Inadmissibility of cassation appeal for civil claims below the statutory monetary threshold

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la 03.04.2015, sub dosar nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtelor B. S.A. şi B. S.A. Sucursala Slatina la plata sumei de 790.607,95 RON cu titlu de preţ al lucrărilor efectuate în baza contractului nr. x/28.08.2012, precum şi la plata sumei de 516.268 RON cu titlu de penalităţi de întârziere calculate de la data scadenţei fiecărei facturi fiscale emise până la data plăţii efective a obligaţiei principale, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 845/2015 din 24 noiembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi B. S.A. Sucursala pentru Reparaţii şi Servicii Râmnicu Vâlcea şi au fost obligate pârâtele la plata sumei de 1.128.686,21 RON, compusă din suma de 717.089,81 RON contravaloare servicii prestate şi suma de 411.596,40 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente, precum şi la plata sumei de 12.711 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta B. S.A., prin Sucursala pentru Reparaţii şi Servicii Râmnicu Vâlcea, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 631/2016 din 5 iulie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. S.A., prin Sucursala pentru Reparaţii şi Servicii Râmnicu Vâlcea şi a fost obligată apelanta să plătească intimatei suma de 2.500 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. prin secţia de Servicii şi Reparaţii Hidroenergetice Râmnicu Vâlcea a declarat recurs, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care reglementează cazul de casare a hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fără a indica în concret normele de drept material încălcate sau aplicate greşit.

Prin cererea de recurs, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În dezvoltarea recursului, recurenta consideră într-o primă critică, reţinerea eronată a faptului că Sucursala Râmnicu Vâlcea a acceptat la plată lucrări sau că a recunoscut creanţa, când de fapt Sucursala Râmnicu Vâlcea, ca succesor al Sucursalei Slatina (C. S.A., societate care a încheiat contractul înainte de fuziune) a preluat acest contract la data de 24.03.2015, iar cererea de chemare în judecată a fost depusă la Tribunalul Olt la data de 4.02.2015, fără ca reclamanta să respecte procedura prealabila prevăzuta de art. 30.1 din contractul de lucrări nr. x/2012.

Referitor la creanţa solicitată prin cererea de chemare în judecată, recurenta susţine că cele două instanţe nu au analizat probatoriul administrat şi nu au stăruit pentru aflarea adevărului raportat la o gravă executare culpabilă a contractului de lucrări nr. x/2012. Pe lângă faptul că reclamanta nu a finalizat lucrările nici până în prezent, deşi termenul de execuţie al lucrărilor era de 30.11.2013, există o culpă gravă constatată de auditorii Curţii de Conturi, care în urma a două controale efectuate au constatat grave erori în decontarea situaţiilor de lucrări.

De asemenea, susţine recurenta că instanţa de fond dar şi cea de apel, prin aplicarea greşita a normelor de drept material nu au cercetat aceste critici şi au respins absolut orice probă solicitată, cu toate că în cadrul unei "acţiuni în pretenţii" se permite încuviinţarea oricărei probe.

În acest context, recurenta consideră că instanţa de apel în mod greşit a aplicat normele de drept material, în speţă art. 478 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, reiterând apărările formulate prin răspunsul la întâmpinare în dosarul de apel, asupra cărora instanţa nu a motivat respingerea acestora, arată că pe durata desfăşurării procesului a solicitat încuviinţarea de probe.

În acest sens, se susţine că nici instanţa de fond si nici cea de apel nu au analizat criticile invocate, nu au stăruit în aflarea adevărului, raportat la rolul activ al judecătorului, întrucât în mod greşit au respins probatoriul solicitat, prin aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., deşi prin cererea de apel s-a solicitat efectuarea de expertize în cauză.

Într-o altă critică, recurenta susţine că hotărârea instanţei de apel este netemeinică şi se impune casarea acesteia cu trimiterea dosarului pentru rejudecare, întrucât deciziile Curţii de Conturi emise în baza raportului de control au fost menţinute ca temeinice şi legale de către Tribunalul Olt.

În acest context, recurenta apreciază că documentele emise de Curtea de Conturi se bucură de prezumţia de legalitate, sens în care consideră ca a dovedit faptul că o parte din lucrările care formează obiectul prezentului litigiu nu au fost efectuate sau nu pot fi justificate, iar această dovadă trebuia coroborată şi cu alte probe de către instanţa de apel.

Referitor la penalităţile de întârziere, recurenta consideră că acordarea acestora este neîntemeiată având în vedere că reclamanta se află în culpă contractuală raportat la cele menţionate, sens în care susţine că toată această situaţie litigioasă a fost creată în principal de reclamantă care nu a finalizat lucrările aferente contractului nr. x/2012, a decontat lucrări cu grave erori şi nici nu a încercat soluţionarea litigiului pe cale amiabilă, acest lucru fiind o obligaţie si nu o facultate conform art. 30.1 din Contractul nr. x/2012.

În acest sens, recurenta susţine că pe parcursul soluţionării litigiului a dovedit faptul că nu a acţionat cu rea-credinţă şi consideră că nu se justifică acordarea unor penalităţi pentru lucrările neefectuate şi nejustificate.

