Cassation of insurance VAT restitution barred by defendant's loss of procedural capacity following deregistration

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă sub nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei în cuantum total de 1.372.357 RON şi a cheltuielilor de judecata ocazionate de acest proces.

Reclamanta a formulat la data de 20.06.2014 cerere precizatoare stabilind câtimea pretenţiilor la valoarea totală de 1.359.187 RON, susţinând că sumă reprezintă contravaloarea TVA plătită de reclamantă în mod nedatorat pârâtei, în cadrul despăgubirilor din asigurare achitate acesteia pentru costurile de reparaţie a bunurilor asigurate aferente facturilor emise de unităţile de service în perioada august 2010 - octombrie 2012.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1341 - 1344 raportate la art. 1.635-1.649 din C. civ., Codul fiscal al României, cu modificările şi completările ulterioare, Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 136/1995, cu modificările şi completările ulterioare, Norma CSA nr. 3109/2003, art. 29 şi urm. C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 3410 din 27.06.2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ca neîntemeiată, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei anterioare datei de 17.12.2010 (conform tabelului de la filele x) şi a respins cererea formulată de reclamantă ca neîntemeiată; totodată pârâta a fost obligată la plata sumei de 18976,22 RON cu titlu de cheltuieli de judecată şi s-a respins cererea pârâtei de amendare a reclamantei ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei civile nr. 3410 din 27 iunie 2014, a declarat apel reclamanta S.C. A. S.A.

Prin decizia nr. 2136/2015 din 14 decembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă A. S.A. şi a obligat apelanta către intimată la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a formulat, la data de 18 aprilie 2016, recurs împotriva acestei decizii, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că instanţa s-a aflat în eroare la momentul analizei şi soluţionării cauzei cu privire la situaţia de fapt şi de drept existentă în speţă, arătând că s-a realizat interpretarea şi aplicarea în mod vădit greşit a clauzelor convenţiei dintre părţile litigante şi a reglementărilor legislative aplicabile atât în România cât şi, cu precădere, pe teritoriul tuturor celorlalte state membre ale Uniunii Europene, privitoare la plata despăgubirilor din asigurare în sume nete fără TVA, soluţia putând constitui un precedent judiciar periculos, precum şi o încălcare a legislaţiei privitoare la TVA.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că pretinsul "temei" al îndatoririi asigurătorului de a plăti TVA în cadrul despăgubirilor din asigurare a fost eronat stabilit şi invocat de instanţa de apel prin raportare la "uzanţele" pieţei de resort din România şi la un pretins "act juridic" al părţilor litigante, uzanţe si convenţie care s-a susţinut că ar fi "reglementat" aspectele privitoare la un "impozit indirect" (TVA) pe care însă, contrar agumentelor instanţei de apel, nici legea asigurărilor, nici legea fiscală nu le prevede ca fiind datorat(a) la buget de către o societate de asigurare.

Astfel, a menţionat recurenta-reclamantă că Legea nr. 136/1995 (în forma în vigoare până la modificările intervenite la 01.10.2011) nu prevede nicio obligaţie a unei societăţi de asigurare de a plăti TVA în momentul achitării unei despăgubiri din asigurare şi că nici art. 2 din Legea nr. 136/1995 reţinut de instanţa de apel şi nici un alt articol al legii nu reglementează şi nu stabilesc în vreun fel în sarcina asigurătorilor din România obligaţii de natură fiscală; prin urmare, legislaţia specială în materie nu sprijină în niciun fel teza instanţei de apel în raport cu care aceasta a stabilit că ar exista o obligaţie fiscală (plata TVA) în sarcina asigurătorului.

În continuare, recurenta-reclamantă a subliniat că, în sensul legii fiscale şi potrivit regulilor şi principiilor de asigurare, asigurătorul nu este o persoană impozabilă şi/sau suportatorul taxei (consumatorul de bunuri/servicii), după cum nu este nici plătitorul acestui impozit indirect (persoana care livrează bunuri sau prestează servicii).

Împrejurarea că asigurătorul este îndatorat în baza unei convenţii de asigurare să suporte integral prejudiciul suferit de persoana asigurată (care este o persoana juridică impozabilă şi înregistrată în scopuri de TVA) nu poate, în lipsa unei prevederi legale exprese, să impună "de drept" societăţii de asigurare (şi) plata unei datorii bugetare, după cum, ignorând regimul juridic şi tratamentul fiscal ale TVA, greşit a apreciat instanţa de apel, a mai susţinut recurenta-reclamantă.

