Former administrator prevails as company's damages action against him is time-barred and appeal dismissed with costs.

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 2737/27.05.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2011, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea pronunţată la data de 11.06.2014, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi a fost obligat pârâtul B. la plata către reclamantă a sumelor de 331.797,07 RON (compusă din: 14.272,07 RON diferenţă nejustificată, 296.825 RON salarii achitate fără documente justificative legale, 13.700 RON diferenţă neachitată conform angajamentului asumat de pârât, 7000 RON sumă încasată de la S.C. C. SRL) şi 5000 euro (încasată pentru apartamentul din str. x şi pentru apartamentul din str. x) cu titlu de despăgubiri, a dobânzii legale aferente, calculată de la data de 29.10.2007 şi până la achitare şi a sumei de 9000 RON cheltuieli de judecată (compusă din suma de 2000 RON onorariu de avocat, 5000 RON taxă judiciară de timbru şi 2000 RON onorariu de expertiză).

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, prin Hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor S.C. A. S.R.L. nr. 4/11.12.2006, a fost revocat din funcţia de administrator D. şi a fost numit în această funcţie B., pârâtul din prezenta cauză.

Prin hotărârea AGA nr. 5/01.10.2007, asociaţii reclamantei au hotărât revocarea din funcţia de administrator a pârâtului, iar prin contractul de cesiune din data de 27.09.2007, pârâtul a cesionat părţile sale sociale în favoarea lui E..

În analiza temeiniciei pretenţiilor, instanţa a avut în vedere prevederile art. 73 alin. (1) lit. c) şi e) din Legea nr. 31/1990, conform cărora administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere; pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea şi actul constitutiv le impun.

Cu privire la suma reprezentând lipsă casă finală nejustificată legal, instanţa a constatat că, potrivit raportului de expertiză contabilă, astfel cum acesta a fost rectificat prin suplimentele ulterioare, pârâtul nu a putut justifica suma totală de 14.272,07 RON, deşi acesta, având calitatea de administrator, avea obligaţia de a asigura corecta ţinere a evidenţelor contabile ale societăţii.

Sub aspectul imputării sumei de 296.825 RON, instanţa a reţinut că, potrivit raportului de expertiză contabilă, această sumă reprezintă salarii achitate de pârât fără a deţine documente justificative legale, în condiţiile în care notiţele/borderourile prezentate de pârât nu conţin semnăturile persoanelor care au primit plata salariilor şi nici ale conducătorilor unităţii. Pe de altă parte, instanţa a mai reţinut că, potrivit chiar susţinerilor pârâtului, aceste sume au fost achitate cu titlu de "salarii la negru", suplimentar faţă de sumele menţionate în contractele de muncă ale angajaţilor. Pârâtul a recunoscut destinaţia acestor sume prin declaraţiile date în faţa organelor de poliţie, acesta afirmând că a ridicat suma de aproximativ 290.000 RON ca avans dividende, pe care le-a împărţit ca salarii, iar pentru această sumă nu a întocmit un document justificativ, precum şi că din ianuarie 2007 a continuat să plătească salarii la negru muncitorilor. Plata unor salarii "la negru" a fost recunoscută de pârât şi prin răspunsul la întrebarea nr. 20 din interogatoriu, pârâtul adăugând însă că a moştenit acest sistem de plăţi de la antecesorii săi.

Instanţa a reţinut că, potrivit art. 73 alin. (1) lit. c) şi e) din Legea nr. 31/1990, administratorii sunt răspunzători faţă de societate pentru existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere, pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun. De asemenea, conform art. 6 din Legea nr. 82/1991 a contabilităţii, orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ. Or, salariile achitate "la negru" nu au fost înregistrate în contabilitatea societăţii, nefiind întocmite documente justificative. Ca atare, instanţa a considerat că nu poate legitima activitatea pârâtului de plată a unor sume cu titlu de salarii fără înregistrarea acestora în contabilitate conform dispoziţiilor legale, întrucât o atare activitate are caracter ilicit. De asemenea, s-a apreciat că dacă pârâtul a acceptat această funcţie fără să deţină cunoştinţele necesare, culpa îi aparţine. În momentul acceptării funcţiei de administrator, pârâtul şi-a asumat anumite obligaţii şi responsabilităţi, inclusiv aceea de a conduce activitatea societăţii în conformitate cu legea, indiferent de practicile statornicite de antecesorii săi.

Pentru aceste sume, în cuantum total de 296.825 RON, instanţa a dispus angajarea răspunderii pârâtului, în calitate de administrator, faţă de societatea reclamantă.