Mai mult, recurenta susţine că în cadrul criticilor aduse în cadrul obiecţiunilor la raportul de expertiză contabilă, a arătat că experţii contabili în loc să diminueze penalităţile aferente lucrărilor neexecutate şi neefectuate, au reţinut penalităţile de întârziere la valoarea contractului, iar nu la valoarea debitului restant.

Mai susţine recurenta că din factura nr. x/18.10.2013 în cuantum de 482.281,70 RON au fost efectuate plăţi parţiale anterior introducerii cererii de chemare în judecată, la data de 26.06.2014 pentru suma de 100.000 RON, iar la data de 24.12.2014 pentru suma de 100.000 RON, iar la 31.12.2014 a avut loc o compensare pentru suma de 3.000 RON şi pe cale de consecinţă nu este justificată acordarea de penalităţi pentru toată factura.

Analizând suma totală la care expertul a calculat penalităţi, recurenta arată că au fost calculate penalităţi pentru suma de 985.005,90 RON, iar nu la debitul principal de 717.089,90 RON menţionat la obiectivul nr. 5 din raportul de expertiză.

Astfel, în opinia recurentei, penalităţile puteau fi calculate cel mult doar pentru debitul principal restant, în cuantum total de doar 340.650,19 RON, iar în subsidiar să diminueze aceste penalităţi ţinând cont de documentele emise de auditorii Curţii de Conturi, respectiv pentru suma de 194.836,86 RON să nu fie calculate penalităţi de întârziere.

Prin întâmpinarea transmisă prin poştă la 12 septembrie 2016, intimata-reclamanta S.C. A. S.R.L. a invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând că din dezvoltarea motivelor de recurs nu rezultă care sunt normele de drept material încălcate de instanţa de apel, fiind indicate doar prevederile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., deşi apelantei-pârâte nu i s-a respins nici o cerere de administrare a vreunei probe, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea în tot a deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Prin răspunsul la întâmpinarea formulată în cauză, transmis prin fax la 10 octombrie 2016, recurenta a solicitat, în esenţă, respingerea excepţiei nulităţii recursului ca nefondată, precum şi înlăturarea susţinerilor intimatei.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 ianuarie 2017 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.

La 3 februarie 2017, intimata a depus punct de vedere la raport prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, iar, în subsidiar, anularea acestuia ca nemotivat.

La 13 februarie 2017, recurenta a transmis prin fax la dosarul cauzei punct de vedere la raport prin care a arătat, în esenţă, că decizia atacată este supusă recursului, precum şi că acesta este motivat.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., inadmisibilitatea prezentei căi extraordinare de atac, soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Înalta Curte reţine că obiectul principal al cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L., constă în pretenţii, respectiv suma de 790.607,95 RON reprezentând preţ al lucrărilor efectuate în baza contractului nr. x/28.08.2012, iar capătul accesoriu al cererii formulate priveşte plata penalităţilor de întârziere în sumă de 516.268 RON.

Potrivit art. 98 alin. (1) C. proc. civ. competenţa se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, pentru stabilirea valorii nu se vor avea în vedere accesoriile pretenţiei principale precum dobânzile, penalităţile, fructele etc.

Aşadar, în raport de aceste dispoziţii şi de prevederile art. 101 alin. (1) teza finală din C. proc. civ., se constată că suma de 790.607,95 RON reprezentând preţul pretins în cauza dedusă judecăţii pentru lucrările efectuate în baza contractului nr. x/28.08.2012, reprezintă capătul principal al cererii, iar suma de 516.268 RON ce priveşte plata penalităţilor de întârziere reprezintă capătul accesoriu al cererii formulate.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 C. proc. civ. "(1) Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului."

Art. XVIII din Legea nr. 2/2013, incident în speţă, prevede că:

"(1) Dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016.

(2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."

Aşadar, potrivit art. 483 alin. (2), penultima teză C. proc. civ., în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON.

În speţă, se constată că valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere (790.607,95 RON) se situează sub pragul valoric impus de lege, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, pentru exercitarea căii de atac a recursului.

Conform art. 457 alin. (1) C. proc. civ. "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei."

Înalta Curte reţine că menţiunea inexactă -"cu drept de recurs"- din dispozitivul deciziei atacate nu îndreptăţeşte recurenta să declare calea extraordinară de atac a recursului pentru că aceasta nu este prevăzută de lege, faţă de dispoziţiile legale mai sus redate.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Este ştiut că recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenţei atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

Prin urmare, decizia ce formează obiectul prezentei căi extraordinare de atac are caracter definitiv de la pronunţarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, întrucât hotărârea recurată nu se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., în speţă fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 129 din Constituţia României şi de art. 457 C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

Cât priveşte cererea intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curtea urmează a o respinge, ca nefondată, având în vedere că partea nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată, astfel cum impun dispoziţiile imperative ale art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., secţia DE SERVICII ŞI REPARAŢII HIDROENERGETICE RÂMNICU VÂLCEA prin administrator judiciar D.. împotriva deciziei nr. 631/2016 din 5 iulie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Respinge, ca nefondată, cererea formulată de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 martie 2017.