Applicability of 1958 Decree for pending prescriptive periods and accrual of limitation for contractually stipulated late payment penalties.

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele dosarului constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 68/A din 24.03.2016 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "A." S.A. Bucureşti împotriva încheierii de şedinţă din data de 30.10.2015 şi a sentinţei civile nr. 372/27.11.2015, ambele pronunţate de Tribunalul Galaţi, în dosarul nr. x/2013 în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C B. S.A.

Împotriva acestei decizii pârâta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "A." S.A. Bucureşti a declarat recurs.

Cererea de recurs a fost depusă la Curtea de Apel Galaţi în temeiul prevăzut de art. 485 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, cu consecinţa schimbării, în parte, a sentinţei civile nr. 372/2015, pronunţată de Tribunalul Galaţi, anularea în totalitate a încheierii pronunţate în şedinţa publică din 30.10.2015, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei extinctive invocate de pârâta-debitoare şi, pe fondul cauzei, admiterea în totalitate a acţiunii şi obligarea pârâtei şi la plata sumei de 281.052,42 RON, pe lângă suma de 1.041.115,92 RON, acordată prin sentinţa civilă nr. 372/2015 pronunţată de Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă.

Recurenta-reclamantă a criticat decizia atacată, susţinând nelegalitatea acesteia în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate indicat a arătat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea greşită a prevederilor legale în materia prescripţiei extinctive, în concret a dispoziţiilor art. 3, art. 7, art. 16 şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă şi a prevederilor art. 2540 C. civ. din 2011 raportate la art. 1522 şi 1523 C. civ. din 2011.

Recurenta consideră că, în mod nelegal, instanţa de apel a respins apelul formulat de A. S.A. cu privire la suma de 281.052,42 RON cuprinsă în facturile de penalităţi seria x, reţinând că această sumă este prescrisă prin aplicarea greşită a prevederilor art. 3 şi art. 7 din Decretul nr. 167/1958.

Recurenta-reclamantă relevă că instanţa de apel, în aplicarea art. 7 din Decretul nr. 167/1958 a stabilit că "dreptul la penalităţi s-a născut la data de 02.12.2009, 09.01.2010, 06.12.2010 şi s-a împlinit, în conformitate cu art. 3 din Decretul nr. 167/1958 la 02.12.2012, 09.01.2013, 06.02.2013" cu motivarea că penalităţile contabilizate prin facturile nr. x/2010 şi nr. y/2010 sunt accesorii ale unor debite principale, scadente la 01.12.2009, 08.01.2010 şi 05.02.2010.

Recurenta-reclamantă precizează că a transmis prin poştă cererea de chemare în judecată la data de 21.11.2013, înainte de împlinirea termenului de 3 ani de la data emiterii celei mai vechi facturi nr. x/22.11.2010, cu termen scadent la 02.12.2010, aceeaşi situaţie fiind şi în cazul facturii nr. x/07.12.2010, cu termen scadent la 16.12.2010.

În pronunţarea deciziei recurate instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 3 şi art. 7 din Decretul nr. 167/1958 pentru că nu a ţinut seama de faptul că dreptul la acţiune s-a născut în conformitate cu prevederile contractului încheiat între părţi, de la data la care au devenit scadente facturile în care se preciza suma datorată, şi nu de la data menţionată de pârâtă sau reţinută de instanţa de apel.

Susţine recurenta-reclamantă că facturile nu puteau fi emise în avans, nefiind vorba despre prestaţii succesive ştiute şi convenite de părţi la momentul semnării contractului, fiind necesar a se identifica momentul de început al intervalului de timp în care pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia principală.

Recurenta-reclamantă consideră că dreptul material la acţiune, în conformitate cu prevederile contractului, s-a născut de la data la care au devenit scadente facturile cuprinzând sumele care fac obiectul cauzei, inclusiv sumele din cele două facturi în legătură cu care s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Instanţa de apel nu a observat că facturile în discuţie au fost emise în perioada în care dreptul principal era actual, nefiind prescris, iar aplicarea art. 5 din Contractul nr. x/2007, în ceea ce priveşte emiterea facturilor de penalităţi, este greşită. Arată că acest articol se referă la emiterea facturilor de principal în contextul în care stabileşte că factura va conţine "suma care va trebui plătită de client pentru luna contractuală anterioară, calculată conform prevederilor Anexei 2", iar anexa 2 nu conţine nicio referire la penalităţi. Se mai arată că nu putea fi reţinută nici aplicarea art. 6 din Contractul nr. x/2007 în ceea ce priveşte termenul de plată al facturilor de penalităţi, întrucât acest termen se referă la "facturile emise de prestator în condiţiile art. 5" care se referă la facturile de principal, nu şi la facturile de penalităţi.