Reclamanta a mai solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 35.000 RON contravaloarea lucrărilor de amenajare interioară executate de pârât pe cheltuiala societăţii la apartamentele situate în Bucureşti, str. x, respectiv în Bucureşti, str. x. Cu privire la această pretenţie, instanţa a constatat că, prin răspunsurile la întrebările nr. 19 şi 20 din interogatoriul administrat, pârâtul a recunoscut că a primit suma de 3500 euro de la dna F., pentru care nu a întocmit chitanţă şi factură, însă a adăugat că aceşti bani au fost folosiţi la plata salariilor angajaţilor. Pe de altă parte, prin declaraţia dată în faţa organelor de cercetare penală, pârâtul a menţionat, cu privire la execuţia celor două apartamente, că acestea au fost modernizate cu materialele clienţilor, pentru apartamentul din str. x recunoscând că a încasat suma de 1500 RON (1500 euro, potrivit încheierii de îndreptare a erorii materiale). Cu privire la apartamentul din str. x, prin aceeaşi declaraţie, pârâtul a recunoscut că a încasat suma de 3500 euro pe care susţine însă că a folosit-o în interesul firmei.

Aşadar, instanţa a constatat dovedite pretenţiile reclamantei constând în suma de 1500 RON (euro) şi 3500 euro, formulate în cadrul acestui petit. Cu privire la diferenţa până la suma de 35.000 RON solicitată, instanţa a constatat că reclamanta nu a produs probe concludente, astfel încât această diferenţă nu a fost pusă în sarcina pârâtului.

Totodată, s-a constatat că pârâtul nu a putut să justifice cu documente legale sumele mai sus menţionate şi nici nu a probat modalitatea concretă în care a folosit aceste sume, astfel încât să se poată verifica dacă ele au fost utilizate în interesul societăţii reclamante sau nu. Iar în ipoteza în care sumele ar fi fost folosite pentru plata unor salarii neînregistrate în contabilitate, răspunderea pârâtului rămâne în continuare angajată faţă de reclamantă, pentru aceleaşi raţiuni ca şi cele anterior expuse cu privire la suma de 296.825 RON.

De asemenea, suma de 13.700 RON solicitată de reclamantă cu titlu de rest de plată conform angajamentului nr. 740/23.10.2007 a fost dovedită prin depunerea la dosar a acestui înscris, însuşit de pârât prin semnătură, din care reiese că acesta s-a obligat la restituirea către reclamantă a sumei de 45700 RON. Din această sumă, pârâtul a restituit doar 31.000 RON, rămânând o diferenţă în cuantum de 13.700 RON, solicitată prin acţiunea care face obiectul prezentului dosar. De altfel, prin răspunsurile la întrebările 13 şi 17 din interogatoriu, pârâtul a recunoscut semnarea acestui angajament de plată şi faptul neachitării diferenţei de 13.700 RON.

Instanţa a apreciat că se justifică obligarea pârâtului şi la plata sumei de 7000 RON reprezentând contravaloare încasări de la S.C. C. S.R.L.. Această sumă a fost probată prin înscrisul emis de această societate, din care reiese că a fost achitată suma de 7000 RON către pârât, pentru care nu s-au emis chitanţe. Totodată, pârâtul nu a reuşit să dovedească faptul că această sumă ar fi fost încasată pentru prestaţiile sale personale, astfel cum a susţinut în faţa organelor de cercetare penală.

Cu privire la aceste sume, reclamanta a solicitat şi dobândă legală, calculată de la data însuşirii fiecărei sume şi până la data achitării.

Conform art. 72 din Legea nr. 31/1990, obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege. Potrivit art. 1544 din C. civ. de la 1864, mandatarul este dator a plăti dobânzi pentru sumele întrebuinţate în folosul săi, din ziua întrebuinţării lor.

Cu privire la momentul de debut al calculului dobânzii legale, tribunalul a constatat că expertul contabil judiciar nu a putut determina datele la care au fost operate de către pârât ridicări de numerar fără justificare. În atare condiţii, văzând şi prevederile legale mai sus enunţate, precum şi pe cele ale O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2011, instanţa a reţinut că se justifică obligarea pârâtului, în calitate de fost administrator al societăţii reclamante, la plata către aceasta a dobânzii legale aferente debitului principal, însă de la data la care acesta a efectuat ultima ridicare a unei sume de bani, respectiv 29.10.2007, acesta fiind considerat un moment cert, care rezultă din susţinerile ambelor părţi, respectiv din întrebarea nr. 7 a reclamantei la interogatoriul propus pentru pârât şi din răspunsul acestuia din urmă.

Împotriva acestei soluţii, pârâtul B. a declarat apel, solicitând schimbarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate.

Prin decizia civilă nr. 1141 din 26 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelantul B. în contradictoriu cu intimata S.C. A. S.R.L.. A fost schimbată în parte sentinţa civilă nr. 2737/27.05.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2011 în sensul că a fost obligat pârâtul B. la plata sumelor de 14.272,07 RON şi 13.700 RON, cu titlu de despăgubiri, a dobânzii legale aferente acestora calculată de la data de 29.10.2007 şi până la achitarea debitului principal, precum şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5729 RON. A fost obligată intimata S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 7924,78 RON, cheltuieli de judecată apel.

Împotriva deciziei civile nr. 1141 din 26 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. Bucureşti şi pârâtul B..

