Shareholder exclusion for fraud and intertemporal application of cassation admissibility under the 2013 Civil Procedure Code

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Argeş la data de 07.11.2011, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi S.C. C. S.R.L., solicitând excluderea pârâtului din societate, iar prin completarea acţiunii şi suspendarea acestuia din funcţia de administrator până la soluţionarea definitivă a acţiunii.

La data de 03.01.2012 B. a solicitat, în contradictoriu cu A. şi S.C. C. S.R.L., excluderea pârâtului din calitatea de asociat la S.C. C. S.R.L., preluarea părţilor sociale ale pârâtului şi funcţionarea societăţii cu asociat unic în persoana reclamantului, iar în subsidiar, dizolvarea S.C. C. S.R.L. în temeiul art. 227 lit. e) din Legea nr. 31/1990, pentru lipsa elementului affectio societatis, adică a intenţiei de a conlucra în vederea atingerii unui scop lucrativ comun.

Cum cele două acţiuni privesc aceleaşi părţi şi au aceeaşi cauză, instanţa, în temeiul art. 164 C. proc. civ., a dispus conexarea dosarului cu nr. x/2012 la prezenta cauză.

Tribunalului Specializat Argeş, prin sentinţa nr. 406/C/19.03.2013, a admis în parte acţiunea formulată de pârâtul-reclamant B. şi a dispus excluderea asociatului reclamant-pârât A. din societate, urmând ca societatea să funcţioneze în continuare cu asociat unic în persoana lui B., care va deţine întreaga participare la capitalul social.

A fost respins capătul de cerere formulat de pârâtul-reclamant B. privind dizolvarea societăţii, iar acţiunea formulată de reclamantul-pârât A. a fost respinsă ca neîntemeiată.

Prin cererea înregistrată la data de 11.03.2013, expertul contabil D., desemnat expert în dosarul nr. x/2011 a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L., completarea sentinţei nr. 406/C/19.03.2013 pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş, arătând în motivare că prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra capătului de cerere privind plata onorariului suplimentar de expert.

Prin sentinţa nr. 601/07.05.2013 a fost admisă cererea, instanţa dispunând obligarea S.C. C. S.R.L. la plata sumei de 3.500 RON către petentul D., reprezentând onorariu expert.

Prin cererea înregistrată la data de 27.05.2013 pârâtul-reclamant B. a solicitat, în contradictoriu cu reclamantul-pârât A., completarea sentinţei nr. 406/C/19.02.2013, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş în dosarul nr. x/2011, cerere care a fost respinsă prin sentinţa nr. 188/CC din 11 iunie 2013, motivat de faptul că reclamantul a primit sentinţa la 10.05.2013, iar completarea hotărârii a fost solicitată la data de 27.05.2013, cu mult peste termenul prevăzut de lege.

Împotriva sentinţei nr. 406/C/19.03.2013 şi a sentinţei nr. 601/07.05.2013 a formulat apel reclamantul-pârât A., iar împotriva sentinţei nr. 601/07.05.2013 a formulat apel pârâta S.C. C. S.R.L. Piteşti.

Prin apelul său, formulat la data de 13.05.2013 şi completat la data de 20.05.2013, pârâtul-reclamant A. a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie şi a solicitat admiterea apelului şi, în principal, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, schimbarea sentinţei apelate, după administrarea de noi probe în apel, în sensul admiterii acţiunii apelantului şi respingerii acţiunii intimatului. Prin apel s-a solicitat şi suspendarea executării hotărârii primei instanţe, cerere anulată ca netimbrată.

Prin apelul său, pârâta S.C. C. S.R.L. Piteşti a criticat sentinţa pentru nelegalitate în ceea ce priveşte obligarea acesteia la plata onorariului de expert, ce trebuia suportat de către cei doi asociaţi, societatea fiind citată în cauză potrivit art. 233 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Prin decizia civilă nr. 140/20.11.2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, în dosarul nr. x/2011, au fost admise apelurile formulate de reclamantul-pârât A. şi de pârâta S.C. C. S.R.L. Piteşti, a fost desfiinţată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, apreciindu-se că instanţa de fond a soluţionat greşit acţiunea reclamantului-pârât, fără a intra în cercetarea fondului.

Cauza a fost reînregistrară pe rolul Tribunalului Specializat Argeş la data de 19.01.2014, la nr. x/2011*, şi în funcţie de recomandarea instanţei de control judiciar a procedat la analiza materialului probator administrat în cauză.

Prin sentinţa nr. 610 din 06 mai 2014, Tribunalul Specializat Argeş a admis în parte acţiunea formulată de pârâtul reclamant B. şi a dispus excluderea asociatului reclamant-pârât A. din societate, urmând ca societatea să funcţioneze în continuare cu asociat unic în persoana lui B., care va deţine întreaga participare la capitalul social.

S-a luat act de renunţarea la judecată a pârâtului-reclamant B. privind capătul doi din acţiune, respectiv la cererea de dizolvare a S.C. C. S.R.L..

A fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul-pârât A., ca neîntemeiată.

A fost obligată S.C. C. S.R.L., la plata sumei de 3.500 RON către petentul D., reprezentând onorariu expert, fiind compensate cheltuielile de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut in esenţă că, părţile au avut calitatea de asociaţi şi administratori ai S.C. C. S.R.L. Piteşti, fiecare deţinând câte 50% din capitalul social al societăţii, iar prin acţiunea înregistrată la data de 07.11.2011 A. a solicitat excluderea pârâtului B. din societate, formulând mai multe motive şi anume: pârâtul a înstrăinat un număr de 5 capete tractor Tir-Man şi un număr de 5 semiremorci marca x către S.C. E. S.R.L. la un preţ derizoriu neexistând dovada încasării acestui preţ; a renunţat la traseele Târgu Jiu-Bumbeşti Jiu, Târgu Jiu-Buzeşti, Târgu Jiu-Novaci din proprie iniţiativă şi fără acordul reclamantului; a reziliat contractele de leasing şi a predat maşinile din proprie iniţiativă şi fără acordul acestuia.

Instanţa a apreciat motivele invocate ca neîntemeiate, deoarece din înscrisurile depuse la dosar, odine de plată de la bancă, rezultă că suma totală pe care societatea a încasat-o de la S.C. E. S.R.L. pentru vânzarea mijloacelor de transport respective a fost de 1.490.875 RON, sumă ce a fost achitată în perioada octombrie 2009- ianuarie 2011, conform extraselor de cont bancar aflate în anexa 2 la raportul de expertiză contabilă efectuată în cauză.

Raportul de expertiză a concluzionat că mijloacele de transport au fost vândute la un preţ considerat just la momentul vânzării, comparativ cu alte mijloace de transport similare (semiremorci O.M.G.P.S.), care au fost achiziţionate de societatea cumpărătoare în perioada 07.06.2010-05.12.2011 şi care aveau ca an de fabricaţie 2007-2008, la preţuri cuprinse între 30.934.146 RON inclusiv TVA - an fabricaţie 2007 şi 96.814 RON inclusiv TVA- an fabricaţie 2007, conform facturilor de la filele x.

Astfel, preţul mijloacelor de transport vândute de S.C. C. S.R.L. Piteşti, având acelaşi an de fabricaţie 2007, a fost mult mai mare, mergând de la 106.289,33 RON inclusiv TVA, până la 152.775,14 RON inclusiv TVA.

S-a mai reţinut că depunerea licenţelor de traseu şi renunţarea la trasee s-a făcut de comun acord, iar cererile adresate autorităţilor competente au fost semnate numai de reclamantul A., precum şi că B. nu a solicitat nici unei societăţi de leasing rezilierea vreunui contract şi predarea autovehiculelor.

De asemenea, s-a reţinut că renunţarea la trasee s-a datorat rezilierii contractelor de leasing de către F. şi G., care au şi ridicat maşinile, societatea fiind în imposibilitatea de a mai executa transport de persoane pe unele trasee.

Prin acţiunea formulată la data de 03.01.2012, ce face obiectul dosarului cu nr. x/2012 şi care a fost conexat, în temeiul art. 164 C. proc. civ., la prezenta cauză, B. a solicitat, în contradictoriu cu A. şi S.C. C. S.R.L., excluderea pârâtului din calitatea de asociat la S.C. C. S.R.L., preluarea părţilor sociale ale pârâtului şi funcţionarea societăţii cu asociat unic, în persoana reclamantului.