Recurenta-reclamantă subliniază că emiterea de facturi, având ca obiect penalităţi de întârziere, s-a făcut prin aplicarea prevederilor art. 9 din Contractul nr. x/2007 potrivit căruia "în cazul neîndeplinirii până la data scadentă a obligaţiilor prevăzute la art. 6, clientul va plăti, în afara sumei datorate, penalităţi pentru fiecare zi de întârziere, începând cu prima zi lucrătoare după data scadenţei. Cuantumul penalităţilor corespunde ca procent dobânzii datorate pentru neplata la termen a obligaţiilor către bugetul de stat, pentru fiecare zi de întârziere, începând cu prima zi lucrătoare după data scadenţei până în ziua plăţii. Valoarea totală a penalităţilor nu poate depăşi valoarea sumei asupra căreia sunt calculate".

O altă critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la încălcarea prevederilor art. 2540 C. civ. din 2011 raportate la art. 1522 - 1523 C. civ. din 2011.

Recurenta-reclamantă motivează că instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că a transmis, prin executor judecătoresc, somaţia nr. 31531/22.10.2013, prin care a solicitat debitoarei ca în termen de 15 zile de la data primirii somaţiei, aceasta să plătească suma de 1.322.168,34 RON, operând astfel punerea în întârziere a debitoarei în conformitate cu prevederile art. 1522 - 1523 C. civ. din 2011. Punerea în întârziere a debitoarei are ca efect întreruperea cursului prescripţiei în conformitate cu prevederile art. 2540 C. civ. din 2011, în condiţiile în care pârâta-debitoare a fost chemată în judecată în termenul de 6 luni de la data punerii în întârziere.

Recurenta-reclamantă subliniază faptul că la momentul introducerii cererii de chemare în judecată era în vigoare noul C. civ., ceea ce face pe deplin aplicabile prevederile capitolului II - executarea silită a obligaţiilor, din care fac parte art. 1522 - 1523 precum şi prevederile art. 24 din noul C. proc. civ.

Printr-o altă critică ce se subordonează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a invocat încălcarea prevederilor art. 16 şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958.

Sub acest aspect învederează că, în temeiul prevederilor art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, de la data de 22.10.2013 când a fost introdusă cererea de chemare în judecată, cursul prescripţiei s-a întrerupt.

De asemenea, instanţa de apel în mod nelegal nu a avut în vedere recunoaşterea expresă, făcută de pârâtă în legătură cu sumele cuprinse în facturile justificative, inclusiv în cele două facturi pentru care a fost invocată excepţia prescripţiei. Recunoaşterea a avut efect de întrerupere a cursului prescripţiei.

În acest sens recurenta arată că la data de 09.04.2015, debitoarea a achitat suma totală de 7.260.505,61 RON cuprinsă în facturile nr. x/13.11.2009, nr. y/14.12.2009 şi nr. 291/14.01.2010, reprezentând contravaloarea facturilor de transport a căror neachitare în termen a generat penalităţile care fac obiectul prezentului litigiu, precum şi contravaloarea facturilor de penalităţi, calculate până la data de 31.07.2010, facturile nr. x/09.06.2010, nr. y/03.08.2010 şi nr. 5753/20.09.2010 precum şi a cheltuielilor de judecată, acordate conform sentinţei comerciale nr. 547/07.06.2013 pronunţată de către Tribunalul Galaţi, în dosarul nr. x/2011.

Prin plata voluntară la data de 09.04.2015, a facturilor de principal, la care au fost calculate penalităţile care fac obiectul prezentului dosar, au devenit aplicabile prevederile art. 16 lit. a) şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia întrerupându-se la data plăţii, 09.04.2015, prin recunoaşterea dreptului de către pârâtă începând să curgă o nouă prescripţie de 3 ani care se va împlini la 09.04.2018.

În mod nelegal instanţa de apel nu a constatat incidenţa prevederilor art. 16 lit. a) şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958 privind întreruperea cursului prescripţiei prin recunoaşterea voluntară şi explicită de către pârâtă a sumelor care fac obiectul prezentului litigiu, inclusiv a celor pentru care a fost invocată prescripţia, aşa cum rezultă din adresa nr. x/24.03.2015 emisă de pârâta B. S.A. sub semnătura directorului general.