Prin decizia nr. 2412 din 24 noiembrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-au admis recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. BUCUREŞTI şi pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 1141 din 26 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o casează şi se trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin decizia de casare s-a motivat ca instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a textelor de lege. Astfel, instanta reţinuse că cererea de constituire ca parte civilă în procesul penal a întrerupt cursul prescripţiei în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, întrucât sumele din prezenta acţiune se regăsesc şi în cererile formulate în dosarul penal, iar soluţiile din procesul penal nu atrag aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 invocate de apelantul pârât.

O astfel de dezlegare în termeni generali nu era în măsură să permită instanţei de control judiciar verificarea corectei aplicări a textului de lege la situaţia dedusă judecăţii, întrucât instanţa de apel nu a stabilit în mod clar ce cauză de întrerupere a fundamentat soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârât.

Deşi instanţa de apel a reţinut că în cauză a avut loc o întrerupere a cursului prescripţiei dreptului la acţiune datorată recunoaşterii făcută de pârât prin declaraţiile date în cursul dosarului penal, aceasta nu a identificat temporal înscrisul în măsură să producă acest efect şi nu a determinat data de la care a început să curgă termenul de prescripţie, aspect esenţial pentru soluţionarea excepţiei.

De asemenea, instanţa nu a analizat în ce măsură declaraţiile date de pârât în dosarul penal sunt acte de recunoaştere ale pretenţiilor deduse judecăţii de faţă, în sensul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Totodată, raportat la aceste pretenţii şi la înscrisurile aflate la dosar, nu s-a stabilit dacă au existat acte de recunoaştere în mod distinct pentru fiecare pretenţie, pentru a se putea verifica dacă întreruperea cursului prescripţiei extinctive a putut avea loc în acelaşi moment sau, în mod distinct, pentru fiecare pretenţie.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1561A din 7 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis apelul pârâtului B. împotriva sentinţei civile nr. 2737/27.05.2014 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2011,în contradictoriu cu intimata S.C. A. S.R.L., s-a admis excepţia prescripţiei extinctive şi s-a respins acţiunea ca prescrisă. A fost obligat intimatul să plătească apelantului suma de 11.178 RON cheltuieli de judecată.

Instanţa de apel a reţinut că reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtul B. în data de 24.05.2011, solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor pentru prejudiciile aduse societăţii în calitatea sa de administrator deţinută în perioada 11 decembrie 2006 - 1 octombrie 2007, acţiunea fiind admisă de instanţa tribunalului.

Prin apelul formulat, pârâtul a invocat prescripţia dreptului material la acţiune, exceptie care fusese ridicată şi la prima instanţă, fiind respinsă ca nefondată.

Sub aspectul normelor aplicabile în speţă, s-a constatat că Legea nr. 31/1990 a instituit în art. 72-73 răspunderea personală a administratorului societăţii pentru prejudiciile cauzate prin fapta sa ilicită. Articolul 155 din Legea nr. 31/1990 este cel care reglementează procedura acţiunii în răspundere ("actio mandati directa").

Administratorii răspund faţă de societate pentru nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la atribuţiile lor, precum şi pentru nerespectarea obligaţiilor care le-au revenit în temeiul mandatului încredinţat de către asociati, prin actul constitutiv sau prin intermediul adunării generale. Întrucât obligaţiile şi răspunderea instituite prin art. 72 din lege fac trimitere la reglementările referitoare la mandat, cât şi la dispoziţiile speciale prevăzute de lege, actiunea are temei contractual şi legal faţă de societate, întrucât rezultă din încălcarea mandatului încredinţat de aceasta, precum şi a dispoziţiilor legale incidente.

Acţiunea a fost soluţionată de prima instanţă în temeiul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) şi (2) şi art. 72 din Legea nr. 31/1990, întrucât urmăreşte tragerea la răspundere a pârâtului în calitate de administrator pentru faptele ilicite săvârşite în cursul mandatului.

În ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, instanţa a precizat că, potrivit art. 102 şi art. 103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului C. civ., legea aplicabilă este C. civ. de la 1864, respectiv normele din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.

Astfel, potrivit art. 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie de 3 ani pentru repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Răspunderea administratorului este, deci, angajată ori de câte ori se invocă săvârşirea unor fapte care încalcă norme legale sau contractuale.

Instanţa de apel a apreciat că determinarea începutului prescripţiei extinctive se va efectua, în speţă, în raport de momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a responsabilităţii fostului administrator (pârâtul apelant).

Astfel, prin decizia nr. 920/19.12.2007 a administratorului A. S.R.L. s-a imputat pârâtului B. suma de 308.239,85 RON, compusă din contravaloarea sumelor sustrase din conturile societăţii în perioada decembrie 2006 - septembrie 2007, cât a deţinut funcţia de administrator, respectiv de 294.539,85 RON, precum şi suma de 13.700 RON reprezentând lucrări executate de societate la societatea G. S.R.L., pentru care pârâtul apelant semnase angajamentul de plată din data de 23.10.2007.