Pârâtul-reclamant B. a mai solicitat, în subsidiar, dizolvarea S.C. C. S.R.L., în temeiul art. 227 lit. e) din Legea nr. 31/1990, pentru lipsa elementului affectio societatis, adică a intenţiei de a conlucra în vederea atingerii unui scop lucrativ comun, însă la termenul de judecată din data de 29.04.2014 a renunţat la judecată cu privire la acest capăt de cerere.

Fiind invocate ca temei de drept dispoziţiile art. 222 lit. d) din Legea nr. 30/1990, tribunalul a reţinut că, în speţă, a fost probată frauda în dauna societăţii, realizată de asociatul administrator A., motiv pentru care a admis în parte acţiunea formulată de pârâtul-reclamant B. şi a luat act de renunţarea acestuia la capătul de cerere privind dizolvarea societăţii.

Referitor la dreptul asociatului exclus pentru părţile sociale, întrucât aşa cum rezultă din expertiza contabilă efectuată în cauză, societatea înregistrează pierderi, dispoziţiile art. 224 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 prevăd că asociatul exclus răspunde de pierderi până la data excluderii sale, iar în raport de dispoziţiile art. 224 alin. (2) din aceeaşi lege, asociatul exclus nu are dreptul la o parte proporţională din patrimoniul social, ci numai la o sumă de bani care să reprezinte valoarea acestuia.

Cum din conţinutul raportului de expertiză contabilă rezultă că societatea înregistrează pierderi, pasivul societăţii fiind mai mare decât activul, iar asociaţii participă în cote egale atât la beneficii, cât şi la pierderi, asociatul exclus nu poate beneficia de o sumă de bani corespunzătoare părţilor sociale.

La data de 04 iunie 2014, pârâtul-reclamant B. a formulat cerere de îndreptare a erorii materiale strecurată în cuprinsul sentinţei nr. 610/06.05.2014, cerere care a fost soluţionată prin încheierea din 06 iunie 2014, în sensul admiterii cererii şi s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în considerentele sentinţei nr. 610/06.05.2014, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş în dosarul nr. x/2011, în sensul că, în loc de "Ulterior, S.C. C. S.R.L. a încheiat cu S.C. H. S.R.L. la data de 01.70.2011, acelaşi contract de transport persoane, etc. …", se va trece "Ulterior, S.C. I. S.R.L. a încheiat cu S.C. H. S.R.L. la data de 01.07.2011, acelaşi contract de transport persoane etc. …"

Împotriva sentinţei nr. 610 din 06 mai 2014, precum şi a încheierii de şedinţă din data de 11.03.2014 a formulat apel A., care le-a criticat pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie. S-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea celor două hotărâri atacate şi pe fond, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond pentru administrarea probatoriului admis prin decizia Curţii de Apel Piteşti, iar în subsidiar, s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea celor două hotărâri atacate, cu reţinerea cauzei spre judecare, iar pe fond, admiterea acţiunii formulată de reclamant şi respingerea acţiunii formulate de către pârâtul B..

Prin decizia civilă nr. 1945/2016 din 4 octombrie 2016 pronunţată în dosarul nr. x/2011, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a admis apelul declarat de reclamantul-pârât A. împotriva încheierii de şedinţă din 11 martie 2014 şi a sentinţei civile nr. 610 din 6 mai 2014 pronunţate de Tribunalul Specializat Argeş în dosarul nr. x/2011; a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins şi acţiunea formulată de pârâtul-reclamant B.; a menţinut în rest sentinţa şi a obligat pe intimaţi la câte 1.650 RON către apelant, reprezentând cheltuieli de judecată.

În fundamentarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prima critică formulată împotriva încheierii din 11.03.2014 prin care au fost respinse probele nu s-a mai impus a fi analizată întrucât în apel instanţa a suplimentat probatoriul.

Celelalte motive de apel se referă la greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale care reglementează excluderea unui asociat din societate, respectiv art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, apelantul criticând in esenţă greşita sa excludere din societate precum şi greşita respingere a cererii sale de excludere a celuilalt asociat, respectiv B. şi au fost analizate împreună.

Instanţa de apel a reţinut că, faptele comise de administratorul asociat, sancţionate de textul de lege cu excluderea din societate, vizează folosirea sau traficarea creditului, a activului societăţii în folosul său sau al altora şi presupune săvârşirea lor cu intenţie de către asociatul administrator, care astfel urmăreşte un profit din activitatea sa frauduloasă. Faptele sancţionate trebuie să aibă şi o anumită gravitate în raport cu urmările produse contrare interesului societar.

S-a mai reţinut că, în aprecierea cazurilor în care se impune excluderea unui asociat dintr-o societate cu răspundere limitată, trebuie analizată vinovăţia acestuia în săvârşirea presupusei fapte, ştiut fiind că nu orice faptă poate constitui motiv pentru excludere, având în vedere că acest tip de societăţi comerciale se constituie în considerarea calităţilor asociaţilor, ce au la bază affectio societatis.

Stabilirea faptelor de natura celor ce pot conduce la excluderea asociatului administrator este atributul instanţei.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că tribunalul a dat o interpretare şi aplicare greşită a prevederilor art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, reţinând că, în exercitarea drepturilor ce decurg din calitatea de administrator, A., cu încălcarea prevederilor legale şi ale statutului societăţii, în raport de probele administrate în cauză, a fraudat societatea, impunându-se excluderea acestuia din societate.

Cu probele administrate in apel, instanţa de prim control judiciar a reţinut că nu s-a dovedit existenţa prejudiciului condiţionat de lege, în sfera gestiunii interne şi nici faptul că apelantul a folosit sau traficat creditul, atribuţiile sau activul societăţii în folosul său sau al altor persoane, că nu a rezultat intenţia manifestă de fraudare a societăţii, soluţia de admitere a cererii de excludere a acestuia din societate fiind greşită în raport de dispoziţiile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, republicată.

Astfel, s-a reţinut, din expertiza efectuată în cauză că ambii asociaţi au înstrăinat către societatea E. S.R.L., respectiv A. 5 semiremorci şi 5 capete tractor, iar B. a înstrăinat 3 semiremorci şi 3 capete tractor, societatea neînregistrând pierderi în urma acestor tranzacţii.

În ceea ce priveşte contractele de leasing încheiate cu F. S.A., 5 au fost cesionate, iar pentru 4 s-au încheiat contracte de novaţie, două semnate de către B. şi două de către A..

S-a reţinut în raportul de expertiză că asociatul B. s-a opus achitării avansului pentru contractele de leasing încheiate în ianuarie 2008, pentru 7 autobuze (prin G.) şi 9 autobuze prin J., însă cu toate acestea A. a semnat ordinele de plată afectând linia de credit de la F. în valoare de 800.000 RON. Această concluzie nu a fost reţinută de instanţă în lipsa unor dovezi care să probeze opoziţia asociatului Titu faţă de acest demers.

Instanţa de apel a reţinut că pretinsele prejudicii aduse de către asociatul A. prin efectuarea unor transporturi cu mijloacele de transport ale S.C. C. S.R.L. şi încasarea sumelor aferente de către S.C. I. S.R.L., prejudicii constatate de experţi, se situează în timp după data formulării acţiunii de către asociatul B., respectiv 03 ianuarie 2012, ca atare exced limitelor învestirii. Singura factură anterioară acestei date este cea din 30.09.2011, în valoare de 3065,28 RON, sumă nesemnificativă în raport cu cifra de afaceri a societăţii şi care nu poate conduce la concluzia existenţei unei fraude în sarcina acestui asociat de natură a duce la excluderea acestuia.

S-a mai reţinut că apelantul A. a intenţionat să fraudeze societatea prin emiterea unei facturi către clientul S.C. K. S.R.L. indicând un alt cont decât al societăţii C., factură care însă a fost anulată.

Instanţa de apel a reţinut că, din ansamblul probatoriului administrat în cauză, rezultă că între asociaţi există neînţelegeri însă, aceste neînţelegeri şi gradul de implicare a fiecăruia în societate sunt fapte ce nu pot fi încadrate în ipoteza prevăzută de art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990.

