Undue enrichment claim for currency discrepancy in repayment of reorganization plan debt lacking just cause

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A. Obiectul cererii introductive

Prin cererea înregistrată la 19 iunie 2017, sub nr. x/2017, pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator special B. şi prin administrator judiciar C.. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele D. S.A. şi D. S.A. - SUCURSALA CONSTANŢA ca instanţa, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 1.155.599,04 RON, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că între părţi a fost încheiat acordul de împrumut nr. FA 4082 din 04.12.2007, având ca obiect acordarea unui împrumut care să nu depăşească 7.350.000 euro, contract prelungit prin mai multe acte adiţionale până la data de 3 iunie 2011.

Întrucât prin încheierea nr. 637 din 17 august 2010 s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei faţă de societatea A. S.R.L., în tabelul definitiv de creanţe, creditoarea D. S.A. a fost înscrisă, conform declaraţiei de creanţe a acesteia, cu o creanţă garantată în valoare de 1.738.607,97 RON, reprezentând echivalentul în RON, la cursul afişat de BNR din data deschiderii procedurii insolvenţei, al sumei de 3.783.435,72 euro, reprezentând debit principal şi al sumei de 371.455,06 euro constând în accesorii.

Societatea reclamantă a susţinut că nici tabelul preliminar şi nici tabelul definitiv nu a fost contestat de creditoarea pârâtă şi că aceeaşi sumă a fost preluată şi în planul de reorganizare ce a fost votat în adunarea creditorilor din 22 decembrie 2011 şi confirmat de judecătorul sindic, plan ce nu a prevăzut dreptul pârâtei de a percepe vreo dobândă curentă şi, cu atât mai puţin, una penalizatoare pe parcursul procedurii de executare a planului.

S-a arătat că, prin completările planului de reorganizare depuse la dosarul de insolvenţă la 7 decembrie 2011, s-a prevăzut că plata creanţelor creditorilor garantaţi se va face conform programului de plăţi în euro, la datele stabilite prin program, având în vedere că apartamentele aflate în garanţie au preţuri de vânzare în euro.

Reclamanta a menţionat că pârâta, primind plăţile, nu a procedat la schimbul acelei monede în RON pentru a diminua creanţa în RON cu care fusese înscrisă în tabelul preliminar/definitiv al debitoarei, ci a efectuat imputaţia tot în euro fără a avea în vedere fluctuaţiile de curs valutar ce au existat între data deschiderii procedurii şi data efectuării restituirilor de sume, împrejurare care a dus la achitarea unei sume mai mari decât cea înscrisă în tabelul definitiv, respectiv la plata sumei de 23.148.419,12 RON faţă de 21.992.820,08 RON deci, cu o diferenţă de 1.155.599,04 RON, sumă pentru care sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1345 şi următoarele din C. civ.

B. Hotărârea primei instanţe

Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 147 din 29 ianuarie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâte şi a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator special B. şi prin administrator judiciar C.., în contradictoriu cu pârâtele D. S.A. şi D. S.A. - SUCURSALA CONSTANŢA, ca inadmisibilă; totodată, a respins cererea pârâtelor de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C.., solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanţe.

D. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 365 din 9 iulie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017, s-a respins, ca nefondat, apelul promovat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C.. împotriva sentinţei civile nr. 147 din 29 ianuarie 2018 a Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă.

E. Considerentele instanţei de apel

Curtea de Apel Constanţa a notat că apelanta a înţeles să critice hotărârea primei instanţe din două perspective: calificarea eronată a apărării pârâtei vizând pretinsa neîndeplinire, în cauză, a cerinţei inexistenţei unei cauze juste pentru mărirea patrimoniului său în detrimentul patrimoniului societăţii apelante ca excepţie de inadmisibilitate a acţiunii introductive de instanţă, respectiv greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii intentării acţiunii.

În ceea ce priveşte prima critică, instanţa de apel a reţinut că una dintre condiţiile pentru intentarea actio de in rem verso este lipsa temeiului juridic care să fi determinat mărirea patrimoniului pârâtului în detrimentul sau pe seama patrimoniului reclamantului.

