Revocatory action against post-divorce voluntary partition barred by creditor intervention rule of New Civil Code Article 679

Asupra cererii de recurs de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, reţine următoarele:

Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Baia Mare la data de 12.12.2012, sub nr. x/2012, ulterior precizată şi completată, reclamantul A. i-a chemat în judecată pe pârâţii B., C., D. şi E., solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună admiterea acţiunii revocatorii, declararea ca fiindu-i inopozabile contractul de partaj voluntar fără sultă autentificat sub nr. x/18.10.2012, actul de partaj autentificat sub nr. x/08.11.2012, contractul de donaţie autentificat sub nr. x/07.11.2012 şi contractul de donaţie imobiliară autentificat sub nr. x/13.11.2012, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii introductive şi a precizărilor/completărilor ulterioare, reclamantul a arătat că este creditorul pârâtului B., acesta datorându-i suma de 4.316.130 RON compusă din suma de 535.500 RON debit principal-contravaloare acţiuni neachitate conform contractului de cesiune având încheierea de legalizare a semnăturii nr. 12977/25.07.2008, completat prin actele adiţionale nr. x/28.07.2008 şi nr. y/26.05.2011, suma de 3780.630 RON reprezentând contravaloarea penalităţilor de întârziere calculate pentru perioada 16.12.2008-29.10.2012, acestea fiind datorate şi în continuare până la data plăţii efective a debitului (0,5%/zi), că această creanţă este certă, lichidă şi exigibilă conform art. 379 alin. (3)-(4) C. proc. civ. de la 1865, rezultând din contractul încheiat de către părţi, împrejurare rezultată şi ca urmare a pronunţării încheierii nr. 4719/2012 din dosar nr. x/2012 al Tribunalului Maramureş având ca obiect ordonanţă de plată, cererea de anularea acesteia fiind rezultatul reţinerii lipsei de procedură la pronunţarea ei, iar nu lipsa condiţiilor prevăzute de O.U.G. nr. 119/2007. Reclamantul a mai arătat că a mai înregistrat o cerere nouă având ca obiect ordonanţă de plată admisă prin încheierea nr. 4719/02.08.2012 ce este executorie, motiv pentru care a demarat executarea silită împotriva debitorului în dosar execuţional nr. x/ex./2012 al B.E.J. F., însă debitorul a formulat cerere în anulare ce a fost admisă, motiv pentru care titlul său executoriu a fost anulat, iar executarea silită a fost total paralizată. În acest context, debitorul a procedat la înstrăinarea G. deţinut în Eforie Nord şi a celorlalte apartamente deţinute către fosta soţie, H. sau către fiii său, I. şi D..

Reclamantul a mai învederat că nu a avut cunoştinţă despre aceste operaţiuni ale debitorului şi nu s-a putut opune realizării lor şi prin încheierea actelor atacate a suferit un prejudiciu actual şi personal, pârâtul provocându-şi starea de insolvabilitate cu scopul de a împiedica realizarea creanţei, împrejurări ce rezultă din momentul la care a acţionat, respectiv prin înstrăinarea tuturor proprietăţilor deţinute în aparenţă deşi a păstrat folosinţa lor, pârâtul B. şi fosta soţie având în continuare acelaşi domiciliu, respectiv toţi fiind asociaţi în S.C. J. S.R.L., societate cu sediul la domiciliul părţilor, rezultă indubitabil că debitorul şi-a provocat starea de insolvabilitate, fiind îndeplinite dispoziţiile art. 975 C. civ. de la 1864 (conform ultimei precizări din 02.09.2015).

Prin sentinţa civilă nr. 4038/10.04.2013, Judecătoria Baia Mare a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia I civilă la data de 29.04.2013 sub număr nou 4529/100/2013.

În faţa acestei instanţe, excepţia necompetenţei materiale invocate de către reclamant a fost respinsă prin încheierea de şedinţă din 20.06.2013, excepţia perimării invocate de către pârâţi a fost respinsă prin încheierea de şedinţă din data de 03.09.2015, ocazie cu care s-a constatat că excepţia insuficientei timbrări a acţiunii a rămas fără obiect ca urmare a admiterii cererii de ajutor public judiciar sub forma eşalonării plăţii taxei judiciare de timbru, respectiv excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi pasive au fost unite cu fondul cauzei. Totodată, excepţia lipsei de interes, a fost unită cu fondul cauzei la data de 26.11.2015.

Prin sentinţa civilă nr. 1419 din 3 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Maramureş, secţia I civilă, s-au respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A., a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. şi a lipsei de interes în promovarea acţiunii, invocate de către pârâţi.

S-a recalificat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în apărare de fond şi s-a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., C., D. şi E..

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut faptul că, prin contractul de cesiune de acţiuni din data de 25.07.2008, purtând încheierea de legalizare a semnăturii nr. 12997/2008 emisă de B.N.P. K., încheiat între A., în calitate de cedent şi PFA B., în calitate de cesionar, s-a convenit înstrăinarea unui nr. de 1.454.860 acţiuni deţinute la S.C. L. Baia Sprie S.A., în schimbul unui preţ de 1.071.000 RON. Potrivit clauzelor convenite de părţi, suma de 535.500 RON (1/2) din preţul acţiunilor, a fost achitată la data semnării contractului, diferenţa de 535.500 RON urmând a fi achitată cel mai târziu până la data de 15.12.2008.

La data de 28.07.2008, părţile au încheiat actul adiţional purtând încheierea de legalizare a semnăturii nr. 13085/2008 emisă de B.N.P. K., prin care s-a convenit completarea contractului de cesiune cu patru clauze, potrivit cărora, până la plata diferenţei de preţ a acţiunilor cesionate, PFA B. nu are dreptul de a le înstrăina şi nici de a le greva cu sarcini, asupra acţiunilor aferente în număr de 727430, neachitate, cedentul având drept de gaj. S-a mai convenit faptul că nerespectarea termenului de scadenţă va atrage obligaţia de plată a unor penalităţi de întârziere de 0,5%/zi şi a dreptului de a solicita rezoluţiunea contractului, că în situaţia rezolvării favorabile a situaţiei activelor S.C. L. Baia Sprie S.A. vizând un contract de concesiune, cesionarul se obligă să mai achite suplimentar suma de 100.000 Eur, sumă ce va deveni exigibilă la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti, iar în această din urmă situaţie, în situaţia nerespectării scadenţei, cesionarul va datora penalităţi de 0,5 %/zi, cuantumul acestora putând depăşi debitul principal.

Prin actul adiţional nr. x/26.05.2011, A. şi B., acesta din urmă în calitate de succesor în drepturi al PFA B., au convenit ca scadenţa de plată a debitului de 535.500 RON să fie stabilită ca fiind 25.07.2011, restul clauzelor asumate de către părţi rămânând nemodificate.

Ca urmare a neachitării diferenţei de preţ la împlinirea scadenţei convenite de părţi, A. a înregistrat pe rolul Tribunalului Maramureş la data de 21.06.2012 cererea de emitere ordonanţă de plată având nr. dosar x/2010, ce a fost admisă prin încheierea nr. 4719/2012. Hotărârea judecătorească a fost însă anulată în calea de atac prin sentinţa civilă nr. 6291/18.10.2012, pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosar nr. x/2012 (reţinându-se în esenţă nelegala citare a debitorului).

Reclamantul-creditor A. a reiterat cererea de emitere ordonanţă de plată în dosar nr. x/2012, cererea fiind respinsă ca fiind inadmisibilă prin sentinţa civilă nr. 1083/2013. În dosar nr. x/2013, Tribunalul Maramureş a pronunţat la data de 08.05.2013 sentinţa civilă nr. 2976 prin care a admis noua solicitare de emitere a unei ordonanţe de plată, hotărâre care la rândul său a fost desfiinţată în cererea în anulare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2013

Pe rolul Tribunalului Maramureş a mai fost înregistrat dosarul nr. x/2015 având ca obiect pretenţii, A. formulând acţiune având ca obiect obligarea pârâtului B. la plata restului de preţ şi a unor penalităţi de întârziere ce depăşesc cuantumul debitului principal, cauza fiind suspendată conform art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluţionarea altor litigii purtate de părţi având ca obiect anularea contractului de cesiune/acţiunea revocatorie de faţă.

Cererea de deschidere a procedurii falimentului PFA B. ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2013 al Tribunalului Maramureş a fost respinsă definitiv ca inadmisibilă, reţinându-se în esenţă împrejurarea că la data de 17.05.2010 a încetat calitatea de comerciant a PFA B. prin radiere din registrul comerţului, astfel că dispoziţiile Legii nr. 85/2006 privind insolvenţa nu erau aplicabile în cauză. S-a mai reţinut că numitul B. este într-adevăr succesor universal al PFA B., însă procedura insolvenţei nu îi poate fi aplicată (decizia Curţii de Apel Cluj nr. 318/2014-dosar).

