Insolvent buyer's appeal fails: null sale of post-seizure property upheld, price refunded to seller, tax authority cleared

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentinţa comercială nr. 539 din 27 aprilie 2010, Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L. Timişoara, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21 februarie 2008 de BNP B.; a dispus radierea dreptului de proprietate al pârâtei S.C. C. S.R.L. din CF x Freidorf număr cadastral x şi reînscrierea dreptului de proprietate al pârâtei S.C. A. S.R.L. asupra aceluiaşi imobil, a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârâta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă D. în contradictoriu cu reclamanta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta S.C. C. S.R.L. Timişoara solicitând să se constate incidenţa art. 36 din Legea nr. 85/2006 şi să se suspende acest litigiu în apel.

În principal s-a solicitat anularea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, iar, în subsidiar, să se schimbe sentinţa, în sensul respingerii acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată, în ceea ce priveşte primul petit şi, ca inadmisibilă, în ceea ce priveşte al doilea petit.

Prin decizia civilă nr. 98/R din 31 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul pârâtei S.C. C. S.R.L. Timişoara, respingând cererea de intervenţie în interesul pârâtei apelante formulată de intervenienta E. S.A. Bucureşti, precum şi cererea privind cheltuielile de judecată formulată de pârâta apelantă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. C. S.R.L. Timişoara, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat, în principal, casarea deciziei instanţei de apel şi a sentinţei instanţei de fond şi rejudecarea litigiului de către Tribunalul Timiş cu participarea intervenientei E. - Sucursala Timiş, urmând a se dezbate şi pretenţiile reconvenţionale ale recurentei-pârâte, iar, în subsidiar, modificarea în tot a deciziei recurate şi admiterea apelului şi a cererii de intervenţie în interesul apelantei şi schimbarea hotărârii instanţei de fond, în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca nefondată.

Prin decizia nr. 3609/15 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a anulat ca netimbrat recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. Timişoara, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, iar prin decizia nr. 4349 din 5 decembrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis contestaţia în anulare, a anulat decizia nr. 3609 din 15 noiembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă şi a fixat un nou termen de judecată pentru soluţionarea recursului.

S-a reţinut că Înalta Curte a anulat recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. Timişoara fără citarea şi introducerea în cauză a administratorului judiciar F. Timişoara al pârâtei S.C. C. S.R.L. cu încălcarea dispoziţiilor art. 87 alin. (5) C. proc. civ.. Lichidatorul F. şi-a însuşit recursul declarat de S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 98/R din 31 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia Comercială.

Prin decizia nr. 1927 din 29 mai 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L., prin administrator judiciar F. Timişoara împotriva deciziei nr. 98/R din 31 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia Comercială, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reţinut că restabilirea situaţiei anterioare este o operaţiune complexă care implică restituirea prestaţiilor efectuate în baza contractului de vânzare-cumpărare. Prin respingerea apelului, instanţa a menţinut în totalitate hotărârea instanţei de fond prin care s-a dispus radierea dreptului de proprietate al pârâtei S.C. C. S.R.L. din CF x Freidorf, număr cadastral xb/1/a/2 şi reînscrierea dreptului de proprietate al pârâtei-reclamante S.C. A. S.R.L. asupra aceluiaşi imobil.

Cu toate acestea, instanţa supremă a statuat că deşi exista ca motiv de apel, instanţa nu a pus în discuţia părţilor şi nici nu s-a pronunţat cu privire la restituirea preţului achitat de societatea cumpărătoare, deşi aceasta este un efect al constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare.

S-a subliniat că aceeaşi solicitare a fost făcută şi de E. - S.A. prin cererea de intervenţie în interesul apelantei S.C. C. S.R.L. Timişoara, iar instanţa nu s-a pronunţat asupra acesteia.

De asemenea, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel nu a lămurit situaţia juridică a imobilului, care a fost vândut, faptul că acesta, în opinia recurentei, era grevat de ipoteci de rangul I, II, III, IV şi V în favoarea G. România S.A. - Sucursala Timişoara şi nu putea fi urmărit şi vândut decât după îndestularea creditorului ipotecar G. iar, în aprecierea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel nu s-a pronunţat nici asupra acestui motiv de apel.

Pe de altă parte, s-a reţinut că există o fraudă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, faţă de relaţia de rudenie dintre administratori, dar nu s-a pronunţat asupra criticilor aduse prin motivele de apel în care s-a arătat că operaţiunea contractuală este oneroasă, iar preţul a fost stabilit, în baza unei expertize de evaluare, la echivalentul în RON a sumei de 674.000 euro, corespunzător valorii reale a bunului vândut.

Instanţa supremă a mai statuat că instanţa de apel nu s-a pronunţat nici cu privire la adresa nr. x/6 februarie 2008, care, în opinia, recurentei, este o recunoaştere a Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, care valorifică efectele contractului de vânzare-cumpărare, înfiinţând poprire asupra sumelor datorate de S.C. C. S.R.L. debitorului urmărit S.C. A. S.R.L. şi ca urmare, suma de 619.085,62 RON a fost virată direct în contul organelor fiscale prin ordinele de plată depuse la dosar împreună cu un centralizator, astfel că situaţia de fapt existentă în cauză nu a fost pe deplin lămurită.

În finalul considerentelor deciziei de casare, instanţa supremă a statuat că în rejudecare, instanţa de apel, în vederea lămuririi situaţiei de fapt şi a stabilirii cadrului procesual legal este obligată să stabilească situaţia juridică a imobilului astfel cum era înscrisă în cartea funciară şi să pună în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a creditorilor cu drepturi reale asupra imobilului şi numai după dezbaterea în contradictoriu a părţilor să se pronunţe asupra acestei chestiuni.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că se impune casarea deciziei recurate, urmând ca instanţa de apel să se pronunţe asupra tuturor criticilor aduse prin motivele de apel şi să lămurească atât situaţia de fapt cât şi să stabilească cadrul procesual legal faţă de situaţia juridică a imobilului existentă în cartea funciară.

Cauza a fost reînregistrată în stadiul procesual al apelului, la Curtea de Apel Timişoara sub nr. x/2012.

În cadrul rejudecării pricinii, Curtea de Apel a pronunţat decizia civilă nr. 1036/10.12. 2014, prin care s-a respins apelul pârâtei C. şi cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul aceleiaşi părţi de către E.

Împotriva deciziei civile nr. 1036 din 10 decembrie 2014, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a declarat recurs pârâta S.C. C. S.R.L. prin lichidator judiciar F. Timişoara, întemeiat pe art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând, admiterea acestuia, casarea deciziei şi reţinerea cauzei spre rejudecare, în principal, prin schimbarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii D.G.F.P. Timiş, iar, în subsidiar, modificarea sentinţei în sensul obligării pârâtelor S.C. A. S.R.L. şi D.G.F.P. Timiş la restituirea contravalorii bunului înapoiat ca urmare a desfiinţării contractului de vânzare atacat, în sumă totală de 674.000 euro, urmând ca D.G.F.P. Timiş să fie obligată la restituirea sumei de 159.100.67 euro, în echivalent RON din data plăţii, iar S.C. A. S.R.L. la plata diferenţei de preţ de 514.889,33 euro, în echivalent RON din data plăţii.

Prin decizia nr. 1827/17.09.2015, Înalta Curte a admis recursul, cu consecinţa casării deciziei civile nr. 1036 din 10 decembrie 2014, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect, recurenta pârâta S.C. C. S.R.L. prin lichidator judiciar F. Timişoara a pus în discuţie încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 315 C. proc. civ.

