Disciplinary dismissal annulled as employee's earlier resignation ended employment; employer's recourse inadmissible.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 3 martie 2015 pe rolul Tribunalului Dolj, sub dosar nr. x/2015, contestatoarea A., în contradictoriu cu intimata S.C. B. S.R.L., a formulat contestaţie împotriva deciziei de concediere nr. 6 din 30 ianuarie 2015 emisă de intimată, solicitând anularea deciziei, obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale majorate şi a tuturor drepturilor salariale indexate şi actualizate ce i se cuvin, începând cu data de 23 iulie 2014 până la data plăţii efective, obligarea intimatei la plata daunelor morale în cuantum de 5.000 RON, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept a invocat prevederile art. 194 C. proc. civ., art. 251, art. 252 din Codul Muncii.

Prin sentinţa civilă nr. 7061/2015 din 3 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a fost admisă în parte acţiunea precizată formulată de contestatoarea A., în contradictoriu cu intimata S.C. B. S.R.L. şi, în consecinţă, a fost anulată decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2015 emisă de intimată, fiind respinse celelalte capete de cerere ale acţiunii precizate, precum şi cererea reconvenţională formulată de intimata S.C. B. S.R.L., iar intimata a fost obligată să plătească contestatoarei suma de 400 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta S.C. B. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 2320/2016 din 19 aprilie 2016, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 7061/2015 din 3 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, pe care a obligat-o la 300 RON cheltuieli de judecată către intimata A..

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta arată că atât prima instanţă cât şi instanţa de apel, au încălcat în cauză principiul disponibilităţii reglementat de dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată s-a solicit anularea deciziei nr. 6 din 30 ianuarie 2015 pentru lipsa cercetării disciplinare sau din perspectiva dispoziţiilor art. 252 alin. (2) Codul Muncii, ce reglementează printre altele descrierea faptei ce constituie abatere disciplinară.

Din analiza soluţiilor pronunţate în cauză, recurenta arată că în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată se poate observa că în speţă s-a dat eficienţă demisiei şi respectării de către intimată a termenului de preaviz, considerându-se că la data emiterii deciziei de concediere, contestatoarea A. nu mai era angajată încă din 18 decembrie 2014, în baza demisiei din 21 noiembrie 2014.

În opinia sa, recurenta apreciază că aceste considerente reţinute de instanţe sunt greşite, întrucât s-a apreciat ca fiind lovită de nulitate absolută această decizie ca efect al demisiei.

Potrivit art. 81 alin. (4) din Codul Muncii, demisia nu poate opera fără respectarea termenului de preaviz de 20 de zile lucrătoare, pentru salariaţii cu funcţii de execuţie, iar conform alin. (7) "contractul individual de muncă încetează la data expirării termenului de preaviz sau la data renunţării totale ori parţiale de către angajator la termenul respectiv".

În speţă, se poate observa că demisia a fost depusă la 21 noiembrie 2014, iar termenul de preaviz de 20 de zile lucrătoare expira la 22 decembrie 2014, iar nu la 18 decembrie 2014, cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond, fără a fi luate în calcul zilele şi orele lipsă în perioada de preaviz. Totodată, se arată că în intervalul 18.12.14 - 28.01.15, termenul de preaviz a fost suspendat ca urmare a cercetării disciplinare efectuate, astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei nr. 6 din 30 ianuarie 2015.

În acest sens, recurenta susţine că la 30 ianuarie 2015 a fost dispusă concedierea, urmând să producă efecte juridice începând cu data de 2 februarie 2015, iar din 18 decembrie 2014 contestatoarea A. nu s-a mai prezentat la locul de muncă.

În acest context, recurenta susţine că salariata A. a încălcat contractul individual de muncă şi obligaţiile pe care şi le-a asumat în baza acestuia, prin neprezentarea la serviciu. Aşadar, demisia este dreptul angajatului, un drept care vine însă cu obligaţia de a respecta un termen de preaviz, care se calculează începând cu data înştiinţării angajatorului asupra deciziei de a înceta relaţiile de muncă, iar preavizul are rolul de a proteja angajatorul, în sensul evitării afectării activităţii acestuia în cazul plecării unui angajat.

În concluzie, recurenta consideră că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că se impune anularea deciziei nr. 6 din 30 ianuarie 2015.

Prin întâmpinarea transmisă prin poştă la 31 august 2016, intimata A. a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, întrucât acesta este formulat împotriva unei hotărâri date în apel, care se încadrează în excepţiile instituite art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010, care prevăd că hotărârile pronunţate în materia conflictelor de muncă nu sunt supuse recursului.

Prin răspunsul la întâmpinarea formulată în cauză, transmisă prin poştă la 16 septembrie 2016, recurenta S.C. B. S.R.L. a solicitat înlăturarea susţinerilor intimatei ca fiind nefondate, întrucât aceasta a ignorat dispoziţiile art. XVIII din Legea nr. 2 din 1 februarie 2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit cărora Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2017.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este ca inadmisibil.

Prin încheierea din 17 ianuarie 2017 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.

La 8 februarie 2017, recurenta a depus punct de vedere la raport prin care a arătat că recursul este admisibil prin raportare la dispoziţiile art. XVIII din Legea nr. 2/2013, potrivit cărora Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2017.

Intimata nu a depus punct de vedere la raport.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., inadmisibilitatea prezentei căi extraordinare de atac, soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Înalta Curte reţine că, prin cererea înregistrată la 3 martie 2015 pe rolul Tribunalului Dolj, contestatoarea A., în contradictoriu cu intimata S.C. B. S.R.L., a formulat contestaţie împotriva deciziei de concediere nr. 6 din 30 ianuarie 2015 emisă de intimată, solicitând anularea deciziei, obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale majorate şi a tuturor drepturilor salariale indexate şi actualizate ce i se cuvin, începând cu data de 23 iulie 2014 până la data plăţii efective, obligarea intimatei la plata daunelor morale în cuantum de 5.000 RON, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Aşadar, obiectul prezentului dosar îl reprezintă un conflict de muncă privind desfacerea contractului de muncă al contestatoarei A..

Conform art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011 "conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal", iar potrivit art. 214 din acelaşi act normativ, "hotărârile instanţei de fond sunt supuse numai apelului".

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ.:

"nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului", prevedere legală menţinută şi de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, aplicabil proceselor iniţiate până la data de 31.12.2016.

De asemenea, art. XVIII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., prevede în mod expres că hotărârile pronunţate în cererile privitoare la conflicte de muncă nu sunt supuse recursului, fiind supuse numai apelului la curtea de apel.

Aşa fiind, în litigiile de muncă, pentru acţiunile introduse după intrarea în vigoare a Noului C. proc. civ., calea de atac este numai apelul.

Conform art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs".

Potrivit art. 457 din C. proc. civ. care reglementează legalitatea căii de atac, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Este ştiut că recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenţei atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

Prin urmare, decizia ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunţarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, întrucât hotărârea recurată nu se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., în speţă fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 129 din Constituţia României şi de art. 457 C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, motiv pentru care, în raport de cererea formulată de intimată urmează a se face aplicarea evocatelor dispoziţii şi a obliga pe recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-contestatoare A., conform dovezii aflate la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 2320/2016 din 19 aprilie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-contestatoare A..

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 martie 2017.