Prin contractul de partaj voluntar fără sultă autentificat sub nr. x/18.10.2012, respectiv prin actul de partaj autentificat sub nr. x/08.11.2012, B. şi C. au convenit partajarea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei, astfel: C. a primit în deplină proprietate şi posesie imobilul G. din Eforie Nord, judeţul Constanţa şi 4 apartamente în Baia Mare, judeţul Maramureş; B. a primit în deplină proprietate şi posesie 3 apartamente situate în Baia Mare, judeţul Maramureş, respectiv acţiunile de la S.C. L. Baia Sprie S.A. Ulterior, prin contractul de donaţie autentificat sub nr. x/07.11.2012 şi contractul de donaţie imobiliară autentificat sub nr. x/13.11.2012, cei doi foşti soţi au donat 2, respectiv 3 apartamente situate în Baia Mare, judeţul Maramureş, fiilor E. şi D..

Sub aspectul excepţiilor invocate s-a reţinut că acestea nu sunt întemeiate deoarece:

Calitatea procesuală activă a reclamantului A., decurge din specificul acţiunii revocatorii. Astfel, acţiunea reglementată prin art. 975 C. civ. de la 1864 este acţiunea creditorului îndreptată împotriva actelor juridice efectuate de către debitor în fraudarea intereselor sale şi derivă din gajul general în privinţa patrimoniului debitorului.

Acest raport juridic obligaţional având drept părţi pe creditorul A. şi debitorul B. rezultă din conţinutul contractului de cesiune de acţiuni din data de 25.07.2008 şi în cadrul procesual de faţă îi conferă reclamantului A. calitatea de titular al dreptului de a exercita acţiunea revocatorie (indiferent de soarta litigiului având ca obiect pretenţii-dosar nr. x/2014). Aşadar acesta are calitate procesuală activă, contrar apărărilor pârâţilor. De altfel, argumentele redate în susţinerea excepţiei nu pot determina admiterea excepţiei, deţinerea unui titlu executoriu împotriva debitorului neavând o semnificaţie juridică similară cu deţinerea unei creanţe (distincţia fiind importantă doar din perspectiva caracterului executoriu al acesteia).

Totodată, pârâta C. deţine calitate procesuală pasivă în cauză, contrar apărărilor formulate prin întâmpinare, nefiind necesar ca aceasta să fie la rândul său parte în raportul obligaţional originar stabilit cu reclamantul. Exercitarea acţiunii pauliene împotriva actelor juridice în care aceasta este parte presupunea chemarea sa în judecată. Eventuala neparticipare a acesteia la fraudă nu constituie motiv de excludere din cadrul litigios de faţă, ci eventual motiv de respingere a acţiunii introductive de instanţă.

Excepţia lipsei de interes este de asemenea neîntemeiată. Lipsa titlului executoriu nu poate fi valorificată din această perspectivă în cauza dedusă judecăţii. Acţiunea revocatorie nu reprezintă un act de executare silită a debitorului ci reprezintă un mijloc procedural de declarare ca inopozabil a unui act juridic fraudulos, iar necesitatea deţinerii unui titlu executoriu reprezintă o chestiune de fond şi nu poate sta la baza admiterii unei excepţii cu această argumentare.

Raportat la obiectul acţiunii, la specificul acesteia şi la prevederile art. 84, respectiv art. 129 alin. (4)-(5) C. proc. civ. de la 1865, reţinând inclusiv poziţia exprimată de reprezentanta reclamantului cu ocazia dezbaterii fondului cauzei, instanţa a recalificat excepţia de inadmisibilitate invocată de către pârâţi ca veritabilă apărare pe fondul cauzei.

Pe fond s-a apreciat că acţiunea revocatorie de faţă nu este întemeiată cu următoarele considerente:

Condiţiile de exercitare a acţiunii pauliene presupun probarea existenţei unei creanţe certe, lichide şi exigibile şi de regulă anterioară celei obiect al actului a cărui revocare se solicită, a încheierii unor acte frauduloase prin care să se fi produs un prejudiciu creditorului, a fraudei debitorului în sensul că acesta a realizat că prin actele încheiate îşi provoacă sau agravează starea de insolvabilitate, respectiv în actele cu titlu oneros, complicitatea la fraudă a terţului. În actele cu titlu gratuit această din urmă cerinţă nu este necesară.

Primele condiţii vizând existenţa unei creanţe certe lichide şi exigibile, respectiv producerea unui prejudiciu, trebuie corelate cu starea de insolvabilitate a debitorului. Astfel, actele invocate de creditor ca fiind frauduloase trebuie să provoace sau să agraveze starea de insolvabilitate a debitorului.

Analizând conţinutul contractului de partaj voluntar fără sultă autentificat sub nr. x/18.10.2012, a actului de partaj autentificat sub nr. x/08.11.2012, a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/07.11.2012 şi contractului de donaţie imobiliară autentificat sub nr. x/13.11.2012, instanţa a reţinut următoarele:

Pârâţii B. şi C. au divorţat prin sentinţa civilă nr. 6022/21.06.2011 pronunţată de Judecătoria Baia Mare în dosar nr. x/2009.

La finalul anului 2012, împotriva lui B. s-a demarat executarea silită de către reclamantul A. în dosar execuţional 504/ex./2012 al BEJ F., ca urmare a încheierii nr. 4719/2012 a Tribunalului Maramureş, executorie, pronunţată în procedura specială a ordonanţei de plată reglementată la acel moment prin O.U.G. nr. 119/2007. Titlul executoriu a fost anulat ulterior prin sentinţa civilă din dosar nr. x/2012.

În acest context, la data de 18.10.2012 între B. şi C. se încheie contractul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/2012 de către B.N.P. M. prin care imobilul G. din Eforie Nord, înscris în cf x, bun comun dobândit în timpul căsătoriei, evaluat la suma de 1.061.755 Eur, a fost preluat în deplină proprietate şi posesie de către C., fără plata unei sulte.

La data de 08.11.2012 între aceleaşi părţi, se încheiere actul autentic de partaj voluntar prin care B. preia în deplină proprietate şi posesie un număr de 3 apartamente şi 1454860 acţiuni la S.C. L. Baia Sprie S.A., iar C., preia în deplină proprietate şi posesie 4 apartamente. Bunurile imobile-apartamente erau evaluate la acel moment la suma de 244.910 RON conform Ghidului proprietăţii imobiliare-menţionat la dosar, în cuprinsul actului. Acţiunile cu care a rămas B. sunt cele ce au făcut obiectul contractului de cesiune din anul 2008.

Prin contractele de donaţie din 13.11.2012 şi 07.12.2012, cei doi foşti soţi au donat fiilor E. şi D. câte 2, respectiv 3 apartamente (diferite de cele dobândite în urma partajului de către cei doi foşti codevălmaşi).

La momentul încheierii acestor acte, B. mai deţinea, potrivit înscrisurilor de la dosar, calitatea de asociat şi administrator în mai multe societăţi comerciale: S.C. N. S.R.L. (deţinea 50% din capitalul social), S.C. J. S.R.L. (deţinea 50 % din capitalul social), S.C. O. S.R.L. (50 % din capitalul social), respectiv în S.C. L. Baia Sprie S.A. (40 % din capitalul social).

Astfel, în urma partajului, debitorul B. a rămas cu acţiunile S.C. L. Baia Sprie S.A., 3 apartamente, iar în plus deţinea cu titlu de bunuri proprii părţi sociale la societăţile comerciale mai sus-menţionate, respectiv calitatea de administrator la acestea.

Instanţa a apreciat aşadar, că reclamantul nu a făcut în cauză dovada insolvabilităţii debitorului B..

Executarea silită demarată împotriva sa de către reclamant a rămas fără obiect ca urmare a desfiinţării titlului executoriu. Existenţa unei alte executări silite din partea unui terţ faţă de pârât, nu reprezintă în aprecierea instanţei dovadă a insolvabilităţii acestuia, tot astfel cum formularea unei cereri de ajutor public judiciar în cursul anului 2015 de către B., nu are relevanţă în cauză, starea de insolvabilitate trebuind să fie o consecinţă directă, nemijlocită a încheierii actelor ce fac obiectul procedurii judiciare de faţă, a acţiunii revocatorii.

Creanţa invocată de către reclamant îndeplineşte aparent condiţiile prevăzute de art. 379 alin. (3)-(4) C. proc. civ., actul constatator al acesteia conţinând suficiente date legate de cuantum, creanţa rezultă din actul redactat de părţi în anul 2008 şi ulterior, respectiv are stabilit termenul de restituire la data de 25.07.2011.