Prevalându-se de dispoziţiile art. 975 C. civ., reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - A.J.F.P. Timiş a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21 februarie 2008 de BNP B. şi restabilirea situaţiei anterioare a acestuia, motivat în esenţă de faptul că pârâta vânzătoare a urmărit sustragerea de la executarea silită a imobilelor ce au făcut obiectul vânzării, provocarea stării de insolvabilitate în frauda creditoarei bugetare.

S-a constatat că litigiul în cauză se circumscrie categoriei de litigii ce au făcut obiectul de preocupare al recursului în interesul legii soluţionat prin Decizia nr. XXXII din 9.06. 2008 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a stabilit că dispoziţiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 2821 alin. (1) din C. proc. civ., se interpretează în sensul că litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale sunt evaluabile în bani, indiferent dacă este formulat sau nu petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare.

S-a reţinut că, în atare situaţie, se impunea ca reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - A.J.F.P. Timiş să achite o taxă judiciară de timbru corespunzătoare valorii imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare, numai că Tribunalul Timiş a avut în vedere faptul că potrivit dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 146/1997, modificată, aceasta este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, cererea sa având ca obiect venituri publice.

Totodată, s-a reţinut că, prin decizia civilă nr. 1036 din 10 decembrie 2014, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă prin respingerea apelului pârâtei S.C. C. S.R.L. prin lichidator judiciar F. Timişoara, a menţinut în totalitate sentinţa civilă nr. 539 din 27 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş prin care a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21 februarie 2008 de B.N.P. B. şi s-a dispus radierea dreptului de proprietate al pârâtei S.C. C. S.R.L din CF x Freidorf număr cadastral xb/1/a/2 şi reînscrierea dreptului de proprietate al pârâtei S.C. A. S.R.L. asupra aceluiaşi imobil.

Înalta Curte, prin decizia de casare, a reţinut că restabilirea situaţiei anterioare este o operaţiune complexă întrucât efectul nulităţii contractului de vânzare cumpărare constă tocmai în desfiinţarea raportului juridic generat de actul juridic civil lovit de nulitate şi, prin aceasta, restabilirea legalităţii.

Principiul repunerii în situaţia anterioară "restitutio in integrum" este regula de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic trebuie să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat.

Cererea reclamantei de restabilire a situaţiei anterioare a vânzării imobilului nu poate fi privită ca o restabilire parţială, principiul restitutio in integrum neputând fi acceptat fragmentat şi aplicat numai uneia dintre părţi, ci pentru toate părţile implicate în cauză, astfel că instanţa de apel era obligată să dispună şi cu privire la restituirea sumelor plătite drept preţ, aşa cum instanţa de control judiciar a dispus.

Înalta Curte a reţinut că analiza motivelor invocate presupune stabilirea împrejurărilor de fapt pentru aplicarea corectă a legii şi că stabilirea împrejurărilor de fapt nu poate fi făcută de instanţa de recurs, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ. Cu ocazia rejudecării, potrivit rolului său activ prevăzut de art. 129 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., instanţa poate să ceară părţilor să administreze toate probele pe care le consideră necesare şi utile justei soluţionări a cauzei şi să dispună şi cu privire la restituirea preţului.

Totodată, s-a reţinut că, în funcţie de probele administrate, se va răspunde şi criticilor formulate cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le-au invocat în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, conform art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. x/2012*.

Prin decizia nr. 441/A din 25 mai 2016, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a respins apelul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. prin lichidator judiciar F. împotriva încheierii de şedinţă din 30 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/2008.

A respins cererea de intervenţie accesorie formulată de E. S.A. - Sucursala Timiş.

A admis apelul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. prin lichidator judiciar F. împotriva sentinţei civile nr. 539 din 27 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/2008.

A anulat hotărârea atacată şi rejudecând, a admis cererea principală formulată de reclamanta intimată Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş şi a admis, în parte, cererea reconvenţională formulată de pârâta S.C. A. S.R.L.

A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta intimată S.C. A. S.R.L. şi pârâta apelantă S.C. C. S.R.L., autentificat sub nr. x/21 02 2008 de BNP B..

A dispus revenirea la situaţia anterioară încheierii contractului, în sensul că imobilul va reveni în proprietatea vânzătoarei S.C. A. S.R.L. care va restitui preţul, integral, cumpărătoarei S.C. C. S.R.L.

Totodată, a dispus efectuarea corespunzătoare a modificărilor în evidenţele de carte funciară nr. x Freidorf, nr. cad. 381/b/1/a/2, aferentă imobilului, constând în teren cu construcţii: hala şi corp administrativ P+1E, magazie piese schimb, atelier mecanic parter şi parcare acoperită, în suprafaţă de 2.227 mp, situat administrativ în Timişoara, str. x, nr. 55/A, jud. Timiş.

A obligat pârâta S.C. C. S.R.L. să predea posesia imobilului reclamantei reconvenţionale S.C. A. S.R.L. şi a respins, în rest cererea reconvenţională, privind obligarea reclamantei D.G.F.P. Timiş să restituie sumele încasate.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În privinţa criticii aduse deciziei anterioare, pronunţate în apel, cu privire la obligativitatea timbrării de către reclamantă a acţiunii, s-a reţinut că, în cuprinsul ambelor reglementări privitoare la taxele judiciare de timbru, organele statului, acţionând în scopul recuperării creanţelor bugetare, au beneficiat şi beneficiază de scutire de la plata acestora, aspect deja dezlegat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel că părţile şi instanţa, în rejudecare, nu mai pot face aprecieri asupra acestor aspecte.

În esenţă, decizia de casare subliniază obligativitatea ca, în rejudecare, instanţa să dea o deplină eficienţă principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară; să stabilească, efect al constatării nulităţii contractului, restituirea preţului, consecinţele rezultate asupra situaţiei juridice a imobilului şi, implicit, asupra creditorilor ipotecari, aspecte omise în analiza anterioarei soluţionări a pricinii sau care nu au fost dezbătute în condiţii de contradictorialitate cu toate părţile interesate. De asemenea, s-au analizat aspecte privind plata preţului, a destinatarilor şi a modalităţii acesteia de efectuare, dar şi a existenţei fraudei, precum şi a celorlalte critici aduse de recurentă.

Instanţa de apel a constatat că, la data de 18 ianuarie 2008, în condiţiile art. 154 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003, reclamanta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş a întocmit procesul-verbal de sechestru pentru bunuri imobile, înregistrat la pârâta S.C. A. S.R.L. sub nr. x/18 ianuarie 2008, până la concurenţa sumei totale de 834.205 RON. Bunurile imobile sechestrate au constat în teren cu construcţii în suprafaţă de 1.018 mp, situat în Timişoara, str. x A, judeţul Timiş, înscris în CF nr. x Freidorf, număr cadastral xb/1/a/2 şi teren intravilan aferent în suprafaţă de 2.227 mp.

Măsura de executare silită s-a realizat la locaţia bunurilor supuse sechestrării, locaţie care coincide cu sediul social şi domiciliul fiscal al societăţii comerciale debitoare, aşa cum rezultă din ordinul de deplasare nr. 480/18 ianuarie 2008 emis de A.F.P.C.M. Timiş, prin care executorul fiscal H. a fost însărcinat să pună în aplicare măsurile de executare silită la S.C. A. S.R.L., ordin de deplasare care este semnat şi ştampilat de către societatea pârâtă S.C. A. S.R.L.

Instanţa de apel a reţinut că înscrisurile, deşi contestate în prezenta cauză, nu au fost anulate în procedura specială impusă de reglementările specifice domeniului fiscal.

Din înscrisurile depuse la dosarul de apel, reclamanta a arătat că executarea silită nu s-a rezumat la aplicarea acestui sechestru şi nici nu s-a urmărit doar suma pe care părţile contractante o invocă, în prezentul litigiu, insistând în stingerea acestuia prin plată. De altfel, din înscrisurile depuse de organul fiscal, rezultă că demersurile acestuia pentru recuperarea debitului nu s-au finalizat nici în prezent.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21 februarie 2008 la B.N.P. B., pârâta S.C. A. S.R.L. Timişoara a vândut pârâtei S.C. C. S.R.L., imobilul descris mai sus.