Recurenta a conchis că, în analiza dreptului aplicabil, instanţa de apel era datoare să coroboreze în mod necesar textul art. 145 alin. (2) lit. b) Codul fiscal şi cu următoarele norme ale legii naţionale şi europene privitoare la TVA: art. 126 Codul fiscal, art. 127 alin. (1), art. 145 alin. (2) lit. a) şi urm., art. 150 şi urm., precum şi art. 153 din acelaşi Codul fiscal; art. 135 alin. (1) lit. a) din Directiva 112/CE/2006, Capitolul 4 şi Titlul XI din aceeaşi directivă.

Interpretarea si aplicarea eronată a normelor dreptului aplicabil a condus instanţa de apel la formarea unei convingeri greşite cu privire la problema de drept supusa rezolvării, aceasta pronunţând o soluţie criticabilă prin care, menţinând hotărârea primei instanţe, a constatat neîntemeiat că "nu este îndeplinită condiţia plăţii nedatorate (...) căci reclamanta datorează plata întregului prejudiciu (...), plata care include şi TVA ", a mai precizat recurenta-reclamantă.

Convingerea instanţei de apel a condus în cele din urmă la o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 993 C. civ. din 1864/art. 1341 alin. (1) din Noul C. civ., instanţa de apel considerând astfel în mod vădit eronat că sumele achitate de reclamantă cu titlu de TVA ar fi fost datorate în baza unei obligaţii proprii, aceea de plată a despăgubirilor din asigurare, a mai arătat autoarea căii extraordinare de atac.

Niciuna dintre cele două instanţe nu a observat că între A. (asigurător) şi B. (asigurat) nu există nici un raport juridic obligaţional de natură fiscală în temeiul căruia să poată fi stabilită o datorie privind plata TVA, sumele plătite cu acest titlu fiind aşadar nedatorate şi supuse repetiţiunii în lipsa unei astfel de datorii care, nu este statuată nici de legea asigurărilor şi legea fiscală, nici de contractele (poliţele) si condiţiile de asigurare ori de Protocolul de colaborare încheiate de părţi, a subliniat recurenta-reclamantă.

Totodată, a mai susţinut că, din punct de vedere al TVA, operaţiunile de asigurare efectuate de societăţile de asigurare (respectiv, plata despăgubirilor) sunt operaţiuni scutite de taxă fără drept de deducere, în conformitate cu prevederile art. 141 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal.

Din analiza deciziei recurate, sub aspectul că din interpretarea dispoziţiilor art. 1341 alin. (3) Noul C. civ., ar rezulta un caracter relativ al condiţiei ca plata să fie făcută din eroare, rezultă o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale privitoare la instituţia plaţii nedatorate cuprinse atât în reglementarea anterioară, cât şi în cea actuală a C. civ., a opinat recurenta-reclamantă.

Instanţa de apel a nesocotit elementele esenţiale ale situaţiei factuale reliefată de probatoriul administrat în cauză, ignorând (sau neobservând) faptul că, în speţă, ne aflăm în situaţia în care plata nedatorată are un caracter absolut; ceea ce s-a plătit de A. cu titlu de TVA nu a format şi nu poate constitui obiectul vreunei îndatoriri (legale sau contractuale) faţă de pârâtă (accipiens) câtă vreme nu exista o datorie/obligaţie concretă (achitarea impozitului indirect) a cărei stingere s-ar fi urmărit prin executarea prestaţiei, a apreciat recurenta.

Concluzionând, recurenta-reclamantă a solicitat a se constata că, în ceea ce priveşte relativitatea cerinţei erorii plăţii nedatorate, instanţa de apel, la fel ca şi instanţa de fond, a înlăturat în mod greşit apărările şi probatoriile sale pronunţând o hotărâre criticabilă, pe baza unei greşite interpretări şi aplicări ale normelor de drept incidente.

Recurenta-reclamantă a subliniat, în final, că A. nu are nicio obligaţie şi/sau drepturi corelative în ceea ce priveşte înregistrarea, colectarea, plata, deducerea şi/sau rambursarea TVA aferentă facturilor emise de unităţile service reparatoare pe numele şi pe seama intimatei-pârâte (asigurat şi beneficiar al despăgubirilor din asigurare - operaţiuni scutite de taxă).

