaţi 1598 mp.

Or, începând cu februarie 2008 până la 20.03.2012, perioada de calcul pentru care s-au admis despăgubirile, terenul afectat este în suprafaţa de 4296 mp, suprafaţa afectată fiind diminuată succesiv prin exproprieri pentru alt obiectiv, în data de 20.03.2012 (suprafaţa afectată rămasă fiind de 2090/2010 mp până la data de 15.10.2014, iar după aceasta dată prin exproprierea intervenită, din 421 mp rămânând afectată suprafaţa de 1589 mp), iar după data de 24.02.2015 fiind readus la starea iniţială terenul, mai puţin 114 mp rămas afectat şi în prezent. Pentru aceeaşi suprafaţă afectată iniţial se calculează pierderea de creştere a masei lemnoase (DVML).

Astfel, a arătat revizuentul, considerentele şi dispozitivul deciziei nr. 170/22.04.2016 indică atât o eroare materială, rezultată din greşita analiză a evoluţiei în timp a intervenirii exproprierilor asupra terenului afectat în speţă în perioada 2008- 2015, cât şi o situaţie contradictorie cu cea statuată prin decizia nr. 2312/30.10.2014.

A mai susţinut revizuentul că terenul reţinut de instanţa (opinia majoritară) în suprafaţă de 1598 mp, în raport de care a recalculat despăgubirile, este terenul rămas afectat după ultima expropriere din 15 10.2014, ori până la aceasta data este evident ca suprafaţa afectată era mai mare (adică 2090 mp potrivit expertizei pentru perioada 20.03.2012-15.10.2014) şi 4296 mp (suprafaţa afectată iniţial) din 01.02.2008 până la 20.03.2012.

Contradictorialitatea între decizia nr. 170/22.04.2016 şi decizia nr. 2312/30.10.2015 s-a născut din modul neîntemeiat şi inexplicabil prin care instanţa a înţeles să dea curs unor susţineri ale pârâtei care nu sunt motive de recurs şi nu sunt întemeiate pe nicio probă, determinând şi caracterul nelegal al considerentelor instanţei în decizia nr. 170/22.04.2016, a apreciat revizuentul.

Astfel, instanţa de recurs, prin decizia nr. 170/22.04.2016 a evocat fondul achiesând la apărările speculative şi de inducere în eroare ale pârâtei, formulată prima oară pe fond în faţa instanţei de recurs după rejudecare, deşi anterior aceste chestiuni fuseseră dezlegata de instanţa de casare prin decizia nr. 2319/30.10.2014, pronunţând o hotărâre nelegală şi netemeinică sub aspectul situaţiei de fapt reţinute, apreciind şi răsturnând constatările expertizelor de specialitate administrate în cauză.

De asemenea, aspectele care clarifică datele privind prescripţia invocată, rezultă şi din decizia nr. 2319/30.10.2014, care, statuând asupra legii aplicabile, trimite la procesul-verbal de conciliere nr. x/0102.2011, reţinând că în acesta este consemnată şi recunoscută, pe lângă legea aplicabila (O.G. nr. 43/1997) şi plata efectuată de pârâta, circumstanţă de fapt (plata efectuata încă din decembrie 2010) ce constituie condiţie legala de întrerupere a termenului de prescripţie.

A apreciat revizuentul că prin modul arbitrar de apreciere asupra suprafeţei afectate, instanţa de recurs a făcut practic ca pârâta să beneficieze retroactiv şi nelegal de aplicarea art. 14 din Legea nr. 255/2010 (scutire de la despăgubiri pentru cauza de expropriere), apărări respinse pe fond în toate fazele procesuale in raport de legea aplicabila spetei, instanţa de recurs satisfăcând astfel poziţia procesuala abuziva, nelegală a pârâtei şi contrară jurisprudenţei CEDO şi art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO.

S-a concluzionat că, dată fiind situaţia a doua hotărâri contradictorii pronunţate în recurs de aceeaşi instanţa, între aceleaşi părţi, ce vizează aceleaşi aspecte, decizia nr. 170 22.04.2014 a fost dată cu încălcarea legii şi este contrară deciziei nr. 2319/30.10.2014, ambele vizând aceleaşi probleme de drept asupra fondului şi legii aplicabile în cauza dedusa judecaţii, aspecte deja dezlegate de o instanţă de acelaşi grad şi tot în recurs şi obligatorii în rejudecarea apelului.