Dincolo de considerentele referitoare la calificarea acestei condiţii pentru intentarea acţiunii ca fiind una care ţine de fondul raportului juridic litigios, Curtea a observat, primordial, că o atare critică este formulată de către societatea reclamantă în apelul promovat împotriva hotărârii prin care acţiunea sa a fost respinsă, ca inadmisibilă.

Instanţa de prim control judiciar a considerat că sunt incidente dispoziţiile art. 481 din C. proc. civ., potrivit cărora "apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege", de aceea nu se poate trece la analiza condiţiei în discuţie pe tărâmul fondului raportului juridic litigios, de vreme ce prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii prima instanţă a tranşat litigiul fără a dezbate fondul.

Pe de altă parte, curtea de apel a apreciat că prima instanţă, în mod corect, a analizat condiţia existenţei unei cauze juridice pentru mărirea/scăderea unui patrimoniu prin prisma admisibilităţii actio de in rem verso.

Ţinând cont de faptul că lipsa cauzei juste pentru îmbogăţirea pârâtului reprezintă o condiţie juridică pentru intentarea acţiunii, s-a concluzionat că prima instanţă a analizat corect îndeplinirea acesteia pe tărâmul admisibilităţii acţiunii.

De asemenea, s-a constatat că este nerelevantă critica considerentelor primei instanţe legate de necesitatea unirii excepţiei cu fondul, întrucât acestea au susţinut necesitatea, respectiv posibilitatea soluţionării cu prioritate a excepţiei, în acord cu dispoziţiile art. 248 din C. proc. civ.

Curtea de Apel Constanţa a apreciat ca fiind neîntemeiate criticile apelantei referitoare la modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

Sub acest aspect, s-a reţinut că este necontestat în cauză faptul că intimata-pârâtă a fost înscrisă la masa credală cu o creanţă în sumă totală de 17.386.070,97 RON, însă apelanta-reclamantă a susţinut că a achitat în plus faţă de această valoare suma de 1.155.599,04 RON.

Instanţa de prim control judiciar a statuat că prezintă relevanţă în cauză împrejurarea că potrivit planului de reorganizare, astfel cum a fost completat, plata creanţelor creditorilor garantaţi, din categoria cărora face parte şi intimata, se va face conform programului de plăţi în euro, la datele stabilite prin program.

În acest context, a fost găsită nefondată critica fundamentată pe relevanţa înscrierilor din tabelul preliminar şi cel definitiv de creanţe, întrucât în aplicarea prevederilor art. 101 şi art. 103 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, creanţa creditoarei D. S.A. a fost modificată astfel cum apare în planul de reorganizare confirmat.

De asemenea, s-a constatat că susţinerea referitoare la neincluderea în planul de reorganizare a dreptului creditoarei de a percepe dobânzi este lipsită de relevanţă în silogismul judiciar expus de prima instanţă, atâta timp cât plăţile au fost efectuate de societatea debitoare, conform programului de plăţi din planul de reorganizare completat şi confirmat de către judecătorul sindic.

Prin urmare, instanţa de apel a conchis că plăţile respective au avut o cauză legitimă şi anume planul în discuţie cu programul de plăţi aferent.

S-a reţinut că efectuarea plăţilor de către debitoare, reprezentând, astfel, modul de îndeplinire a planului de reorganizare, trebuia să se regăsească în rapoartele trimestriale prezentate chiar de administratorul special sau, după caz, administratorul judiciar, comitetului creditorilor spre aprobare, iar împotriva deciziilor acestuia se puteau formula contestaţii la adunarea creditorilor, conform prevederilor Legii nr. 85/2006.

Pe de altă parte, s-a considerat că nu se poate reţine lipsa unei cauze juste pentru primirea plăţilor efectuate chiar de debitoare, câtă vreme acestea s-au realizat în conformitate cu programul de plăţi.