La 22 ianuarie 2008, organele de executare au solicitat O.C.P.I. Timiş - Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Timişoara notarea în CF nr. x Freidorf, număr cadastral xb/1/a/2 a procesului-verbal de sechestru pentru bunuri imobile din 18 ianuarie 2008, însă prin încheierea nr. x/2008 s-a respins cererea formulată, cu motivarea că proprietarul imobilului este o altă societate, respectiv S.C. C. S.R.L.

Instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 154 din O.G. nr. 92/2003, privind executarea silită a bunurilor imobile, impun aplicarea sancţiunii nulităţii unor operaţiuni intervenite ulterior şi în dispreţul măsurilor de executare, aşa cum, în mod legal, s-a motivat de către instanţa de fond.

Astfel, alin. (5) al articolului menţionat stabileşte că executorul fiscal care aplică sechestrul încheie un proces-verbal de sechestru, dispoziţiile art. 151 alin. (9) şi (10) şi ale art. 152 alin. (1) şi (2) fiind aplicabile. Corelativ, art. 151, alin. (9) statuează că:

"de la data întocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile sechestrate sunt indisponibilizate. Cât timp durează executarea silită debitorul nu poate dispune de aceste bunuri decât cu aprobarea dată, potrivit legii, de organul competent. Nerespectarea acestei interdicţii atrage răspunderea, potrivit legii, a celui în culpă." Apoi, alin. (10) prevede că actele de dispoziţie care ar interveni ulterior indisponibilizării prevăzute la alin. (9) sunt lovite de nulitate absolută.

În raport de starea de fapt expusă şi, văzând dispoziţiile menţionate, s-a reţinut că instanţa nici nu putea face altceva decât să constate, cronologic, succesiunea operaţiunilor efectuate şi, în mod obligatoriu, să constate intervenirea sancţiunii nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare.

S-a mai reţinut că, în acest context, nici nu se impunea analiza elementelor invocate de părţi, respectiv interesul organului fiscal, existenţa unui preţ serios, relevanţa unei legături între administratorii societăţilor sau absenţa fraudei interesului creditorilor.

De aceea, cu privire la primul aspect, atât instanţele de fond, cât şi instanţa de control, au observat sancţiunea, au constatat că ea este impusă de lege şi au luat act de intervenţia acesteia.

Ca efect al incidenţei normelor existente în Codul de procedură fiscală, în forma avută la data aplicării sechestrului, bunurile erau indisponibilizate "de la data întocmirii procesului-verbal de sechestru" şi cum acesta a fost întocmit la 18 ianuarie 2008, iar contractul de vânzare - cumpărare contestat a fost încheiat în data de 21 ianuarie 2008, acest act a intervenit ulterior indisponibilizării făcute de către organele fiscale de executare silită, astfel că, în cauză, instanţa de apel a reţinut că devin aplicabile dispoziţiile art. 151 pct. 10 din O.G. nr. 92/2003, care îl sancţionează cu nulitatea absolută.

În acest context, s-a mai reţinut, că legea nu lasă la aprecierea părţilor sau a instanţei să constate existenţa sau absenţa unei fraude a intereselor creditorului bugetar, instituind o sancţiune a cărei justificare se regăseşte în necesitatea respectării ordinii de drept. În plus, vânzătoarea S.C. A. S.R.L. a cunoscut faptul că la data de 18 ianuarie 2008 avea loc executarea silită asupra bunurilor proprietatea sa, aspect ce rezultă din ordinul de deplasare nr. 480. Corelativ, se decelează şi scopul imediat pentru care cumpărătoarea S.C. C. S.R.L. a participat la încheierea actului şi care nu a fost acela de a dobândi în proprietate bunul, ci de a ajuta vânzătoarea la sustragerea de la executare silită, fiind evidentă intenţia părţilor, câtă vreme ambele societăţi aveau acţionar majoritar aceeaşi persoană, iar între administratori există relaţia de rudenie - tată şi fiu.

Ca urmare a admiterii primului petit şi constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/21 februarie 2008, în temeiul art. 34 pct. 1 şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, instanţa de prim control judiciar a reţinut că, în mod corect, a fost admis şi petitul doi al cererii, dispunând radierea dreptului de proprietate al pârâtei S.C. C. S.R.L. din CF x Freidorf, număr cadastral xb/1/a/2 şi reînscrierea dreptului de proprietate al pârâtei reclamante S.C. A. S.R.L., având în vedere faptul că actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil.

În mod consecutiv, repunerea părţilor în situaţia anterioară, solicitată de altfel, atât de reclamantă, cât şi de pârâtă, are ca efect restituirea prestaţiilor. Instanţa de fond, însă, s-a oprit cu aplicarea consecinţelor anulării actului, astfel încât, această critică, cuprinsă în cererea reconvenţională trebuia admisă, ca o consecinţă a admiterii acţiunii principale.

Instanţa de apel a reţinut că, în mod greşit tribunalul a considerat cererea reconvenţională ca neîntemeiată, în privinţa înlăturării efectelor actului constatat ca fiind nul şi al repunerii părţilor în situaţia anterioară, deoarece cererea trebuia admisă, în parte. Cererea pârâtei reclamante, atât în ceea ce priveşte solicitarea de i se preda posesia imobilului, cât şi aceea de restituire a preţului nu trebuie realizate prin acţiuni separate, ci, din contră, izvorul lor juridic are legătură cu cel al pretenţiei reclamantei.

A mai reţinut instanţa de apel că art. 83 din Legea nr. 85/2006 nu este incident în speţă deoarece acesta vizează un transfer patrimonial anulat printr-o acţiune generată de administratorul sau lichidatorul judiciar în cadrul procedurii insolvenţei, ceea ce nu este cazul în speţă.

Instanţa de apel a apreciat că susţinerile formulate de pârâta S.C. C. S.R.L., în apel, sunt întemeiate în ceea ce priveşte omiterea soluţionării litigiului, în condiţii de contradictorialitate cu toate părţile interesate, însă, cu toate acestea, procedura aplicabilă soluţionării acestei acţiuni este cea limitată de modalitatea atragerii în proces a altor persoane în maniera concepută numai de părţile chemate în judecată, fără ca instanţa să poată dispună citarea altor persoane, decât cu respectarea prevederilor art. 57 - 59, art. 60 - 63, art. 64 - 66 şi art. 119 C. proc. civ.

Cum numai unul dintre creditori a formulat o cerere de intervenţie în interesul pârâtei, respectiv E. S.A. - Sucursala Timiş, iar dreptul de creanţă al G. România nu a mai fost dovedit ca fiind actual, apreciind că, raportat la dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., creditoarea E. S.A. - Sucursala Timiş nu a fost citată în cauză, şi astfel că, instanţa de fond nu a cercetat fondul pricinii, în întregime, instanţa de prim control judiciar a reţinut că se impune admiterea apelului declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. prin lichidator judiciar F. împotriva sentinţei civile nr. 539 din 27 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/2008, anularea hotărârii atacate şi rejudecând, pricina se va dispune admiterea cererii principale, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâta intimată S.C. A. S.R.L. şi de pârâta apelantă S.C. C. S.R.L., autentificat sub nr. x/21 02 2008 de BNP B., cu consecinţa revenirii la situaţia anterioară încheierii contractului, în sensul că imobilul va reveni, liber de orice sarcini, în proprietatea vânzătoarei S.C. A. S.R.L. care va restitui preţul, integral, cumpărătoarei S.C. C. S.R.L.