Raportat la împrejurarea că între părţi există două litigii având ca obiect pretenţii şi constatare nulitate act, vizând inclusiv creanţa/contractul de cesiune, cauze nesoluţionate definitiv, instanţa învestită cu soluţionarea prezentei acţiuni se limitează a aprecia că în aparenţă, creanţa îndeplineşte condiţiile necesare promovării acţiunii de faţă, nefiind obligatoriu în analiza admisibilităţii acţiunii, a fi constatată într-un titlu executoriu.

S-a reţinut totuşi că părţile nu au stabilit în privinţa penalităţilor de întârziere datorate pentru nerespectarea scadenţei, posibilitatea ca acestea să depăşească cuantumul debitului principal. Clauza de la pct. 4 din actul adiţional din 28.07.2008 vizând exclusiv situaţia prevăzută la art. 3 din acelaşi act. Desigur că toate acestea urmează a fi lămurite definitiv în litigiile purtate separat de către părţi.

În privinţa condiţiei vizând frauda debitorului, instanţa a constatat că probaţiunea administrată nu a relevat aceasta. Prin ordonanţa din 03.06.2015 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Baia Mare în dosar penal nr. x/2014, definitivă, s-a dispus clasarea cauzei penale vizând plângerea penală formulată de A. împotriva lui B. având ca obiect infracţiunile de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor şi înşelăciune, prevăzute de art. 239 alin. (1), alin. (2) şi art. 244 alin. (1) C. pen.. Din declaraţiile martorilor P. şi Q., a rezultat că aceştia nu au avut cunoştinţă personal despre situaţia de fapt esenţială existentă în cauză, aceştia relatând date sau împrejurări ce le-au fost comunicate de către reclamant în legătură cu cauza, neavând percepţii proprii care să fie valorificate în urma audierii. Astfel, relatarea martorului P. vizând o presupusă recunoaştere a existenţei debitului principal, poate fi valorificată eventual în litigiul având ca obiect pretenţii, iar nu în cauza de faţă. Poziţia martorului Q. a fost relativ asemănătoare, acesta necunoscând detalii relevante pentru justa soluţionare a acţiunii revocatorii de faţă.

Frauda debitorului ar presupune în speţă că acesta şi-a dat seama că prin actele de partaj şi de donaţie îşi provoacă insolvabilitatea, respectiv că o agravează.

Analizând contractul de partaj, actul de partaj voluntar şi contractele de donaţie, coroborat cu restul probaţiunii administrate în cauză, rezultă că cei doi foşti soţi au realizat un partaj echitabil, respectiv că aceştia şi-au înzestrat copiii rezultaţi din căsătorie cu bunuri imobile comune, nereieşind cu certitudine că actele au avut drept scop sustragerea imobilelor de la executarea silită, sau că au fost încheiate în scopul provocării insolvabilităţii debitorului B..

Este clar că momentul ales pentru încheierea acestor acte (contemporan demarării executării silite de către reclamantul A.) poate genera suspiciuni în privinţa sincerităţii lor şi a împrejurării că debitorul B. a cunoscut că sunt frauduloase în sensul legii, însă condiţia legii nu a fost probată efectiv, iar din împrejurarea că debitorul a rămas cu mai multe bunuri imobile (în valoare de aproximativ 120.000 RON - aproximativ jumătate din valoarea lor prevăzută în actul de partaj voluntar) şi cu acţiuni la S.C. L. Baia Sprie S.A. care în anul 2008 valorau aproximativ 1.000.000 RON, deţinând separat de acestea calitatea de asociat în alte societăţi comerciale, respectiv a rămas cu conturi bancare de aproximativ 1.000.000 Eur, instanţa a concluzionat anterior că acesta nu şi-a provocat insolvabilitatea, respectiv nu şi-a agravat-o.

Actul de partaj în sine reprezintă finalul previzibil al desfacerii căsătoriei dintre soţii Chira, reglementarea definitivă a situaţiei juridice a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei acestora. Dreptul fostei soţii a debitorului Chira de a primi la partaj bunuri dobândite astfel nu poate fi ignorat în cauză, iar contractele de donaţie de bunuri comune celor doi fii sunt în aprecierea instanţei tot o rezultantă a înţelegerii celor doi soţi de a finaliza ultima legătură comună - cea privitoare la bunurile codevălmaşe.

Pârâta C. a declarat cu prilejul interogatoriului că partajul a fost efectuat la solicitarea sa, după ce a aflat că fostul soţ s-a implicat în afaceri cu femeia cu care ar fi avut o relaţie în timpul căsătoriei, împrejurare ce a generat cererea sa de divorţ, iar donaţiile au fost efectuate copiilor şi în scopul recompensării acestora pentru munca efectiv prestată la edificarea imobilului. Aceasta a mai arătat că blocurile respective au fost achiziţionate de către familia sa, iar nu de către B.. Se remarcă faptul că ambii pârâţi au afirmat că la partaj, B. ar fi rămas inclusiv cu conturi bancare de aproximativ 1.000.000 Eur, împrejurare necontestată de către reclamant.

Instanţa a mai reţinut că în privinţa actelor de partaj, nu poate fi primită afirmaţia reclamantului că ar reprezenta acte cu titlu gratuit motivat de împrejurarea că nu s-a datorat sultă. Partajul de bunuri comune nu se circumscrie noţiunii de act cu titlu gratuit, act ce presupune că doar una dintre părţi obţine un avantaj patrimonial. Prin partajul de bunuri comune, foştii codevălmaşi ce nu aveau stabilită nici măcar o cotă ideală din bunurile comune, pun capăt stării de indiviziune recunoscându-şi cota de contribuţie la dobândirea acestora, dobândind în proprietate exclusivă bunurile prin preluarea lor în natură, datorând sultă în cazul în care bunul atribuit are o valoare mai mare. În cauză, partajul s-a efectuat fără plata unei sulte, părţile apreciind că bunurile dobândite în proprietate exclusivă sunt echivalente valoric.

În privinţa pârâtei C., se impunea a se face dovada celei de-a patra condiţii prevăzute de lege pentru admiterea acţiunii revocatorii, respectiv participarea sa la fraudarea intereselor creditorului, probă neadministrată de către reclamant. Reaua-credinţă a pârâtei, cunoaşterea împrejurării că actele sunt frauduloase, fiind încheiate în scopul provocării insolvabilităţii sau a agravării ei şi susţinerea efectivă a pârâtului în acest scop. Aprecierile reclamantului din concluziile scrise conform cărora actul de partaj reprezintă în fapt o donaţie indirectă nu pot fi primite în acest cadru procesual în care instanţa nu a fost învestită şi cu soluţionarea unei cereri de declarare a simulaţiei.

S-a apreciat deopotrivă că situaţia actuală financiară a pârâtului B. nu poate influenţa soluţia pronunţată în cauză, întrucât starea de insolvabilitate trebuie apreciată la momentul încheierii actelor atacate în demersul procesual de faţă, actele ulterioare ale debitorului ce au determinat pierderea activelor rămase în urma partajului, nefăcând obiectul acţiunii revocatorii de faţă.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, reclamantul A. a formulat apel, care, prin decizia civilă nr. 1569/A/2016 din 16 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a fost admis în parte cu consecinţa schimbării parţiale a hotărârii tribunalului şi a admiterii în parte a acţiunii civile exercitată de reclamantul A. împotriva pârâţilor B. şi H., în sensul că a fost declarată inopozabilitatea faţă de reclamant a contractului de partaj voluntar încheiat între pârâţi, autentificat sub nr. x din 18 octombrie 2012 de B.N.P. M., având ca obiect imobilul situat în localitatea Eforie Nord, judeţul Constanţa, cu număr top. x şi număr cadastral x - C1, din CF nr. x Eforie, în limita creanţei rezultând din contractul de cesiune de acţiuni încheiat între reclamant şi pârâtul B. la data de 25 iulie 2008 şi actele adiţionale la acesta.

Au fost obligaţi pârâţii să-i plătească reclamantului cheltuieli de judecată în primă instanţă în sumă de 3.000 RON.

S-a pus în sarcina pârâţilor taxa judiciară de timbru aferentă părţii admise din acţiune, pentru care reclamantul a beneficiat de ajutor public judiciar şi au fost obligaţi pârâţii B. şi C. la plata taxei judiciare de timbru în sumă de 52.677,80 RON în favoarea Consiliului Local al Municipiului Baia Mare.

Au fost menţinute, în rest, dispoziţiile sentinţei apelate.

Au fost obligaţi pârâţii intimaţi B. şi C. să-i plătească apelantului A. cheltuieli de judecată în apel în sumă de 4.000 RON, parţiale.