Instanţa de apel a apreciat ca fiind nefondată susţinerea apelantei, conform căreia prima instanţă nu ar fi analizat cauza sporirii patrimoniului intimatei-pârâte cu suma de 1.155.599,04 RON, câtă vreme concluzia la care s-a oprit judecătorul fondului a pornit de la premisa plăţii creanţelor creditorilor garantaţi potrivit programului de plăţi în euro, la datele stabilite prin program.

Contrar opiniei apelantei-reclamante, instanţa de apel a statuat că, în speţă, nu se impunea o analiză a monedei sau a cursului valutar, în condiţiile în care plăţile s-au efectuat conform unui program stabilit printr-un plan de reorganizare confirmat şi menţionat în rapoarte trimestriale, ce nu au fost contestate.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel

La data de 19 noiembrie 2018 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 365 din 9 iulie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii instanţei de apel şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanţe.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

În mod eronat, fundamentat pe o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1345, art. 1346 si art. 1348 din C. civ., instanţa de apel a reţinut, aidoma instanţei de fond, că apărarea pârâtelor referitoare la pretinsa neîndeplinire, în cauză, a cerinţei inexistenţei unei cauze juste pentru mărirea patrimoniului acestora în detrimentul patrimoniului societăţii reclamante, ca şi condiţie de intentare a acţiunii în restituire fundamentate pe îmbogăţirea fără justă cauză ar reprezenta o excepţie propriu-zisă de inadmisibilitate a acţiunii introductive de instanţă, iar nu o apărare de fond.

În susţinerea acestui punct de vedere, recurenta a subliniat că toate condiţiile materiale arătate în cuprinsul cererii de recurs, precum şi prima dintre cele două condiţii juridice vizează chiar existenţa faptului juridic al îmbogăţirii fără justă cauză, ca izvor de obligaţii. Astfel, a precizat că dacă aceste condiţii sunt întrunite cumulativ, există faptul juridic licit şi, deci, fundamentul obligaţiei de restituire, însă dacă cel puţin una dintre aceste condiţii nu este îndeplinită, faptul juridic licit nu există şi, deci, lipseşte temeiul obligaţiei de restituire.

În opinia recurentei-reclamante, analiza condiţiilor la care a făcut trimitere reprezintă o chestiune ce vizează fondul raportului juridic obligaţional, temeinicia sau netemeinicia acţiunii în restituire, iar nu admisibilitatea sau inadmisibilitatea acesteia.

A opinat că în situaţia în care aceste condiţii ar fi socotite cerinţe ale admisibilităţii acţiunii în restituire, odată examinate şi reţinute ca fiind îndeplinite, instanţa învestită cu dezlegarea unei astfel de acţiuni ar trebui să păşească la analiza, pe fond, a raportului juridic litigios.

Or, dincolo de îndeplinirea sau neîndeplinirea acestor condiţii, nu ar mai exista aspecte de fond de analizat în cadrul unei acţiuni în restituire fundamentate pe faptul juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză, dacă aceste condiţii ar fi socotite cerinţe de admisibilitate.

A făcut referire la faptul că practica judiciară anterioară a reţinut că singura dintre condiţiile de intentare a acţiunii în restituire, circumscrisă admisibilităţii/inadmisibilităţii unui asemenea demers judiciar, este cea privitoare la caracterul subsidiar al acestei acţiuni (cea de-a doua condiţie juridică), respectiv la absenţa oricărui mijloc juridic pentru recuperarea de către cel care şi-a micşorat patrimoniul, a piederii suferite, condiţie ce se bucură, în prezent, de o reglementare distinctă, în art. 1348 din Noul C. civ.

Recurenta-reclamantă a relevat faptul că instanţele anterioare nu au arătat argumentele juridice pentru care au apreciat că, spre deosebire de celelalte condiţii la care face trimitere art. 1345 din C. civ., această cerinţă, a inexistenţei justului temei, ar trebui analizată ca şi condiţie de admisibilitate a acţiunii în restituire, iar nu ca apărare de fond şi nici care ar fi aspectele de analizat, în referire la această condiţie, pe fondul cauzei, dacă excepţia ar fi fost găsită neîntemeiată.