De asemenea, instanţa de apel a dispus efectuarea corespunzătoare a modificărilor în evidenţele de carte funciară nr. x Freidorf, nr. cad. 381/b/1/a/2, aferentă imobilului constând în teren cu construcţii: hala şi corp administrativ P+1E, magazie piese schimb, atelier mecanic parter şi parcare acoperită, în suprafaţă de 2.227 mp, situat administrativ în Timişoara, str. x, nr. 55/A, jud. Timiş, obligând pârâta S.C. C. S.R.L. să predea posesia imobilului reclamantei reconvenţionale S.C. A. S.R.L.

Instanţa de apel a respins, în rest cererea reconvenţională, privind obligarea reclamantei D.G.F.P. Timiş să restituie sumele încasate întrucât, prin cererea reconvenţională formulată în cauză, dar şi în raport de solicitările formulate de pârâta apelantă, reluate în cuprinsul concluziilor scrise, s-a solicitat obligarea pârâtei 2 şi a reclamantei la restituirea preţului plătit. În ceea ce o priveşte pe vânzătoare, instanţa de apel a reţinut că aceasta este obligată să restituie preţul imobilului, ca urmare a constatării nulităţii contractului, cu titlu de sancţiune pentru nerespectarea obligaţiilor legale, dar şi a repunerii părţilor în situaţia anterioară, respectiv restituirea imobilului în patrimoniul acesteia.

Instanţa de apel a mai reţinut că acest efect nu îi poate fi opus reclamantei având în vedere că, în derularea măsurilor de executare silită având ca scop recuperarea creanţelor bugetare, părţile contractante au făcut plăţi parţiale pentru stingerea acestor obligaţii, în mod parţial şi, cu toate acestea, obligaţia de plată, către reclamantă, aparţine, în continuare, până la stingerea sa integrală, pârâtei vânzătoare S.C. A. S.R.L.

De altfel, art. 160 din O.G. nr. 92/2003 prevăzând şi ipoteza valorificării bunurilor potrivit înţelegerii părţilor, dacă debitorul însuşi ar fi obţinut prealabil vânzării acordul organului de executare, stabileşte că indisponibilizarea prevăzută la art. 151 alin. (9) şi (10) se ridică după creditarea contului bugetar menţionat pentru efectuarea plăţii. În cauză nu s-a solicitat şi obţinut un atare acord, iar raportat la alin. (3) şi (4) ale evocatului articol, cumpărătorul, chiar dacă l-ar fi obţinut, nu avea drept de opţiune cu privire la fracţiunea de preţ pe care să o fi plătit. În aceste condiţii, cum din actele depuse la dosar de creditorul bugetar rezultă şi faptul că executarea silită începuse pentru o sumă mai mare, cum debitul nu a fost stins, iar plata s-a efectuat benevol, instanţa de apel a reţinut că nu se poate impune reclamantei obligaţia de restituire a vreunei sume de bani.

Totodată, s-a reţinut că o dovadă a sumelor de recuperat este şi declaraţia de creanţă nr. 42934/25.11.2008 depusă de creditoarea D.G.F.P. Timiş în cadrul procedurii de insolvenţă deschisă la data de 09.10.2008 faţă de debitoarea S.C. A. S.R.L. Timişoara, prin care organele fiscale au solicitat înscrierea la masa credală cu suma totală de 2.540.879 RON, precum şi fişa sintetică totală, actualizată la data de 07.01.2016 a contribuabilului S.C. A. S.R.L. Timişoara din care rezultă un total al obligaţiilor fiscale ale acesteia în sumă de 2.546.661 RON.

Instanţa de apel a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de E. S.A. - Sucursala Timiş, reţinând că, într-adevăr, dreptul său de creditor ipotecar, ar părea a fi afectat de restituirea bunului adus ca garanţie de către apelanta pârâtă S.C. C. S.R.L., însă, intervenţia formulată, deşi pare a fi în interesul pârâtei, debitor al Băncii, subliniază apărări faţă de posibilitatea pierderii bunului adus ca garanţie de propriul debitor precum şi aspecte diferite de obiectul cauzei.

În acest context, s-a reţinut, nu se poate omite faptul că soarta ipotecii în contextul anulării titlului constituitorului, prin raportare la efectele nulităţii, este desluşită de principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis şi în caracterul subsecvent al contractului de ipotecă. Astfel, desfiinţarea titlului constituitorului atrage şi desfiinţarea ipotecii, atunci când desfiinţarea titlului constituitorului este determinată de cauze legitime, existente la data încheierii actului juridic si, implicit, anterioare înfiinţării ipotecii, iar nu dintr-o cauză nouă, voluntară, intervenită după încheierea sa. Mai mult, s-a reţinut că, în cazul anulării titlului constituitorului, efectele aplicării principiilor care guvernează efectele nulităţii, se produc atât asupra părţilor raportului juridic anulat, cât şi asupra terţilor cărora cumpărătorul le-a constituit un drept real asupra bunului. Cum "ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet", nu se poate reţine niciun motiv pentru care ipoteca, ca garanţie reală, să supravieţuiască titlului constituitorului, când acesta este găsit nul.

Instanţa de apel a reţinut că această interpretare este întărită şi de prevederile legale care consacră în mod expres, la nivel de principiu, caracterul rezolubil al ipotecii în C. civ., când constituitorul are asupra bunului un drept de proprietate anulabil (deci, cu atât mai mult se justifica aceeaşi concluzie când este vorba despre un titlu nul), caz în care ipoteca va fi supusă aceleiaşi nulităţi, soarta sa fiind intrinsec legată de soarta dreptului pe care se grefează.

În ceea ce priveşte data de la care şi-ar produce efectele desfiinţarea ipotecii, instanţa de apel a reţinut că aceasta nu poate fi decât data la care s-a încheiat ipoteca, ca o consecinţă firească a aplicării principiilor resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis şi nemo dat quod non habet.

Instanţa de apel a respins apelul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. prin lichidator judiciar F. împotriva încheierii de şedinţă din 30 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/2008, raportat la faptul că, în mod corect, prima instanţă nu a apreciat oportună suspendarea soluţionării pricinii, câtă vreme obiectul acţiunii nu poate fi limitat la prevederile cuprinse în art. 36 din Legea nr. 85/2006, respectiv la realizarea creanţei unui creditor, în speţă reclamanta, într-un cadru separat de procedura insolvenţei.

Împotriva deciziei nr. 441/A din 25 mai 2016 a declarat recurs pârâta S.C. C. S.R.L., prin lichidator judiciar F. Timişoara.

Recurenta-pârâtă îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicită, în esenţă, admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi reţinerea cauzei spre rejudecare, urmând să se dispună, în principal, schimbarea sentinţei atacate şi respingerea cererii formulate de D.G.F.P. -Timiş, ca neîntemeiată.

În subsidiar, dacă s-ar considera că nu se impune schimbarea în întregime a sentinţei atacate, solicită modificarea acesteia, în sensul obligării intimatelor S.C. A. S.R.L. şi a D.G.F.P. Timiş la restituirea contravalorii bunului înapoiat ca urmare a desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare atacat, în sumă totală de 674.000 euro, urmând ca D.G.F.P. Timiş să fie obligată la restituirea sumei de 159.100, 67 euro (588.227 RON, echivalent în euro la data plăţii) iar A. la plata diferenţei de preţ, respectiv 514.889,33 euro (1.903.685 RON, echivalent în euro la data plăţii, având în vedere cursul de 3,6972 RON/euro), şi să se înlăture dispoziţia potrivit căreia pârâta S.C. C. S.R.L. a fost obligată să predea posesia imobilului reclamantei reconvenţionale S.C. A. S.R.L., având în vedere faptul că imobilul s-a aflat pe parcursul litigiului în posesia de fapt a reclamantei reconvenţionale S.C. A. S.R.L.