Prin urmare, pentru aceste fapte ilicite, dreptul la acţiunea pentru repararea pagubei a început să curgă de la data de 19.12.2007 (data deciziei de imputare, din care rezultă în mod neîndoielnic cunoaşterea pagubei şi a persoanei culpabile), termenul de prescripţie împlinindu-se în data de 19.12.2010.

Curtea de apel a mai reţinut că, din cuprinsul notificării nr. x/11.03.2008, rezultă, de asemenea că societatea avea cunoştinţă de paguba suferită prin însuşirea sumei de bani pentru lucrările efectuate de societate la apartamentele din str. x, şi str. x, imputate fostului administrator pârât. În raport de data notificării (11.03.2008), termenul de prescripţie pentru despăgubirile solicitate pentru săvârşirea acestor fapte ilicite s-a împlinit în data de 11.03.2011.

De asemenea, s-a reţinut că, în data de 9 ianuarie 2008, societatea intimată l-a notificat pe pârâtul apelant (dosar fond) să achite suma de 15.000 RON, sumă datorată în urma semnării contractului nr. x/05.04.2007 cu societatea C. S.R.L., pentru lucrările finalizate în aprilie 2007. Şi în ce priveşte aceste fapte ilicite deduse judecăţii, s-a împlinit termenul de prescripţie a dreptului de dezdăunare în 3 ani, respectiv în data de 9 ianuarie 2011.

Prin urmare, pentru toate faptele invocate în cuprinsul acţiunii în răspundere, la data introducerii acţiunii - 24.05.2011, se implinise termenul de prescriptie a dreptului material la acţiune.

Curtea de apel, ca instanţă de trimitere, este obligată să se conformeze îndrumărilor stabilite de instanţa supremă pentru corecta stabilire a situaţiei de fapt. Pentru a se asigura o corectă soluţionare a excepţiei privind prescripţia extinctivă, instanţa de recurs a considerat necesară clarificarea măsurii în care recunoaşterea de către pârâtul apelant prin declaraţiile date în dosarul de urmărire penală produceau efect întreruptiv şi a împrejurării dacă au existat acte de recunoaştere distinct, pentru fiecare pretenţie formulată de reclamantă.

Curtea a dispus administrarea din oficiu a unui probatoriu, astfel încât părţile au depus la dosar înscrisurile conţinând declaraţiile apelantului pârât la organele de cercetare penală, precum şi soluţiile pronunţate în dosarul penal.

Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, recunoaşterea dreptului a cărei acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, produce efect intreruptiv asupra cursului prescripţiei care a început să curgă.

Pentru a se produce, însă, acest efect, recunoaşterea trebuie să fie neîndoielnică şi neînsoţită de vreo rezervă din partea autorului.

Curtea de apel a constatat că aceste condiţii nu sunt îndeplinite în cauză, nici una din declaraţiile date la organul de urmărire penală de către apelantul pârât neavând caracterul unei recunoaşteri, în sensul cerut de art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Cu privire la toate faptele ilicite imputate administratorului pârât prin cererea de chemare în judecată şi care au format obiectul plângerilor penale din datele de 08.02.2008 şi 21.03.2008, instanţa de apel a observat că, prin declaratiile date de apelantul pârât în dosarul de cercetare penală, deşi nu se neagă existenţa faptelor în materialitatea lor, se susţine că acestea erau circumscrise mandatului încredinţat de societate, urmărindu-se, deci, beneficiul patrimonial al acesteia şi nu interesul personal al administratorului.

Din cuprinsul acestor declaraţii, nu se poate reţine o recunoaştere voluntară şi neîndoielnică, în deplină cunoştinţă de cauză în privinţa existenţei dreptului patrimonial de despagubire şi a titularului acestuia, respectiv societatea intimata. Prin urmare, nu pot produce efectul de întrerupere a cursului prescripţiei.

În ce priveşte efectul intreruptiv al plângerilor penale formulate de societatea intimată, în cadrul cărora au fost formulate şi pretenţii civile, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, instanţa de apel a reţinut că, într-adevăr, plângerea penală adresată organului de urmărire penală atrage întreruperea cursului prescripţiei extinctive, întrucât până la soluţionarea plângerii sale, nu i s-ar putea imputa inacţiunea în rezolvarea cauzei şi nici pasivitatea în realizarea dreptului său.

Cu toate acestea, având în vedere dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, întreruperea prescripţiei este doar una provizorie, efectele întreruperii fiind condiţionate de o admitere printr-o soluţie definitivă a sesizării organului cu atribuţii judiciare. Articolul 17 din Decretul nr. 167/1958 trebuie interpretat în sensul că nu se reia prescripţia decât dacă s-a admis cererea.

Ori, în speţă, soluţiile plângerilor penale formulate nu au primit o soluţionare favorabilă intimatei şi, deci, nu au produs întreruperea prescripţiei.