Intimata Compania Naţională de Administrare a Traficului Rutier a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă întrucât prin decizia nr. 170/2016, instanţa nu a acordat mai mult decât s-a cerut, iar această hotărâre nu este potrivnică deciziei nr. 2319/2014 a Curţii de Apel Ploiesti.

Intimata Compania Naţională de Administrare a Traficului Rutier a invocat, la termenul de judecată din data de 26 octombrie 2016, excepţia de necompetenţă materială a instanţei în ceea ce priveşte cererea de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 7 din vechiul C. proc. civ.

La acelaşi termen de judecată instanţa, din oficiu, a invocat excepţia de tardivitate a cererii de revizuire formulată în temeiul dispoziţiilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ.

La acelaşi termen de judecată, revizuentul a solicitat respingerea excepţiei invocate din oficiu, în raport de actul nou depus şi repunerea sa în termen.

Prin decizia nr. 383 din 14.12.2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă în dosarul nr. x/2011, a respins ca neîntemeiată cererea de repunere în termen şi a admis excepţia tardivităţii cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. şi excepţia necompetenţei materiale sub aspectul cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., iar, în consecinţă, a respins ca tardivă cererea de revizuire formulată de revizuent în temeiul art. 322 pct. 2 C. proc. civ. şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cererii de revizuire motivate pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ. în favoarea Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu referire la excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Apel Ploieşti în ceea ce priveşte cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., s-a reţinut că hotărârile potrivnice indicate de către parte sunt două decizii pronunţate de către Curtea de Apel Ploieşti (decizia nr. 170/22.04.2015 apreciată că ar încălca dezlegarea problemelor de drept soluţionate prin decizia nr. 2319/03.10.2014), competenţa de soluţionare a cererii de revizuire revine, potrivit dispoziţiilor art. 323 alin. (2) teza I C. proc. civ., Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă mai mare în grad faţă de cea care a pronunţat hotărârile apreciate a fi potrivnice.

Cu referire la excepţia tardivităţii cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., Curtea a avut în vedere dispoziţiile art. 324 alin. (1) pct. 1 din acelaşi cod, potrivit cărora termenul de revizuire este o lună şi se socoteşte, în situaţia hotărârii dată de instanţa de recurs după evocarea fondului, de la pronunţarea hotărârii ce se solicită a fi revizuită.

Astfel, în cauză, data pronunţării deciziei nr. 170 a fost 22.04.2016, iar formularea cererii de revizuire s-a făcut la data de 01.07.2016, conform vizei de înregistrare aplicată de registratura Curţii de Apel pe pagina 1 a cererii de revizuire, deci peste termenul de o lună, statuat de legiuitor.

De asemenea, Curtea a apreciat că, cererea revizuentului de repunere în termenul de formulare a cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile 322 pct. 2 C. proc. civ. nu este întemeiată, întrucât revizuentul nu numai că nu a dovedit existenţa unei împrejurări obiective independente de voinţa sa, dar nici măcar nu a arătat, la termenul de judecată din data de 14 decembrie 2016, când a învestit Curtea cu soluţionarea cauzei de repunere în termen, în ce a constat această împrejurare.

Cauza a fost înregistrată pe rolul instanţei supreme la data de 20.01.2017 la secţia a II -a Civilă, fiind repartizată aleatoriu la Completul 7 cu termen de judecată la data de 30.03.2017, pentru soluţionarea cererii de revizuire formulată de revizuentul A. în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Înalta Curte a pus în discuţia părţilor cererea de repunere în termen a cererii de revizuire şi excepţia tardivităţii cererii de revizuire formulată în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., rămânând în pronunţare pe cererea de repunere în termen şi a excepţiei tardivităţii cererii de revizuire invocată de intimată prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei la data de 08.02.2017. Referitor la excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire invocată de intimată prin întâmpinare, Înalta Curte a apreciat-o ca fiind o apărare de fond ce ţine de fondul cererii de revizuire ce nu poate fi analizată în condiţiile în care s-a rămas în pronunţare pe excepţia tardivităţii căii de atac exercitată.

În primul rând, revizuentul a formulat o cerere de repunere în termen a cererii de revizuire prin care susţine că cererea de revizuire a fost depusă prin poştă cu confirmare de primire la data de 27.04.2016, iar dovada de primire a acesteia a fost înregistrată la Curtea de Apel Ploieşti în data de 29.04.2016. De asemenea, revizuentul precizează că numai dezvoltarea motivelor de recurs s-a făcut la data de 01.07.2016.

Faţă de cererea de repunere în termenul de declarare a revizuirii, Înalta Curte constată că argumentele invocate privesc în realitate susţinerea unei date de depunere a cererii de revizuire în raport de care declararea căii de extraordinare de atac s-ar fi realizat în termenul legal.