S-a pus în sarcina pârâţilor intimaţi B. şi C. taxa judiciară de timbru aferentă părţii admise din apel, pentru care apelantul a beneficiat de ajutor public judiciar şi au fost obligaţi pârâţii intimaţi la plata taxei judiciare de timbru în sumă de 26.338,90 RON în favoarea Consiliului Local al Municipiului Baia Mare.

În considerentele deciziei, instanţa de apel a subliniat faptul că prima chestiune care se impune a fi lămurită în cauză este legea aplicabilă raporturilor juridice dintre părţi, respectiv acţiunii revocatorii, chestiune de drept care a şi fost pusă în discuţia părţilor astfel aşa cum rezultă din încheierea de amânare a pronunţării din data de 2 iunie 2016.

Potrivit dispoziţiilor art. 116 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ., dispoziţiile din noul C. civ. privind acţiunea revocatorie se aplică şi creditorilor ale căror creanţe s-au născut înainte de data intrării în vigoare a codului, dacă scadenţa se situează după această dată.

Noul C. civ. a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011.

Aşa cum rezultă din contractele depuse la dosar şi cum corect a reţinut şi prima instanţă, reclamantul a încheiat cu pârâtul B. contractul de cesiune de acţiuni din care s-a născut dreptul său de creanţă la data de 15 decembrie 2008, scadenţa plăţii diferenţei de preţ fiind prelungită prin acte adiţionale pentru data de 25 iulie 2011, ambele date situându-se anterior celei intrării în vigoare a noului C. civ., astfel că, potrivit dispoziţiilor legii de punere în aplicare a acestuia, acţiunea revocatorie rămâne guvernată de dispoziţiile art. 975 C. civ., aşa cum corect a reţinut prima instanţă.

Cu privire la condiţiile creanţei, în art. 1563, noul C. civ. prevede doar condiţia creanţei certe, în timp ce, sub imperiul vechiul C. civ., creanţa trebuia să fie certă, lichidă şi exigibilă. Întrunirea celor trei condiţii este necesară cel puţin la momentul pronunţării hotărârii, întrucât finalitatea ei este revocarea actului în limitele creanţei.

De remarcat că reclamantul solicită revocarea mai multor acte, fiecare având ca obiect mai multe bunuri de valoare, susceptibile de urmărire silită, astfel că determinarea cuantumului creanţei este necesară pentru a se stabili dacă toate aceste acte trebuie revocate sau doar unul dintre acestea şi acesta în tot sau numai în parte.

În ceea ce priveşte aceste condiţii, din contractul de cesiune încheiat între părţi rezultă atât cuantumul diferenţei de preţ, care este determinat, fiind vorba despre suma de 535.500 RON, cât şi a daunelor moratorii, care sunt de 0,5 % pe zi întârziere, potrivit actului adiţional purtând încheierea de legalizare a semnăturii nr. 13085/2008 emisă de Biroul Notarului Public K., act adiţional la care face referire şi prima instanţă, acestea, fiind, aşadar, cel puţin determinabile.

Reclamantul a formulat o cerere de chemare în judecată, înregistrată sub nr. x/2012 la Tribunalul Maramureş, prin care a solicitat suma de 4.316.130 RON, din care 535.500 RON debit principal şi daune moratorii, în principal, în sumă de 3.780.630 RON, pentru perioada 16 decembrie 2008 - 29 octombrie 2012, în subsidiar, în sumă de 1.207.552,50 RON, pentru perioada 26 iulie 2011 - 19 octombrie 2012, renunţând ulterior la judecată, iar, ulterior, a formulat o nouă cerere de chemare în judecată, înregistrată sub nr. x/2015, reţinută şi de prima instanţă, în care a reiterat doar solicitarea principală, privind daunele moratorii de la data scadenţei stabilită prin contractul iniţial, fără a ţine seama de prorogarea convenită de părţi prin actul adiţional .

Aşadar, creanţa reclamantului este certă, existenţa ei rezultând din contractul încheiat între părţi, lichidă, întrucât cuantumul ei este determinat, respectiv, determinabil, fiind întrunită şi condiţia exigibilităţii, debitul principal fiind scadent la data de 25 iulie 2011, conform actului adiţional nr. x din 26 mai 2011, reţinut de prima instanţă, iar daunele de întârziere de 0,5 % pe zi de la data scadenţei prorogate, respectiv din 26 iulie 2011, aşa cum a solicitat chiar reclamantul prin cererea iniţială subsidiară de recuperare a debitului.

Pârâtul B. a formulat o cerere de constatare a nulităţii absolute a contractului de cesiune şi a actelor adiţionale, însă, în prezentul dosar, nu a înţeles să reitereze sub forma unor apărări de fond motivele de nulitate invocate în acel dosar, iar instanţa nu a apreciat că ar trebui să invoce din oficiu motivul nulităţii absolute a titlului reclamantului, întrucât, la o apreciere sumară, contestaţia nu este serioasă, asupra caracterului ei fondat sau nefondat urmând să statueze instanţa investită cu acţiunea în constatarea nulităţii.

Referitor la condiţia insolvabilităţii, o bună parte a doctrinei şi practicii sub imperiul vechiul C. civ. au apreciat necesară condiţia existenţei unui titlu executoriu, creditorul putând face dovada insolvabilităţii prin încercarea de punere în executare a acestuia şi lipsa identificării unor bunuri urmăribile în patrimoniul debitorului ori identificării unor bunuri a căror valoare este inferioară valorii creanţei.

De remarcat că, în cauză, aşa cum a reţinut prima instanţă, împrejurare necontestată de părţi în apel, acţiunea creditorului pentru obţinerea titlului executoriu a fost suspendată până la soluţionarea acţiunii pauliene.

Reclamantul a solicitat primei instanţe suspendarea prezentei cauze până la soluţionarea cauzei având ca obiect obţinerea titlului executoriu, anterior momentului suspendării celeilalte cauze, iar, prin încheierea şedinţei publice din 14 septembrie 2015, prima instanţă a respins cererea de suspendare, apreciind că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., acţiunea în pretenţii neavând o înrâurire hotărâtoare asupra prezentei acţiuni. Această încheiere nu a fost atacată odată cu fondul de niciuna dintre părţi. Prin această statuare, intrată în autoritate de lucru judecat prin neatacare, prima instanţă a stabilit că nu este necesară existenţa titlului executoriu pentru admisibilitatea acţiunii, administrând alte probe pentru a verifica starea de solvabilitate a debitorului, conform opiniei minoritare.

În ceea ce priveşte solvabilitatea sau insolvabilitatea debitorului, prima instanţă a reţinut că, în urma partajului, debitorul ar fi rămas cu bunuri imobile în valoare de cca. 120.000 RON, cu acţiuni la firma S.C. L. Baia Sprie S.A., care, în anul 2008, valorau aproximativ 1.000.000 RON, având şi conturi în bancă în valoare de aproximativ 1.000.000 euro şi calitatea de asociat la alte firme, trăgând concluzia că ar fi solvabil.

Părţile au încheiat două contracte de partaj, între foştii soţi, primul autentificat sub nr. x din 18 octombrie 2012 de Biroul Notarului Public M., privind hotelul din localitatea Eforie Nord, judeţul Constanţa, al doilea autentificat sub nr. x din 8 noiembrie 2012 de B.N.P. Asociaţi K., privind o parte din apartamentele coproprietatea părţilor, precum şi un contract de donaţie privind alte apartamente aflate în coproprietate, autentificat sub nr. x din 13 noiembrie 2012 de B.N.P. Asociaţi K., prin care au donat celelalte apartamente aflate în coproprietatea lor fiului lor, respectiv pârâtului E. .

În realitate, aşa cum rezultă din actul de partaj privind hotelul din localitatea Eforie Nord, judeţul Constanţa, atribuit pârâtei B., în cuprinsul actului de partaj, părţile au evaluat doar acest imobil, neexistând vreo evaluare actuală raportat la acel moment a firmei de transport rămasă în proprietatea pârâtului debitor, care, de altminteri, nu a fost amintită, nici în acest act de partaj, nici în cel încheiat ulterior şi autentificat sub nr. x din 8 noiembrie 2012 de Biroul Notarului Public Asociaţi K. .

Raportul de evaluare reţinut de prima instanţă privind firma de transport datează din anul 2008, se arată în cuprinsul considerentelor, iar, în apel, la solicitarea instanţei, pârâtul a depus un raport din 14 mai 2010, prin care proprietăţile firmei sunt evaluate la 2.033.100 euro .

Şi acest raport este anterior scadenţei obligaţiei şi actului de partaj a cărui revocare se cere.