Astfel, iniţial în dosarul de urmărire penală nr. 2214/P/2008, s-a dispus neînceperea urmăririi penale, ulterior scoaterea de sub urmărire penală (prin Rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti din 15.06.2009).

Ulterior, după reluarea cercetărilor (in data de 24.08.2009), s-a dispus, din nou, în data de 15.06.2010, scoaterea de sub urmărire penală şi neînceperea urmăririi penale. Aceasta solutie, contestată de societate, a fost menţinută prin sentinţa penală nr. 1092/2010 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti (dosar nr. x/2010).

Societatea şi-a continuat demersurile şi după introducerea acţiunii civile din 24.05.2011, solicitarea de reluare a cercetarii penale fiind respinsă în data de 08.01.2013.

Acţiunea civilă în procesul penal are un caracter accesoriu acţiunii penale si, prin urmare, poate fi exercitată numai în măsura în care acţiunea penală poate fi pusă în mişcare împotriva inculpatului.

Din cuprinsul normelor în vigoare la data plângerilor penale formulate de reclamanta intimată (08.02.2008 şi 21.03.2008), rezultă că instanţa civilă nu era limitată în aplicarea dispoziţiilor legale, atât în ce priveşte dispoziţiile procesuale, cât şi dispoziţiile de drept material.

Reclamanta intimată a invocat un drept propriu de despăgubire faţă de administratorul social, în temeiul contractului de mandat şi al dispoziţiilor legii societăţilor comerciale, independent de soarta procesului penal sau a laturii civile din procesul penal.

Reclamanta intimată nu era condiţionată şi nici împiedicată să exercite acţiunea civilă, cunoscând atât fapta, existenţa prejudiciului, cât şi autorul faptelor ilicite, plângerile penale fiind, de altfel, ulterioare notificărilor şi deciziilor de imputare pentru prejudiciile produse societăţii de către apelant.

De altfel, prin decizia de casare s-a stabilit, fără echivoc, că instanţa de apel (care motivase că soluţiile din procesul penal nu atrag aplicarea art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958) a interpretat greşit aceste dispoziţii legale.

Constatând, deci, că în mod gresit prima instanta a respins exceptia prescriptiei extinctive, aceasta fiind fondată, cu consecinţa stingerii dreptului material la actiune, nu mai este utilă nici cercetarea celorlalte motive de apel vizând cercetarea în fond a cauzei.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 295 şi ale art. 315 alin. (3) din C. proc. civ.,instanţa de apel a admis apelul pârâtului, a admis excepţia prescripţiei extinctive şi a respins acţiunea ca prescrisă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 274 din C. proc. civ., a obligat pe intimata reclamanta să plătească apelantului parat suma totală de 11.178 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxele de timbru (3348 RON) şi onorariul de avocat (3348 RON) achitate în dosarul de apel nr. x/2011, precum şi onorariul de avocat platit în dosarul de apel nr. x/2011

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. BUCUREŞTI, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului pentru următoarele motive:

Recurenta - reclamantă susţine că instanţa de apel nu a respectat îndrumările date de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, prin decizia de casare, încălcând astfel prevederile art. 315 C. proc. civ.

Recurenta redă considerentele reţinute de instanţa supremă, arătând că potrivit acestora, instanţa de rejudecare era obligată să examineze incidenţa întreruperii prescripţiei atât prin prisma ipotezei reglementată de art. 16 alin. (1) lit. a) (prin recunoaşterea dreptului), cât şi cea reglementata de art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 (prin depunerea plângerii penale).

Susţine că, în pofida statuarilor obligatorii de mai sus, instanţa de rejudecare s-a limitat la simpla parafrazare a prevederilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, fără a se referi câtuşi de puţin la considerentele prin care reclamanta a fundamentat aplicabilitatea, în ordine succesivă a unuia dintre cazurile de întrerupere a prescripţiei.

Instanţa de rejudecare nu s-a conformat nici îndrumării date prin decizia de casare în sensul de a se identifica înscrisul (înscrisurile) din faza urmăririi penale, care ar fi cuprins recunoaşterea dreptului cu privire la care s-a invocat prescripţia. În plus, s-a criticat neanalizarea declaraţiilor date de pârât în dosarul penal, spre a se putea stabili în ce măsura acestea pot fi considerate ca acte de recunoaştere a pretenţiilor ce formează obiectul acţiunii introductive.

În contextul în care din considerentele deciziei recurate, nu reiese câtuşi de puţin, ce înscrisuri au fost identificate, ce declaraţii au fost examinate, care este conţinutul acestora, precum şi ce semnificaţie juridică li se poate da în contextul problematicii în discuţie, recurenta consideră că rejudecarea a avut loc în cu totul alte limite decât cele stabilite prin decizia de casare cu trimitere.