Prin decizia pronunţată instanţa de apel a încălcat şi prevederile art. 46 din Codul comercial fără a ţine seama că recurenta-reclamantă a probat existenţa în sarcina pârâtei a obligaţiei de plată a facturilor considerate prescrise, prin recunoaşterea voluntară la data de 24.03.2015 de către intimata-pârâtă a facturilor nr. x/2010 şi nr. y/2010 prin adresa nr. x/24.03.2015, devenind aplicabile prevederile art. 16 lit. a) şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958.

Pentru motivele mai sus redate recurenta-reclamantă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "A." S.A. solicită admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

În drept, a invocat prevederile art. 483 - 490 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.A. prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Analizând recursul în cadrul controlului de legalitate, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Preliminar analizei criticilor circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. instanţa supremă reţine că aspectele de nelegalitate prezentate în cadrul acestui motiv de recurs vizează decizia instanţei de apel de a păstra hotărârea instanţei de fond sub aspectul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru penalităţi de întârziere calculate conform facturii nr. x/23.11.2010 şi facturii nr. x/07.12.2010.

Determinarea legii aplicabile prescripţiei extinctive reprezintă o chestiune care trebuie lămurită prioritar analizei criticilor referitoare la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune prin raportare la data naşterii dreptului material la acţiune şi la incidenţa cazurilor de întrerupere a cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, cu toate consecinţele care decurg din aceasta.

În reglementarea Decretului nr. 167/1958, republicat, în vigoare până la 01.10.2011 prescripţia extinctivă a fost concepută ca o instituţie de ordine publică, guvernată de norme imperative, caracteristici care se desprind din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Decret, potrivit cărora orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă, şi ale art. 18, care instituiau obligaţia instanţelor de judecată şi a organelor arbitrale ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris.

Noul C. civ., în vigoare de la 01.10.2011, a reglementat prescripţia extinctivă ca instituţie de ordine privată care nu mai operează de plin drept, ceea ce produce consecinţe asupra duratei termenelor de prescripţie, care nu mai sunt imperative ci, în anumite marje, pot rămâne la disponibilitatea părţilor, recunoaşterii posibilităţii renunţării la prescripţie ori a încheierii de convenţii prin care să se modifice cursul prescripţiei, prin fixarea începutului acesteia, ori a cauzelor legale de suspendare sau de întrerupere, a sferei persoanelor care se pot prevala de faptul împlinirii acesteia, a condiţiilor şi limitelor procedurale în care excepţia prescripţiei ar putea fi invocată, caracteristici care rezultă, printre altele, din analiza de conţinut a prevederilor art. 2512, 2513, 2514 C. civ. din 2011.

Stabilirea legii aplicabile prescripţiei extinctive după intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. este o chestiune de drept intertemporal a cărei dezlegare se regăseşte în dispoziţia tranzitorie a art. 201, situat în cap. VIII denumit "Dispoziţii cu privire la cartea a VI-a « Despre prescripţie extinctivă, decăderea şi calculul termenelor » a C. civ.." - Secţiunea 1 "Dispoziţii tranzitorii şi de punere în aplicare a cărţii a VI-a « Despre prescripţie extinctivă, decăderea şi calculul termenelor » a C. civ.." din Legea nr. 71/2011.

Potrivit acestei norme, "prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit".

Din punctul de vedere al aplicării legii civile în timp, prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi, cum este cazul în acţiunea dedusă judecăţii, reprezintă facta pendentia, ca situaţii juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data apariţiei acesteia.

Reglementând conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., în partea privitoare la prescripţie, legiuitorul a optat să supună legii vechi prescripţiile începute şi neîmplinite la data de 01.10.2011, în vederea asigurării stabilităţii juridice, spre a da satisfacţie principiilor respectării drepturilor câştigate şi respectării aşteptărilor legitime, iar, nu în ultimul rând, spre a evita aplicarea retroactivă a legii noi, faţă de imperativul respectării principiului de ordin constituţional al neretroactivităţii legii, consacrat prin art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

Aceeaşi soluţie legislativă este consacrată şi prin dispoziţiile art. 6 alin. (4) din C. civ., potrivit cărora "prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit".