În ceea ce priveşte evaluarea hotelului, în interogatoriile luate de instanţa de apel din oficiu, consemnate în încheierea şedinţei publice din 14 aprilie 2016, părţile au arătat că evaluarea acestuia s-a făcut raportat la grilele notariale, în faţa primei instanţe, în interogatoriul luat de aceasta pârâtului debitor, acesta declarând că hotelul valora cca. 3.000.000 euro.

Prin urmare, la momentul partajului, în realitate, părţile nu au făcut nicio evaluare a celor două active mari, pentru hotel trecând în contract valoarea minimă din grila notarială, iar la cealaltă firmă, nefăcând vreo referire.

În ceea ce priveşte apartamentele pe care soţii le aveau în proprietate, o parte dintre acestea au fost partajate în natură, prin actul autentificat sub nr. x din 8 noiembrie 2012, restul fiind donate fiului foştilor soţi. Pârâţii B. şi C. au arătat în interogatoriul luat din oficiu de instanţa de apel că nu au mai partajat o parte din apartamente, înţelegându-se să le doneze direct fiului lor şi că nu au făcut o evaluare a acestora la momentul încheierii contractelor. Iată, deci, că nici apartamentele obiect al contractelor a căror revocare se cere nu au fost evaluate de părţile contractante.

Apartamentele care i-au revenit pârâtului debitor în urma partajului au şi fost executate silit în cursul procesului de alţi debitori ai acestuia, deşi a fost notată în cartea funciară acţiunea revocatorie, aşa cum rezultă din actele de adjudecare depuse de pârâtul intimat la dosar, coroborate cu extrasele de carte funciară depuse la dosar de către reclamantul apelant .

Prima instanţă a reţinut că pârâtul ar fi fost acţionar şi la alte firme, însă nu poate fi confundat patrimoniul debitorului persoană fizică cu cel al persoanei juridice al cărei acţionar este. Oricum, nu s-a dovedit valoarea bunurilor din patrimoniul acestor firme.

S-a mai reţinut că debitorul ar fi avut conturi bancare în valoare de cca. 1.000.000 euro la momentul la care a încheiat contractele de partaj. La solicitarea instanţei de apel, pârâtul intimat B. a depus la dosar extrase de cont privind aceste sume, din care rezultă că acestea au fost lichidate la 31 decembrie 2011, respectiv 31 ianuarie 2011, aşadar, anterior încheierii contractelor a căror revocare se cere.

Pârâta C. a recunoscut că ştia de posibilitatea ca debitorul să-şi risipească averea, pentru că locuia cu o altă femeie, împreună cu care se ocupa de firma care i-a revenit acestuia în urma partajului. Este adevărat că s-a referit la această posibilitate ca la o virtualitate, respectiv o chestiune care s-ar putea întâmpla în viitor, însă, din circumstanţele în care au fost încheiate contractele a căror revocare se cere, respectiv lipsa evaluării bunurilor supuse partajului, în special având în vedere raporturile tensionate dintre foştii soţi, se poate trage concluzia că s-a acceptat cel puţin crearea unei stări de insolvabilitate a debitorului la acel moment.

Este adevărat că această chestiune se referă la condiţia relei - credinţe a terţului, care ar fi irelevantă dacă starea de insolvabilitate nu s-ar fi creat în concret.

Din împrejurările în care au fost încheiate contractele, respectiv faptul că nu au fost evaluate bunurile, coroborate cu faptul că debitorul avea mai mulţi creditori, fiind şi executat silit de o parte din aceştia în cursul prezentului proces, instanţa prezumă judiciar, în temeiul art. 1203 din vechiul C. civ., că debitorul şi-a creat o stare de insolvabilitate prin încheierea contractelor a căror revocare se cere, urmărind să păstreze bunurile cele mai valoroase în patrimoniul familiei şi să le sustragă urmăririi silite a creditorilor săi, demers în care familia sa cel puţin a acceptat, dacă nu a şi urmărit, să-l ajute.

În ceea ce priveşte condiţiile relei - credinţe a debitorului şi complicităţii terţului din contractele cu titlu oneros, din considerentele deja reţinute, instanţa a apreciat că toţi pârâţii au fost de rea - credinţă. În cazul dobânditorului cu titlu gratuit, buna sau reaua sa credinţă este irelevantă.

În legătură cu condiţia relei - credinţe a debitorului, pârâţii au invocat faptul că, prin ordonanţa din 3 iunie 2015 din dosarul nr. x/2014 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare, s-a dispus clasarea cauzei penale pentru infracţiunea de abuz în serviciu prin fraudarea creditorilor şi înşelăciune, invocând autoritatea de lucru judecat a acestei ordonanţe. În realitate, clasarea s-a dispus nu pentru că faptele nu ar fi existat ori nu ar fi fost săvârşite de debitor, ci pentru că nu sunt prevăzute de legea penală .

Din considerentele arătate, rezultă că sunt întrunite condiţiile pentru admisibilitatea acţiunii revocatorii, aşa cum acestea rezultă din dispoziţiile art. 975 din vechiul C. civ.

Aşa cum s-a reţinut, însă, cu ocazia analizării primei condiţii referitoare la creanţă, câtă vreme s-a solicitat revocarea mai multor contracte, fiecare dintre acestea având ca obiect mai multe bunuri, se impune o comparare a cuantumului creanţei cu valoarea bunurilor obiect al contractelor, pentru a se şti dacă este necesară revocarea tuturor sau numai a unora, în tot sau în parte.

Avându-se în vedere cuantumul debitului principal şi a daunelor moratorii datorate de la scadenţa prorogată a acestuia, calculate potrivit cererilor de chemare în judecată formulate de reclamant, necontestate sub aspectul calculelor, instanţa a apreciat că revocarea primului contract este suficientă pentru acoperirea cuantumului creanţei, sub acest aspect, în temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul reclamantului urmând a fi admis.

Nu va fi declarat inopozabil, aşadar, al doilea contract de partaj, având ca obiect apartamente care deja au fost supuse executării silite de către alţi creditori.

În ceea ce priveşte contractul de donaţie, chiar intimaţii s-au arătat de acord, prin întâmpinare, ca, în subsidiar, să fie revocat acesta. Instanţa de apel nu va da, însă, curs acestor solicitări ale părţilor, întrucât revocarea primului contract este suficientă pentru acoperirea creanţei, iar revocarea doar a contractului de donaţie ar fi insuficientă pentru acoperirea creanţei, valoarea a două apartamente de câte o cameră din municipiul Baia Mare fiind notoriu cu mult sub cuantumul creanţei. De altfel, prima instanţă a reţinut că valoarea bunurilor imobile rămase în patrimoniul debitorului a fost de cca. 120.000 RON. În plus, terţul din contractul oneros este donatar, deci nu se poate pune problema prejudicierii acestuia prin opţiunea instanţei doar în favoarea contractului cu titlu oneros şi nu a ambelor contracte. De aceea, acţiunea apare ca fiind nefondată faţă de pârâtul donatar.

Raportat la cele reţinute deja, în temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul reclamantului a fost admis în parte, sentinţa apelată a fost schimbată în parte, în sensul admiterii în parte a acţiunii doar împotriva pârâţilor 1 şi 2, părţi ale primului contract şi declarării inopozabilităţii doar a unuia din cele trei contracte obiect al acţiunii.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii C. şi B., criticând decizia atacată în privinţa întregii hotărâri, solicitând cu prioritate în temeiul art. 244 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865, suspendarea judecăţii în recurs, până la pronunţarea unei hotărâri definitive în dosarul civil nr. x/2015 al Tribunalului Maramureş, dosar având ca obiect acţiunea prin care reclamantul A. tinde să obţină un titlu executoriu împotriva recurenţilor de faţă, în considerarea contractului de cesiune de acţiuni şi a actelor adiţionale la acesta care se află şi la baza prezentei acţiunii revocatorii contestată. Sub aspectul recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 din C. proc. civ. din 1865, se solicită, în principal, admiterea căii de atac şi modificarea în tot a deciziei atacate, cu consecinţa respingerii apelului formulat de reclamantul intimat A. şi a păstrării ca temeinică şi legală a sentinţei primei instanţe. În subsidiar, se solicită admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul de a se dispune obligarea recurenţilor la plata taxei judiciare de timbru către Consiliul Local Baia Mare aferentă părţii admise din acţiune, calculul urmând a se face raportat la suma de 47.272,30 RON pentru care s-a acordat eşalonarea plăţii.

În argumentarea motivului de modificare prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. din 1865, respectiv hotărârea pronunţată în apel cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, recurenţii au învederat următoarele:

Astfel cum s-a statuat legal prin art. 261 pct. 5 teza I din C. proc. civ. din 1865, dar şi doctrinar, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.