Abordarea dispoziţiilor mai sus redate, în privinţa aplicării lor, vizează aspectul legat de excluderea asociatului care are calitatea de administrator vinovat de fraudă în dauna societăţii sau care foloseşte capitalul social sau semnătura socială, în mod abuziv sau neîndreptăţit, în folosul său sau al altora.

Instanţa de apel a apreciat că neînţelegerile sunt imputabile ambilor asociaţi, iar potrivit art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990 poate fi exclus din societate asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora, aspecte ce nu s-au confirmat în cauză sau alte situaţii care să fie asimilate acestora.

Totodată, au fost obligaţi intimaţii la câte 1.650 RON către apelant, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin cererea înregistrată la instanţa de apel, la 23 noiembrie 2016, petentul A. a solicitat, în temeiul art. 281 C. proc. civ., îndreptarea erorii materiale din minuta şi dispozitivul deciziei civile nr. 1945/2016, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti în dosarul x/2011, susţinând că în mod greşit s-a menţionat "Cu drept de recurs in 15 zile de la comunicare", deşi hotărârea este definitivă.

În acest sens, au fost invocate dispoziţiile art. 281 din C. proc. civ. din 1865, art. 3 din Legea nr. 76/2012, art. 24 din Noul C. proc. civ., art. 725 alin. (3) din C. proc. civ. de la 1865, art. 223 alin. (3)1 din Legea nr. 31/1990 (introdus prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.), art. XVIII alin. (2) teza ultimă Legea nr. 2/2013.

Prin încheierea din 29 noiembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2011, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins cererea formulată de petentul A., reţinând că prin greşeală materială, în sensul art. 281 alin. (1) C. proc. civ., se înţelege o greşeală procedurală, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziţie legale, sau de modificare a unei căi de atac.

Astfel, instanţa a constatat că urmare a examinării minutei şi a dispozitivului deciziei, nu sunt întrunite în cauză cerinţele art. 281 C. proc. civ., pentru admiterea cererii de îndreptare eroare materială, atât minuta cât şi dispozitivul cuprinzând aceleaşi menţiuni cu privire la calea de atac.

Împotriva deciziei civile nr. 1945/2016 din 4 octombrie 2016 şi încheierii din 29 noiembrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2011, a formulat recurs A..

Totodată, împotriva deciziei civile nr. 1945/2016 din 4 octombrie 2016, în dosarul nr. x/2011, a formulat recurs B..

Recurentul A. îşi întemeiază recursul împotriva deciziei civile nr. 1945/2016 din 4 octombrie 2016 pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând, în esenţă, admiterea acestuia, casarea deciziei recurate şi, rejudecând cauza, solicită a se admite cererea pe care a formulat-o şi a se dispune excluderea asociatului B. din societate, precum şi încuviinţarea funcţionării societăţii cu asociat unic.

După prezentarea parcursului procesual al cauzei, recurentul A. susţine, în esenţă, că instanţa de apel, nu a analizat motivul pentru care a fost menţinută soluţia dată de instanţa de fond cererii de excludere formulată de apelantul-reclamant, considerând că au fost ignorate înscrisurile aflate la dosar, decizia instanţei de apel necuprinzând motivele pe care se sprijină.

Arată că au fost analizate cu precădere susţinerile pârâtului-intimat, nu şi susţinerile sale referitoare la fraudarea intereselor societăţii ca motiv pentru excluderea din societate a pârâtului-intimat B..

Instanţa de apel, menţinând în parte sentinţa civila nr. 610/06.05.2014, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş în dosarul nr. x/2011, nu a dat curs cererii de excludere a pârâtului-intimat B., omiţând faptul că, în perioada 31.07.2009-31.01.2011, acesta s-a aflat în conflict de interese.

Conflictul de interese rezultă din toate probele administrate în cauză, o astfel de dovadă fiind şi cererea de menţiuni nr. x/28.07.2009, în baza încheierii nr. 9319/31.07.2009, prin care a devenit asociat unic şi administrator al S.C. E. S.R.L., al cărui obiect de activitate este identic cu cel al pârâtei S.C. C. S.R.L., încălcând dispoziţiile art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, perioadă care coincide cu transferul activelor, de la pârâta S.C. C. S.R.L. la S.C. E. S.R.L.

Este real că dispoziţiile art. 82 din Legea nr. 31/1990 nu se aplică societăţilor cu răspundere limitată, susţine recurentul A., însă nu se poate infirma efectul negativ pe care o astfel de situaţie o poate determina atât în plan material, respectiv a fondurilor de care S.C. C. S.R.L. este lipsită, dar şi în planul relaţiilor dintre asociaţi, relaţii care devin guvernate de suspiciune şi neîncredere.

Or, comportamentul pârâtului B., care a desfăşurat o activitate paralelă în S.C. E. S.R.L. în perioada în care a realizat acte de administrare în societatea pe care împreună au constituit-o, conturează fapta prevăzută de art. 222. alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990.

Susţine recurentul A. că nu poate fi preluată fără o cenzură proprie de către instanţă susţinerea din raportul de expertiză potrivit căreia înstrăinarea bunurilor, respectiv 8 autoutilitare MAN şi un număr de 8 semiremorci, destinate transportului rutier de mărfuri, nu ar afecta interesele S.C. C. S.R.L..

Mai arată recurentul că interesele trebuie privite atât în plan material, cât şi în planul relaţiilor din mediul de afaceri, susţinând că expertul recunoaşte livrarea de către S.C. C. S.R.L. către S.C. E. S.R.L a 8 semiremorci şi capete de tractor, pe care cea din urmă în mod evident le exploata, apreciind însă că societatea C. S.R.L. a avut de câştigat prin recalcularea amortizării. Intr-o astfel de cheie de interpretare, potrivit căreia profitul realizat nu acoperă amortizarea, pune sub semnul întrebării însuşi sensul desfăşurării unei activităţi comerciale.

Susţine că judecata implicaţiilor pe care un astfel de comportament îl are, conduită care în opinia sa se încadrează în definiţia din text, este de competenţa instanţei şi nu strict a expertului, acestuia cerându-i-se opinia numai în calitatea sa de profesionist, nu al dreptului însă.

Sub acest aspect, recurentul susţine că faţă de dovedirea elementelor de fraudă contra societăţii săvârşite de B., raportat şi la prevederile art. 197 din Legea nr. 31/1990 se impune ca în calea de atac să se facă aplicarea sancţiunii excluderii acestui asociat-administrator.

Susţine că argumentele sunt suficiente pentru ca instanţa de recurs să admită cererea apelantului-reclamantul A. şi să dispună excluderea asociatului intimat-parat B. din societate, societatea urmând să funcţioneze în continuare cu asociat unic A., care va deţine întreaga participare la capitalul social.

Mai arată că relaţiile dintre cei doi asociaţi s-au deteriorat, aceştia acuzându-se reciproc de ingerinţe în bunul mers al societăţii şi de activităţi neconforme cu interesul societar. Affectio societatis este un element, o condiţie de fond a contractului de societate, astfel că lipsa lui conduce la excluderea asociatului aflat în culpă, soluţia permiţând funcţionarea în continuare a societăţii cu asociat unic.

Recurentul A. a formulat recurs şi împotriva încheierii din 29 noiembrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2011, întemeiat pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., solicitând, în esenţă, admiterea acestuia, îndreptarea erorii materiale din minuta şi din dispozitivul deciziei civile nr. 1945/2016, pronunţate în dosarul nr. x/2011.

Recurentul arată că în cuprinsul minutei şi dispozitivului deciziei civile nr. 1945/2016 pronunţate în dosar s-a strecurat o eroare, în sensul că se stipulează că aceasta poate fi atacată cu recurs, deşi hotărârea este definitivă şi irevocabilă şi că instanţa a respins cererea, considerând că în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 281 C. proc. civ.

Recurentul apreciază ca fiind greşită concluzia curţii, faţă de chiar conţinutul textului, care în ultima teza face vorbire despre,,... şi orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere."