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce priveşte soluţia dată pe fondul cauzei deduse judecaţii şi, pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei instanţei de apel spre o nouă judecată, în conformitate cu art. 497 C. proc. civ., cu obligarea intimatei-pârâte la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces, constând în taxe judiciare de timbru şi onorarii de avocat.

Prin întâmpinare intimata-pârâtă S.C. B. S.A. BUCUREŞTI, a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei civile nr. 2136 din 14 decembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, ca fiind legală, precum şi obligarea recurentei-reclamante la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin răspunsul la întâmpinare recurenta-reclamantă a reiterat criticile formulate şi a prezentat, în esenţă, argumente în combaterea întâmpinării depuse de intimata-pârâtă, solicitând înlăturarea apărărilor, afirmaţiilor şi susţinerilor nefondate ale acesteia.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din 22 septembrie 2016 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.

La 4 octombrie 2016, respectiv 7 octombrie 2016, recurenta-reclamantă, respectiv intimata-pârâtă au depus fiecare punct de vedere la raport prin care au solicitat judecarea recursului cu citarea părţilor, în şedinţă publică.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a intimatei-pârâte B. S.A., invocate de apărătorul acesteia în şedinţa publică din 23 martie 2017, soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a respinge recursul, ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosinţă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Înalta Curte constată că, prin rezoluţia nr. 20513 pronunţată la data de 17 februarie 2017 în dosarul nr. x/16.02.2017 - Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, s-a admis cererea de radiere şi s-a dispus înregistrarea în registrul comerţului a radierii firmei B. S.A., motivul radierii fiind lichidarea, dispunându-se, totodată, publicarea rezoluţiei pe pagina de internet a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului.

Potrivit dispoziţiilor art. 56 alin. (1) C. proc. civ., orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate fi parte la judecată. Per a contrario, nu poate fi parte într-un proces civil persoana care nu are capacitate procesuală de folosinţă întrucât a fost radiată, cum este cazul în speţă.

Dispoziţiile art. 56 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că, lipsa capacităţii procesuale de folosinţă poate fi invocată în orice stare a procesului, precum şi că actele de procedură îndeplinite de cel care nu are capacitate de folosinţă sunt lovite de nulitate absolută.

Capacitatea procesuală de folosinţă este acea parte a capacităţii procesuale care constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual; sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de folosinţă este nulitatea absolută a tuturor actelor de procedură săvârşite după momentul încetării capacităţii de folosinţă.

Înalta Curte reţine că, în cazul persoanelor juridice, capacitatea de folosinţă începe, potrivit art. 205 din C. civ., aprobat prin Legea nr. 287/2009, de la data înregistrării lor şi durează atâta timp cât persoana juridică se află în fiinţă.

Dispoziţiile art. 244 din C. civ. prevăd că persoana juridică încetează, după caz, prin constatarea ori declararea nulităţii, prin fuziune, divizare totală, transformare, dizolvare sau desfiinţare ori printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege, iar conform art. 251 din acelaşi cod, persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din registrele în care au fost înscrise.

Radierea societăţii intimate are drept consecinţă lipsirea persoanei juridice de a avea drepturi şi obligaţii, reprezentând capacitatea de folosinţă, precum şi de capacitatea de a exercita aceste drepturi şi obligaţii, adică, de capacitatea de exerciţiu.

Odată cu radierea, intimata-pârâtă B. S.A. a pierdut, deopotrivă, capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu, încetându-şi existenţa ca subiect de drept şi nu mai poate sta în judecată, potrivit art. 56 alin. (1) C. proc. civ.

În speţă, Înalta Curte reţine că intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a fost radiată din Registrul comerţului, după cum rezultă din înscrisurile ataşate la dosar, respectiv rezoluţia nr. 20513 pronunţată la data de 17 februarie 2017 în dosarul nr. x/16.02.2017 - Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, astfel că societatea intimată nu mai are capacitate de folosinţă.

Excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie, iar actele de procedură făcute de o persoană fără capacitate de folosinţă sunt nule.

Aşa fiind, faţă de cele expuse şi în considerarea prevederilor art. 56 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. Bucureşti în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A., ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. Bucureşti împotriva deciziei nr. 2136/2015 din 14 decembrie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosinţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2017.