Seller appeal in wheat seed germination dispute rejected; rescission claim fails, costs awarded to buyer.

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Judecata în faţa primei instanţe. Cererile părţilor şi sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă

Prin cererea înregistrată la 16.03.2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Comercială (în prezent, secţia a VI-a civilă), reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 17.09.2010, din culpa pârâtei, restituirea de către aceasta a preţului primit, precum şi obligarea sa la plata unor daune-interese, estimate provizoriu la data formulării cererii la suma de 50.000 de RON.

Pârâta a chemat în garanţie Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării - Inspecţia Naţională pentru Calitatea Seminţelor, solicitând ca acesta să fie obligat să suporte daunele-interese, în cazul în care ar cădea în pretenţii.

În urma unor succesive modificări ale cererii, reclamanta a solicitat ca pârâta să fie obligată să-i achite şi dobânda legală aferentă preţului plătit, calculată pentru perioada 28.09.2010-16.04.2013 şi şi-a exprimat voinţa de a renunţa la judecata capătului de cerere prin care solicitase obligarea pârâtei la plata daunelor-interese.

Prin sentinţa civilă nr. 6879/03.12.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cererea principală a fost respinsă ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanţie a fost respinsă ca rămasă fără obiect, iar reclamanta a fost obligată la plata către pârâtă a sumei de 2.616 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că la 17.09.2010 reclamanta şi pârâta au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 136, în baza căruia pârâta a vândut reclamantei o cantitate de 280.320 kg. de sămânţă de grâu dur, din soiul Auradur, pentru preţul de 521.395,20 RON, plătit integral. A mai reţinut că, potrivit art. 4 alin. (4) din contract, produsele livrate sunt garantate calitativ de vânzătoare, a cărei răspundere este limitată la garantarea calităţii produsului care e comercializat întrunind toate condiţiile de calitate.

Tribunalul a mai notat că întreaga cantitate de grâu care a format obiect al contractului a fost însoţită de documente de calitate şi conformitate, care atestau o germinaţie totală de 94-96%; acestea au fost eliberate de către pârâtă în baza unor documente oficiale de certificare a loturilor de seminţe, emise la 17.09.2010 şi la 20.09.2010 de ITCSMS Călăraşi - Inspecţia Naţională pentru Calitatea Seminţelor din cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale.

În continuare, prima instanţă a luat act că reclamanta a vândut unor fermieri o parte din cantitatea de sămânţă pe care o achiziţionase, încheind în acest sens 17 contracte de vânzare-cumpărare.

De asemenea, a constatat că, în urma solicitărilor reclamantei, pe baza unor eşantioane prelevate din depozitele sale şi ale fermierilor în perioada 12.10.2010-26.10.2010, ITCSMS Buzău, Galaţi, Ialomiţa, Bucureşti şi Argeş au emis buletine de analiză informative, în perioada 25.10.2010-08.11.2010, conform cărora grâul analizat avea o germinaţie totală cuprinsă între 41% şi 83%. În aceeaşi ordine de idei, a reţinut că, tot în urma unor sesizări ale reclamantei, la data de 26.10.2010 reprezentanţi ai Laboratorului Central pentru Controlul Calităţii Seminţelor au prelevat eşantioane din probele martor existente la sediul ITCSMS Călăraşi din loturile care au făcut obiectul sesizării, fiind întocmit un tabel centralizator cu rezultatele determinărilor efectuate, conform căruia germinaţia totală era cuprinsă între 47% şi 67%.

Iar la 16.12.2010, ITCSMS Călăraşi - Inspecţia Naţională pentru Calitatea Seminţelor din cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale a emis două buletine de analiză oficială, potrivit cărora sămânţa corespunde pentru însămânţare, conform Ordinului nr. 149/2010 al Ministrului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, constatându-se lipsa dăunătorilor.

În aceste circumstanţe factuale, reclamanta a chemat-o pe pârâtă în judecată, solicitând rezoluţiunea contractului, pe motivul neexecutării corespunzătoare a obligaţiei contractuale de a garanta calitatea grâului vândut, în sensul în care gradul de germinaţie este situat sub limita asumată contractual şi sub cea legală.

În mod prioritar, prima instanţă a subliniat că se consideră învestită cu soluţionarea unei cereri în rezoluţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 1020-1021 C. civ., deoarece pe întreg parcursul procesului, acesta a fost temeiul de drept invocat de autoarea cererii de chemare în judecată. Numai prin concluziile orale din 19.11.2013, reclamanta a susţinut că şi-a întemeiat acţiunea şi pe răspunderea vânzătorului pentru viciile ascunse fără viclenie - al cărei temei diferă de cel al acţiunii în rezoluţiune întemeiată pe dreptul comun -, făcând o precizare în acest sens şi în scris, în notele de concluzii ataşate tot atunci dosarului, însă tribunalul a apreciat că nu este învestit cu judecata unei acţiuni redhibitorii întemeiate pe răspunderea vânzătorului pentru vicii, întrucât modificarea cererii ar fi trebuit făcută în condiţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., nu şi verbal, la ultimul termen de judecată, cu atât mai mult cu cât procesul, în ansamblul său, s-a derulat în limitele iniţial stabilite, prin raportare la care a fost încuviinţat şi apoi administrat probatoriul, iar prin concluziile scrise depuse ulterior amânării pronunţării, reclamanta a precizat că nu a invocat, ca temei al acţiunii, art. 1352 şi urm. C. civ.

Stabilind, aşadar, cauza acţiunii, instanţa de fond a luat act de faptul că, sub aspectul gradului de germinaţie, înscrisurile depuse la dosar prezintă concluzii care nu sunt în concordanţă; de asemenea, de faptul că, răspunzând unei întrebări din interogatoriu, directorul general al Direcţiei Generale Managementul Resurselor Umane şi Juridic al chematului în garanţie, împuternicit să-l reprezinte pe acesta în faţa instanţelor judecătoreşti, a afirmat că documentele emise de ITCSMS Călăraşi au caracter oficial, iar buletinele informative nu au aptitudinea de a le desfiinţa.

În acest sens, după ce a prezentat din nou înscrisurile la care se referă, dar şi celelalte probe administrate, tribunalul a apreciat că, în concursul dintre acestea, documentele cu caracter oficial au o valoare probantă superioară, fiind singurele care au fost emise cu respectarea tuturor procedurilor legale şi a garanţiilor privind realitatea rezultatelor.