Simplul considerent, potrivit căruia instanţa a apreciat că declaraţiile pârâtului B., date în cursul urmăririi penale nu îndeplinesc condiţia cerută de art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, în sensul de a fi "neîndoielnice şi neînsoţite de vreo rezervă din partea autorului", nu înseamnă câtuşi de puţin că acest aspect esenţial al cauzei ar fi fost supus judecăţii. Aceasta, în condiţiile în care nu s-a concretizat care dintre declaraţii au fost examinate şi care a fost textul concret considerat drept recunoaştere şi înlăturat de instanţă ca neîndeplinind condiţiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Consideră că instanţa de apel a adăugat textului evocat alte condiţii, peste voinţa legiuitorului, condiţionând valabilitatea recunoaşterii de câteva criterii subiective: să fie neîndoielnică şi să nu fie însoţită de vreo rezervă din partea autorului.

Cum însă, nu se concretizează niciuna dintre declaraţiile examinate, recurenta invocă două dintre cele pe care le consideră semnificative şi definitorii, şi anume cele date la 20.06.2008 şi la 11.11.2008 prin care pârâtul recunoaşte că a ridicat din bancă, personal, suma de cea 290.000 RON, ca avans dividende, sumă pe care susţine că a împărţit-o ca salarii suplimentare angajaţilor, fără a întocmi însă vreun act justificativ.

Arată că este vorba de o gravă eroare de interpretare şi aplicare a legii de către instanţa de apel, deoarece, în primul rând, recunoaşterea trebuie să privească acţiunea sau inacţiunea ilicită care poate atrage răspunderea penală, administrativă sau civilă (recunoaşterea in rem).

În speţă, recunoaşterea ridicării sumei din bancă, îndeplineşte cu prisosinţă aceste condiţii, deoarece asociaţii şi cu atât mai puţin administratorul S.C. A. S.R.L nu aveau vocaţia legală de a încasa dividende. Acest drept este supus unei proceduri speciale, iar pentru ca nu erau îndeplinite condiţiile de a o declanşa, pârâtul B. a falsificat ordinul de plată, înscriind că ridică suma de circa 290.000 RON cu titlu de dividende.

Asumându-si calitatea de casier, descărcarea trebuia făcută numai prin acte justificative in condiţiile legii. Simpla nejustificare, în aceste condiţii constituie infracţiune. Pe de altă parte, potrivit prevederilor art. 2721 din Legea nr. 31/1990, încasarea de dividende din profituri fictive, constituie de asemenea, infracţiune. Totodată, nu societatea avea obligaţia de a dovedi că acesta şi-a însuşit suma ridicată din bancă, ci exclusiv lui îi incumba sarcina de a justifica legal (cu înscrisuri şi semnături, conform regulilor stipulate prin Legea contabilităţii) că a utilizat fondurile băneşti conform destinaţiei stabilită de societate.

În consecinţă, recunoaşterea că a ridicat suma de circa 290.000 RON din contul bancar al societăţii, constituie pentru recurentă justificarea legală de a recupera suma, fie pe calea acţiunii civile în cadrul procesului penal, fie pe calea unei acţiuni civile separate. Iar această recunoaştere, în condiţiile de mai sus este de natură să conducă la întreruperea prescripţiei in condiţiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Recurenta -reclamantă arată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, considerând că acţiunea civilă pe care societatea reclamantă a formulat-o în procesul penal, nu putea conduce la întreruperea prescripţiei.

Pentru a statua astfel, curtea de apel a considerat că, faţă de împrejurarea ca plângerea penală nu s-a finalizat printr-o soluţie de trimitere în judecată, sunt aplicabile prevederile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Consideră ca instanţa a dat o interpretare absolut formală textului de lege menţionat, neîncercând să descopere şi să aibă în vedere spiritul legii.

Având în vedere că Noul C. civ., pornind tocmai de la neajunsurile legislaţiei anterioare a dat alte valenţe instituţiei prescripţiei şi cazurilor de întrerupere a cursului acesteia, s-ar fi impus ca textul art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 să fi căpătat în speţă o interpretare mai largă. Susţine că scoaterea de sub urmărire penală a numitului B. nu a fost determinată de inexistenţa faptului însuşirii sumelor băneşti ce au format obiectul plângerii penale, ci pe alte considerente.

În atare situaţie, era oportun ca instanţa să fi examinat în mod direct şi nemijlocit soluţiile adoptate prin ordonanţele procurorului, iar concluzia asupra existenţei sau inexistenţei răspunderii civile, să fi fost elementul determinant al aplicabilităţii textului art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

O altă critică se referă la faptul că instanţa de rejudecare nu şi-a exercitat rolul activ în sensul de a examina din oficiu şi apoi, de a pune în discuţia părţilor, judecarea fondului cauzei, în condiţiile prevăzute de art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Consideră ca instanţa de apel trebuia să pornească de la premisa ca instituţia prescripţiei nu trebuie să constituie o pedeapsă distructivă aplicabilă necondiţionat şi fără nicio cenzură.