Or, pentru a se analiza existenţa sau lipsa cauzei juste, recurenta a apreciat că este necesar a se verifica, mai întâi, întrunirea condiţiilor materiale ale îmbogăţirii fără just temei, respectiv mărirea patrimoniului pârâtului, micşorarea patrimoniului reclamantului şi legătura existentă între cele două operaţiuni, în sensul că mărirea patrimoniului pârâtului s-a produs ca efect al diminuării patrimoniului reclamantului.

Astfel, numai după ce s-a stabilit că patrimoniul pârâtului s-a majorat concomitent cu micşorarea patrimoniului reclamantului şi că cele două operaţiuni sunt efectul unei cauze unice, se poate stabili dacă această cauză a fost sau nu una justă.

Din această perspectivă, recurenta-reclamantă a susţinut că motivarea hotărârii recurate apare ca fiind contradictorie, întrucât, după ce a arătat că justa cauză, reprezentând o condiţie juridică a acţiunii, ar trebui analizată pe tărâmul admisibilităţii, instanţa de apel, procedând la analiza celei de-a doua critici aduse hotărârii fondului (cea potrivit căreia, în speţă, s-a reţinut greşit inexistenţa cauzei juste), a reţinut mărirea patrimoniului pârâtei în detrimentul patrimoniului societăţii reclamante ca efect al unei cauze unice (adică, a reţinut întrunirea condiţiilor materiale ale îmbogăţirii, fără justă cauză), arătând însă că plăţile care au determinat mărirea patrimoniului pârâtei în detrimentul patrimoniului reclamantei ar fi fost efectuate în euro, în conformitate cu prevederile programului de plăţi şi că, prin urmare, ar fi avut un caracter just.

Raportându-se la considerentele hotărârii primei instanţe, societatea recurentă a menţionat că nu se poate pune semnul egalităţii între o excepţie de fond şi o apărare de fond, având în vedere că apărările de fond, spre deosebire de excepţiile procesuale de fond, vizează tocmai fondul dreptului dedus judecăţii (şi al obligaţiei corelative acestuia), adică fondul raportului juridic devenit litigios.

Sub acest aspect, s-a învederat faptul că, în speţă, reclamanta nu a susţinut, în niciun moment, că excepţia inadmisibilităţii acţiunii în restituire, în forma invocată de pârâtă, ar reprezenta o excepţie procesuală de fond (pentru a putea fi unită cu fondul cauzei, astfel cum s-a arătat în considerentele hotărârii atacate), ci o apărare de fond.

Prin urmare, recurenta a arătat că în ipoteza în care aspectul în discuţie ar fi calificat drept o apărare de fond, acesta s-ar fi impus a fi verificat pe fondul cauzei, împreună cu toate celelalte chestiuni care vizează temeinicia sau netemeinicia acţiunii în restituire, indiferent dacă, în acest scop, instanţa ar aprecia necesară administrarea sau nu a altor probatorii.

Pe de altă parte, a solicitat să se ţină cont de faptul că, în această materie, noţiunea de "cauză" semnifică lipsa unui temei legitim al măririi unui patrimoniu în detrimentul altuia.

Cea de-a doua critică formulată de către societatea recurentă vizează faptul că instanţa de apel, fundamentat pe aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 17 şi art. 106 din Legea nr. 85/2006, fără a avea în vedere art. 102 din acelaşi act normativ, nu a primit susţinerea reclamantei, potrivit căreia excepţia inadmisibilităţii a fost greşit admisă de instanţa de fond.

Sub acest aspect, a subliniat faptul că, încă din cuprinsul cererii deduse judecăţii, s-a arătat că suma pretinsă de reclamantă pe această cale nu face parte din creanţa la plata căreia pârâta era îndreptăţită, conform planului de reorganizare propus şi confirmat de judecătorul sindic, ci este excedentară acestei creanţe.

Recurenta-reclamantă a menţionat că din considerentele hotărârii instanţei de apel nu transpar argumentele pe baza cărora s-a reţinut că societatea ar fi plătit pârâtei exact suma menţionată în planul de reorganizare (şi în programul de plăţi), iar nu o sumă excedentară, aşa cum s-a susţinut.

