Territorial jurisdiction in delictual liability: prohibition of ex officio decline under consumer protection rules

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, la data de 04.07.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată pârâta la plata sumei de 3322,95 RON, compusă din 3.015,26 RON consum energie electrică şi/sau taxe deconectare/reconectare şi 307,39 RON penalităţi de întârziere, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1349, art. 1357-1371 C. civ., art. 120 alin. (7) Codul de procedură fiscală, art. 155 alin. (28) Codul fiscal, H.G. nr. 1007/2004.

Pârâta nu a formulat întâmpinare, însă la data de 22.11.2016 a depus note de şedinţă prin care a solicitat respingerea acţiunii întrucât nu a avut niciodată contract de furnizare cu reclamanta, iar aceasta nu a emis facturi de consum pe numele său. A mai arătat că în luna iunie 2012 a trimis prin email o solicitare către reclamantă pentru eşalonarea unui debit existent la acea dată, iar înscrisurile depuse de reclamantă sunt falsuri menite să inducă în eroare.

Prin sentinţa civilă nr. 14048 din 25 noiembrie 2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale exclusive a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, invocată din oficiu şi s-a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Judecătoriei Pucioasa.

Instanţa a reţinut că dispoziţiile art. 121 C. proc. civ. instituie un caz de competenţă teritorială exclusivă, prevăzând că cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului.

Domeniul de aplicare a regulii prevăzute de art. 121 C. proc. civ. este delimitat prin raportare la calitatea părţilor de profesionist, respectiv de consumator, calităţi pe care, prin raportare la dispoziţiile art. 3 C. civ. şi art. 8 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., respectiv art. 2 din Legea nr. 193/2000, părţile din prezenta cauză le întrunesc.

În ceea ce priveşte consumatorul, C. proc. civ. reglementează competenţa teritorială a instanţelor după cum acesta are calitatea de pârât sau de reclamant în acţiunile deduse judecăţii. Astfel, în situaţia în care consumatorul are calitatea de pârât, C. proc. civ., prin art. 121 - Cererile împotriva unui consumator, stabileşte competenţa exclusivă a instanţei de la domiciliul consumatorului. O convenţie privind atribuirea de competenţă prin care se derogă de la această regulă este admisibilă numai după naşterea dreptului la acţiune, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) C. proc. civ. (aplicabile în ipoteza art. 121) potrivit cărora "în litigiile din materia dreptului consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este considerată nescrisă."

Cum din datele comunicate de Direcţia de Evidenţă a Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date rezultă că domiciliul pârâtului consumator este în comuna Vîrfuri, sat Şuviţa, judeţul Dâmboviţa, iar în cauză nu s-a făcut dovada unei convenţii atributive de competenţă, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, apreciind că revine Judecătoriei Pucioasa competenţa de soluţionare a cauzei, ca instanţă în a cărei rază teritorială domiciliază pârâta.

Prin încheierea din 10 februarie 2017 pronunţată de Judecătoria Pucioasa s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi s-a dispus înaintarea cauzei pentru soluţionarea conflictului de competenţă la instanţa supremă.

În esenţă, instanţa a reţinut că sesizarea făcută prin declinarea de competenţă de către Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, încalcă normele care vizează competenţa teritorială relativă şi excepţia de necompetenţă de ordine privată, nefiind incidente dispoziţiile art. 121 C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reţine următoarele:

În speţă, se pune în discuţie excepţia necompetenţei teritoriale de ordine privată, care se supune dispoziţiilor art. 130 alin. (3) Noul C. proc. civ., în vigoare la momentul sesizării instanţei de judecată, potrivit cu care, "Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe".

Întrucât aceste norme sunt de competenţă teritorială relativă, nesocotirea lor putea fi invocată pe calea excepţiei de necompetenţă numai de către pârât şi numai până la prima zi de înfăţişare, în caz contrar instanţa sesizată rămânând competentă să judece litigiul.

Aşadar, potrivit acestui text, instanţa judecătorească nu este îndreptăţită să îşi decline din oficiu competenţa, ci numai dacă o atare excepţie a fost invocată de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

În speţă, aşa cum corect şi legal a reţinut şi Judecătoria Pucioasa, excepţia de necompetenţă teritorială - care, în cauză, este o necompetenţă de ordine privată - a fost invocată din oficiu, chiar de către Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, şi fără a fi invocată de pârâta B. printr-o eventuală întâmpinare, deci, a fost invocată cu nerespectarea normei imperative prevăzute de textul art. 130 alin. (3) Noul C. proc. civ.

Faţă de acestea, excepţia de necompetenţă teritorială, fiind una de ordine privată, şi cum o atare excepţie nu a fost invocată doar de către pârâtă prin întâmpinare, ci chiar de instanţă, din oficiu, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti nu era în termen să analizeze, din oficiu, competenţa teritorială şi să se considere necompetentă, fiind depăşit momentul procedural stabilit de legiuitor pentru o asemenea analiză.

Mai mult, din moment ce alegerea instanţei a fost făcută prin introducerea cererii de chemare în judecată, şi cum, instanţa iniţial sesizată nu a respectat textul legal pentru a putea invoca excepţia necompetenţei teritoriale, se stabileşte, în mod definitiv, competenţa acelei instanţe, astfel încât, nu se mai poate declara necompetentă.

Se observă, totodată, că, obiectul litigiului îl formează obligarea pârâtei B. la plata unei datorii către A. S.A. în temeiul răspunderii civile delictuale, între părţi neexistând un contract de distribuţie a energiei electrice, astfel că, în atare situaţie, nu se poate vorbi despre protecţia drepturilor consumatorilor, spre a deveni aplicabile dispoziţiile art. 121 C. proc. civ., de asemenea, greşit reţinute de către Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti.

În raport de aceste considerente, de obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte apreciază că acţiunea dedusă judecăţii este o acţiune personală, guvernată de norme cu caracter de ordine privată ce reglementează materia competenţei teritoriale alternative, în baza cărora reclamantul are opţiunea alegerii între mai multe instanţe deopotrivă competente, dreptul de a contesta alegerea revenind exclusiv pârâtului în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 130 alin. (3) Noul C. proc. civ.

Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti s-a raportat şi la noţiunea de "consumator" pentru a vorbi de o competenţă exclusivă, ceea ce este greşit, pentru că litigiul nu este unul specific celui cu consumatori, ci unul prin care reclamanta urmăreşte repararea unui prejudiciu ca urmare a conduitei pretins delictuoase a pârâtei (art. 1349 din Noul C. civ.), noţiunea de consumator însemnând orice persoană fizică care, prin încheierea contractelor de consum, achiziţionează şi utilizează sau consumă de la comercianţi produse obţinute pe baza unui contract sau care beneficiază de serviciile acestora, ceea ce nu este cazul în speţă, părţile neaflându-se nemijlocit în raporturi contractuale.

Aşa fiind, faţă de dispoziţiile legale mai sus - arătate, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi, în considerarea prevederilor art. 130 alin. (3) Noul C. proc. civ., cu referire la art. 126 alin. (1) Noul C. proc. civ., urmează a stabili competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

Văzând şi dispoziţiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2017.