În motivarea cererii se arată că instanţa de apel nu a luat în considerare, în totalitate, hotărârea instanţei supreme în privinţa rejudecării cauzei şi că, deşi, formal, instanţa de apel a atins aparent aspectele/criticile invocate, în fapt, fără să extindă cadrul procesual şi fără să dispună administrarea unor probe noi, a căutat o justificare a deciziei anterioare, fără a respecta, în tot, îndrumările instanţei de recurs, ci, doar a completat dispoziţiile anterioare, în ceea ce priveşte obligarea S.C. A. S.R.L. la restituirea preţului.

Recurenta-pârâtă arată că a solicitat anularea cererii de chemare în judecată formulate de D.G.R.F.P. Timişoara având în vedere că, în decizia de casare, instanţa supremă a reţinut că reclamanta avea obligaţia achitării taxei de timbru şi nu a respectat această obligaţie.

În raport de Decizia nr. XXXII/09.06.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (recurs în interesul legii), decizie obligatorie, recurenta susţine că D.G.R.F.P. Timişoara avea obligaţia de a timbra cererea la valoarea imobilului, obligaţie neîndeplinită, impunându-se anularea cererii de chemare în judecată, acesta fiind un aspect care poate atrage casarea şi trimiterea cauzei către Tribunal pentru rejudecare.

Recurenta-pârâtă solicită, în principal, modificarea, în tot, a sentinţei atacate şi respingerea cererii formulate de D.G.F.P. Timiş ca neîntemeiată, susţinând că această solicitare se regăseşte în întâmpinările pe care le-a formulat, precum şi în cererea de apel.

Arată că înţelege să formuleze această solicitare întrucât efectele sechestrului nu îi sunt opozabile, vânzarea nu s-a făcut în dauna creditorilor, în speţă, a creditorului fiscal, la data pronunţării sentinţei în fond cererea DGFP era lipsită de interes şi nici nu exista o vătămare.

Astfel, se susţine că procesul-verbal de sechestru a fost adus la cunoştinţa unor simpli angajaţi ai societăţii, care nu aveau putere de reprezentare şi nici mandat de a accepta acest fel de acte, precum şi că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, acest sechestru nu a figurat în cartea funciară a imobilului, fiind lipsit de opozabilitate faţă de terţi, în speţă, faţă de C. S.R.L. sau E. şi nu putea produce efecte faţă de aceştia.

Pe de altă parte, se susţine, chiar dacă acest sechestru s-ar fi înscris în CF, acesta ar fi avut un rang inferior ipotecilor şi interdicţiilor înscrise asupra imobilului în favoarea G., ceea ce nu îndreptăţea organul fiscal să se îndestuleze cu prioritate.

Vânzarea nu s-a făcut în dauna creditorilor, în speţă a creditorului fiscal, anterior obţinerii creditului de la E., C. a formulat o cerere de creditare la această bancă, a depus actele solicitate şi a aşteptat aprobarea acestei operaţiuni. Intervalul de timp în care s-au desfăşurat aceste operaţiuni - începute cu mult înainte de aşa-zisa instituire a sechestrului - atestă faptul că vânzarea nu a fost o operaţiune speculativă sau "pe fugă", pentru a ascunde bunul urmăririi creditorilor. De asemenea, pentru fixarea valorii bunului imobil, s-a efectuat o evaluare, prin intermediul unui evaluator autorizat - acesta a fixat o valoare ce a stat la baza acordării creditului, dar şi la baza contractului de vânzare-cumpărare.

La data pronunţării sentinţei în fond, cererea D.G.F.P. era lipsită de interes, câtă vreme imediat după încheierea tranzacţiei şi după introducerea cererii de chemare în judecată, cumpărătorul C. a fost somat de D.G.F.P să efectueze plata sumei datorate vânzătorului A. în contul creanţei fiscale deţinute de organul fiscal. Urmare a acestei somaţii (adresa nr. x/06.02.2008), C. a achitat, în mod direct către D.G.F.P. Timiş, în contul titlului executoriu ce a făcut obiect al sechestrului asupra A., suma de 588.227 RON, conform ordinelor de plata existente la dosarul cauzei.

Recurenta-pârâtă susţine că, la data pronunţării sentinţei în dosarul de fond, titlul executoriu ce a dus la instituirea sechestrului a fost plătit integral, creanţa fiscală fiind stinsă prin plată, ceea ce duce automat la stingerea sechestrului. Lipsa efectelor juridice ale sechestrului duce la stingerea dreptului la acţiune al reclamantei D.G.F.P. şi ar fi trebuit să ducă la respingerea acţiunii ca fiind lipsită de interes, nefiind niciun alt terţ-creditor intervenient în cauză care să susţină interesul iniţial al organului fiscal.

Lipsa unei vătămări se susţine a fi rezultatul excluderii efectelor înscrierilor existente în cartea funciară, atât la data instituirii sechestrului, cât şi la data pronunţării hotărârii atacate, subliniindu-se că s-a efectuat o greşită aplicare a prevederilor privind rangul înscrierilor din cartea funciară, efectelor ipotecii şi a interdicţiei de înstrăinare faţă de înscrierile ulterioare acestora. Astfel, instanţele de fond au acordat valoare absolută, faţă de terţi care nu au fost încunoştiinţaţi, atât la data instituirii sechestrului (18.01.2008, în timpul existenţei unei ipoteci şi interdicţii în favoarea G.), cât şi la data cererii formulate de reclamanta D.G.F.P. privind înscrierea sechestrului (21.01.2008, în timpul existenţei unei ipoteci şi interdicţii în favoarea E. - S.A.).

Un al doilea aspect care nu a fost luat în calcul de către instanţele de fond priveşte efectele sechestrului asigurător în sine la data pronunţării hotărârilor - în urma efectuării vânzării, prin încasarea sumelor de bani din vânzare, acestea au servit chiar stingerii creanţei fiscale, ceea ce face ca la data pronunţării hotărârilor, creanţa DGFP care a determinat aplicarea sechestrului să nu mai existe, cu consecinţa lipsei de efecte juridice a sechestrului.

În concluzie, susţine recurenta-pârâtă, vătămarea organului fiscal, inexistentă la data judecării fondului, nu putea servi ca temei al acţiunii în anulare.

În argumentarea motivului de recurs circumscris art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că nu a fost reglementat regimul beneficiarilor garanţiilor asupra bunului imobil chiar dacă, în vederea restabilirii situaţiei anterioare, în acest ciclu procesual al rejudecării apelului s~a dispus şi cu privire la restituirea sumelor plătite de către C. S.R.L.

Se susţine că admiterea acţiunii a avut la bază "prezumţia puternică" luată în considerare de instanţa de fond privind intenţia de a sustrage bunul de sub urmărire de către S.C. A. S.R.L, prezumţie ce nu poate înlătura dreptul de apărare al terţilor, respectiv al creditorilor ipotecari E. S.A. şi G., drept urmare, instanţa de recurs a constatat că instanţele de fond şi apel au încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii. Această încălcare se rezumă, în principal, la neintroducerea în cauză, atât în baza rolului activ cât şi în baza principiului opozabilităţii actele juridice, a terţilor deţinători de drepturi reale asupra imobilului supus discuţiei.

Recurenta-pârâtă mai arată că aceşti terţi, deşi erau deţinători de drepturi reale asupra imobilului, nu au fost parte şi nu au fost citaţi în procedura desfăşurată în fond şi în apel, deşi instanţei de judecata i-a fost invocată procedura şi efectele unui sechestru asigurător fiscal, ce a fost instituit după înscrierea ipotecii şi a interdicţiei de înstrăinare în favoarea G. S.A., iar efectele acestuia s-au produs direct în timpul existenţei unei ipoteci şi a unei interdicţii in favoarea E. S.A. Practic, prin excluderea din cauză a celor doi creditori ipotecari, drepturile acestora au fost iremediabil afectate, prin schimbarea debitorului ipotecar fără acceptul creditorilor şi fără a se da posibilitatea deţinătorilor de drepturi reale de a-şi exercita apărarea drepturilor ipotecare constituite prin act autentic şi devenite opozabile prin înscrierea în cartea funciară.