A menţionat că planul de reorganizare a prevăzut plata integrală a creanţei în cuantum total de 17.386.070,97 RON, echivalentul a 4.109.890,78 euro la cursul de schimb afişat de Banca Naţională a României la data deschiderii procedurii, cu care pârâta figura înscrisă pe tabelul definitiv de creanţe, astfel cum rezultă din programul de plată a creanţelor ce a constituit anexa nr. 3 la acest plan de reorganizare.

Contrar susţinerilor pârâtei, recurenta a învederat că planul de reorganizare confirmat de judecătorul sindic, nu a prevăzut dreptul pârâtei de a percepe vreo dobândă curentă şi, cu atât mai mult, una penalizatoare pe parcursul procedurii de executare a planului.

De asemenea, a arătat că prin completările planului de reorganizare s-a prevăzut că "Plata creanţelor creditorilor garantaţi se va face potrivit programului de plăţi, în euro, la datele stabilite prin program, avându-se în vedere că apartamentele aflate în garanţie au preţuri de vânzare în euro", însă completările respective au vizat exclusiv moneda în care urma a fi efectuată plata sumelor datorate creditorilor şi nu au reprezentat o modificare a creanţei cu care pârâta fusese prinsă în planul de reorganizare (şi în programul de plăţi) confirmat.

A susţinut că, primind plăţile efectuate de societatea reclamantă în euro, pârâta nu a mai avut în vedere că atât la momentul întocmirii tabelului definitiv, cât şi la momentul confirmării planului, creanţa sa a fost consolidată în RON, astfel că pârâta nu a procedat scriptic, pentru calcul, la schimbul acestei monede în RON (fie la cursul valutar afişat de aceasta pentru cumpărarea monedei europene la data primirii fiecărei plăţi efectuate de societatea reclamantă, fie măcar la cursul valutar afişat de Banca Naţională a României la data primirii fiecărei plăţi efectuate de reclamantă) pentru ca, mai apoi, să diminueze creanţa în RON cu care fusese înscrisă pe tabelul preliminar/definitiv al debitoarei S.C. A. S.R.L. şi care fusese menţionată în planul de reorganizare confirmat.

Societatea recurentă-reclamantă a învederat că pârâta a procedat la efectuarea imputaţiei plăţilor tot în euro, ca şi când creanţa sa ar fi fost menţionată în planul de reorganizare confirmat în monedă europeană, fără a avea în vedere faptul că avea o creanţă înscrisă în RON şi cuprinsă în plan tot în RON şi fără a avea în vedere fluctuaţiile de curs valutar ce au existat între data deschiderii procedurii insolvenţei şi data efectuării restituirilor de sume.

Raportat la argumentele prezentate, recurenta a apreciat, în pofida celor reţinute de instanţa de apel, că prezintă relevanţă în cauză moneda şi cursul valutar la care ar fi trebuit să fie realizată imputaţia plăţilor efectuate în euro în vederea stingerii creanţei în RON cu care pârâta figura în planul de reorganizare.

Decizia instanţei de apel a fost criticată sub aspectul aplicării eronate a prevederilor art. 102 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, întrucât s-a reţinut greşit că sporirea patrimoniului pârâtei cu suma de 1.155.599,04 RON, concomitent cu diminuarea patrimoniului reclamantei cu aceeaşi sumă, ar avea o cauză justă, derivând din efectuarea plăţilor conform programului de plăţi.

În opinia recurentei, este relevant a se stabili cursul valutar ce ar fi trebuit avut în vedere la momentul stingerii creanţei (cel de la data deschiderii procedurii insotvenţei sau cel de la data efectuării fiecărei plăţi), analiză care, în speţă, în mod evident, nu s-a efectuat.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă a criticat hotărârea atacată din perspectiva faptului că instanţa de apel a reţinut eronat că ar avea relevanţă, în speţă, prevederile art. 17 şi art. 106 din Legea nr. 85/2006, în sensul că rapoartele trimestriale ale administratorului judiciar asupra modului de îndeplinire a planului de reorganizare nu au fost contestate de comitetul creditorilor, atâta timp cât rolul acestuia este acela de a veghea asupra intereselor creditorilor, iar nu asupra intereselor debitoarei aflate în insolvenţă.