Consideră că raţiunea acestui remediu procedural, formulat în art. 281 din C. proc. civ. de la 1865, este înlăturarea greşelilor care nu implică o analiză din partea instanţei, o judecată cu privire la probele şi incidentele procedurale. De altfel, şi instanţa acceptă această interpretare a textului de lege, însă ajunge la o concluzie contrară celei acceptate implicit.

Recurentul mai susţine că, în cauză, prin cererea de îndreptare a erorii materiale nu se solicită efectuarea unei judecăţi cu privire la textele de fond sau de procedură ale pricinii, ci numai corectarea menţiunii eronate privind calea de atac, cale de atac ce decurge din lege şi, din această perspectivă, inserarea eronată a unei căi de atac constituie eroare materială în sensul art. 281 din C. proc. civ. de la 1865.

Pe fondului cererii, solicită a se reţine temeinicia susţinerii sale având în vedere dispoziţiile art. 281 din C. proc. civ. din 1865, art. 3 din Legea nr. 76/2012, art. 24 din Noul C. proc. civ., art. 725 alin. (3) din C. proc. civ. de la 1865, art. 223 alin. (3)1 din Legea nr. 31/1990 (introdus prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.), art. XVIII alin. (2) teza ultimă Legea nr. 2/2013.

După redarea art. 3 din Legea nr. 76/2012 şi a dispoziţiilor art. 24 din Noul C. proc. civ., recurentul susţine că pentru cauzele înregistrate pe rolul instanţei anterior datei de 15 februarie 2013 se aplică C. proc. civ. de la 1865 şi nu Noul C. proc. civ. (intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013).

Cauza privind regimul societăţilor având ca reclamant pe A. şi ca pârât pe B., susţine recurentul, a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Argeş la data de 07.11.2011, astfel că îi vor fi aplicabile prevederile C. proc. civ. de la 1865.

Mai arată că, potrivit art. 725 alin. (3) din C. proc. civ. de la 1865, calea de atac este aceea prevăzută de legea în vigoare la data pronunţării hotărârii.

Recurentul susţine că, în prezenta cauză, prima sentinţă s-a pronunţat la 19 martie 2013, iar cea de-a doua la data de 06 mai 2014 (după casarea cu trimitere), date la care potrivit art. 223 alin. (3)1 din Legea nr. 31/1990 (introdus prin Legea nr. 76/2012, aşadar in vigoare la data la care s-au pronunţat cele doua hotărâri), "Hotărârea prin care instanţa se pronunţa asupra cererii de excludere este supusa numai apelului".

În plus, Legea nr. 2/2013 (intrată în vigoare în februarie 2013), în art. XVIII alin. (2) teza ultimă, întăreşte afirmaţia de mai sus, în sensul că şi aceasta dispune ca "De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Faţă de aceste aspecte solicită a se constata că decizia nu poate fi atacată cu recurs, impunându-se îndreptarea erorii materiale din minuta şi din dispozitivul deciziei civile nr. 1945/2016 pronunţate în dosarul nr. x/2011, subliniind că natura irevocabilă a hotărârii este susţinută şi de prevederile art. 377 alin. (2) pct. 5 C. proc. civ. din 1865.

Recurentul B. îşi întemeiază recursul împotriva deciziei civile nr. 1945/2016 din 4 octombrie 2016 pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând, în esenţă, admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de A., cu consecinţa menţinerii sentinţei instanţei de fond, ca fiind legală şi întemeiată.

Într-o primă critică, susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 222 (1) lit. d) din Legea 31/1990, reţinând că faptele trebuie să aibă o anumită gravitate în raport cu urmările produse contrare interesului societar şi că stabilirea faptelor de natura celor ce pot conduce la excluderea asociatului administrator este atributul suveran al instanţei.

Arată că legea nu distinge cu privire la dimensiunea fraudei şi nici cu privire la suveranitatea instanţei în a stabili faptele care conduc la excluderea asociatului administrator, subliniind că această suveranitate nu este de la lege şi nu este independentă, ci faptele care atrag excluderea trebuie să rezulte numai din probele administrate, iar instanţa trebuie să motiveze hotărârea sub acest aspect.

Într-o altă critică, susţine că hotărârea instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., întrucât nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi nici motivele pentru care au fost înlăturate faptele pe care le-a invocat prin cererea de excludere principală, completată la termenul din 04.09.2012, fapte săvârşite de asociatul administrator A. care atrag excluderea acestuia ca asociat.

În continuare, se arată că instanţa de apel a modificat hotărârea instanţei de fond în sensul respingerii cererii de excludere pe care a formulat-o, reţinând că instanţa de fond a dat o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor art. 222 (1) lit. d) din Legea 31/1990, pentru că din probele administrate nu s-a dovedit existenţa prejudiciului condiţionat de lege, că nu a rezultat intenţia lui A. de fraudare a societăţii.

Instanţa de apel s-a pronunţat pe respingerea cererii de excludere pe care a formulat-o fără a analiza toate faptele săvârşite de A. şi care au fost menţionate în cererea de excludere principală şi completată şi fără a motiva de ce aceste susţineri au fost înlăturate.

Mai susţine că la instanţa de apel nu a beneficiat de un proces echitabil aşa cum este conturat în art. 6 pct. 1 din CEDO, iar instanţa de apel nu şi-a exercitat rolul activ prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Arată că instanţa de apel a dispus respingerea cererii de excludere pe care a formulat-o fără să pună în discuţie şi fără să analizeze faptele reţinute în hotărârea nr. 610/06 mai 2014 pronunţată de instanţa de fond, pe baza probelor administrate, ca fapte producătoare de fraudă şi pentru care a dispus excluderea lui A..

Astfel, se susţine că, deşi instanţa de apel, în considerentele hotărârii recurate, face vorbire de pretinse prejudicii aduse de A. prin efectuarea unor transporturi cu mijloace de transport ale S.C. C. S.R.L., nu a pus în discuţie şi nu a analizat fapta lui A., reţinută de instanţa de fond, referitoare la folosirea semnăturii sociale în folosul S.C. I. S.R.L. şi a încheierii contractului de transport persoane în numele acestei societăţi.

Totodată, se arată că instanţa de apel nu a analizat fapta lui A., reţinută de instanţa de fond, de a nu mai plăti ratele pentru 4 autobuze către J., deşi aceasta a reprezentat o critică invocată de A. în apel.

Instanţa de fond a reţinut existenţa faptei lui A., care a întocmit o factură pentru servicii de transport efectuate de S.C. C. S.R.L., dar în care a indicat un cont personal, iar instanţa de apel, fără a avea rol activ în aflarea adevărului, reţine această faptă, dar o completează cu motivarea că factura a fost anulată.

Mai arată că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 222 (1) lit. d). din Legea 31/1990, având în vedere faptele săvârşite şi dovada acestora rezultată din probatoriul administrat şi a reţinut în mod simplist că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de dispoziţiile legale sus menţionate.

Astfel, se mai susţine că, în ceea ce priveşte folosirea semnăturii sociale în folosul său sau al altora, instanţa de apel a reţinut că această faptă nu s-a confirmat, recurentul înţelegând să precizeze totuşi că această faptă se confirmă.

Arată că A. a întocmit adresa nr. x/29.06.2011 în numele S.C. C. S.R.L., ce este semnată numai de acesta către S.C. L. S.R.L., prin care i-a comunicat rezilierea contractului de transport persoane nr. 1000/69/13.11.2003, pe care această din urmă societate îl avea încheiat cu S.C. C. S.R.L. încă din 2003 cu valabilitate până în 20.11.2011.

Precizează că, în aceeaşi zi, A. emite către S.C. L. S.R.L. altă adresă cu acelaşi nr. 293/29.06.2011, folosindu-se de semnătura socială, în calitate de administrator al S.C. C. S.R.L. şi solicită S.C. L. S.R.L. încheierea contractului cu S.C. I. S.R.L. al cărui asociat unic era şi care avea acelaşi obiect de activitate.

Susţine, de asemenea, că, imediat ce a reziliat contractul în 29.06.2011, S.C. I. S.R.L. a încheiat cu S.C. L. S.R.L. în data de 01.07.2011 acelaşi contract de transport persoane, care a fost prelungit până în data de 30.04.2013; acest contract are acelaşi obiect ca şi cel din contractul încheiat cu S.C. C. S.R.L.