În continuare, se susţine că, deşi litigiul s-a judecat în cadrul procesual fixat de reclamantă, în contradictoriu numai cu părţile din contractul de vânzare-cumpărare, efectele litigiului s-au reflectat direct şi irevocabil asupra drepturilor unor terţi, care, dacă ar fi cunoscut la timp atât existenţa sechestrului cât şi procedura de anulare, ar fi putut interveni pentru apărarea drepturilor proprii, deoarece efectele hotărârii judecătoreşti au dus la lipsirea de efecte a inscripţiilor ipotecare, deşi deţinătorii acestora nu au fost parte în proces.

Efectul final şi determinant a fost lipsirea recurentei C. de principalul activ comercial pentru care a fost acordat creditul comercial de către E., precum şi de fondurile necesare activităţii. Practic, deşi scopul creditului garantat cu ipoteca asupra imobilului, a fost achiziţionarea bunului în vederea utilizării comerciale şi a producerii de venituri în vederea rambursării creditului - prin invocarea sechestrului, anterior ipotecii E., reclamantul-intimat D.G.F.P. Timiş a afectat iremediabil obligaţiile din contractul de credit, ducând la intrarea în insolvenţă a recurentei C., aceasta fiind în imposibilitate de a rambursa obligaţiile asumate faţă de E.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta-pârâtă arată că, în situaţia în care deţinătorul de drepturi reale - în speţă E. - nu a fost citat în fata primei instanţe, cu încălcarea art. 27 alin. (5) al Legii nr. 7/1996 (şi nici în apel, unde a formulat cerere de intervenţie, însă aceasta a fost respinsă), nu i se poate opune acestuia lipsa de diligenţă, însă trebuia să i se impună reclamantului completarea cadrului procesual sub sancţiunea suspendării sau respingerii cererii.

Într-o altă critică, în argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se susţine că aşa cum a arătat în recursul anterior, indiferent de "prezumţia puternică" luată în considerare de instanţa de fond privind intenţia de a sustrage bunul de sub urmărire de către S.C. A. S.R.L., această prezumţie nu poate afecta în nicio măsură drepturile dobândite de terţi asupra bunului imobil.

Recurenta-pârâtă mai arată că instanţa de apel, în rejudecare, a modificat motivarea primei instanţe reţinând existenţa unei nulităţi absolute prevăzute de Codul de Procedură fiscală.

Subliniază, totodată, recurenta că dispoziţiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 instituie buna credinţă a dobânditorului de drepturi reale, iar art. 45 alin. (2) din Codul de Procedura Fiscală consacră principiul inopozabilităţii şi a lipsei de efecte juridice a actului administrativ fiscal care nu este comunicat. Or, actul administrativ fiscal (sechestru) nu a fost înscris în CF a imobilului şi comunicarea acestuia nu s-a realizat către cumpărător şi nici faţă de deţinătorii de drepturi reale (E. sau G.), aceştia fiind dobânditori de bună credinţă faţă de care actul fiscal este inopozabil.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta-pârâtă mai susţine că instanţa de apel, în vederea lămuririi situaţiei de fapt şi a stabilirii cadrului procesual legal trebuia să stabilească situaţia juridică a imobilului astfel cum era înscrisă în cartea funciară şi să pună în discuţia părţilor introducerea în cauză a creditorilor cu drepturi reale asupra imobilului şi numai după dezbaterea în contradictoriu a părţilor să se pronunţe asupra acestei chestiuni.

Faţă de aceste considerente, susţine recurenta-pârâtă, Înalta Curte a apreciat că s-a impus casarea deciziei, urmând ca instanţa de apel să se pronunţe asupra tuturor criticilor aduse prin motivele de apel şi să lămurească situaţia de fapt, precum şi să stabilească cadrul procesual legal faţă de situaţia juridică a imobilului existentă în cartea funciară.

Se mai arată că, la data pronunţării sentinţei în dosarul de fond, titlul executoriu ce a dus la instituirea sechestrului a fost plătit integral, creanţa fiscală fiind stinsă prin plată, ceea ce duce în mod automat la stingerea sechestrului, iar împrejurarea formulării ulterioare a unei declaraţii de creanţă de către AJFP Timiş în dosarul având ca obiect procedura insolvenţei împotriva A. nu este relevantă, cererea de administrare a probei cu expertiza contabilă, pentru a face dovada stingerii prin plată a creanţei D.G.F.P. fiind respinsă.

Lipsa efectelor juridice ale sechestrului duce la stingerea dreptului la acţiune al reclamantului D.G.F.P. şi ar fi trebuit să ducă la respingerea acţiunii ca fiind lipsită de interes, nefiind niciun alt terţ-creditor intervenient în cauză care să susţină interesul iniţial al organului fiscal.

Se mai arată că ideea unui interes general nu poate fi reţinută deoarece contractul de vânzare cumpărare atacat nu este nici imoral şi nici ilegal şi că naşterea ulterioară a unor obligaţii fiscale ce au rămas neachitate de vânzătorul A. nu poate justifica aceeaşi acţiune, deoarece efectele sechestrului nu pot fi acceptate retroactiv, or, în cauză tocmai existenţa acestui sechestru înaintea vânzării a determinat anularea actului.

Prin excluderea efectelor ipotecilor, s-a considerat ca D.G.F.P. a fost vătămat de efectuarea vânzării, deşi, date fiind înscrierea şi existenţa sarcinilor anterioare, acesta nu era îndreptăţit să primească sume de bani din înstrăinarea imobilului decât după satisfacerea creanţelor garantate cu rang util.

Practic, raportat la valoarea imobilului si a creanţei garantate, sechestru asigurător nu permitea reclamantului D.G.F.P. încasarea niciunei sume de bani, ceea ce exclude vătămarea unui interes al acestuia prin efectuarea vânzării ce a fost anulată.

În acest context, trebuie reanalizate si forţa probanta a documentelor justificative prezentate de reclamanta D.G.F.P. începând cu procesul-verbal de sechestru şi până la conţinutul şi valabilitatea obligaţiilor fiscale ce au dus la instituirea sechestrului.

Recurenta-pârâtă susţine că un al doilea aspect care nu a mai fost luat în calcul de către instanţele de fond priveşte efectele sechestrului asigurător în sine la data pronunţării hotărârilor. În urma efectuării vânzării, prin încasarea sumelor de bani din vânzare, acestea au servit chiar stingerii creanţei fiscale, ceea ce face ca la data pronunţării hotărârilor, creanţa D.G.F.P. ce a născut sechestrul să nu mai existe, cu consecinţa lipsei de efecte juridice a sechestrului.

În concluzie, vătămarea organului fiscal, inexistentă la data judecării fondului, nu putea servi ca temei al acţiunii de anulare şi, dealtfel, acest preţ a stat şi la baza stingerii obligaţiilor fiscale ale debitorului A., această operaţiune fiind chiar unul din scopurile în care s-a efectuat operaţiunea de creditare.

Mai arată că plata în sumă de 588.227 RON a fost solicitată de către reclamantul D.G.F.P. Timiş direct pârâtei A. prin adresa nr. x/06.02.2008, ulterior încheierii contractului, iar diferenţa până la suma din titlul executoriu a fost preluată direct din conturile pârâtei A., prin poprire asupra conturilor bancare.