A precizat că nu se poate pretinde faptul că societatea reclamantă nu a efectuat în favoarea pârâtei (creditor şi membru în comitet) o plată excedentară creanţei datorate pentru simplul motiv că rapoartele trimestriale ale administratorului judiciar nu au fost contestate de comitet, plată care, în opinia recurentei, este lipsită de o justă cauză.

Totodată, a susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere nici faptul că nu există o dispoziţie legală sau o prevedere contractuală care să confere pârâtei dreptul a efectua imputaţia plăţilor realizate în euro la un alt curs valutar decât cel de la data efectuării fiecărei plăţi, astfel încât plata sumei de 1.155.599,04 RON de către reclamantă este lipsită de o justă cauză, în speţă, neregăsindu-se niciuna dintre cele trei ipoteze reglementate de art. 1346 din C. civ. pentru a se reţine că îmbogăţirea pârâtei cu această sumă ar fi justificată.

G. Apărările intimatelor-pârâte

Intimatele-pârâte D. S.A. şi D. S.A. - SUCURSALA CONSTANŢA au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei recurate, precum şi obligarea recurentei-reclamante S.C. A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată.

Au susţinut că întreaga expunere realizată de către societatea recurentă se circumscrie unei singure idei şi anume aceea că existenţa/inexistenţa unei juste cauze pentru mărirea unui patrimoniu şi micşorarea altuia reprezintă o chestiune de analizat pe fondul raportului juridic litigios dedus judecăţii, iar nu pe calea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în restituire.

Referitor la primul motiv de recurs s-a arătat că, în mod corect şi legal, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au reţinut inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, respectiv a apelului întemeiat pe dispoziţiile ce reglementează instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, pentru neîndeplinirea condiţiei juridice esenţiale a inexistenţei justei cauze în mărirea patrimoniului pârâtei.

În opinia intimatelor-pârâte, condiţiile care ţin de inadmisibilitatea unei actio de in rem verso sunt condiţiile juridice, în timp ce neîndeplinirea condiţiilor materiale conduce la respingerea cererii, ca netemeinică.

Pe cale de consecinţă, intimatele au apreciat că instanţele anterioare au constatat corect că, în speţă, nu este îndeplinită o condiţie juridică esenţială, respectiv cea referitoare la inexistenţa unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia.

Cu privire la motivul de recurs ce vizează faptul că instanţa de apel, menţinând hotărârea dată de prima instanţă, a soluţionat eronat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, intimatele au relevat împrejurarea că efectuarea plăţilor de către recurentă în contul creanţei garantate s-a realizat în baza programului de plăţi aferent planului de reorganizare, în moneda europeană, imputaţia fiind efectuată astfel în mod corect prin deducerea sumelor în euro, iar nu a echivalentului său în RON.

Totodată, s-a învederat că societatea intimată-pârâtă din prezenta cauză, în calitate de creditor garantat, avea dreptul în cazul unei eventuale lichidări a patrimoniului debitoarei la calcularea accesoriilor creanţei deţinute împotriva acesteia, pe parcursul executării planului de reorganizare judiciară, însă fără a îşi menţiona în cuprinsul planului dreptul de a percepe dobânzi curente, a acceptat, ca modalitate de compensare, realizarea imputaţiei plăţilor la cursul valutar din momentul efectuării acestora, respectiv direct în euro.

H. Considerentele instanţei de recurs

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Deşi recurenta-reclamantă a criticat atât decizia recurată cât şi sentinţa primei instanţe pentru faptul că prin acestea a fost respinsă cererea introductivă pe motiv de inadmisibilitate a acesteia, totuşi a formulat critici pe fondul cauzei, respectiv pe faptul că, atât prima instanţă cât şi instanţa de apel, în mod greşit, nu au reţinut că sunt îndeplinite condiţiile materiale şi juridice pentru admiterea acţiunii întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză.