Solicită instanţei să observe că recurenta nu a dat dovadă de pasivitate, ci dimpotrivă a acţionat în spiritul legislaţiei în vigoare, adresându-se organelor de urmărire penală, care însă au tergiversat soluţionarea demersului acesteia cu mult peste ceea ce se numeşte, un termen rezonabil, arătând caracterul vădit inechitabil al urmăririi penale.

Susţine că faptele penale au fost comise de B., care şi-a însuşit importante sume băneşti din contul bancar al societăţii,fapt recunoscut de acesta.

Recurenta reclamă şi caracterul contradictoriu al modului în care era legiferată instituţia întreruperii cursului legal al prescripţiei prin art. 16 din Decretul nr. 167/1958, instanţele judecătoreşti atenuând acestea prin aplicarea art. 19 alin. (1) din acelaşi decret.

În concluzie, recurenta consideră că instanţa de rejudecare, avea îndatorirea, chiar şi din oficiu, să abordeze rejudecarea prin prisma considerentelor de mai sus, spre a preveni pronunţarea unei soluţii atât de inechitabile ca cea pe care o atacă.

Intimatul - pârât B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii pronunţate de instanţa de apel.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi de susţinerile din întâmpinare, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat în considerarea următoarelor argumente:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 2412 din 24 noiembrie 2015, a admis recursurile declarate de reclamanta S.C. A. Bucureşti şi de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 1141 din 26 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a casat această decizie şi a trimis cauza spre rejudecare, constatând că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Decretul nr. 167/1958, deoarece nu a stabilit în mod clar ce cauză de întrerupere a fundamentat soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, nu a identificat înscrisul în măsură să producă acest efect, nu a determinat data de la care a început să curgă termenul de prescripţie, nu a analizat în ce măsură declaraţiile date de pârât în dosarul penal sunt acte de recunoaştere a pretenţiilor deduse judecăţii în litigiul pendinte, precum şi dacă au existat acte de recunoaştere distinct, pentru fiecare pretenţie formulată de reclamantă.

Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Nu este fondată critica dezvoltată de recurentă circumscrisă motivului de nelegalitate reglementat de punctului 9 al art. 304 C. proc. civ., ce vizează greşita aplicare a prevederilor 315 alin. (1) C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentei, în rejudecare, instanţa de apel, conformându-se îndrumărilor deciziei de casare, pe baza înscrisurilor administrate conţinând declaraţiile pârâtului la organele de cercetare penală şi a soluţiilor pronunţate în dosarul penal, a stabilit în mod legal că nu se poate reţine o recunoaştere voluntară şi neîndoielniciă în deplină cunoştinţă de cauză a intimatului - pârât B. în privinţa existenţei dreptului patrimonial de despăgubire al recurentei faţă de acesta, astfel încât nu poate fi reţinut efectul de întrerupere a cursului prescripţiei.

Susţinerea recurentei în sensul că instanţa nu a indicat în concret care dintre declaraţii şi care text nu constituie recunoaştere nu poate fi primită, în condiţiile în care, în rejudecare, instanţa de apel a apreciat corect că niciuna dintre declaraţiile date de B. la organul de urmărire penală nu are caracterul unei recunoaşteri conform art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Cu privire la motivul de nelegalitate vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care reglementează întreruperea cursului prescripţiei conform art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, Înalta Curte reţine că şi acesta este nefondat.

Potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1959, recunoaşterea este de natură să producă efectul întreruptiv al cursului prescripţiei dreptului material la acţiune dacă este în mod evident voluntară, neîndoielnică şi pură şi simplă, nefiind afectată de nicio condiţie sau rezervă din partea autorului ei.

În speţă, în mod corect instanţa de apel a statuat că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de textul de lege evocat, întrucât din declaraţiile date în dosarul de cercetare penală nu a existat din partea intimatului - pârât o recunoaştere fără echivoc a vreunei sume de bani pe care acesta i-o datorează recurentei, în condiţiile în care acesta nu a negat existenţa faptelor în materialitatea lor, însă a susţinut că toate acţiunile sale erau în beneficiul patrimonial al societăţii.

De asemenea, este corectă interpretarea instanţei de apel referitoare la neincidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, conform cărora prescripţia dreptului material la acţiune se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, chiar dacă a fost introdusă la o instanţă judecătorească necompetentă, sub condiţia (art. 16 alin. (2) să nu se fi pronunţat încetarea procesului, cererea să nu fi fost respinsă, anulată, să nu se fi perimat sau cel care a introdus-o să nu fi renunţat la ea.

Articolul 17 din Decretul nr. 167/1958 trebuie interpretat în sensul că nu se reia prescripţia decât dacă s-a admis cererea.

Astfel, nici acest caz de întrerupere a termenului de prescripţie nu este aplicabil, întrucât întreruperea prescripţiei, printr-o cerere introdusă la un organ judecătoresc sau cu atribuţii jurisdicţionale, trebuie să îndeplinească anumite cerinţe: să fie serioasă şi să fie admisă.