În cazul dedus judecăţii, instanţa de apel a conchis în mod legal că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 975 din C. civ. din 1864, însă a reţinut necritic opinia primei instanţe şi, în consecinţă, nu a analizat şi cerinţa necesităţii existenţei titlului executoriu pentru admisibilitatea acţiunii revocatorii formulată, mărginindu-se să observe, doar, că prima instanţă, soluţionând cererea de suspendare formulată de recurenţi, a reţinut prin încheierea din 14 septembrie 2015, că acţiunea în pretenţii (formulată în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Maramureş), nu are o înrâurire hotărâtoare asupra acţiunii revocatorii şi că, deci, nefiind atacată odată cu fondul, această încheiere a intrat în puterea lucrului judecat, lăsând să se observe că nu a putut examina această condiţie a acţiunii revocatorii deoarece încheierea de respingere a cererii de suspendare nu a fost atacată odată cu fondul.

Se consideră că, indiferent de atacarea sau nu a dispoziţiei primei instanţe privind modul de soluţionare al cererii de suspendare formulată, nu este înlăturată posibilitatea legală a părţilor de a formula o nouă cerere de suspendare şi în căile de atac. Dar, având în vedere dispoziţiile art. 129 alin. (4) şi (5) din C. proc. civ. din 1865, judecătorul este obligat să pună în vedere părţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin, fiind în drept să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt şi de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau întâmpinare având - totodată - îndatorirea să stăruie pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză.

În condiţiile date, apreciază că sunt contradictorii motivele reţinute de instanţa de apel cu privire la chestiunea în discuţie, în condiţiile în care recurenţii au invocat printr-o cerere separată motivele de fapt şi de drept ale cererii de suspendare prin scriptul depus în dosarul nr. x/2012 (al Judecătoriei Baia Mare, ataşat), la termenul din 06.03.2013, asupra căreia instanţa nici nu s-a pronunţat. Dar, ulterior, aceeaşi cauză a fost suspendată la cererea reclamantului, prin încheierea din 03.04.2014, pronunţată chiar în dosarul nr. x/2013, urmare formulării unei acţiuni în declararea insolvabilităţii persoanei fizice (B.) în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. Această opinie combate aserţiunea instanţei de apel.

Pe de altă parte, sunt contradictorii ori străine de natura pricinii şi motivele (aserţiunile) privind argumentarea evaluării bunului imobil G., din moment ce instanţa de apel a reţinut în mod expres, cu referire la acest imobil, că "...a fost evaluat doar acest imobil..." (pag. 8 alin. (3) din decizie), pentru ca în aceleaşi considerente (pag. 8 alin. (7) să conchidă că "...la momentul partajului... părţile nu au făcut nicio evaluare a celor două active mari...", referindu-se la imobilul G. şi acţiunile deţinute la S.C. L. S.A. Baia Sprie. Cu toate acestea şi reţinerea valorilor din grila notarială constituie evaluare şi, oricum, şi această modalitate de evaluare este tot legală. Iar o probă contrară privind subevaluarea imobilului nu a fost produsă, ci dimpotrivă, au fost formulate doar susţineri ori presupuneri care exced instituţiei probaţiunii. Pe de altă parte şi reţinerea, fără a fi dovedită, a instanţei de apel privind "...raporturile tensionate dintre foştii soţi..." se evidenţiază a fi contradictorie şi străină de natura pricinii, din moment ce instanţa de control judiciar a desprins concluzia, bazată pe o constatare neprobată, că aceste raporturi tensionate ar fi fost cauza determinantă care a determinat-o pe recurenta C. şi aceasta ar fi "...acceptat cel puţin crearea unei stări de insolvabilitate a debitorului la acel moment." În fapt şi în drept, aceste motive contradictorii, dar şi neprobate, au făcut posibilă reţinerea relei - credinţe în cauză, bazată şi pe prezumţia judiciară reglementată în art. 1203 din C. civ. din 1864, în condiţiile în care, astfel cum rezultă din mijloacele de probă administrate, (interogatoriile recurenţilor, hotărârea de divorţ, interogatoriile pârâţilor E. şi D., etc.), foştii soţi Chira s-au despărţit în fapt în anul 2008, stabilindu-se în localităţi diferite, în Eforie Nord şi, respectiv, în Baia Mare, fără a mai relua ulterior convieţuirea, ceea ce face ca încheierea contractului de cesiune şi a actelor adiţionale să nu le fie cunoscută membrilor familiei la momentul încheierii lor. Astfel, reţinerea relei - credinţe în sarcina acestora apare ca fiind în contradicţie flagrantă cu probaţiunea, fiind întemeiată pe motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Astfel, hotărârea pronunţată în apel se întemeiază pe motive contradictorii ori străine de natura pricinii, ceea ce o face să fie criticabilă şi, în consecinţă, să fie modificată, în sensul solicitat, întrucât formularea unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii echivalează cu nemotivarea hotărârii.

În ceea ce priveşte motivul de modificare prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ. din 1865, respectiv hotărârea pronunţată în apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, se arată următoarele:

Acest motiv de modificare reprezintă ipoteza a II-a a pct. 9 şi se referă, astfel cum s-a statut doctrinar, la situaţiile în care instanţa recurge la texte de lege aplicabile speţei, dar fie le încalcă, în litera şi spiritul lor, fie le aplică greşit, fie interpretarea pe care le-o dă este prea întinsă sau prea restrânsă, ori cu totul eronată.

Consideră recurenţii că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea şi/sau aplicarea greşită a legii, din moment ce nu s-a dovedit în cauză frauda debitorului, respectiv faptul că acesta nu a urmărit şi nici nu şi-a dat seama că prin actele juridice de partaj voluntar şi de donaţie încheiate îşi provoacă insolvabilitate. De altfel, focalizând atenţia exclusiv pe imobilul G., instanţa de apel a omis să observe că starea de (in)solvabilitate trebuie examinată la momentul încheierii actelor pretins frauduloase şi nu în raport de momentele anterioare sau ulterioare încheierii lor, ori de starea de (in)solvabilitate creată/dobândită ulterior. Astfel, în cauză există probe certe, indubitabile, privind echitatea partajului, iar intervenirea stării de insolvabilitate a recurentului B., ulterior datei încheierii actelor juridice de partaj voluntar, din cauze dependente, ori independente de voinţa sa, nu poate fi imputat cocontractantului C., cel puţin pentru faptul că au fost despărţiţi în fapt din anul 2008, că aceasta din urmă nu a cunoscut nimic despre creanţa fostului soţ etc. dar şi datorită faptului că prin actul de partaj încheiat nu a făcut altceva decât să-şi revendice cota parte cuvenită din bunurile comune, dobândite în timpul căsătoriei, partajul matrimonial fiind şi legal şi necesar, urmare desfacerii căsătoriei.

Privite prin prisma raportului de evaluare al firmei de transport, (depus în faţa instanţei de fond), dar şi a raportului depus în instanţa de apel, apar ca inexacte şi contradictorii şi aserţiunile instanţei de apel privind caracterul inechitabil, în cazul dat, al partajului voluntar. Concluzia certă care se impune, în această situaţie, vizează faptul că la momentul partajului, lotul recurentului B. a fost, valoric, chiar mai mare decât lotul recurentei C., chiar şi dacă am avea în vedere că nu s-au evaluat acţiunile deţinute la firmele enumerate. Astfel, în comparaţie cu lotul cuvenit recurentei C., evaluat la 1.061.755 Eur, prin preluarea imobilului G., bunurile care au revenit recurentului B. sunt la nivelul sumei de cca. 4.000.000 Eur, reprezentând valoarea acţiunilor deţinute la societăţile comerciale menţionate, conturile bancare şi bunurile atribuite conform actelor de partaj voluntar încheiate.

Astfel, în cauză nu s-a făcut dovada insolvabilităţii debitorului B. la momentul încheierii (şi urmare încheierii) actelor juridice pretins frauduloase ci, dimpotrivă, solvabilitatea sa, iar faptul că ulterior acesta a fost executat silit, pentru recuperarea altor creanţe, acest aspect nu-i poate profita, după cum s-a remarcat doctrinar şi jurisprudenţial, reclamantului intimat.