Conform art. 103 alin. (2) C. proc. civ., pentru a dispune repunerea în termen, se cer a fi îndeplinite mai multe condiţii:

a) partea care nu a săvârşit un act de procedură înăuntrul termenului legal imperativ trebuie să facă dovada că a fost împiedicată dintr-o împrejurare mai presus de voinţa ei, care s-a produs înainte de împlinirea termenului;

b) în termen de cel mult 15 zile de la data încetării împiedicării, partea interesată să formuleze cererea de repunere în termen şi să efectueze actul de procedură care nu l-a îndeplinit în termen.

În consecinţă, Înalta Curte constată că cererea de repunere în termen nu este temeinică şi o va respinge ca atare întrucât revizuentul nu a susţinut şi dovedit existenţa unei împrejurări mai presus de voinţa sa, ci doar declararea în termenul legal a căii extraordinare de atac.

Referitor la excepţia tardivităţii cererii de revizuire, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora termenul în care ar putea fi exercitată revizuirea întemeiată pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

este de o lună de la comunicarea hotărârii definitive, iar când hotărârile au fost date de instanţe de recurs după evocarea fondului, de la pronunţare; pentru hotărârile prevăzute la pct. 7 alin. (2) de la pronunţarea ultimei hotărâri.

În cauză cea de-a doua hotărâre este pronunţată în recurs fiind irevocabilă, respectiv decizia nr. 170 din 22.04.2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă în dosarul nr. x/2011. Decizia a cărei revizuire s-a cerut, a fost pronunţată în recurs la data de 22.04.2016, iar termenul de o lună a început să curgă de la această dată şi s-a împlinit la data de 22.05.2016.

Cum cererea de revizuire a fost depusă la data de 01.07.2016 la Curtea de Apel Ploieşti la serviciul Registratură, fiind înregistrată sub nr. x aşa cum rezultă din ştampila aplicată pe cererea de revizuire, dosar revizuire, Înalta Curte constată că, aceasta a fost formulată peste termenul prevăzut de textul de lege evocat mai sus.

În ceea ce priveşte argumentele şi înscrisurile invocate de revizuent în cuprinsul cererii de repunere pe rol, Înalta Curte constată că înscrisurile depuse nu constituie dovezi care să ateste susţinerile revizuentului privind declararea căii de atac la o dată anterioară deoarece copia confirmării de primire nu atestă expedierea cererii de revizuire neavând nicio o menţiune.

Cererea sub semnătură privată depusă de către revizuent prin care declara că solicită revizuirea deciziei nr. 170/2016 a Curţii de Apel Ploieşti (depusă şi în faţa instanţei supreme şi aflată la fila x) nu atestă o dovadă în sensul declarării căii de atac a revizuirii, întrucât de pe acesta lipseşte viza de înregistrare la Curtea de Apel Ploieşti. Conform art. 94 alin. (12) din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor de judecată, orice înscris depus la instanţa de judecată este atestat printr-o viză de înregistrare impuse de circuitul documentelor primite de către instanţele de judecată, tocmai pentru a avea evidenţa înscrisurilor depuse de părţi şi pentru a fi ataşate cauzelor.

Referitor la confirmarea de primire depusă şi în faţa instanţei supreme, de asemenea, Înalta Curte din examinarea acestuia constată că acesta nu poate constitui o dovadă, în condiţiile în care acea corespondenţă nu vizează cererea de revizuire formulată de revizuent. După cum se poate observa, acest înscris nu are nicio menţiunea care să facă dovada depunerii cererii de revizuire.

De adăugat că obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege prevăzută de art. 129 alin. (1) C. proc. civ. reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, potrivit prevederilor art. 6 paragraf 1 CEDO, instituirea unor termene procesuale servind unei mai bune administrări a justiţiei, precum şi necesităţii aplicării şi respectării drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor.

Or, neexercitarea dreptului procesual, în speţă, a cererii de revizuire, în cadrul termenului imperativ stabilit de lege atrage sancţiunea prevăzută de art. 103 alin. (1) din C. proc. civ., care este decăderea.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte urmează să admită excepţia tardivităţii şi, în consecinţă, să respingă cererea de revizuire ca tardiv formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere în termenul de formulare a cererii de revizuire.

Admite excepţia tardivităţii cererii de revizuire.

Respinge ca tardivă cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 170 din 22 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă în dosarul nr. x/2011, în contradictoriu cu intimata Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 martie 2017.