Renunţarea de către asociatul administrator A. la dreptul S.C. C. S.R.L. de a executa transport persoane pentru S.C. L. S.R.L., conform contractului şi încheierea imediată a aceluiaşi contract de S.C. I. S.R.L., semnat tot de A., constituie o conduită care nu respectă coordonatele şi rigorile interesului societar şi reprezintă o faptă delictuală intenţionată săvârşită în dauna S.C. C. S.R.L. datorită calităţii sale de administrator, faptă sancţionată cu excluderea asociatului administrator în sensul dispoziţiilor art. 222 (1) lit. d) din Legea 31/1990.

Se arată că, în acest caz, atitudinea administratorului nu poate fi caracterizată ca fiind neglijenţă sau inabilitate, ci o faptă delictuală intenţionată săvârşită în dauna S.C. C. S.R.L., şi aceasta tocmai datorită calităţii sale de administrator şi a încrederii ce i-a fost conferită prin desemnarea sa prin actul constitutiv, încredere de care a abuzat prin actul de reziliere (renunţare) consimţit.

După prezentarea considerentelor reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în decizia nr. 4011/16 octombrie 2012, referitoare la dispoziţiile art. 222 (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, recurentul B. susţine că, în speţă, asociatul administrator A. nu numai că a încheiat contract în numele societăţii - S.C. I. S.R.L. -, dar pentru a încheia contractul cu noua societate, a renunţat la contractul pe care îl avea încheiat cu societatea S.C. C. S.R.L.

Susţine că fapta lui A. a fost intenţionată şi a urmărit fraudarea S.C. C. S.R.L., fraudă materializată prin faptul că: S.C. C. S.R.L. nu a mai încasat veniturile din efectuarea contractului pe care-l avea cu S.C. H. S.R.L., venituri în sumă de 16928,36 RON care au fost încasate de S.C. I. S.R.L., transportul persoanelor în baza contractului încheiat între S.C. I. S.R.L. şi S.C. H. S.R.L. s-a făcut cu autobuzele proprietatea S.C. C. S.R.L. care a suportat toate cheltuielile, iar veniturile din perioada 01.07.2011-31.03.2013 au fost încasate de S.C. I. S.R.L.

Mai arată că, după prima hotărâre pronunţată de instanţa de fond, prin care s-a dispus excluderea lui A., a fost comunicată toată corespondenţa de către S.C. H. S.R.L., respectiv facturile emise şi veniturile încasate de S.C. I. S.R.L. în perioada 01.07.2011 - 31.03.2013, în suma de 16928,36 RON, dovadă în acest sens fiind înscrisurile depuse la dosar.

Arată că fapta de fraudare a S.C. C. S.R.L. a fost intenţionată şi a continuat şi după ce a formulat cererea de excludere a d-lui A., motiv pentru care după aflarea altor fapte a completat cererea principală la termenul din 04.09.2012.

Astfel, în data de 29.02.2012 A. a încheiat contractul de prestări servicii nr. x/29.02.2012 cu Şcoala cu clasele I - VIII Budeasa Mare, tot în numele noii societăţi în loc să-l încheie pentru vechea societate, contract ce a avut ca obiect transportul cadrelor didactice (ale beneficiarului) de la domiciliu către şcoală şi retur, conform unui tabel în care au fost trecute pe lângă alte date, numele şi prenumele şi numărul abonamentului.

Se susţine că, şi în acest caz, transportul cadrelor didactice s-a făcut cu autobuzele proprietatea S.C. C. S.R.L. fiind emise în fals abonamente pe numele S.C. C. S.R.L.

A. a comandat o ştampilă pentru S.C. C. S.R.L., cu iniţialele numelui şi prenumelui ginerelui acestuia -M.; abonamentele folosite pentru transportul cadrelor didactice conform contractului sus menţionat au fost semnate de numitul M., care nu avea nicio calitate în S.C. C. S.R.L. (M. a devenit asociat în S.C. I. S.R.L.) şi le-a ştampilat cu ştampila S.C. C. S.R.L. cu iniţialele M..

Contravaloarea transportului a fost facturată şi încasată de S.C. I..

Solicită a se constata că, A., în aceasta acţiune de fraudare a S.C. C. l-a implicat inclusiv pe ginerele acestuia.

Existenţa faptei şi a fraudei rezultă din înscrisurile de la dosar, raportul de expertiză contabilă efectuat în dosarul penal nr. x/2012 şi raportul de expertiză contabilă efectuat la instanţa de apel.

Mai arată că fapta de fraudare a asociatului administrator a continuat şi după pronunţarea deciziei civile nr. 1235/10.05.2012, de Curtea de Apel Piteşti, prin care i s-a interzis să mai facă acte de administrare la S.C. C. S.R.L.

A. a continuat să efectueze în fapt acte de administrare, deşi în drept, avea interzis prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Astfel, A., cu intenţie, a continuat să facă acte de administrare la punctul de lucru de la Tg. Jiu şi a refuzat predarea gestiunii, a încasărilor de pe traseele pe care le-a administrat anterior pronunţării acestei decizii şi nu a mai achitat ratele de leasing pentru 4 autobuze ISUZU la S.C. J., motiv pentru care, în data de 09.01.2013, aceasta i-a notificat rezilierea a 4 contracte de leasing şi a ridicat cele 4 autobuze.

Din anul 2008 până la data ridicării celor 4 autobuze, S.C. C. S.R.L. a achitat în total aproximativ suma de 1.284.000 RON, sumă care reprezintă daună pentru societate, întrucât ratele plătite au fost pierdute şi J. a cerut executarea silită pentru ratele neachitate, din cauza faptei lui A., care nu a respectat o hotărâre judecătorească irevocabilă şi a făcut acte de administrare în continuare, cu încălcarea acestei hotărâri.

Faptul că la data rezilierii celor 4 contracte de leasing A. avea dreptul de administrare suspendat, este recunoscut de acesta în apelul formulat.

A. a continuat să facă acte de administrare până când Tribunalul Specializat Argeş, prin sentinţa 406/19 martie 2013, a dispus excluderea acestuia ca asociat; A. a predat gestiunea de la punctul de lucru de la Tg. Jiu la data de 29.03.2013, aceasta fiind data la care a înţeles să respecte decizia civilă nr. 1235/10.05.2012 şi de la această dată a încetat să mai facă acte de administrare.

Într-o altă critică se mai susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea 31/1990, stabilind că fapta ce atrage excluderea asociatului se stabileşte în raport de cuantumul sumei constatate ca prejudiciu, recurentul opinând că aceasta este o reţinere fără suport normativ şi nu este motivată în drept.

În ceea ce priveşte art. 222 (1) lit. d) din Legea 31/1990, se arată că, doctrina şi practica au admis că frauda poate fi considerată orice acţiune sau inacţiune intenţionată săvârşită de asociatul administrator.

Sancţiunea excluderii poate fi aplicată asociatului administrator pentru acţiunile sau inacţiunile frauduloase în dauna societăţii, deci pentru un delict intenţionat săvârşit, autorul faptelor delictuale urmărind sau acceptând un profit din activitatea sa delictuală.

Instanţa de apel recunoaşte în considerente existenţa faptei lui A., care a efectuat transporturi cu mijloacele de transport ale S.C. C. S.R.L. şi că încasarea sumelor aferente s-a făcut de S.C. I. S.R.L., însă reţine că suma de 3.065,28 RON este nesemnificativă în raport cu cifra de afaceri a S.C. C. S.R.L. şi că aceasta nu poate conduce la excluderea acestuia, reţinere care nu are suport normativ, amintind că, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în decizia nr. 3883/12 noiembrie 2013 a reţinut ca "Legea nu distinge nici cu privire la dimensiunea fraudei, nici la multitudinea de fapte frauduloase."

Se mai arată că, reţinerea instanţei de apel în sensul că prejudiciile constatate de experţi se situează după data investirii instanţei cu cererea de excludere şi că exced limitelor învestirii, nu are suport normativ, nefiind nici motivată în drept.