De aceea, a înlăturat din cauză documentele neoficiale, constând în buletine de analiză informative, realizate de ITCSMS Buzău, Galaţi, Ialomiţa, Bucureşti şi Argeş în perioada 25.10.2010-08.11.2010 şi rezultatele analizelor efectuate la un laborator din Germania, la solicitarea pârâtei.

Astfel, în ceea ce priveşte buletinele informative, prima instanţă a constatat că probele au fost prelevate din depozitele reclamantei şi ale fermierilor cărora aceasta le-a livrat materialul săditor, astfel încât nu este cert că rezultatele atestă starea seminţelor de grâu la momentul la care acestea au fost livrate reclamantei de către pârâtă.

Cât priveşte rezultatele analizelor efectuate în Germania, a subliniat că nu s-a putut dovedi, cu certitudine, trasabilitatea probei martor cu loturile de sămânţă comercializate de pârâtă, în lipsa ştampilei şi a semnăturii eşantiorului oficial.

În schimb, tribunalul a notat că la dosar există două tipuri de documente oficiale, care însă conţin informaţii contradictorii.

Pe de o parte, documentele oficiale de certificare, emise în septembrie 2010 de ITCSMS Călăraşi - Inspecţia Naţională pentru Calitatea Seminţelor din cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, atestă o germinaţie totală de 94-96% şi, pe de altă parte, rezultatele analizelor efectuate de reprezentanţi ai Laboratorului Central pentru Controlul Calităţii Seminţelor la cererea reclamantei, în luna octombrie 2010, atestă o germinaţie cuprinsă între 47% şi 67%, în urma examinării unor eşantioane din probele martor existente la sediul ITCSMS Călăraşi din loturile care au făcut obiectul sesizării.

În aceste condiţii, aflându-se în situaţia de a aprecia care dintre documentele prezentate mai sus are o valoare probatorie preferabilă, prima instanţă a constatat că rezultatul celor oficiale de certificare, emise în septembrie 2000 de ITCSMS Călăraşi - Inspecţia Naţională pentru Calitatea Seminţelor din cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale se coroborează cu buletinele de analiză oficială eliberate la 16.12.2010 de aceeaşi instituţie, potrivit cărora sămânţa corespunde pentru însămânţare, nefiind identificaţi dăunători.

De asemenea, a mai notat că, dintre cei 17 fermieri cărora reclamanta le-a vândut material săditor achiziţionat de la pârâtă, doar 5 au formulat reclamaţii, invocând o densitate mai mică a culturii şi o germinaţie mai mică. Cum însă, în conformitate cu adresa nr. x/10.02.2011 emisă de Laboratorul Central pentru Calitatea Seminţelor şi a Materialului Săditor din cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, constatarea germinaţiei se face în laborator, iar în câmp se poate constata doar densitatea la acel moment, tribunalul a înlăturat reclamaţiile fermierilor referitoare la capacitatea de germinaţie, luând act că ar putea fi reţinute, eventual, doar cele vizând densitatea culturilor. În acest context, a reţinut că probele administrate au relevat că, pentru tipul de grâu comercializat de pârâtă, perioada optimă de însămânţare este cuprinsă, în sudul, vestul şi sud-estul ţării, între 20 septembrie şi 5 octombrie, însă, în cazul tuturor societăţilor care au formulat reclamaţii, însămânţarea s-a făcut după expirarea acestei perioade.

În continuare, prima instanţă a constatat că reclamanta nu a făcut dovada că, la momentul recoltelor, fermierii ar fi înregistrat producţii sub limita preconizată.

De aceea, dacă producţia obţinută de aceştia ar fi corespunzătoare, a reţinut că în speţă nu există o neexecutare suficient de gravă a obligaţiei pârâtei, încât să justifice rezoluţiunea contractului. Mai mult, în măsura în care nivelul producţiei a fost influenţat şi de alţi factori, precum nerespectarea perioadei celei mai potrivite pentru însămânţare, tribunalul a apreciat că acest aspect trebuie luat în considerare pentru evaluarea temeiniciei cererii de rezoluţiune.

Aşadar, lipsa dovedirii unui nivel scăzut al producţiei, care să fi fost cauzat de materialul săditor comercializat de către pârâtă, împrejurare coroborată cu buletinele oficiale deţinute de aceasta din urmă, care atestă că materialul săditor era corespunzător - context în care prima instanţă a subliniat că analizele ale căror rezultate au fost consemnate în aceste documente sunt mai apropiate în timp de data încheierii contractului decât cele efectuate ulterior de Laboratorul Central pentru Calitatea Seminţelor şi a Materialului Săditor Bucureşti, aspect ce le conferă preferabilitate -, au condus spre concluzia neîndeplinirii condiţiei privind existenţa unei neexecutări a obligaţiilor, suficient de importantă cât să justifice rezoluţiunea. În aceeaşi ordine de idei, tribunalul a luat act că, potrivit declaraţiilor unor fermieri cărora reclamanta le-a livrat material săditor achiziţionat de la pârâtă, calitatea grâului a fost corespunzătoare, aceştia neconsiderându-se prejudiciaţi; iar conform unora dintre procesele-verbale care au fost încheiate în urma verificărilor de la faţa locului, culturile aveau aspect de lan încheiat.

Pe de altă parte, prima instanţă a constatat că, şi dacă s-ar reţine că pârâta nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător obligaţia contractuală de a garanta calitatea materialului săditor, nu este întrunită cerinţa culpei acestei părţi, atât timp cât deţinea documente oficiale care atestau că materialul comercializat corespunde din punct de vedere al germinaţiei. În acest context, a subliniat că numai în măsura în care reclamanta ar fi formulat o acţiune redhibitorie, atitudinea subiectivă a pârâtei ar fi prezentat relevanţă şi doar în privinţa întinderii despăgubirilor.