În realitate, s-a pornit de la o inadvertenţă a primei instanţe, care, deşi a analizat fondul cauzei, respectiv dacă există condiţiile unei îmbogăţiri fără justă cauză, s-a exprimat în sensul că cererea introductivă este "inadmisibilă", dar pentru faptul că nu există temei juridic pentru îmbogăţirea fără justă cauză, reclamanta efectuând plăţile către pârâtă în temeiul unui plan de reorganizare.

Instanţa de apel, deşi a făcut, la rândul ei, o analiză pe fond a cererii de chemare în judecată şi a hotărârii primei instanţe, a vrut să confirme hotărârea primei instanţe pe motiv că, deşi cererea introductivă a fost respinsă ca "inadmisibilă", potrivit art. 481 C. proc. civ., nu i-ar putea înrăutăţi reclamantei situaţia în calea de atac a apelului, considerând, probabil, că dacă ar afirma că urmează să facă o analiză pe fond a cererii de chemare în judecată şi nu ar confirma "inadmisibilitatea", aceasta ar însemna că îi înrăutăţeşte reclamantei situaţia în propria cale de atac, deşi, în realitate, a făcut tot o analiză, pe fond, a situaţiei, analiză care, de altfel, este temeinică şi legală.

Aşadar, Înalta Curte constată că deşi, atât instanţa de apel cât şi prima instanţă, în aparenţă, au soluţionat cauza pe excepţia inadmisibilităţii, în realitate ambele instanţe de fond au făcut o analiză, pe fond, a condiţiilor de existenţă a îmbogăţirii fără justă cauză, reţinând, în mod legal, că nu există temei juridic pentru existenţa îmbogăţirii fără justă cauză.

Pe de altă parte, faţă de situaţia din speţa de faţă, nici nu s-ar putea reţine că reclamantei i s-ar fi putut înrăutăţi situaţia în propria cale de atac, în apel, cât timp prima instanţă a făcut o analiză pe fond a cererii de chemare în judecată, exprimându-se doar că această cerere ar fi "inadmisibilă", însă întemeiată tot pe inexistenţa condiţiilor de fond pentru îmbogăţirea fără justă cauză, mai ales că şi instanţa de apel, deşi a confirmat "inadmisibilitatea" cererii de chemare în judecată, a făcut tot o analiză de fond în legătură cu existenţa condiţiilor pentru îmbogăţirea fără justă cauză.

Prin urmare, criticile formulate de recurenta-reclamantă pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ele vizând greşita aplicare a normelor de drept material ce vizează instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, respectiv prevederile art. 1345 - 1346 şi 1348 C. civ.

Având în vedere situaţia de fapt reţinută de ambele instanţe de fond, care nu a fost contestată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale privind îmbogăţirea fără justă cauză, atunci când a constatat că nu există temei juridic care să permită aplicarea acestei instituţii juridice, cât timp reclamanta a efectuat respectivele plăţi, către pârâtă, în temeiul unui plan de reorganizare, aprobat în condiţiile Legii nr. 85/2006, necontestat de reclamantă, mai ales că aceasta avea la îndemână căile legale de atac puse la îndemână de legea insolvenţei, dacă aceasta considera că a efectuat plăţi neconforme cu planul de reorganizare.

Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

Totodată, reţinând culpa procesuală a recurentei-reclamante S.C. A. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe aceasta la plata sumei de 17.002,48 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatele-pârâte E. (ROMANIA) S.A. (fostă D. S.A.) şi E. (ROMANIA) S.A. (fostă D. S.A.) - SUCURSALA CONSTANŢA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 365 din 9 iulie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 17.002,48 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatele-pârâte E. (ROMANIA) S.A. (FOSTĂ D. S.A.) şi E. (ROMANIA) S.A. (FOSTĂ D. S.A.) - SUCURSALA CONSTANŢA.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2020.