Având în vedere că norma tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011 nu utilizează nicio distincţie, în timp ce aceea a art. 6 alin. (4) din C. civ. consacră o soluţie identică, se înţelege că legea sub imperiul căreia prescripţia a început să curgă guvernează atât aspectele de drept material, cât şi pe cele de drept procesual referitoare la prescripţie, chiar dacă aceasta se împlineşte după intrarea în vigoare a C. civ.

Pe cale de consecinţă, în privinţa prescripţiei începute şi neîmplinite la data de 01.10.2011, ca situaţie juridică în curs de realizare (facta pendentia) rămân aplicabile dispoziţiile legale prevăzute prin Decretul nr. 167/1958.

Din această perspectivă în mod corect au stabilit instanţele devolutive, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, având ca obiect penalităţi de întârziere aferente unui debit născut sub imperiul C. civ. de la 1865, pentru care s-au emis facturi în anul 2010, că se aplică legea în vigoare la data naşterii debitului pretins, respectiv Decretul nr. 167/1958.

Prima critică subsumată cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la stabilirea greşită a datei care marchează începutul cursului prescripţiei extinctive, cu aplicarea nelegală a prevederilor art. 3 şi art. 7 din Decretul nr. 167/1958, recurenta-reclamantă susţinând, în esenţă, că dreptul la acţiune s-a născut de la data la care au devenit scadente facturile de penalităţi în care se preciza suma datorată.

Instituţia prescripţiei extinctive reglementată prin Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, incident în cauză, aşa cum s-a reţinut anterior, conform art. 201 din Legea nr. 71/2011 şi art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., este guvernată de norme de ordine publică. Analiza prescripţiei presupune, în primul rând, cunoaşterea datei la care începe să curgă prescripţia.

Începutul prescripţiei extinctive este reglementată în mod expres prin lege, neputând rămâne la latitudinea părţilor sau a instanţei.

Regula generală privind începutul prescripţiei dreptului material la acţiune are o consacrare legală cuprinsă în art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Conform acestei reguli, prescripţia extinctivă începe să curgă la data naşterii dreptului material la acţiune.

Deoarece legea nu prevede care este această dată şi nici drepturile la acţiune cărora ea li se aplică, regula instituită prin art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 are caracter general, în sensul că ea se aplică ori de câte ori nu îşi găseşte incidenţa vreo regulă specială, edictată pentru un anumit caz particular, pe de o parte, şi, în toate cazurile în care dreptul subiectiv material este încălcat, pe de altă parte.

În cauza dedusă judecăţii, părţile au convenit prin art. 5 din Contractul nr. x/21.12.2007 pentru prestarea serviciilor de transport, a serviciilor de sistem şi a serviciilor prestate de operatorul comercial participanţilor la piaţa angro de energie electrică faptul că "pe întreaga durată a contractului, nu mai târziu de 14 zile financiare după începerea fiecărei luni contractuale, prestatorul va emite către client o factură cu sume care trebuie plătită de client pentru luna contractuală anterioară, calculate conform prevederilor anexei 2" iar potrivit art. 6 din acelaşi contract "Clientul va plăti factura emisă de prestator în condiţiile art. 5, în termen de 10 zile lucrătoare de la data primirii sale".

În temeiul art. 9 din Contractul nr. x/21.12.2007 "în cazul neîndeplinirii până la data scadentă a obligaţiilor prevăzute la art. 6 clientul va plăti, în afara sumei datorate, penalităţi pentru fiecare zi de întârziere, începând cu prima zi lucrătoare după data scadenţei". Rezultă, astfel, că, în temeiul contractului, care potrivit art. 969 C. civ. de la 1864 reprezintă "legea părţilor", penalităţile sunt datorate în cazul în care debitul principal nu este achitat la scadenţă, începând cu prima zi lucrătoare după data scadenţei".

Prin raportare la dispoziţiile contractuale mai sus relevate rezultă că data naşterii dreptului material la acţiune coincide cu data de la care încep să curgă penalităţile, adică prima zi lucrătoare după data scadenţei obligaţiei principale.

În cauză, în mod corect instanţa de prim control judiciar a stabilit că penalităţile contabilizate prin facturile nr. x/2010 şi nr. y/2010 sunt accesorii ale unor debite principale scadente la 01.12.2009, 08.01.2010 şi 05.02.2010, astfel că dreptul la penalităţi, conform art. 9 din Convenţia părţilor, s-a născut începând cu prima zi lucrătoare după data scadenţei, respectiv la 02.12.2009, 09.01.2010 şi 06.02.2010 şi s-a împlinit în conformitate cu art. 3 din Decretul nr. 167/1958 la 02.12.2012, 09.01.2013 şi 06.02.2013, înainte de data introducerii acţiunii 21.11.2013.

