Conflict of jurisdiction in medical malpractice: applicability of specialized health care act venue rules versus general tort and consumer jurisdiction

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 6 februarie 2019 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 RON daune materiale şi 500.000 euro daune morale, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esenţă, că a suferit o intervenţie chirurgicală la B., iar în timpul internării a contractat o infecţie nosocomială datorită căreia starea sa de sănătate s-a deteriorat.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1373, art. 1387 şi art. 1391 C. civ., art. 644 din Legea nr. 95/2006.

La data de 4 aprilie 2019, pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat cerere de chemare în garanţie a asigurătorului SOCIETATEA C. S.A.

Prin sentinţa civilă nr. 1587 din 22 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a Tribunalului Constanţa şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Pentru a se pronunţa astfel, a reţinut că legea specială, respectiv Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, derogă de la norma generală de competenţă materială prevăzută de art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., potrivit căreia judecătoriile judecă orice alte cereri ce nu au fost identificate expres la punctele a)-j), evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părţilor de profesionişti sau neprofesionişti.

Au fost evocate dispoziţiile art. 687 din Legea nr. 95/2006, care stabilesc că "Instanţa competentă să soluţioneze litigiile prevăzute în prezenta lege este judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat".

Tribunalul Constanţa a apreciat că norma specială cuprinsă în textul de lege enunţat anterior înlătură competenţa de drept comun instituită de art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., raportat la criteriul valoric.

Prin sentinţa civilă nr. 113 din 9 ianuarie 2020, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii D. şi E., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., în favoarea Tribunalului Constanţa; s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.

În motivarea acestei soluţii, s-a reţinut că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie repararea prejudiciilor materiale şi morale pretins cauzate ca urmare a serviciilor medicale prestate de pârâta S.C. B. S.R.L. şi că la fila x din acţiunea introductivă s-a arătat că "temeiul juridic al prezentei acţiuni îl reprezintă art. 1349 şi următoarele din C. civ. - acţiune în răspundere delictuală, prin care solicităm pârâtei daune materiale şi morale".

Instanţa a notat faptul că prin cererea modificatoare, formulată ca urmare a decesului reclamantului iniţial, s-a precizat, din nou, temeiul juridic al acţiunii:

"Temeiul de drept al acţiunii îl reprezintă răspunderea civilă delictuală art. 1349, art. 1357, art. 1373, art. 1387, art. 1391 C. civ., dar şi art. 644 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006 republicată", temeiuri juridice indicate şi în finalul cererii de chemare în judecată .

Totodată, s-a arătat că reclamantele, la ultimul termen de judecată anterior declinării, au solicitat respingerea excepţiei necompetenţei materiale, susţinându-se că Tribunalul Constanţa este instanţa competentă material să soluţioneze cauza, raportat la criteriul valoric, calitatea de consumator a reclamantului, cu domiciliul în Constanţa, fiind exclusă competenţa prevăzută de legea specială.

Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că toate aceste elemente conjugate converg spre concluzia caracterului principal al temeiului juridic reprezentat de art. 1349 şi următoarele din C. civ. - acţiune în răspundere delictuală, cu aplicarea art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. şi cu respectarea principiului disponibilităţii.

Prin urmare, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a reţinut că reclamantul şi-a întemeiat demersul judiciar pe dispoziţiile dreptului comun privind răspunderea civilă delictuală, şi nu pe dispoziţiile speciale în materie, apelând în completare şi la dispoziţiile speciale din Legea nr. 95/2006, pentru a indica textul de lege din care rezultă răspunderea furnizorilor de servicii medicale în cazul infecţiilor nosocomiale [art. 655 alin. (1) lit. a)].

Aşadar, s-a concluzionat în sensul că simpla trimitere şi la dispoziţia din Legea nr. 95/2006 nu semnifică faptul că reclamantul a înţeles să formuleze o cerere în temeiul acestei legi.

S-a mai arătat că în cazul în care partea alege calea sesizării Comisiei, decizia pronunţată poate fi atacată la judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat, însă dacă alege să sesizeze direct instanţa de judecată, competenţa se stabileşte potrivit regulilor de drept comun.

Având în vedere caracterul evaluabil în bani al cererii de chemare în judecată şi valoarea obiectului acesteia de 500.000 euro, care depăşeşte pragul valoric de 200.000 RON prevăzut de art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a reţinut că instanţa competentă materială să judece cauza este tribunalul.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 22 ianuarie 2020.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) şi alin. (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă şi va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, pentru următoarele considerente:

Conform art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor".

Acţiunea dedusă judecăţii de către reclamantul iniţial A. are ca obiect obligarea pârâtei S.C. B. la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune materiale şi la plata sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale, în temeiul dispoziţiilor art. 1349, art. 1357, art. 1373, art. 1387 şi art. 1391 C. civ., cu referire la art. 644 din Legea nr. 95/2006.

La data de 18 iunie 2019 D. şi E., în calitate de moştenitori legali ai reclamantului, au depus la dosar o cerere modificatoare, prin care au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 50.024 RON, cu titlu de daune materiale şi la plata sumei de 1.500.000 euro, reprezentând daune morale ca urmare a decesului reclamantului.

Referitor la competenţă, s-a subliniat faptul că temeiul de drept al acţiunii îl reprezintă răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1349, art. 1357, art. 1373, art. 1387 şi art. 1391 C. civ., precum şi art. 644 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006 republicată.

Art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii prevede că "Unităţile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament, în situaţia în care acestea sunt consecinţa: a) infecţiilor nosocomiale, cu excepţia cazului când se dovedeşte o cauză externă ce nu a putut fi controlată de către instituţie".

Conform art. 684 alin. (2) din acelaşi act normativ "Procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiţie potrivit dreptului comun".

În speţă, acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, în sensul că se urmăreşte atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei S.C. B., potrivit C. civ., iar competenţa de soluţionare a cauzei se stabileşte conform prevederilor legale cuprinse în C. proc. civ.

Astfel, se constată că art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. instituie un caz de competenţă teritorială alternativă în favoarea instanţei de la domiciliul consumatorului pentru cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor.

Cum reclamantul are calitatea de consumator, care a beneficiat de servicii medicale din partea pârâtei, norma de competenţă menţionată anterior îşi găseşte pe deplin aplicabilitatea.

Faţă de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, care depăşeşte pragul valoric de până la 200.000 RON inclusiv, se constată că revine tribunalului competenţa materială de soluţionare a litigiului, în raport de prevederile art. 95 pct. 1 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2020.