În continuare, tribunalul a constatat că, şi dacă ar fi fost îndeplinită cerinţa unei neexecutări culpabile a obligaţiei contractuale, rămânea la latitudinea sa să aprecieze asupra oportunităţii aplicării sancţiunii rezoluţiunii. Şi, în acest sens, a notat că rezoluţiunea nu ar fi o măsură oportună, nu numai pentru că reclamanta, deşi şi-ar vedea restituit preţul plătit, ar fi în imposibilitate să restituie, la rândul său, materialul săditor, dar şi pentru că aceeaşi parte s-ar îmbogăţi fără just temei, de vreme ce nu a făcut proba că ar fi plătit vreo sumă de bani vreunui fermier, cu titlu de despăgubire. De aceea, prima instanţă a considerat că, şi dacă ar fi întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale în persoana pârâtei, o soluţie echitabilă şi oportună ar fi obligarea sa la despăgubiri, iar nu rezoluţiunea contractului, cu atât mai mult cu cât o dezlegare în acest sens este oferită şi de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 266/2002.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, tribunalul a respins cererea principală, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă, ca rămasă fără obiect şi a făcut aplicarea art. 274 alin. (1) C. proc. civ., excluzând însă din sumele acordate pârâtei cu titlu de cheltuieli de judecată, pe cele reprezentând onorariul avocatului, pe motiv că acestea nu au fost probate.

Apelurile. Decizia instanţei de prim control judiciar pronunţată în primul ciclu procesual

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta S.C. A. S.A. şi pârâta S.C. B. S.R.L. au declarat apel, iar prin decizia civilă nr. 392/04.06.2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat reclamanta la plata către pârâtă şi a sumei de 22.592 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei, a respins apelul reclamantei ca nefondat şi a obligat intimata S.C. A. S.A. la plata sumei de 13.200 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, dincolo de discuţiile de ordin teoretic asupra distincţiei între răspunderea pentru îndeplinirea în mod necorespunzător a obligaţiei contractuale şi cea pentru vicii ascunse şi asupra interpretărilor poziţiei procesuale a reclamantei, tribunalul a reţinut în mod corect că acţiunea a avut ca obiect rezoluţiunea contractului pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei de livrare, acest aspect rezultând în mod expres din analiza detaliată realizată de reclamantă asupra întrunirii cerinţelor art. 1020-1021 C. civ. în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi al concluziilor scrise depuse cu prilejul dezbaterilor pe fondul cauzei. Această concluzie - a apreciat curtea - nu poate fi răsturnată prin argumentarea ulterioară, reală de altfel, potrivit căreia executarea necorespunzătoare era legată de neîndeplinirea obligaţiei de livrare a mărfii la parametrii corespunzători celor garantaţi, întrucât nici în această situaţie instanţa nu putea analiza alt temei juridic pentru rezoluţiunea contractului deoarece aceasta ar fi echivalat cu schimbarea cauzei cererii, măsură care ar fi contravenit principiului disponibilităţii, specific procesului civil. De altfel, curtea a subliniat că singura referire la răspunderea pentru vicii ascunse şi la temeiul juridic specific (art. 1352 C. civ.) se regăseşte doar cu valoare subsidiară în concluziile orale şi în cele scrise - stadiu procesual în care partea nu mai era în măsură să-şi modifice cererea de chemare în judecată, precizările anterior depuse neoferind nicio precizare sub acest aspect.

Pe de altă parte, instanţa de prim control judiciar a apreciat că accentul pus pe această distincţie este supradimensionat atât de către reclamantă, cât şi de prima instanţă, în condiţiile în care argumentul central şi esenţial al considerentelor din sentinţă este legat de neprobarea susţinerilor referitoare la starea necorespunzătoare a mărfii, argument ce ar fi avut aceeaşi pondere şi acelaşi efect şi în cazul unei acţiuni în răspundere pentru vicii ascunse. De asemenea, discuţia privitoare la oportunitatea măsurii rezoluţiunii ar fi fost deopotrivă similară şi în cazul acţiunii redhibitorii.

În ceea ce priveşte analiza şi interpretarea probelor administrate, curtea de apel a constatat că prima instanţă a reţinut în mod corect situaţia de fapt, întrucât considerentele hotărârii atacate oferă o amplă analiză în fapt şi în drept a tuturor înscrisurilor, cu atât mai mult cu cât ele prezentau informaţii contradictorii, dând apoi relevanţă celor care susţineau poziţia procesuală a pârâtei, expunând în mod detaliat argumentele care au condus-o la această alegere.

Valoarea probatorie şi relevanţa buletinelor de analiză informative depuse de reclamantă, astfel cum a fost stabilită de prima instanţă, ţine cont de răspunsul Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale comunicat prin adresa nr. x/13.05.2013, de răspunsurile la interogatoriu şi de lămuririle aceluiaşi Minister, cuprinse în adresa nr. x/21.02.2011, din chiar conţinutul acestora rezultând valoarea limitată a buletinelor de analiză informative, inferioară celor necesare pentru comercializare, deoarece, chiar dacă analiza a fost efectuată de organisme oficiale abilitate în domeniu, aceasta a avut ca obiect eşantioanele prelevate din depozitele reclamantei şi ale unor fermieri, concluziile prezentate neputând fi extinse asupra tuturor loturilor de marfă vândute.

De asemenea, instanţa de prim control judiciar a reţinut că între documentele oficiale de certificare, prezentate de pârâtă, emise în septembrie 2010 de ITCSMS Călăraşi - Inspecţia Naţională pentru Calitatea Seminţelor din cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, care atestă o germinaţie totală de 94-96% şi care au însoţit comercializarea şi rezultatele mult inferioare ale analizelor efectuate de reprezentanţi ai Laboratorului Central pentru Controlul Calităţii Seminţelor în luna noiembrie 2010, care atestă o germinaţie cuprinsă între 47% şi 67%, în urma examinării unor eşantioane din probele martor existente la sediul ITCSMS Călăraşi din loturile care au făcut obiectul sesizării, tribunalul a acordat prioritate celor întocmite în perioada realizării tranzacţiei cu un mai mare grad de fidelitate, în condiţiile în care litigiul privea calitatea mărfii la momentul vânzării. Mai mult, aceste certificate au fost utilizate chiar de către reclamantă în luna octombrie 2010, pentru legitimarea calităţii mărfii cu prilejul revânzării către un fermier.