Susţine că, prin cererea de excludere a arătat faptele asociatului administrator A. prin care a fraudat societatea şi care duc la excludere, nu cuantumul prejudiciului, acesta fiind stabilit ulterior, prin înscrisurile ce i-au fost date de reprezentanţii persoanelor juridice cu care A. a încheiat contracte în numele S.C. I. S.R.L. şi prin expertizele contabile efectuate.

Într-o altă critică, arată că instanţa de apel a încălcat aspectul pozitiv al puterii lucrului judecat în raport de decizia civila nr. 1235/10 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. x/2011.

Arată că, în această decizie, s-a reţinut irevocabil că una din faptele săvârşite de A. în dauna societăţii şi care a stat la baza adoptării hotărârii prin care s-a dispus încetarea de către A. să efectueze acte de administrare la S.C. C. S.R.L., a fost aceea că, "în luna iulie 2011 A., în calitate de administrator la S.C. C. S.R.L. a întocmit o factură pentru plata serviciilor de transport, dar a trecut pe factura contul său personal şi nu contul S.C. C. S.R.L."

Susţine că instanţa de apel nu reţine în considerentele deciziei recurate aceasta faptă, pe motiv că factura a fost anulată, în condiţiile în care această factură exista la dosarul cauzei.

Factura a fost anulată pentru că a descoperit această faptă şi a preîntâmpinat producerea prejudiciului, însă, intenţia de a frauda societatea s-a materializat prin emiterea acestei facturi în care a trecut alt cont decât al societăţii.

Aceste fapte, precum şi celelalte menţionate în cererea de excludere principală şi completată şi care n-au făcut obiectul analizei instanţei de apel sunt fapte intenţionate, care atrag excluderea asociatului administrator A..

Recurentul B., la 8 martie 2017, a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului împotriva încheierii din 29 noiembrie 2016, ca nefondat.

Tot la 8 martie 2017, recurentul B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1945 din 4 octombrie 2016, invocând, totodată, excepţia nulităţii acestui recurs, în temeiul art. 302 indice 1 lit. c) C. proc. civ.

La 21 martie 2017, recurentul A. a depus întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea recursului declarat de B. faţă de prevederile art. 223 alin. (3) indice 1 din Legea 31/1990 în referire la art. 725 alin. (3) C. proc. civ. şi la art. XVIII alin. (2) ultima teză din Legea nr. 2/2013. Totodată a invocat "inadmisibilitatea recursului" prin prisma faptului că recurentul B. nu a formulat susţineri care să poată fi încadrate în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În şedinţa publică din 28 martie 2017, Înalta Curte, privitor la excepţia inadmisibilităţii recursului formulat de recurentul B., ridicată de recurentul A., a constatat că argumentele aduse în sprijinul acesteia se referă la faptul că recursul declarat de recurentul B. nu conţine critici de nelegalitate, ceea ce permite calificarea şi încadrarea în excepţia nulităţii recursului prevăzută de art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ..iv.

Faţă de dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., examinând, cu prioritate, excepţia inadmisibilităţii căii de atac a recursului declarat de recurentul B., invocată de A., Înalta Curte urmează a o respinge pentru următoarele considerente:

În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii căii de atac a recursului declarat de recurentul B., pârâtul A. a invocat incidenţa art. 223 alin. (3)1 din Legea nr. 31/1990.

Trebuie precizat că art. 223 din Legea nr. 31/1990 a fost completat prin art. 18 pct. 19 din Legea nr. 76/2012 în sensul că după alin. (3) s-a introdus alin. (31 ) cu următorul cuprins:

"hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de excludere este supusă numai apelului".

Completarea art. 223 din Legea nr. 31/1990, în sensul evocat mai sus, prin Legea nr. 76/2012, a avut ca scop punerea în acord a dispoziţiilor din Legea nr. 31/1990, cu prevederile şi principiile noului C. proc. civ.

Legea procesuală aplicabilă prezentului litigiu este cea în vigoare la data sesizării instanţei cu cererea introductivă, respectiv 7 noiembrie 2011, astfel cum rezultă din prevederile art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Dispoziţiile cuprinse în art. 223 alin. (3)1 din Legea nr. 31/1990 sunt aplicabile doar proceselor pornite după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ. pentru cele ce se vor arăta în continuare.

În primul rând, trebuie notat că dispoziţiile cuprinse în legi speciale, astfel cum au fost reglementate prin Legea de punere în aplicare, cum sunt şi cele cuprinse în art. 223 alin. (3)1 din Legea nr. 31/1990, se completează cu dispoziţiile de drept comun, respectiv cu prevederile C. proc. civ., care, în materia dreptului intertemporal cuprind norme de drept aplicabile în caz de succesiune a legilor procesuale.

În lumina dispoziţiilor art. 24, 25 şi 27 din noul C. proc. civ., aplicarea în timp a legii noi de procedură este guvernată, în cazul regimului căilor de atac, de principiul neretroactivităţii legii noi şi supravieţuirii legii vechi.

În temeiul acestor principii toate actele jurisdicţionale, precum şi orice acte de procedură produc efectele prevăzute de legea în vigoare la data începerii procesului, iar nu de legea în vigoare la data când au fost pronunţate.

Dispoziţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că hotărârile date fără drept de apel precum şi cele date în apel sunt supuse recursului.

Potrivit art. 223 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 "Hotărârea irevocabilă de excludere se va depune, în termen de 15 zile, la oficiul registrului comerţului pentru a fi înscrisă, iar dispozitivul hotărârii se va publica la cererea societăţii în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a."

În speţă, demersul judiciar pendinte a fost iniţiat la data de 7 noiembrie 2011, iar hotărârea de primă instanţă a fost pronunţată, la data de 6 mai 2014 (după casarea cu trimitere) în materia reglementată de art. 223 din Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la data începerii procesului.

Pornind de la împrejurarea că procesul trebuie să fie soluţionat după reguli cunoscute la momentul iniţierii lui, Înalta Curte reţine că, pentru toate procesele începute anterior intrării în vigoare a noului cod, legea veche va guverna căile de atac susceptibile de a fi exercitate, procesului aplicându-i-se legea în vigoare la data începerii sale, inclusiv sub aspectul exercitării căilor de atac.

Înalta Curte, constată că, în raport de data sesizării instanţei, hotărârea instanţei de apel poate fi atacată pe calea recursului, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 223 din Legea nr. 31/1990 în forma în vigoare la data sesizării instanţei, care nu conţine norme derogatorii de la dreptul comun aplicabil la data începerii procesului. Pronunţarea sentinţei la o dată ulterioară completării Legii nr. 31/1990 prin art. 18 pct. 19 din Legea nr. 76/2012, nu poate schimba cadrul legal guvernat de dispoziţiile legii în vigoare la data introducerii acţiunii.

Forma modificată a normelor cuprinse în legile speciale este aplicabilă doar în privinţa proceselor începute după intrarea în vigoare a Noului C. proc. civ., singurele cărora acesta se aplică (art. 3 din Legea nr. 76/2012).

În privinţa proceselor începute anterior datei de 15 februarie 2013, legea veche rămâne singura aplicabilă, astfel că în privinţa acestor procese, normele cuprinse în legile speciale se aplică în continuare, în forma în vigoare până la data intrării în vigoare a Noului C. proc. civ.. Forma modificată şi completată a legii speciale urmează a fi aplicată doar în măsura în care respectivului proces îi sunt aplicabile prevederile noului C. proc. civ.

Aşa fiind, cauza de faţă având ca obiect excludere asociat se încadrează în dispoziţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea pronunţată în apel fiind supusă căii de atac a recursului.

Astfel, cum în speţă se aplică dispoziţiile Legii nr. 31/1990, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, Înalta Curte urmează a respinge excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurentul B., invocată de intimatul A..

Faţă de dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., examinând, cu prioritate, excepţia nulităţii recursurilor declarate de recurenţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1945/2016 din 4 octombrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2011, invocată de fiecare dintre recurenţi faţă de recursul celuilalt, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, textul impunând, aşadar, ca o condiţie de formă a recursului, menţionarea motivelor de nelegalitate.

Dispoziţiile legale stipulează în art. 303 C. proc. civ. că recursul se motivează prin însăşi cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs, fiecare motiv de recurs urmând a fi arătat şi dezvoltat separat, în sensul formulării unor critici de nelegalitate precum cele evidenţiate limitativ de art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ., în privinţa modului de judecată al instanţei finalizat prin hotărârea atacată.