În cauză, în mod corect instanţa de apel a constatat că cea de-a doua condiţie nu este îndeplinită, căci, plângerile penale formulate de recurentă, în cadrul cărora au fost formulate şi pretenţii civile nu au primit o soluţionare favorabilă recurentei - reclamante, fiind dispusă scoaterea de sub urmărire penală şi neînceperea urmăririi penale.

Recurenta - reclamantă a invocat un drept propriu de despăgubire faţă de administratorul social, în temeiul contractului de mandat şi al dispoziţiilor legii societăţilor comerciale, independent de soarta procesului penal sau a laturii civile din procesul penal.

Totodată, recurenta reclamantă nu era condiţionată şi nici împiedicată să exercite acţiunea civilă, cunoscând atât fapta, existenţa prejudiciului, cât şi autorul faptelor ilicite, plângerile penale fiind, de altfel, ulterioare notificărilor şi deciziilor de imputare pentru prejudiciile produse societăţii de intimatul-pârât.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că prin decizia nr. 920/19.12.2007 a administratorului A. S.R.L. s-a imputat pârâtului B. suma de 308.239,85 RON, compusă din contravaloarea sumelor sustrase din conturile societăţii în perioada decembrie 2006 - septembrie 2007, cât a deţinut funcţia de administrator, respectiv de 294.539,85 RON, precum şi suma de 13.700 RON reprezentând lucrări executate de societate la societatea G. S.R.L., pentru care pârâtul semnase angajamentul de plată din data de 23.10.2007.

Prin urmare, pentru aceste fapte ilicite, dreptul la acţiunea pentru repararea pagubei a început să curgă de la data de 19.12.2007 (data deciziei de imputare, din care rezultă în mod neîndoielnic cunoaşterea pagubei şi a persoanei culpabile), termenul de prescripţie împlinindu-se în data de 19.12.2010.

De asemenea, curtea de apel a apreciat cu justeţe că, din cuprinsul notificării nr. x/11.03.2008, rezultă că societatea avea cunoştinţă de paguba suferită prin însuşirea sumei de bani pentru lucrările efectuate de societate la apartamentele din str. x, şi str. x, imputate fostului administrator pârât. În raport de data notificării (11.03.2008), termenul de prescripţie pentru despăgubirile solicitate pentru săvârşirea acestor fapte ilicite s-a împlinit în data de 11.03.2011.

În mod corect a reţinut instanţa de apel şi faptul că, în data de 9 ianuarie 2008, societatea recurentă l-a notificat pe pârât să achite suma de 15.000 RON, sumă datorată în urma semnării contractului nr. x/05.04.2007 cu societatea C. S.R.L., pentru lucrările finalizate în aprilie 2007. Şi în ce priveşte aceste fapte ilicite deduse judecăţii, s-a împlinit termenul de prescripţie a dreptului de dezdăunare în 3 ani, respectiv în data de 9 ianuarie 2011.

Prin urmare, instanţa de apel a constatat cu justeţe că sesizarea instanţei civile, la data de 24 mai 2011, s-a făcut cu depăşirea termenului de prescripţie extinctivă prevăzut de art. 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958, înlăturând incidenţa art. 16 lit. a) şi b) din acelaşi act normativ.

Nici lipsa de rol activ al instanţei de apel în sensul de a examina din oficiu şi de a pune în discuţia părţilor judecarea fondului cauzei, în condiţiile prevăzute de art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 nu este o critică ce poate fi primită (deşi, formal, aceasta se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).

Potrivit art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, instanţa judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii, ori să încuviinţeze executarea silită.

Rezultă că repunerea în termen este un beneficiu acordat de lege titularului dreptului la acţiune care, din motive temeinice, nu a putut formula acţiunea în justiţie înăuntrul termenului de prescripţie şi, în acelaşi timp, este o piedică în calea producerii efectelor prescripţiei extinctive, întrucât instanţa de judecată este îndreptăţită să soluţioneze, în fond, cererea de chemare în judecată, deşi a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripţie.

Înalta Curte apreciază a fi nefondat şi acest motiv, întrucât în cauză reclamanta nu a formulat cerere de repunere în termen, iar instanţa de apel a analizat corect dacă împrejurările concrete invocate de recurenta - reclamantă în justificarea promovării acţiunii cu depăşirea termenului de prescripţie îi sunt sau nu imputabile, rolul activ al instanţei fiind limitat de principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, iar pe de altă parte, instanţa nu poate suplini lipsa de diligenţă a părţii pentru introducerea peste termenul legal a cererii de chemare în judecată ori pentru dovedirea pretenţiilor ori apărărilor sale, obligaţie înscrisă în prevederile art. 129 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 1561A din 7 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Văzând dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., precum şi solicitarea apărătorului intimatului - pârât B., dovedită cu înscrisurile depuse la dosar, va fi obligată recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. BUCUREŞTI la plata sumei de 3000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul - pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 1561A din 7 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă pe recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. BUCUREŞTI la plata sumei de 3000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul - pârât B..

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2017.