În condiţiile date, şi incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1203 din C. civ. din 1864, privind prezumţia judiciară, apare ca reţinută cu încălcarea legii, atâta timp cât nu s-a dovedit frauda. Şi faptul că recurentul B. şi-a lichidat conturile bancare (în sumă de cca. 1.000.000 Eur) la 31.01.2011 şi, respectiv, la 31.12.2011 şi, deci, anterior încheierii actelor juridice de partaj voluntar contestate nu poate fi interpretat în defavoarea recurentei C. şi, cu atât mai mult, această conduită a fostului soţ nu o face culpabilă pentru fraudă şi nici de rea - credinţă ci, cel mult, o astfel de conduită ar putea fi apreciată ca o încercare izbutită de a sustrage partajului matrimonial aceste sume, prin inducerea în eroare a fostei soţii în legătură cu componenţa masei partajabile. Dar, o astfel de conduită nu-i poate fi imputată fostei soţii a recurentului B., nici sub forma relei - credinţe şi nici sub forma complicităţii la fraudă.

Pe de altă parte, opinează că nu poate fi pus semnul egalităţii între lipsa sultei, într-un partaj voluntar, neinterzis de lege şi dovada fraudei, întemeiată pe acest aspect şi a se putea desprinde, cu temei, concluzii cu privire la reaua - credinţă, la complicitatea la fraudă etc. din lipsa intenţiei frauduloase, actul de partaj încheiat trebuind respectat deoarece nu constituie o "înstrăinare" ci, în cazul dat, reprezintă valorificarea legală a unui drept, atâta timp cât achizitorul nu a făcut altceva decât să-şi primească cota parte din bunurile matrimoniale.

Deosebit de cele ce preced, recurenţii opiniază şi că, în condiţiile concrete ale cauzei, neefectuarea partajului tuturor bunurilor dobândite în regimul comunităţii matrimoniale nu face altceva decât să impună concluzia existenţei şi a altor bunuri, respectiv dovada în plus a solvabilităţii (şi nu a insolvabilităţii !) recurentului B., înlăturând definitiv argumentele privind reaua - credinţă, frauda, complicitatea la fraudă, ori însărăcirea.

Aşadar, recurenţii apreciază că în cauză subzistă motivul de modificare a deciziei pronunţată în apel, care impune admiterea recursului conform petitului formulat, întrucât faptele reţinute au fost greşit calificate în raport cu exigenţele textelor legale, instanţa de apel interpretând necorespunzător textele legale aplicabile.

În subsidiar, sub aspectul motivului de modificare prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ. din 1865, vizând pronunţarea hotărârii cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii în legătură cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată se arată că:

Prin încheierea pronunţată la 11.11.2013, în Camera de consiliu, în dosarul nr. x/2013, Tribunalul Maramureş, secţia I civilă, a admis cererea de acordare a ajutorului public judiciar, sub forma eşalonării plăţii taxei de timbru, dispunând eşalonarea plăţii taxei judiciare de timbru stabilită în sarcina petentului (reclamant) A., la nivelul sumei de 47.272,30 RON.

În condiţiile stabilirii taxei judiciare de timbru la nivelul acestui cuantum, de 47.272,30 RON, apare ca nelegală obligarea recurenţilor la plata la fond a sumei de 52.677,80 RON, după cum apare ca nelegală şi obligarea recurenţilor la plata în apel, cu titlul de taxă judiciară, a sumei de 26.338,90 RON, reprezentând 1/2 din taxa judiciară datorată la fond.

Astfel recurenţii susţin că au fost încălcate dispoziţiile art. 274 din C. proc. civ. din 1865 şi dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, în numerotarea de la acea dată.

De asemenea, recurenţii susţin că, deşi sunt mai mulţi pârâţi, cu toate acestea, cu încălcarea dispoziţiilor art. 277 din C. proc. civ. din 1865, instanţa de apel nu s-a pronunţat în legătură cu obligaţia plăţii cheltuielilor de judecată în mod egal, proporţional sau solidar, şi nici nu şi-a motivat soluţia sub aspectele în discuţie, toate aceste încălcări ale legii impunând admiterea recursului şi modificarea hotărârii criticată, în sensul solicitat.

Intimatul a formulat întâmpinare prin care, în principal, a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 3021 lit. "c" din C. proc. civ. de la 1865, şi prin care, în subsidiar, s-a apărat în fapt şi în drept împotriva pretenţiilor recurenţilor.

Recurentul B. a depus o completare la cererea de recurs, în data de 17 februarie 2017, prin care a invocat un motiv suplimentar de casare a deciziei atacate, motiv apreciat de acesta ca fiind unul de ordine publică, în temeiul art. 304 pct. 3 rap. la art. 306 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865. În dezvoltarea noului motiv de recurs se arată că litigiul demarat şi susţinut de către reclamantul A. are la bază un raport juridic de drept comercial ce îşi are sorgintea în contractul de cesiune de acţiuni încheiat între doi comercianţi şi că cererea de chemare în judecată ar fi trebuit să fie soluţionată încă de la început, de la prima instanţă, de către un complet specializat în litigiile de drept comercial, respectiv de către Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal.

În şedinţa publică din 8 martie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu întâietate, a acordat cuvântul părţilor pe cererea de suspendare a prezentului recurs până la soluţionarea în mod irevocabil a dosarului nr. x/2015 aparţinând Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ, astfel cum a fost formulată de recurentul B., iar, în subsidiar, a acordat cuvântul pe cererea completatoare a recursului formulată de acelaşi recurent, pe excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul A. şi pe fondul recursului pârâţilor.

Examinând cererea de suspendare a recursului în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. de la 1865, până la soluţionarea prin hotărâre irevocabilă a dosarului nr. x/2015 aparţinând Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal, având ca obiect acţiunea reclamantului A. pentru valorificarea contractului de cesiune de acţiuni din 25.07.2008 şi a actelor adiţionale la acesta, Înalta Curte o apreciază ca nefondată.

În cauză, dezlegarea recursului formulat de către pârâţii C. şi B. nu depinde de rezolvarea chestiunii prejudiciale din dosarul nr. x/2015 aparţinând Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal, cum impun prevederile art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. de la 1865. Verificarea întrunirii condiţiilor necesare exercitării unei acţiuni revocatorii, acţiune care nu constituie un act de executare, se realizează în cadrul prezentului dosar, aşa încât, revine instanţei de control judiciar să aprecieze, în raport de elementele prezentate ale speţei, asupra legalităţii recursului.

Sub aspectul cercetării motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., a cărui indicare s-a realizat în mod separat de către recurentul-pârât B., după împlinirea termenului de declarare şi motivare a recursului, Înalta Curte reţine că în speţă îşi găsesc aplicabilitatea dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ. dar că, asupra întrunirii condiţiilor legale în care trebuia semnalată instanţei de recurs încălcarea normelor dispozitive referitoare la competenţa funcţională a primei instanţe, aceasta urmează a se pronunţa la momentul când va avea loc examinarea întregii cereri de recurs.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intimatul A. a solicitat constatarea nulităţii recursului promovat de către pârâţii C. şi B., în temeiul art. 3021 lit. "c" C. proc. civ., în considerarea faptului că susţinerile recurenţilor-pârâţi nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.. A apreciat intimatul că prin criticile pe care le-au formulat, recurenţii s-au raportat la decizia atacată din perspectiva situaţiei de fapt reţinută şi a probatoriului administrat în dosar.

Dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., citate de intimat în susţinerea excepţiei nulităţii recursului, stabilesc că modificarea sau casarea unei hotărâri judecătoreşti se poate cere în situaţiile pe care textul le prevede limitativ, numai pentru motive de nelegalitate.

În speţă, se poate constata însă că recurenţii au dezvoltat critici ce antamează aspecte de nelegalitate, privind încălcarea şi aplicarea greşită a legii, situaţie care atrage aplicarea prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În sensul menţionat, Înalta Curte reţine că prin recursul formulat, părţile s-au referit la neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor legale în care se putea promova o acţiune revocatorie precum şi la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 975 C. civ. la situaţia de fapt conturată în cauză.

În atare situaţie, cum criticile formulate constituie motive de nelegalitate în înţelesul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului.

În ceea ce priveşte aspectele de netemeinicie care se regăsesc în cererea de recurs, precum argumentarea contestabilă prezentată de către instanţa de apel cu referire la evaluarea bunului imobil G. or greşita apreciere de către instanţă a relaţiilor existente între foştii soţi, recurenţii de faţă, Înalta Curte reaminteşte că această cale de atac presupune cercetarea fundamentului juridic al hotărârii atacate sau aspectul nesocotirii normelor de drept material ori procesual de către instanţa de apel, situaţie în care anumite critici de genul celor exemplificate mai sus nu vor fi analizate.

Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte a apreciat recursul ca fiind fondat pentru următoarele considerente:

Cu întâietate, sub aspectul motivului de recurs de ordine publică, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., potrivit căruia desfiinţarea unei hotărâri se poate cere în situaţia în care "hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii", având în vedere şi dispoziţiile art. 306 alin. (2) din C. proc. civ. care permit invocarea motivelor de recurs de ordine publică în cursul judecării căii de atac, aşa cum de altfel a procedat recurentul B., Înalta Curte reţine că, pe calea aleasă, s-au formulat critici de nelegalitate ale sentinţei Tribunalului Maramureş, secţia I civilă.