Totodată, instanţa este obligată să verifice dacă dezvoltarea motivelor de recurs realizează exigenţele dispoziţiilor înscrise în art. 306 alin. (3) C. proc. civ., care dispune că:

"indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304".

Sancţiunea nerespectării acestor exigenţe este cea reglementată de art. 306 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căreia, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor care se referă la motivele de ordine publică.

De aceea, atunci când se constată de instanţă imposibilitatea încadrării motivelor dezvoltate de parte într-unul din motivele prevăzute expres de art. 304 C. proc. civ., se aplică sancţiunea nulităţii recursului, deoarece, în materia nulităţii recursului, astfel cum este reglementată de art. 306 C. proc. civ., există numai excepţia care priveşte motivele de ordine publică, întrucât - potrivit legii - nu orice nemulţumire a părţii poate duce la modificarea ori casarea hotărârii recurate.

Din aceste prevederi legale rezultă că, pentru a fi validă juridic, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, adică, acele argumente de natură juridică pentru care recurentul înţelege a critica nelegalitatea hotărârii atacate.

Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile prezentate de părţi în motivarea recursurilor lor nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ.

Referitor la recursul declarat de recurentul A., care invocă punctul 9 al art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că în cuprinsul cererii de recurs nu se menţionează care sunt dispoziţiile legale încălcate sau aplicate greşit de instanţa de apel.

În speţă, din expunerea criticilor aduse deciziei recurate rezultă că, deşi a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile la adresa deciziei atacate prezintă doar o succesiune de fapte şi afirmaţii, fără a se formula critici concrete de nelegalitate împotriva deciziei din apel.

Se constată că recurentul nu indică în mod expres normele de drept material greşit aplicate sau încălcate şi aduce, în realitate, în discuţie doar chestiuni vizând probele administrate, situaţia de fapt, comportamentul părţilor, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Susţinerea recurentului în sensul că instanţa de apel nu a analizat motivul pentru care a fost menţinută soluţia dată de instanţa de fond cererii de excludere formulată de apelantul-reclamant, considerând că au fost ignorate înscrisurile aflate la dosar, decizia instanţei de apel necuprinzând motivele pe care se sprijină, nu poate fi luată în considerare ca motiv de nelegalitate având în vedere că aceasta vizează aspecte de netemeinicie care au fost cenzurate de instanţa de apel. De asemenea, referirea la conflictul de interese care rezultă din toate probele administrate în cauză, la comportamentul pârâtului B., la opinia expertului exprimată în raportul de expertiză efectuat în cauză, precum şi cea referitoare la relaţiile dintre cei doi asociaţi care s-au deteriorat şi care se acuză reciproc de ingerinţe în bunul mers al societăţii şi de activităţi neconforme cu interesul societar, nu pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., întrucât vizează aspecte de netemeinicie a deciziei atacate, respectiv de apreciere a probelor.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul B., se constată că acesta îşi întemeiază cererea pe motivul de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportându-se în argumentaţie la hotărârea instanţei de control judiciar, din perspectiva situaţiei de fapt reţinută şi a probatoriului administrat. Chiar dacă în dezvoltarea criticilor recurentul face referire la art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea societăţilor nr. 31/1990, trimiterea este pur formală, neregăsindu-se argumente care să susţină eventuale motive de nelegalitate a deciziei recurate şi care să poată fi circumscrise art. 304 C. proc. civ.

Critica potrivit căreia, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 222 (1) lit. d) din Legea 31/1990, reţinând că faptele trebuie să aibă o anumită gravitate în raport cu urmările produse, contrare interesului societar şi că stabilirea faptelor de natura celor ce pot conduce la excluderea asociatului administrator este atributul suveran al instanţei, nu se poate converti în motivul de nelegalitate invocat, deoarece stabilirea situaţiei de fapt, care conturează faptele pretins săvârşite, este atributul instanţei de fond sau de apel.

Se reţine, totodată, că toate criticile invocate de recurent ce vizează faptul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 222 (1) lit. d) din Legea 31/1990 şi a făcut o apreciere greşită a acestora, au în vedere faptele săvârşite şi dovada acestora rezultată din probatoriul administrat (folosirea semnăturii sociale în folosul său sau al altora, fapta de fraudare a societăţii intimate a fost intenţionată şi a continuat şi după formularea cererii de excludere a celuilalt asociat, după cum a continuat şi după pronunţarea deciziei civile nr. 1235/10.05.2012 prin care i s-a interzis celuilalt asociat să mai facă acte de administrare la societatea intimată), astfel că acestea nu pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., întrucât vizează aspecte de netemeinicie a deciziei atacate, respectiv de apreciere a probelor pe baza cărora s-ar determina faptele imputate administratorului A..

Nici critica recurentului potrivit căreia, hotărârea instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., întrucât nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi pentru care au fost înlăturate faptele pe care le-a invocat prin cererea de excludere principală, completată, nu poate fi primită. Aceasta pentru că motivul invocat este unul generic, nu indică în concret faptele pe care le impută lui A. şi care nu au fost analizate de instanţa de apel, ci doar trimite la cererea de chemare în judecată omiţând că obiectul analizei în recurs îl constituie hotărârea pronunţată de instanţa de apel. În plus, instanţa supremă reţine că acest motiv este formal invocat câtă vreme în considerentele deciziei atacate se regăsesc analizate faptele invocate, pretins săvârşite de către asociatul A..

Susţinerea potrivit căreia instanţa de apel nu şi-a exercitat rolul activ prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. nu poate fi primită ca motiv de nelegalitate, având în vedere că se aduc în discuţie argumente legate de situaţia de fapt, de aprecierea probatoriilor, care scapă controlului ce poate fi exercitat de instanţa de recurs. Practicaua şi considerentele deciziei atacate relevă că instanţa de apel a respectat principiul contradictorialităţii părţilor şi a reţinut în ceea ce priveşte pretinsele prejudicii aduse de către asociatul A. prin efectuarea unor transporturi cu mijloace de transport ale S.C. C. S.R.L. şi încasarea sumelor aferente către S.C. I. S.R.L. că faptele invocate se situează în timp după data formulării acţiunii de către asociatul B. şi exced limitelor învestirii instanţei. Or, acest din urmă aspect nu a fost criticat de către recurent, în sensul că nu a susţinut că a învestit instanţa de fond şi cu analiza acestei fapte.

Se regăsesc în considerentele instanţei de apel şi analiza aspectelor referitoare la contractele de leasing încheiate cu J.. În ceea ce priveşte complinirea motivării în legătură cu o factură pentru servicii de transport efectuate de S.C. C. S.R.L. pentru care s-a indicat un cont personal, recurentul nu prezintă în concret aspecte de nelegalitate ale deciziei, ci doar formal face trimitere la lipsa de rol activ al instanţei, pentru a se referi la completarea motivării de către instanţa de apel.

Nici critica privind încălcarea efectului pozitiv al puterii lucrului judecat în raport de decizia civilă nr. 1235/10.05.2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. x/2011, nu poate fi încadrată în vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.. Aceasta deoarece decizia a fost pronunţată în cadrul unei ordonanţe preşedinţiale, prin intermediul căreia instanţa nu poate decât să stabilească, în baza probelor prezentate de părţi, în favoarea căreia dintre acestea există aparenţa de drept, puterea lucrului judecat fiind recunoscută doar hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţe asupra fondului unei cauze. Invocarea puterii de lucru judecat nu ţine seama de caracterul vremelnic al măsurii luate pe calea ordonanţei preşedinţiale precum şi de caracteristica acesteia, aceea că nu prejudecă fondul. În consecinţă, ordonanţa preşedinţială nu are putere de lucru judecat în ceea ce priveşte hotărârea pe fond, deoarece prin intermediul ei s-au ordonat măsuri vremelnice care s-au bazat numai pe aparenţa dreptului, fără a pune în discuţie fondul dreptului.