Recurenta-reclamantă, în determinarea momentului care marchează începutul cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, se raportează la data la care au devenit scadente facturile emise pentru sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere, fără a observa că, în temeiul art. 9 din contract, dreptul la penalităţi de întârziere se naşte începând cu prima zi lucrătoare după data scadenţei obligaţiei de plată. Fiind vorba de prestaţii succesive datorate zi de zi, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, conform art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel, în mod corect a reţinut că emiterea facturii fiscale are semnificaţia de instrumentum probationis, atât potrivit Legii contabilităţii, cât şi potrivit art. 46 Codul comercial, aplicabil la momentul naşterii dreptului de creanţă.

Începutul curgerii prescripţiei este determinat de un moment obiectiv, cel al naşterii raportului juridic, care, în cazul penalităţilor, este reprezentat de ziua pentru care curge penalitatea, fiind lipsit de orice reper legal momentul determinat de recurentă, acela la care creditorul a emis factura aferentă sumelor pretinse cu titlu de penalităţi.

Faptul că debitul principal nu era prescris la momentul emiterii facturilor de penalităţi este lipsit de relevanţă pentru stabilirea momentului de la care începe să curgă cursul prescripţiei pentru penalităţile de întârziere.

Dreptul recurentei-reclamante A. de a pretinde penalităţi de întârziere s-a născut în temeiul prevederilor art. 9 din Contractul nr. x/21.12.2007, care stabileşte, conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958, momentul naşterii raportului de drept material precum şi momentul începerii cursului prescripţiei, respectiv prima zi lucrătoare după data scadenţei obligaţiei principale.

Data scadenţei facturilor emise pentru penalităţi este lipsită de temei legal şi, pe cale de consecinţă, critica recurentei referitoare la aplicarea greşită a prevederilor art. 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958 este neîntemeiată.

Critica circumscrisă cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la întreruperea cursului prescripţiei, în conformitate cu dispoziţiile art. 2540 C. civ. din 2011, pentru cazul punerii în întârziere a debitoarei prin somaţia nr. 31531/22.10.2013, nu este întemeiată.

Somaţia nr. 31531/22.10.2013 nu a întrerupt cursul prescripţiei întrucât sub imperiul C. civ. de la 1864 şi a Decretului nr. 167/1958, punerea în întârziere nu reprezintă o cauză de întrerupere a prescripţiei extinctive.

Dispoziţiile Noului C. civ. nu sunt aplicabile în cauză deoarece legea aplicabilă prescripţiei extinctive este Decretul nr. 167/1958, pentru considerentele expuse preliminar analizei motivelor de recurs.

Critica potrivit căreia, în cauză, instanţa de prim control judiciar a nesocotit prevederile art. 16 lit. a) şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958 prin aceea că nu a ţinut seama de întreruperea cursului prescripţiei, prin recunoaşterea expresă făcută de intimata-pârâtă la data de 09.04.2015, este neîntemeiată. Aceasta deoarece plata debitului principal şi a unor sume reprezentând penalităţi de întârziere s-a efectuat în executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. În plus, o atare plată nu poate produce efectul întreruptiv al prescripţiei extinctive, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 după împlinirea termenului de prescripţie. De asemenea, cererea de chemare în judecată a fost introdusă după împlinirea termenului general de prescripţie de 3 ani.

Cursul prescripţiei era susceptibil de întrerupere doar în situaţia în care termenul de prescripţie nu era deja împlinit la momentul la care a intervenit actul întreruptiv de prescripţie. Pentru ca recunoaşterea debitului să determine întreruperea termenului de prescripţie este necesar ca aceasta să intervină anterior împlinirii termenului de prescripţie. Simpla recunoaştere a debitului intervenită după împlinirea termenului de prescripţie nu este de natură să înlăture stingerea dreptului creditorului prin prescripţie.

Invocarea plăţii efectuate la data de 09.04.2015 dar şi a adresei nr. x/24.03.2015 prin care recurenta susţine că a avut loc o recunoaştere a datoriei din partea intimatei-pârâte se situează în timp după împlinirea termenului de prescripţie şi nu sunt de natură să înlăture stingerea dreptului la acţiune prin prescripţie în privinţa sumelor pentru care s-a reţinut împlinirea prescripţiei.

Faţă de considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "A." S.A. împotriva deciziei civile nr. 68/A din 24 martie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 martie 2017.