Totodată, în analiza oportunităţii măsurii rezoluţiunii în raport de situaţia concretă din speţă, curtea a apreciat că în mod corect prima instanţă a ţinut cont de efectele economice ale unei asemenea măsuri pentru fiecare dintre părţi, subliniind nu numai că reclamanta ar recupera întregul preţ contractual, fără a fi în măsură să restituie marfa achiziţionată de la pârâtă, ci şi că aceasta ar păstra beneficiile obţinute din valorificarea a două treimi din marfa care i-a fost livrată.

În considerarea acestor argumente, a constatat că măsura rezoluţiunii nu ar fi putut fi însoţită de restabilirea situaţiei anterioare pentru ambele părţi, aşa încât dezechilibrul creat între părţi ar fi semnificativ, determinând, astfel, respingerea măsurii radicale de desfiinţare a contractului.

De aceea, a respins apelul reclamantei ca nefondat.

În ceea ce priveşte apelul pârâtei, curtea a constatat că prima instanţă a reţinut în mod corect că această parte nu a dovedit plata onorariului de avocat în dosarul de fond, dar, întrucât în apel o atare probă a fost administrată, a apreciat că pârâta este îndreptăţită şi la recuperarea sumei plătite cu acest titlu, aşa încât, admiţându-i apelul, a schimbat în aceste limite sentinţa atacată.

A făcut aplicarea art. 274 C. proc. civ.

Recursul. Decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual

Recursul declarat de S.C. A. S.A. împotriva acestei decizii a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 1215/05.05.2015; ca o consecinţă, decizia recurată a fost casată, iar cauza a fost trimisă, spre rejudecare, curţii de apel.

Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut, în esenţă, că în contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul are două obligaţii: cea de a preda lucrul vândut cumpărătorului şi de a-l garanta pe acesta contra evicţiunii şi viciilor. În acest context, a subliniat că obligaţia de garanţie decurge din faptul că vânzătorul trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a asigura cumpărătorului stăpânirea liniştită şi utilă a lucrului vândut. Cea din urmă obligaţie semnifică faptul că vânzătorul răspunde de viciile ascunse ale lucrului, dacă din cauza lor acesta este impropriu întrebuinţării după destinaţie sau dacă viciile micşorează într-atât valoarea de întrebuinţare încât cumpărătorul, în cunoştinţă de cauză, nu ar fi cumpărat sau ar fi plătit un preţ mai redus. Întrucât eroarea, în această situaţie, se referă la calitatea lucrului, cumpărătorul are la îndemână o acţiune în garanţie contra vânzătorului.

Înalta Curte a notat că, în funcţie de opţiunea cumpărătorului, o asemenea acţiune poate fi promovată fie pentru rezoluţiunea vânzării (actio redhibitoria), fie pentru reducerea preţului, proporţional cu reducerea valorii lucrului din cauza viciului (actio aestimatoria sau quanti minoris), o atare opţiune fiind reglementată în mod expres de art. 1355 C. civ.

În această ordine de idei, a subliniat că reclamanta a ales să formuleze o acţiune redhibitorie, înţeleasă ca o particularitate a rezoluţiunii pentru încălcarea obligaţiei de garanţie contra viciilor, în materie de vânzare-cumpărare.

Instanţa supremă a apreciat însă că, deşi instanţele de fond nu au avut în vedere aceste aspecte, iar considerentele care au stat la baza pronunţării hotărârilor din această perspectivă sunt eronate, abordarea cererii de chemare în judecată prin prisma dispoziţiilor art. 1352 C. civ. nu este în măsură să determine casarea deciziei pronunţate în apel, deoarece, sub aspectul regimului probator, distincţia de mai sus nu are nicio consecinţă.

În schimb, a considerat că poate fi imputat instanţelor de fond argumentul pe care acestea l-au adus suplimentar, în motivarea soluţiei de respingere a cererii de rezoluţiunii, potrivit căruia adoptarea unei soluţii în sens contrar nu ar fi posibilă, pe motivul imposibilităţii repunerii părţilor în situaţia anterioară.

Astfel, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 1021 şi 1156 C. civ., ignorând împrejurarea că, şi dacă natura prestaţiilor face imposibilă ori inutilă restituirea, rezoluţiunea este posibilă. Mai mult, a mai notat că modalitatea în care curtea de apel a acordat prevalenţă unor dovezi considerate oficiale, în raport cu altele, realizează în fapt o ierarhizare a probei cu înscrisuri, nepermisă de C. proc. civ.. Cum toate înscrisurile depuse de părţi emană de la autorităţi publice, instanţa supremă a tras concluzia principială că nu se poate susţine că unele se bucură de un grad mai mare de veridicitate faţă de altele. Pe de altă parte, a apreciat că instanţele de fond au procedat nelegal atunci când, în procesul de evaluare a probelor, au acordat prevalenţă absolută buletinelor de analiză emise la momentul vânzării şi care au însoţit marfa, negându-i astfel reclamantei orice posibilitate ulterioară ca, utilizând mijloace de probă cu valoare egală, să dovedească tocmai încălcarea de către vânzător a obligaţiei de garanţie pentru vicii.

Apelurile. Decizia instanţei de prim control judiciar pronunţată în al doilea ciclu procesual

Rejudecând după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a pronunţat decizia civilă nr. 553/A/28.03.2016, prin care a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat reclamanta la plata către pârâtă şi a sumei de 22.592 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei, a respins apelul reclamantei ca nefondat şi a obligat intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 13.200 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a decide astfel, curtea a constatat, cu privire la apelul reclamantei, că prima categorie de motive de apel, care viza cauza cererii de chemare în judecată, a fost tranşată în mod irevocabil în recurs, stabilindu-se că aceasta este răspunderea vânzătorului pentru viciile bunului vândut şi, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dezlegarea acestei probleme de drept este obligatorie pentru instanţa de rejudecare.

În ceea ce priveşte categoria de motive de apel privind modalitatea în care tribunalul a examinat şi a coroborat probele administrate în cauză, instanţa de apel, în urma analizei proprii a înscrisurilor depuse la dosar, a constatat că este corectă concluzia la care s-a ajuns, asupra situaţiei de fapt.