De asemenea, câtă vreme recurentul face doar o simplă referire la nereţinerea de către instanţa de apel, în cadrul deciziei recurate, a faptei reţinute în hotărârea anterior evocată, pe motiv că factura a fost anulată, fără a se arăta în ce a constat în concret încălcarea sau greşita aplicare a dispoziţiilor legale, ci exprimă doar nemulţumirea părţii faţă de soluţia instanţei, nu pot fi reţinute elemente care să inducă existenţa vreunui motiv de nelegalitate dintre cele prevăzute de art. 304 alin. (1)-(9) C. proc. civ.

Aşadar, simpla prezentare a motivelor de netemeinicie de către recurent, reiterarea unor situaţii de fapt, repunerea în discuţie a probatoriilor administrate, în lipsa unei argumentaţii în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de drept indicate, fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanţei de recurs, din cuprinsul argumentaţiei neputându-se desprinde elemente relevante care să permită verificarea legalităţii deciziei recurate.

Practic, prin criticile invocate recurentul îşi exprimă nemulţumirea cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de apel, dar aduce în susţinere argumente ce îşi propun să repună în discuţie clarificarea situaţiei de fapt proprie speţei precum şi reinterpretarea probatoriului, împrejurare care situează analiza acestora în sfera controlului de temeinicie şi nu în aceea a controlului de legalitate configurat expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ.

Astfel, în raport de argumentele expuse, Înalta Curte reţine că recurenţii nu s-au conformat exigenţelor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neformulând critici care să poată fi încadrate în vreunul din cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Din observarea criticilor formulate, se constată că motivele invocate de către recurenţi în susţinerea recursurilor nu se subscriu nici unuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de lege, în realitate, recurenţii nu au arătat în ce modalitate hotărârea instanţei de judecată nu este conformă legii şi nici nu au arătat, în concret, în ce constă greşeala instanţei a cărei hotărâre au atacat-o.

Succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererilor de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic, în aşa fel încât să se poată reţine, din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.

Constatând că recurenţii nu s-au conformat obligaţiei prevăzută de art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică, care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va aplica recursurilor declarate de recurenţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1945/2016 din 4 octombrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2011, sancţiunea nulităţii.

Având în vedere că a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 1945/2016 din 4 octombrie 2016 şi faţă de dispoziţiile art. 2813 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora încheierile pronunţate în temeiul art. 281 din acelaşi cod, sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile în legătură cu care s-a solicitat îndreptarea, Înalta Curte constată că recursul declarat împotriva încheierii de îndreptare eroare materială este admisibil.

Analizând recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 29 noiembrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 281 alin. (1) C. proc. civ., erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere.

Din dispoziţiile legale evocate rezultă că procedura îndreptării hotărârilor judecătoreşti presupune corijarea erorilor materiale strecurate cu ocazia redactării ori tehnoredactării unei hotărâri, erori care pot viza numele, calitatea şi susţinerile părţilor, erori de calcul sau orice alte erori materiale, enumerarea din text fiind una exemplificativă.

Pe calea acestei proceduri, însă, nu pot fi îndreptate erori de judecată, de interpretare a unor dispoziţii legale, o astfel de finalitate nefiind posibilă decât prin intermediul exercitării căilor de atac prevăzute de lege.

Înalta Curte reţine că, ceea ce a invocat petentul A. ca fiind o eroare materială, este menţionarea greşită în minuta şi decizia civilă nr. 1945/2016 din 4 octombrie 2016 a faptului că aceasta este supusă recursului, opinia petentului fiind aceea că hotărârea pronunţată este definitivă, fiind supusă numai apelului.

În acest sens, au fost invocate dispoziţiile art. 281 din C. proc. civ. din 1865, art. 3 din Legea nr. 76/2012, art. 24 din Noul C. proc. civ., art. 725 alin. (3) din C. proc. civ. de la 1865, art. 223 alin. (3)1 din Legea nr. 31/1990 (introdus prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.), art. XVIII alin. (2) teza ultimă Legea nr. 2/2013.

Înalta Curte reţine, că problema adusă în discuţie pe calea cererii de îndreptare eroare materială este una de interpretare a normelor legale care reglementează calea de atac ce poate fi promovată împotriva hotărârii pronunţate în acţiunea având ca obiect excludere asociat, astfel că instanţa, în mod corect, a respins cererea formulată, nefiind întrunite cerinţele prevăzute de art. 281 C. proc. civ.

În cadrul procedurii declanşate de petent, în conformitate cu dispoziţiile art. 281 C. proc. civ., instanţa nu putea să revină asupra menţiunii făcute în minuta şi dispozitivul deciziei cu privire la calea de atac, întrucât aceasta ar fi însemnat să reanalizeze şi să reaprecieze un text legal, chestiune care, în mod evident, nu este o eroare materială în sensul avut în vedere de legiuitor, ci, eventual, o eroare de judecată care nu poate fi îndreptată decât în cadrul controlului judecătoresc exercitat la instanţa ierarhic superioară, singura în măsură să se pronunţe cu privire la admisibilitatea sau inadmisibilitatea recursului.

Înalta Curte reţine că problema a cărei soluţionare se urmăreşte în cadrul prezentei proceduri nu este o simplă eroare materială, ci o problemă de interpretare a unei dispoziţii legale, astfel că în mod corect instanţa a respins cererea de îndreptare eroare materială, reţinând că, atât minuta, cât şi dispozitivul deciziei a cărei îndreptare se solicită, cuprind aceleaşi menţiuni cu privire la calea de atac.

Faţă de cele arătate în precedent în referire la respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului declarat de recurentul B. şi văzând dispoziţiile art. 2813 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, şi în cazul recursului formulat împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de îndreptare eroare materială formulată de A., se impun aceleaşi considerente.

Astfel, faţă de dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 76/2012, art. 24 din Noul C. proc. civ., art. 725 alin. (3) din C. proc. civ. de la 1865, art. 223 alin. (3)1 din Legea nr. 31/1990 (introdus prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.), art. XVIII alin. (2) teza ultimă Legea nr. 2/2013, se constată că legea procesuală aplicabilă prezentului litigiu este cea în vigoare la data sesizării instanţei cu cererea introductivă, respectiv 7 noiembrie 2011, din economia normelor legale anterior evocate rezultând cu evidenţă voinţa legiuitorului ca litigiile începute sub imperiul legii vechi să rămână a fi soluţionate în procedura în vigoare la data sesizării instanţelor.

Dispoziţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că hotărârile date fără drept de apel precum şi cele date în apel sunt supuse recursului, iar art. 2813 alin. (1) C. proc. civ. statuează că încheierile pronunţate în temeiul art. 281 din acelaşi cod, sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile în legătură cu care s-a solicitat îndreptarea.

Astfel, cum în raport de data sesizării instanţei, hotărârea instanţei de apel poate fi atacată pe calea recursului, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 223 din Legea nr. 31/1990 în forma în vigoare la data sesizării instanţei, care nu conţine norme derogatorii de la dreptul comun, tot la fel şi încheierea prin care a fost soluţionată cererea de îndreptare eroare materială poate fi atacată cu recurs în considerarea dispoziţiilor art. 2813 alin. (1) C. proc. civ.

Forma modificată a normelor cuprinse în Legea nr. 31/1990 este aplicabilă doar în privinţa proceselor începute după intrarea în vigoare a Noului C. proc. civ., singurele cărora acesta se aplică (art. 3 din Legea nr. 76/2012).

Aşa fiind, după cum s-a arătat deja, pornind de la împrejurarea că procesul trebuie să fie soluţionat după reguli cunoscute la momentul iniţierii lui, Înalta Curte reţine că, pentru toate procesele începute anterior intrării în vigoare a noului cod, legea veche va guverna căile de atac susceptibile de a fi exercitate, procesului aplicându-i-se legea în vigoare la data începerii sale, inclusiv sub aspectul exercitării căilor de atac.

Prin urmare, reţinând că, în mod corect, Curtea de Apel Piteşti a respins cererea formulată de petentul A. privind îndreptarea erorii materiale, nefiind întrunite cerinţele prevăzute de art. 281 C. proc. civ. şi, în raport de considerentele arătate, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 29 noiembrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2011.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurentul B., invocată de intimatul A..

Constată nule recursurile declarate de recurenţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1945/2016 din 4 octombrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2011.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 29 noiembrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2011.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 martie 2017.