Susţine recurenta-pârâtă că instanţa de fond a constatat, fără a avea niciun act probatoriu în dosar, că asupra conturilor A. a rămas în fiinţă o creanţă neachitată în sumă de 245.978 RON care justifica menţinerea sechestrului şi introducerea acţiunii în anulare, precum şi că existenţa acestui debit nu este confirmată de reclamant şi nici nu este solicitată de instanţă sau susţinută de probele din dosar, deşi acesta trebuia sa dovedească interesul în promovarea acţiunii.

Se mai arată că, nu poate fi opusă cumpărătorului de bună-credinţă, recurenta în speţă, culpa eventuala a reclamantului D.G.F.P. Timiş care, deşi a înfiinţat sechestru asiguratoriu imobiliar, nu a urmărit îndestularea din lichidităţile existente în cont prin poprire.

Recurenta-pârâtă a susţinut că poate fi reţinută incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin faptul că s-a dispus obligarea C. S.R.L. la predarea posesiei imobilului reclamatei reconvenţionale A. S.R.L., având în vedere faptul că imobilul s-a aflat pe parcursul litigiului în posesia de fapt a reclamantei reconvenţionale A. S.R.L.

De asemenea, se arată că instanţa a fost lămurită cu privire la acest aspect, din adresa solicitată şi comunicată de către I., înregistrată la dosarul cauzei la data de 04.05.2016, care reflectă faptul că bunul a fost evaluat şi s-a aflat sub supravegherea administratorului/lichidatorului judiciar în cadrul procedurii de insolvenţă a A. S.R.L.

Intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar I. Timişoara, a depus întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului.

La data de 16 ianuarie 2017, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, considerată de instanţă la termenul din 17 ianuarie 2017, ca fiind concluzii scrise, prin care s-a solicitat, în esenţă, respingerea recursului.

Analizând recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. prin lichidator judiciar F. Timişoara, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Preliminar, instanţa supremă subliniază că obiect al analizei specifice căii de atac a recursului îl vor constitui criticile punctuale aduse hotărârii pronunţate de Curtea de apel în rejudecare, deoarece obiectul recursului îl constituie această hotărâre. Această precizare se impune în condiţiile în care recurenta a precizat, la punctul II din memoriul de recurs, că motivele care stau la baza cererii de recurs "sunt, pe scurt, cele arătate în întâmpinările şi cererile de atac" din fazele procesuale anterioare.

În acest context, apărările şi argumentele reiterate de recurenta-pârâtă în calea de atac a recursului urmează a fi avute în vedere, după caz, fie ca argumente suplimentare, fie în considerarea apărării părţii litigante pe parcursul procesului, în condiţiile în care chestiunile invocate ar necesita o dezlegare în recurs.

În primul motiv de recurs recurenta-pârâtă arată că instanţa de casare a reţinut că intimata-reclamantă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara avea obligaţia de a achita taxa judiciară de timbru şi nu a respectat această obligaţie, consecinţa fiind aceea a anulării cererii de chemare în judecată, iar această critică "atrage casarea şi trimiterea cauzei către Tribunal pentru rejudecare".

În mod evident recurenta-pârâtă nu a încadrat această critică în vreunul din motivele care trag casarea deciziei atacate conform art. 304 alin. (1) pct. 1 - 5 C. proc. civ.

În temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ. instanţa supremă încadrează această critică în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 315 C. proc. civ. şi reţine netemeinicia acestuia, după cum se va arăta în continuare.

Instanţa de recurs, în faza procesuală anterioară nu a statuat faptul că, în cauză, prima instanţă a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 146/1997, prevederi legale referitoare la scutirea de la plata taxei judiciare de timbru a cererilor şi acţiunilor formulate potrivit legii de instituţiile publice, când au ca obiect venituri publice. O atare statuare nu a fost dezlegată de instanţa de casare în contextul în care se reţine că obiectul cererii se circumscrie noţiunii de "venituri publice".

În mod corect instanţa de apel a reţinut că este scutită de la plata taxei judiciare de timbru cererea de chemare în judecată formulată de intimata-reclamantă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, faţă de menţiunile exprese prevăzute de art. 17 din Legea nr. 146/1997, aplicabile în cauză (raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată) şi a prevederilor art. 26 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997 aprobate prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 760/C/1999.

Solicitarea recurentei-pârâte de aplicare a sancţiunii nulităţii cererii şi a casării deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, nu are suport legal pentru că o atare sancţiune nu este prevăzută de lege, chiar şi în situaţia în care taxa ar fi fost datorată (ceea ce nu este cazul în litigiul dedus judecăţii), faţă de dispoziţiile exprese ale art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997.

Un alt aspect invocat prin cererea de recurs se referă la faptul că efectele sechestrului nu erau opozabile recurentei-pârâte S.C. C. S.R.L. şi nici intervenientei în interesul pârâtei E. - Sucursala Timiş. Invocarea acestui aspect nu se constituie într-o veritabilă critică de nelegalitate a deciziei care face obiectul recursului în contextul în care instanţele devolutive au aplicat o altă sancţiune, aceea a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. şi recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L.

Sancţiunea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.02.2008 de BNP B. s-a dispus în temeiul art. 151 alin. (10) din O.G. nr. 92/2003, în condiţiile în care bunul imobil obiect al operaţiunii de vânzare-cumpărare era sechestrat la data încheierii contractului.

Situaţia bunului la momentul încheierii contractului era cunoscută de către pârâta-vânzătoare S.C. A. S.R.L. şi, în egală măsură, de societatea pârâtă S.C. C. S.R.L., existând o prezumţie relativă în acest sens, nerăsturnată de către recurentă, reţinută de instanţele de fond, pe baza probatoriului administrat, probatoriu care a pus în evidenţă structura asociaţilor, comună în ambele societăţi şi legătura de rudenie de gradul I între administratorii celor două societăţi. Or, în condiţiile în care instanţele devolutive au reţinut că vânzarea-cumpărarea s-a realizat cu intenţia comună a ambelor părţi de a sustrage bunul de la executarea silită declanşată de creditorul bugetar, lipsa de opozabilitate a sechestrului instituit este lipsită de temei legal.

Sunt neavenite apărările prezentate de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. în sprijinul intereselor creditorilor ipotecari şi, îndeosebi, în sprijinul intimatei-interveniente în interesul pârâtei E. - Sucursala Timiş, în condiţiile în care această parte nu a formulat o cerere de intervenţie în interes propriu, în cauza dedusă judecăţii.

Recurenta-pârâtă a mai motivat în memoriul de recurs faptul că vânzarea nu s-a făcut în dauna creditorului fiscal. Motivul astfel prezentat nu se constituie într-o veritabilă critică de nelegalitate în condiţiile în care recurenta-pârâtă aduce în sprijinul acesteia argumente legate de formalităţile întocmite pentru obţinerea creditului de la E., demersurile făcute pentru stabilirea valorii bunului imobil, evaluarea acestuia şi faptul că preţul a fost transferat prin operaţiuni bancare.

Aspectele astfel prezentate sunt legate de situaţia de fapt, de probatoriul administrat şi, nefiind în legătură cu rezolvarea vreunei critici de nelegalitate, nu pot fi luate în analiză întrucât nu pot fi încadrate în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Sub un alt motiv de recurs, care poate fi încadrat în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. s-a invocat faptul că, la data pronunţării sentinţei de fond, cererea reclamantei era lipsită de interes pentru că aceasta şi-a îndestulat creanţa pentru realizarea căreia s-a dispus instituirea sechestrului şi nu există nicio vătămare a reclamantei-creditoare, ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită.

Prin interes se înţelege folosul practic urmărit de cel ce a pus în mişcare acţiunea civilă, respectiv oricare din formele procedurale ce intră în conţinutul acesteia.