A reamintit că, în aplicarea art. 1352 C. civ., pentru a interveni răspunderea vânzătorului, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: viciul invocat să fie ascuns, în sensul de a nu putea fi observat de cumpărător la o verificare normală, viciul să fi existat la momentul încheierii contractului, chiar şi în situaţia în care predarea se face ulterior şi viciul să fie grav, în sensul că, din cauza lui, lucrul este impropriu întrebuinţării, la care este destinat după natura sa ori potrivit convenţiei dintre părţi sau să îi micşoreze atât de mult valoarea de întrebuinţare încât cumpărătorul, în cunoştinţă de cauză, nu ar fi cumpărat sau ar fi plătit un preţ mai redus. Cum cele trei condiţii sunt cumulative, neîndeplinirea chiar şi numai a uneia dintre ele atrage respingerea acţiunii în răspundere a vânzătorului pentru viciile ascunse ale bunului vândut. Sarcina de a dovedi îndeplinirea tuturor condiţiilor revenea reclamantei, conform 1169 C. civ., a subliniat instanţa de apel.

Referitor la cea de-a doua condiţie, a constatat că reclamanta nu a dovedit că seminţele care au format obiectul contractului aveau, la momentul încheierii contractului, un grad de germinaţie mai redus de 94-96%.

Astfel, a notat că în cauză au fost administrate cinci categorii relevante de înscrisuri, corect identificate de instanţa de fond şi nesuplimentate în apel sau la rejudecare, respectiv documentele oficiale de certificare a loturilor de seminţe emise în luna septembrie 2010 de către ITCSMS Călăraşi - Inspecţia Naţională pentru Calitatea Seminţelor din cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, care atestă o germinaţie totală cuprinsă între 94-96%, pe baza cărora vânzătorul a emis documentele de calitate şi conformitate care au însoţit contractul, buletinele de analiză informative emise de ITCSMS Buzău, Galaţi, Ialomiţa, Bucureşti, Argeş, pe baza unor eşantioane prelevate din depozitele reclamantei şi ale fermierilor în perioada 12.10.2010-27.10.1010, conform cărora grâul analizat are o germinaţie totală cuprinsă între 41 şi 83%, tabelul centralizator cu rezultatele determinărilor efectuate de Laboratorul Central pentru Controlul Calităţii Seminţelor Bucureşti, pe eşantioane prelevate la data de 26.10.2010 din probele martor existente la sediul ITCSMS Călăraşi din loturile care au făcut obiectul sesizării, conform căruia germinaţia totală era de 47-67%, buletinele de analiză oficială, emise la 16.12.2010 de ITCSMS Călăraşi - Inspecţia Naţională pentru Calitatea Seminţelor din cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, potrivit cărora sămânţa corespunde pentru însămânţare, precum şi rezultatele analizelor din efectuate de un laborator din Germania, la solicitarea pârâtei.

În ceea ce priveşte ultima categorie de probe, curtea de apel a apreciat că a fost corect înlăturată de prima instanţă, întrucât nu s-a putut dovedi, cu certitudine, trasabilitatea probei martor cu loturile de sămânţă comercializate de pârâtă, în lipsa ştampilei şi a semnăturii eşantionorului oficial.

Referitor la buletinele de analiză oficială, emise la 16.12.2010, a constatat că sunt întemeiate criticile apelantei, în sensul că în mod eronat le-a atribuit prima instanţă valoare probatorie pe aspectul contestat în cauză, respectiv puterea de germinaţie a seminţelor ce au făcut obiectul vânzării, câtă vreme din cuprinsul lor rezultă cu claritate că aceasta nu a format obiectul determinărilor, la rubrica intitulată "germinaţia totală" fiind marcat "x".

În ceea ce priveşte celelalte trei categorii de înscrisuri rămase în discuţie, a luat act că acestea provin de la autorităţi publice, fiind înscrisuri oficiale, astfel încât ele nu pot fi clasificate în funcţie de emitentul lor şi, în sensul celor reţinute în recurs cu valoare de principiu, a recunoscut dreptul reclamantei ca, folosind înscrisuri cu valoare probatorie egală, să îşi dovedească susţinerile.

Cum însă asemenea consideraţii au în vedere noţiunea abstractă de valoare probatorie a înscrisului oficial, determinată de calitatea emitentului său, instanţa de prim control judiciar a subliniat că, în concret, înscrisurile menţionate sunt apte a dovedi situaţia ce constituie motivul controversei dintre părţi, respectiv valoarea de germinaţie a seminţelor la momentul încheierii contractului.

Sub un prim aspect, a apreciat că în mod eronat a reţinut prima instanţă că buletinele informative ar avea caracter neoficial şi, prin urmare, s-ar putea înţelege că ele ar trebui înlăturate din cauză de plano, pentru acest motiv. Din analiza considerentelor sentinţei rezultă, însă, că prima instanţă a înlăturat aceste înscrisuri nu exclusiv pentru motivul lipsei calităţii lor de înscrisuri oficiale, ci deoarece "nu este cert că rezultatele acestor buletine relevă starea seminţelor de grâu la momentul livrării acestora către reclamantă".

În al doilea rând, instanţa de apel a reţinut că aspectul valorii probatorii abstracte, în raport de emitentul actului, nu vizează decât o parte din chestiunile deduse judecăţii instanţei de apel. Astfel, chiar dacă valoarea probatorie abstractă a înscrisurilor este egală, în sensul că nu ar putea fi acordată prevalenţă unora exclusiv pe criteriul organului emitent, în măsura în care conţinutul lor este, în opinia părţilor, contradictoriu, este în mod firesc necesar ca instanţa să stabilească nivelul lor concret de relevanţă în raport cu susţinerile din dosar, o atare operaţiune constituind esenţa atribuţiei instanţelor de fond de a stabili situaţia de fapt.

În analiza comparativă a înscrisurilor prezentate, a subliniat că trebuie pornit tocmai de la caracterul de autoritate publică al emitenţilor şi de la procedura de emitere a lor, care este una prevăzută printr-un act normativ, respectiv prin Ordinul nr. 149/21.06.2010 al Ministrului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.

Şi, astfel, câtă vreme nu s-a susţinut că vreunul dintre documentele invocate ar fi fost emis cu încălcarea competenţei sau ori a procedurii prevăzute de lege, a constatat că ele beneficiază de o prezumţie de validitate, fiind prezumate a exprima adevărul cu privire la situaţia de fapt a seminţelor existentă la momentul întocmirii lor. În egală măsură, însă, curtea de apel a subliniat că aceste documente oficiale nu îşi extind valoarea probatorie şi cu privire la o situaţie de fapt anterioară sau ulterioară întocmirii lor, întrucât a accepta că documente oficiale ulterioare înlătură constatările anterioare (sau invers) ar însemna tocmai încălcarea principiului valorii probatorii egale a documentelor oficiale, statuat în decizia de casare.

