Cassation annulled for failure to substantiate illegality grounds: mere reargument of tort versus contractual liability in bank aval disputes

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea la 1 februarie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B. a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 552.164 RON, reprezentând prejudiciu material.

Prin sentinţa civilă nr. 1630 din 4 octombrie 2017, Tribunalul Tulcea a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi a obligat pârâtul B. la plata sumei de 552.164 RON reprezentând prejudiciul material către reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe, pârâtul B. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 242 din 10 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a respins excepţia inadmisibilităţii şi s-a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 1630 din 4 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L..

Împotriva deciziei civile nr. 242 din 10 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pârâtul B. a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, recurentul B. susţine că decizia atacată este nelegală fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - sens în care solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate, iar pe fond respingerea acţiunii reclamantei ca nefondate.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul susţine că prin decizia atacată instanţa de apel nu a făcut aplicarea dispoziţiilor legale ce reglementează obligativitatea motivării hotărârii, neanalizând în fapt nici unul dintre elementele invocate de apelantul recurent prin cererea de apel formulată. Apar îndeplinite în acest mod condiţiile privind admisibilitatea recursului privind prevederile legale menţionate având în vedere că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din istoricul cauzei dezvoltat de recurent, acesta susţine că reiese, în mod neechivoc, că raporturile juridice între apelantul B. şi intimata S.C. A. S.R.L. sunt raporturi juridice contractuale. Potrivit art. 2280 C. civ. fidejusiunea (aval în materie comercială) reprezintă un contract şi, prin urmare, răspunderea care putea fi atrasă în baza "faptei" de a semna instrumentul bancar invocat de reclamanta-intimată este o răspundere contractuală şi nu una delictuală.

Această concluzie se impune prin prisma prevederilor art. 1350 alin. (3) C. civ. care reglementează, în mod expres, imposibilitatea utilizării de către una din părţi a condiţiilor mai favorabile din răspunderea civilă delictuală în loc de răspunderea civilă contractuală.

Sub un alt aspect, se arată că hotărârea apare ca nelegală având în vedere că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile privind atragerea răspunderii civile delictuale astfel cum sunt ele prevăzute de art. 1357-1371 C. civ., cu referire la inexistenţa unei fapte ilicite.

În ceea ce priveşte prejudiciul, instanţa a reţinut ca fiind îndeplinită condiţia prejudiciului determinat de reclamantă la însăşi suma prevăzută în instrumentul bancar arătând că prin avalizarea filei cec s-a creat reclamantei prejudiciul în cuantum egal cu suma pe care acesta o conţinea.

În opinia recurentului, un asemenea raţionament nu poate fi primit din moment ce societatea reclamantă S.C. A. S.R.L. şi-a valorificat dreptul său de creanţă prin înregistrarea în tabelul creditorilor întocmit în cadrul procedurii de insolvenţă deschisă faţă de debitoarea S.C. C. S.A.. Pe de altă parte, instanţa nu arată în ce mod avalizarea unui instrument bancar poate fi de natură a crea un prejudiciu beneficiarului acestuia chiar şi în ipoteza în care instrumentul respectiv a fost desfiinţat în procedura penală. Raporturile juridice create cu ocazia emiterii avalului sunt raporturi de natură contractuală esenţialmente de garantare şi nu raporturi juridice delictuale.

Mai susţine recurentul, că în acelaşi timp este necesară îndeplinirea condiţiei referitoare la legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, instanţa reţinând că raportul de cauzalitate rezultă cu evidenţă din modul în care apelantul a semnat instrumentul bancar în vederea retragerii cererii de deschidere a procedurii insolvenţei de către reclamantă.

Astfel, nu poate fi stabilită vreo legătură de cauzalitate în sens delictual între darea unui aval şi neîncasarea instrumentului respectiv.

Faţă de aceste considerente şi cu precădere din împrejurarea că instrumentul bancar a fost emis în garantare şi nu ca un instrument de plată reiese, în mod neechivoc, lipsa oricărei forme de vinovăţie în sens delictual pe care avalistul să o poată avea în legătură cu neîncasarea instrumentului de plată. Trebuie remarcat că fată de apelant nu există nicio probă care să ateste în vreun mod şi cea mai uşoară culpă delictuală atunci când a semnat în calitate de avalist instrumentul bancar utilizat de reclamantă în dovedirea pretenţiilor acesteia.

Înalta Curte a luat în examinare excepţia nulităţii recursului în conformitate cu prevederile art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 248 C. proc. civ., asupra căreia a reţinut următoarele:

În raport de aspectele criticate, din analiza memoriului de recurs se reţine că acestea nu pot fi analizate din perspectiva dispoziţiilor evocate, întrucât criticile vizează de fapt aspecte de netemeinicie, având în vedere că recurentul nu a arătat în ce modalitate decizia instanţei de apel nu este conformă legii şi nici nu s-a raportat la considerentele acesteia, ci a reluat identic argumentele expuse în cadrul apelului.

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din acelaşi cod, "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs".

Astfel, pentru a se putea constata că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menţionat mai sus.

În dezvoltarea recursului, recurentul susţine în esenţă, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre ce apare ca fiind nelegală având în vedere că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile privind atragerea răspunderii civile delictuale astfel cum sunt ele prevăzute de art. 1357-1371 C. civ., cu referire la inexistenţa unei fapte ilicite.

De asemenea, recurentul face trimitere la proba cu înscrisuri administrată în cauză şi, totodată prezintă aspecte de fapt care ţin de derularea relaţiilor dintre părţi, care nu pot fi examinate din perspectiva vreunui caz de casare prevăzut limitativ de art. 488 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar şi care să poată constitui obiect de analiză în recurs.

Simpla nemulţumire a părţii faţă de soluţia pronunţată, fără a se dezvolta şi arăta, în concret, în ce constau greşelile săvârşite de instanţă şi legea încălcată, pentru a se putea, astfel, verifica încadrarea acestora în cazurile limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, lipsa acestora fiind sancţionată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii.

Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o rejudecare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel.

În alţi termeni, faţă de considerentele precedente se poate reţine că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

În consecinţă, se constată că recurentul nu indică în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. şi ce dispoziţii legale au fost încălcate de către instanţa de apel prin respingerea apelului său.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurentul nu s-a conformat obligaţiei reglementată de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d), coroborate cu cele ale art. 487 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să conducă la aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurentul-pârât B., în temeiul art. 489 alin. (2), raportat la art. 486 alin. (3) şi la art. 496 alin. (1) teza a III-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 242 din 10 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2020.