Interesul trebuie să îndeplinească mai multe cerinţe: să fie legitim, juridic, să fie născut şi actual, personal şi direct. În cauză, intimata-reclamantă justifică îndeplinirea cerinţei interesului născut şi actual, prin promovarea acţiunii în nulitate absolută urmărindu-se maximizarea averii intimatei-debitoare S.C. A. S.R.L. în vederea sporirii şanselor de îndestulare a creanţelor pe care le deţine asupra acesteia. Din această perspectivă decizia atacată reţine că intimata-reclamantă deţine o creanţă asupra debitoarei S.C. A. S.R.L. în cuantum de 2.540.879 RON, conform declaraţiei de creanţă nr. 42934/25.11.2008 înregistrată în cadrul procedurii de insolvenţă deschisă la data de 09.10.2008, situaţie care justifică pe deplin îndeplinirea condiţiei interesului pentru exerciţiul legal al dreptului la acţiune.

Orice alte aspecte decurgând din neregularitatea actelor de executare, a procesului-verbal de sechestru şi a valabilităţii obligaţiilor fiscale nu pot face obiectul analizei în cadrul acţiunii în constatare nulitate contract de vânzare-cumpărare, date fiind limitele învestirii conform art. 316 C. proc. civ. raportat la art. 294 C. proc. civ. şi art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

În cauză, s-a constatat nulitatea absolută a operaţiunii de vânzare-cumpărare în temeiul dispoziţiilor art. 151 alin. (9) şi 10 din O.G. nr. 92/2003 care prevăd că "de la data întocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile sechestrate sunt indisponibilizate. Cât timp durează executarea silită, debitorul nu poate dispune de aceste bunuri decât cu aprobarea dată, potrivit legii, de organul competent" respectiv "actele de dispoziţie care ar interveni ulterior indisponibilizării prevăzute la alin. (9) sunt lovite de nulitate absolută".

Cum vânzarea-cumpărarea a intervenit ulterior indisponibilizării bunului imobil sancţiunea care intervine este nulitatea absolută.

Recurenta-pârâtă nu a prezentat nicio dovadă din care să rezulte faptul că la data soluţionării acţiunii măsura sechestrului ar fi fost ridicată astfel că susţinerile privind lipsa de interes şi lipsa unei vătămări sunt neîntemeiate.

Critica prin care recurenta motivează că a invocat atât în apel cât şi în recurs neintroducerea în cauză şi nelegala citare a creditorilor ipotecari E. S.A. şi E. S.A. şi G. poate fi încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., însă este neîntemeiată.

Apelul, fiind o etapă a fazei judecăţii, nu reprezintă un proces distinct de cel declanşat prin cererea de chemare în judecată, ci o continuare a acestuia, hotărârea primei instanţe neconstituind decât actul prin care se finalizează o etapă a procesului respectiv. Prin urmare, cei care au avut calitatea de parte la judecata în primă instanţă, indiferent de poziţia procesuală, păstrează calitatea de părţi şi în apel. Efectul devolutiv al apelului este limitat, pe de o parte, la ceea ce s-a judecat de către prima instanţă şi, pe de altă parte,vizează numai problemele de fapt şi de drept care sunt criticate de către apelantă.

Limitele cererii de chemare în judecată sunt determinate de reclamant, el fiind cel care stabileşte cadrul procesual al judecăţii, respectiv persoanele care sunt chemate în judecată, obiectul, adică ceea ce se pretinde prin cerere, şi cauza, adică temeiul juridic al cererii.

În cauză, intimatul-reclamant a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.02.2008 la B.N.P. B. şi a determinat cadrul procesual subiectiv prin chemarea în judecată a persoanelor care au participat la încheierea contractului a cărui nulitate se solicită.

În temeiul principiului disponibilităţii procesului civil reclamantul este cel care stabileşte persoanele pe care le cheamă în judecată, prin cererea iniţială sau prin precizările pe care le-a formulat pe parcursul derulării procesului civil, iar prima instanţă, a reţinut din această perspectivă dreptul reclamantului de a determina limitele cererii de chemare în judecată.

Dreptul de a determina cadrul procesual se menţine şi în cazul apelului, care provoacă o nouă judecată asupra fondului, deoarece instanţa de apel nu poate lărgi cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe.

În acest cadru, invocarea neîndeplinirii procedurii de citare cu creditorii ipotecari este lipsită de temei legal, având în vedere limitele cadrului procesual al judecăţii sub aspectul persoanelor care au calitatea de părţi în litigiul dedus judecăţii. În plus, nelegalitatea îndeplinirii procedurii de citare se constituie într-un caz de nulitate relativă, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care poate fi invocată numai de partea care a fost vătămată prin neobservarea formelor legale, ceea ce nu este cazul în privinţa recurentei-pârâte S.C. C. S.R.L.

S-a mai invocat nelegala citare a E. cu încălcarea art. 27 alin. (5) din Legea nr. 7/1996. Aceste prevederi legale nu sunt incidente în cauză, în condiţiile în care E. nu se regăseşte în poziţia terţului dobânditor la care se referă textul legal invocat.

Prin critica referitoare la "modificarea motivării primei instanţe" în sensul reţinerii unei cauze de nulitate absolută prevăzute de codul de procedură fiscală direct în apel, instanţa supremă, deduce, practic, din modul de formulare, că se invocă schimbarea cauzei acţiunii în apel, motiv care poate fi încadrat în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 294 C. proc. civ. O atare critică nu este întemeiată pentru că, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au reţinut incidenţa cazului de nulitate absolută prevăzut de art. 151 alin. (10) din O.G. nr. 94/2003 "Actele de dispoziţie care ar interveni ulterior indisponibilizării prevăzute la alin. (9) sunt lovite de nulitate absolută.

Recurenta-pârâtă deşi se prevalează de buna-credinţă în dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului şi inopozabilitatea sechestrului asigurător instituit asupra bunului cumpărat nu critică statuările instanţelor de fond care relevă, pe baza probatoriului administrat, că recurenta cunoştea situaţia juridică a imobilului la data cumpărării, ceea ce răstoarnă prezumţia de bună-credinţă invocată.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. recurenta se referă la culpa eventuală a reclamantului Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş care nu a urmărit îndestularea din lichidităţile existente în cont prin poprire şi că o atare culpă nu poate fi opusă cumpărătorului de bună-credinţă.

Aspectele aduse în sprijinul acestui motiv de recurs sunt neîntemeiate deoarece nu pot fi circumscrise cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Acest motiv de nelegalitate vizează, în primul rând, încălcarea legii de drept substanţial, încălcare ce poate îmbrăca mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică, ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia sau situaţia în care textului de lege corespunzător situaţiei de fapt i s-a dat o interpretare greşită.

Niciunul din aspectele invocate în cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi integrat ipotezelor vizate de acest caz de nelegalitate, mai sus redate. Drept urmare, critica prezentată excede controlului de legalitate specific recursului precedat de apel.

Prin motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta invocă faptul că dispoziţia instanţei de apel privind obligarea S.C. C. S.R.L. de a preda posesia imobilului către intimata S.C. A. S.R.L. reprezintă o depăşire a obiectului cererii, instanţa acordând mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut.

Critica recurentei este neîntemeiată. Dispoziţia instanţei de obligare a pârâtei la predarea imobilului către vânzătoarea S.C. A. S.R.L. nu este decât consecinţa principiului retroactivităţii efectelor nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare şi, totodată, apare ca un mijloc de asigurare a eficienţei lui practice.

Prin măsura dispusă instanţa de apel a restabilit situaţia anterioară, în sensul că părţile raportului juridic au ajuns în situaţia în care acel act juridic nu s-a încheiat şi, practic, s-a conformat dezlegărilor dispuse prin decizia de casare, obligatorii conform art. 315 C. proc. civ.

Faţă de considerentele ce preced în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. prin lichidator judiciar F. împotriva deciziei nr. 441/A din 25 mai 2016, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 martie 2017.