În aceste condiţii, instanţa de prim control judiciar a constatat că nu este vorba despre o contradicţie între înscrisurile prezentate de părţi, ci că fiecare atestă situaţia de fapt de la momentul întocmirii sale, fiind vorba despre situaţii diferite, la momente diferite. În contextul speţei, unde obiectul determinărilor de laborator au fost seminţele, iar puterea lor de germinaţie poate fi influenţată de condiţiile de depozitare şi păstrare, a tras concluzia că valoarea de germinaţie s-a modificat între momentul încheierii contractului şi momentul întocmirii buletinelor de analiză informative emise de ITCSMS Buzău, Galaţi, Ialomiţa, Bucureşti, Argeş, pe baza unor eşantioane prelevate din depozitele reclamantei şi ale fermierilor în perioada 12.10.2010-27.10.1010 şi a tabelului centralizator cu rezultatele determinărilor efectuate de Laboratorul Central pentru Controlul Calităţii Seminţelor Bucureşti, pe eşantioane prelevate la data de 26.10.2010 din probele martor existente la sediul ITCSMS Călăraşi. Această concluzie este susţinută şi de conţinutul unui tabel centralizator, regăsit la fila x din volumul II al dosarului de fond, care arată că un procent cuprins între 20% şi 38% dintre seminţele analizate erau putrezite sau mucegăite.

Cum reclamanta nu a indicat temeiul juridic ce ar putea justifica înlăturarea din probatoriu a documentelor oficiale emise de o autoritate publică în limitele competenţei sale şi cu procedura prevăzută de lege, valabile la momentul încheierii contractului şi în condiţiile în care puterea de germinaţie a seminţelor la cele două momente diferite este atestată prin înscrisuri cu caracter oficial, cu forţă probatorie egală, concluzia pe care curtea de apel a impus-o părţilor este aceea că modificarea puterii de germinaţie s-a datorat unor factori ce au intervenit ulterior momentului vânzării.

Instanţa de prim control judiciar a mai subliniat că apelanta-reclamantă avea obligaţia de a-şi proba pretenţiile, în acord cu temeiul juridic pe care a înţeles să îl invoce, acesta fiind cel al răspunderii pentru viciile ascunse, ceea ce presupunea, în mod necesar, dovedirea existenţei viciilor la momentul încheierii contractului.

Aceasta, în condiţiile în care în cauză s-a statuat irevocabil că acţiunea nu este una în rezoluţiune de drept comun, care ar fi putut să fie întemeiată pe orice neexecutare a unei obligaţii contractuale a vânzătorului, inclusiv aceea de a garanta că bunul vândut îşi va menţine calităţile de la momentul vânzării pe o perioadă viitoare.

Făcând, aşadar, distincţie între obligaţia vânzătorului de garanţie pentru vicii şi cea de garanţie pentru buna funcţionare a bunului pentru o perioadă ulterioară vânzării, curtea a reţinut că, atât timp cât certificatul emis de vânzător atestă că, la data vânzării, bunurile vândute aveau anumite calităţi, ce le făceau apte pentru un anume tip de folosinţă - certificat care nu face, în mod evident, dovada absolută -, probele contrare administrate nu au dovedit faptul contrar, respectiv că, la vânzare, bunurile erau afectate de vicii.

De aceea, a respins apelul reclamantei, ca nefondat.

Cu privire la apelul pârâtei, curtea a apreciat că, deşi prima instanţă a reţinut în mod corect că efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate nu a fost probată, prin înscrisurile depuse în calea ordinară de atac, pârâta a făcut dovada achitării unui onorariu avocaţial în cuantum de 22.592 RON, fiind îndreptăţită la recuperarea lor; ca atare, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a admis apelul pârâtei şi numai în această limită, a schimbat sentinţa atacată.

A făcut aplicarea art. 274 alin. (1), raportat la art. 298 C. proc. civ.

Recursul. Motivul de nelegalitate invocat

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.A. a declarat recurs, solicitând modificarea sa, în sensul admiterii apelului pe care l-a promovat şi al respingerii celui al părţii adverse, cu consecinţa schimbării sentinţei primei instanţe şi admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivare, recurenta a susţinut că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii; a invocat, astfel, motivul de nelegalitate invocat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestuia, a arătat că instanţa de apel a aplicat eronat art. 1352 C. civ., atât timp cât a apreciat, în esenţă, că dovada gradului de germinaţie de la momentul vânzării se putea face numai cu buletine informative emise atunci, iar nu ulterior. Aceasta, deoarece prin viciu în materie de vânzare se înţelege lipsa unei însuşiri care face ca lucrul să fie impropriu întrebuinţării după destinaţie sau care îi micşorează valoarea şi utilitatea, iar viciul ascuns este o deficienţă calitativă a unui produs livrat sau a unui serviciu prestat, care nu a fost cunoscută şi nici nu putea fi cunoscută de către consumator prin mijloace obişnuite de verificare. Ca atare, el nu poate fi constatat şi nici probat, decât prin acte/dovezi ulterioare momentului la care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare. În acest sens, dispoziţiile art. 5 din Decretul nr. 167/1958 vin să întărească o atare concluzie, de vreme ce ele prezumă că data descoperirii viciului este ulterioară încheierii contractului. Cu alte cuvinte, recurenta a susţinut că în măsura în care probele ar fi concomitente datei încheierii contractului, viciul nu ar mai fi ascuns, fiind de esenţa unui asemenea tip de viciu ca el să poată fi probat ulterior.

De aceea, a apreciat că neconformitatea mărfii nu putea fi dovedită decât cu buletinele informative depuse la dosar, emise ulterior momentului încheierii între părţi a contractului şi că nu i se putea solicita să prezinte buletine emise anterior ori concomitent încheierii contractului.

Pe de altă parte, recurenta a arătat că H.G. nr. 1433/2009 reglementează procedura de verificare a calităţii bunurilor de genul celor care au făcut obiect al contractului dintre părţi; astfel, art. 2 alin. (1) lit. d) din actul normativ evocat mai sus a stabilit Laboratorul Central ca autoritate de expertiză în caz de litigiu în procedura de verificare a probelor martor păstrate. Cum o asemenea procedură este una ulterioară, autoarea căii de atac a apreciat că se prezumă că rezultatul obţinut prin astfel de probe reflectă starea bunului inclusiv de la momentul vânzării.

De aceea, recurenta a afirmat că documentul emis în urma unei proceduri de verificare trebuie să aibă prevalenţă în detrimentul documentului anterior, care este verificat; altminteri, procedura de verificare ar fi inutilă.

De asemenea, a mai arătat că între data încheierii contractului, 17.09.2010 şi data la care au fost emise primele analize de verificare conform cărora germinaţia a ieşit necorespunzătoare, 12.10.2010, nu s-a scurs o perioadă într-atât de lungă, încât, dacă seminţele ar fi fost conforme la momentul vânzării, să se degradeze.

Recurenta a mai susţinut că în materia viciului ascuns, nu se poate reţine, pe bază de prezumţie, aşa cum a făcut instanţa de apel, împrejurarea că seminţele s-au alterat între momentul încheierii contractului şi cel al întocmirii buletinelor de analiză informativă, din cauza condiţiilor de depozitare şi păstrare, în cauză nefiind dovedit că depozitarea şi păstrarea seminţelor ar fi fost improprie, de natură să conducă la modificarea calităţii lor.

În plus, autoarea căii extraordinare de atac a mai precizat că a depus la dosar rezultatele analizelor efectuate în baza unor eşantioane prelevate din probele martor din loturile care au stat la baza emiterii documentelor iniţiale de certificare a gradului de germinaţie a seminţelor, reţinute şi depozitate la sediul ITCSMS Călăraşi, sens în care, pentru a-şi proba afirmaţia, a făcut trimitere la adresa nr. x/26.11.2010 a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.

Astfel, recurenta a precizat că atunci când s-au făcut analizele iniţiale, au fost reţinute la sediul ITCSMS Călăraşi probe martor, tocmai pentru a putea să fie reevaluate, în măsura în care se impunea o verificare ulterioară a acestora; de aceea, a subliniat că nu toate probele efectuate ulterior au fost făcute pe eşantioane preluate din depozitul C., aşa încât nu se poate susţine că acestea ar fi fost alterate ca urmare a condiţiilor precare în care erau păstrate, deoarece nu se mai aflau în depozit, ci la ITCSMS Călăraşi, fiind puţin probabil ca toate eşantioanele, deşi depozitate în locuri diferite, să se fi degradat în aceeaşi măsură.

Referindu-se la adresa nr. x/26.11.2010 a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, recurenta a arătat că aceasta a atestat faptul că, în urma reanalizării calităţii seminţelor, a fost constatată o neconformitate a mărfii livrate, respectiv grade de germinaţie totală cuprinse între 47% şi 67%.

Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate, a afirmat că instanţa de apel nu a respectat problemele de drept dezlegate în recurs, încălcând dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.

Recurenta a precizat că, în al doilea ciclu procesual, considerentele curţii de apel au fost în sensul că buletinele informative emise ulterior nu le pot combate pe cele iniţiale, prin care s-a garantat calitatea mărfii, cu toate că, în decizia de casare, Înalta Curte a condamnat un atare raţionament, pe motiv că el are ca rezultat înlăturarea de plano a tuturor probelor, întrucât sunt ulterioare datei încheierii contractului de vânzare-cumpărare, administrarea lor fiind astfel doar formală.

În opinia recurentei, ignorarea unor asemenea probe ulterioare nu doar că încalcă legislaţia care permite verificarea informaţiei din documentele iniţiale care însoţesc marfa, ci este o problemă de ordine publică, deoarece atinge principii fundamentele ale procesului, respectiv egalitatea armelor, dreptul la apărare şi rolul activ al judecătorului.

În ceea ce priveşte modalitatea în care a fost soluţionat apelul părţii adverse, recurenta a arătat că în mod greşit au fost acordate cheltuielile de judecată din prima instanţă, de vreme ce dovezile privind efectuarea lor nu au fost administrate decât în apel; aşadar, cum în faţa tribunalului, proba unor astfel de cheltuieli nu a fost făcută, sentinţa a fost una legală.

La data de 25.10.2016, intimata S.C. B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Iar la 27.10.2016, intimatul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., text de lege potrivit căruia hotărârea atacată va fi modificată atunci când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii; în concret, autoarea căii de atac a apreciat că decizia din apel a fost dată cu încălcarea art. 315 C. proc. civ. şi cu aplicarea greşită a art. 1352 C. civ.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reaminteşte părţilor că aspectele legate de interpretarea probatoriului nu vor face obiect al examinării sale, deoarece analiza în recurs este limitată, de însuşi conţinutul introductiv al art. 304 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de netemeinicie.

Prezentul proces se află în al doilea ciclu procesual, după ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a pronunţat decizia nr. 1215/05.05.2015, prin care a casat hotărârea instanţei de apel din primul ciclu şi a trimis cauza, spre rejudecare, curţii de apel.

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În esenţă, pentru a decide casarea hotărârii date în apel, în primul ciclu procesual, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că acţiunea reclamantei este una redhibitorie, că rezoluţiunea este posibilă şi în situaţia în care natura prestaţiilor face imposibilă ori inutilă restituirea şi că modalitatea în care curtea de apel a acordat prevalenţă unor dovezi considerate oficiale, în raport cu altele, realizează în fapt o ierarhizare a probei cu înscrisuri, nepermisă de C. proc. civ. în acest context, a reţinut că instanţele de fond au procedat nelegal atunci când, în procesul de evaluare a probelor, au acordat prevalenţă absolută buletinelor de analiză emise la momentul vânzării şi care au însoţit marfa, deoarece o asemenea abordare a fost de natură să-i nege reclamantei orice posibilitate ulterioară ca, utilizând mijloace de probă cu valoare egală, să dovedească tocmai încălcarea de către vânzător a obligaţiei de garanţie pentru vicii.

Recurenta a invocat, în cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., încălcarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în sensul în care instanţa de apel a reţinut că buletinele informative emise ulterior nu le pot combate pe cele iniţiale, prin care s-a garantat calitatea mărfii, deşi prin decizia de casare Înalta Curte a condamnat un atare raţionament, pe motiv că el are ca rezultat înlăturarea de plano a tuturor probelor, întrucât sunt ulterioare datei încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

O asemenea afirmaţie nu este reală; examenul comparat al considerentelor deciziei ce formează obiect al prezentului recurs şi al celor care au fundamentat hotărârea în apel din primul ciclu procesual conduce Înalta Curte spre concluzia că în rejudecare au fost respectate pe deplin dezlegările oferite prin decizia de casare.

Astfel, verificând, în contextul aplicării art. 1352 C. civ., cerinţa ca viciul să fi existat la data încheierii contractului, instanţa de apel a prezentat categoriile de înscrisuri pe care părţile le-au administrat în proces şi, după ce a înlăturat motivat o parte dintre acestea, a subliniat că celelalte provin de la autorităţi publice şi, în sensul celor reţinute în recurs cu valoare de principiu, a recunoscut reclamantei dreptul ca, folosind înscrisuri cu valoare probatorie egală, să-şi probeze susţinerile.

Sub un prim aspect, a apreciat că în mod eronat a reţinut prima instanţă că buletinele informative ar avea caracter neoficial şi, prin urmare, s-ar putea înţelege că ele ar trebui înlăturate din cauză de plano, pentru acest motiv.

Pe de altă parte, a reţinut că, deşi valoarea probatorie abstractă a înscrisurilor este egală, în sensul că nu ar putea fi acordată prevalenţă unora exclusiv pe criteriul organului emitent, în măsura în care conţinutul lor este contradictoriu, este în mod firesc necesar ca instanţa să stabilească nivelul lor concret de relevanţă.

În acest demers, instanţa de prim control judiciar a constatat că, în realitate, înscrisurile prezentate de părţi atestă situaţia de fapt de la momentul întocmirii lor şi, astfel, situaţii diferite, la momente diferite, impunând concluzia că modificarea puterii de germinaţie s-a datorat unor factori ce au intervenit ulterior momentului vânzării.

În considerarea acestor argumente, Înalta Curte constată că, procedând în acest mod, instanţa de apel nu a încălcat dezlegările cuprinse în decizia de casare, pentru că ceea ce a condamnat instanţa de recurs a fost numai maniera în care, în primul ciclu procesual, fusese validat un raţionament care acorda prevalenţă absolută unor dovezi considerate oficiale, în raport cu altele.

Or, în rejudecare, o ierarhizare de o asemenea manieră a probei cu înscrisuri nu a mai fost făcută.

În cadrul aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta a susţinut că au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 1352 C. civ.

În dezvoltarea acestei critici, a arătat că dovada gradului de germinaţie de la data vânzării nu se putea face decât cu buletine informative emise ulterior acestui moment, care trebuie să aibă prevalenţă în detrimentul documentului anterior.

Or, printr-o asemenea abordare, recurenta însăşi pare a încerca să acrediteze o teză pe care, în restul motivării expuse în memoriul de recurs, o reproşează curţii de apel.

În realitate, decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual critică tocmai maniera - pe care acum recurenta o propune - în care un raţionament care acorda prevalenţă unor dovezi considerate oficiale, în raport cu altele, este validat.

În acord cu autoarea căii de atac, Înalta Curte recunoaşte că, de principiu, viciul poate fi probat prin administrarea unor dovezi care sunt ulterioare încheierii contractului.

În egală măsură, însă, părţii adverse trebuie să i se permită să încerce să se apere faţă de pretenţiile reclamantei, administrând probe contrare şi concomitente încheierii contractului.

Referirile recurentei la o pretinsă încălcare a art. 2 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 1433/2009 nu justifică admiterea prezentei căi de atac, întrucât aceste prevederi nu impun o valoare probantă superioară expertizelor efectuate de Laboratorul Central pentru Calitatea Seminţelor şi a Materialului Săditor, în detrimentul celorlalte probe administrate.

De aceea, niciuna dintre probe nu trebuie să aibă prevalenţă în faţa alteia şi aceasta este cheia în care trebuie înţeleasă decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual.

Evaluarea probatoriului şi acordarea relevanţei cuvenite sunt operaţiuni care nu mai sunt însă supuse controlului Înaltei Curţi, deoarece recursul este o cale de atac nedevolutivă.

Având în vedere cele reţinute mai sus, care conduc spre concluzia că aceste critici nu sunt fondate, excepţia prescripţiei invocată de intimata-pârâtă direct în recurs nu se impune a mai fi luată în analiză.

Nici ultima critică a recurentei, care vizează schimbarea parţială, în apel, a sentinţei primei instanţe, în ceea ce priveşte soluţia dată cererii de acordare a unei sume, cu titlu de cheltuieli de judecată, nu este fondată.

În esenţă, autoarea recursului afirmă că, atât timp cât proba cheltuielilor nu fusese făcută în faţa tribunalului, dispoziţia acestuia de respingere a cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată a fost una legală.

Fiind de acord cu un atare raţionament, Înalta Curte notează că, în egală măsură, dovedirea în apel a sumei achitate de partea care a câştigat procesul, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente judecăţii în primă instanţă, face ca măsura tribunalului - chiar dacă legală la data adoptării sale -, să nu mai fie şi temeinică; de aceea, în acord cu natura ordinară şi devolutivă a căii de atac a apelului, sentinţa putea fi, în mod legal, reformată sub acest aspect. Dincolo de aceste considerente, recurenta, deşi a încadrat această critică în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu a indicat niciun text de lege încălcat ori greşit aplicat de către instanţa de apel, prin schimbarea în acest sens a hotărârii de primă instanţă.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, decizia atacată se dovedeşte a fi un legală, iar motivul de nelegalitate invocat, analizat sub toate aspectele sale, nu justifică modificarea sa, aşa încât Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Fiind stabilită, astfel, culpa procesuală a recurentei în promovarea prezentei căi de atac, aceasta urmează să fie obligată, în baza art. 274 alin. (1), cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C. proc. civ., la plata către intimata-pârâtă a sumei de 18.071 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 553/A din 28 martie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. la plata sumei de 18.071 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 martie 2017.