Astfel, recurentul se plânge de nerespectarea normelor de competenţă funcţională de către prima instanţă şi învederează faptul că litigiul demarat de către intimatul-reclamant A. îşi are sorgintea într-un contract de cesiune de acţiuni încheiat între doi comercianţi. În opinia sa, litigiul între profesionişti ar fi trebuit soluţionat de secţia specializată a aceluiaşi tribunal, respectiv de către secţia a-II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal din cadrul Tribunalului Maramureş.

Cum s-a mai arătat, prin invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 3 din C. proc. civ. se poate critica încălcarea competenţei altei instanţe, însă teza finală a textului legal invocat mai prevede ca excepţia de necompetenţă de ordine publică să fi fost invocată în condiţiile legii, cu respectarea aşadar a prevederilor art. 1591 alin. (2) din C. proc. civ. care reglementează expres termenul înăuntrul căruia pot fi invocate asemenea excepţii.

Potrivit art. 1591 alin. (2) din C. proc. civ., necompetenţa funcţională a primei instanţe putea fi invocată de către pârâtul-recurent B. în faţa acesteia în prima zi de înfăţişare, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului; chestiune nerespectată în dosar.

Drept urmare, nefiind vorba despre o excepţie analizată şi respinsă de către prima instanţă şi apoi reiterată fără succes în apel, Înalta Curte constată neîndeplinirea cerinţelor legale impuse de art. 304 pct. 3 din C. proc. civ.. În atare situaţie, motivul de recurs invocat a fost apreciat ca nefondat.

Sub aspectul cererii de recurs, astfel cum a fost formulată de ambii recurenţi-pârâţi, Înalta Curte constată ca întemeiate criticile referitoare la statuarea ca nelegală de către instanţa de apel asupra întrunirii condiţiilor necesare intentării acţiunii revocatorii. Din această perspectivă, motivul de recurs invocat în baza art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. a fost apreciat ca fondat.

Prin contractul de cesiune de acţiuni din data de 25.07.2008, purtând încheierea de legalizare a semnăturii nr. 12997/2008 emisă de B.N.P. K., încheiat între A., în calitate de cedent şi PFA B., în calitate de cesionar, s-a convenit înstrăinarea unui nr. de 1.454.860 acţiuni deţinute la S.C. L. Baia Sprie S.A., în schimbul unui preţ de 1.071.000 RON. Potrivit clauzelor convenite de părţi, suma de 535.500 RON (1/2) din preţul acţiunilor, a fost achitată la data semnării contractului, diferenţa de 535.500 RON urmând a fi achitată cel mai târziu până la data de 15.12.2008.

La data de 28.07.2008, părţile au încheiat actul adiţional purtând încheierea de legalizare a semnăturii nr. 13085/2008 emisă de B.N.P. K., prin care s-a convenit completarea contractului de cesiune cu patru clauze, potrivit cărora, până la plata diferenţei de preţ a acţiunilor cesionate, PFA B. nu are dreptul de a le înstrăina şi nici de a le greva cu sarcini, asupra acţiunilor aferente în număr de 727430, neachitate, cedentul având drept de gaj. S-a mai convenit faptul că nerespectarea termenului de scadenţă va atrage obligaţia de plată a unor penalităţi de întârziere de 0,5%/zi şi a dreptului de a solicita rezoluţiunea contractului, că în situaţia rezolvării favorabile a situaţiei activelor S.C. L. Baia Sprie S.A. vizând un contract de concesiune, cesionarul se obligă să mai achite suplimentar suma de 100.000 Eur, sumă ce va deveni exigibilă la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti, iar în această din urmă situaţie, în situaţia nerespectării scadenţei, cesionarul va datora penalităţi de 0,5 %/zi, cuantumul acestora putând depăşi debitul principal.

Prin actul adiţional nr. x/26.05.2011, A. şi B., acesta din urmă în calitate de succesor în drepturi al PFA B., au convenit ca scadenţa de plată a debitului de 535.500 RON să fie stabilită pentru 25.07.2011, restul clauzelor asumate de către părţi rămânând nemodificate.

Ca urmare a neachitării diferenţei de preţ la împlinirea scadenţei convenite de părţi, A. a înregistrat pe rolul Tribunalului Maramureş la data de 21.06.2012 cererea de emitere ordonanţă de plată având nr. dosar x/2010, ce a fost admisă prin încheierea nr. 4719/2012. Hotărârea judecătorească a fost însă anulată în calea de atac prin sentinţa civilă nr. 6291/18.10.2012, pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosar nr. x/2012 (reţinându-se în esenţă nelegala citare a debitorului).

Reclamantul-creditor A. a reiterat cererea de emitere ordonanţă de plată în dosar nr. x/2012, cererea fiind respinsă ca fiind inadmisibilă prin sentinţa civilă nr. 1083/2013. În dosar nr. x/2013, Tribunalul Maramureş a pronunţat la data de 08.05.2013 sentinţa civilă nr. 2976 prin care a admis noua solicitare de emitere a unei ordonanţe de plată, hotărâre care la rândul său a fost desfiinţată în cererea în anulare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2013

Pe rolul Tribunalului Maramureş a mai fost înregistrat dosarul nr. x/2015 având ca obiect pretenţii, A. formulând acţiune având ca obiect obligarea pârâtului B. la plata restului de preţ şi a unor penalităţi de întârziere ce depăşesc cuantumul debitului principal, cauza fiind suspendată conform art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluţionarea altor litigii purtate de părţi având ca obiect anularea contractului de cesiune/acţiunea revocatorie de faţă.

Cererea de deschidere a procedurii falimentului PFA B. ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2013 al Tribunalului Maramureş a fost respinsă definitiv ca inadmisibilă, reţinându-se în esenţă împrejurarea că la data de 17.05.2010 a încetat calitatea de comerciant a PFA B. prin radiere din registrul comerţului, astfel că dispoziţiile Legii nr. 85/2006 privind insolvenţa nu erau aplicabile în cauză. S-a mai reţinut că numitul B. este într-adevăr succesor universal al PFA B., însă procedura insolvenţei nu îi poate fi aplicată (decizia Curţii de Apel Cluj nr. 318/2014-dosar).

Prin contractul de partaj voluntar fără sultă autentificat sub nr. x/18.10.2012, respectiv prin actul de partaj autentificat sub nr. x/08.11.2012, B. şi C. au convenit partajarea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei, astfel: C. a primit în deplină proprietate şi posesie imobilul G. din Eforie Nord, judeţul Constanţa şi 4 apartamente în Baia Mare, judeţul Maramureş; B. a primit în deplină proprietate şi posesie 3 apartamente situate în Baia Mare, judeţul Maramureş, respectiv acţiunile de la S.C. L. Baia Sprie S.A. Ulterior, prin contractul de donaţie autentificat sub nr. x/07.11.2012 şi contractul de donaţie imobiliară autentificat sub nr. x/13.11.2012, cei doi foşti soţi au donat 2, respectiv 3 apartamente situate în Baia Mare, judeţul Maramureş, fiilor E. şi D..

Situaţia de fapt expusă a fost reţinută în mod corect de prima instanţă şi apoi de către instanţa de apel, nefiind combătută de părţile litigante.

Raportat la contractul de cesiune de acţiuni şi la actele adiţionale la acesta, având în vedere şi faptul că o parte din preţul acţiunilor înstrăinate către Persoana Fizică B. nu i-a fost achitat cedentului reclamant A., s-a înregistrat pe rolul instanţelor judecătoreşti prezenta acţiune revocatorie, al cărei scop se susţine că este evitarea consecinţelor nefaste ale insolvabilităţii debitorului cesionar.

Se observă că dreptul tranzitoriu aplicabil în speţă a fost parţial reţinut de către instanţa de apel, că într-adevăr prevederile art. 116 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. stabilesc că dispoziţiile art. 1558-1565 din C. civ. (care reglementează şi acţiunea revocatorie) se aplică creditorilor ale căror creanţe s-au născut înainte de data intrării sale în vigoare numai dacă scadenţa se situează după această dată (Noul C. civ. a intrat în vigoare la 01.10.2011), situaţie neîntâlnită în cauză (data scadenţei creanţei reclamantului fiind anterioară intrării în vigoare a noul C. civ.), dar că, în examinarea dreptului aplicabil în dosar, s-a omis examinarea prevederilor art. 679 din Noul C. civ. care sunt aplicabile convenţiilor de partaj încheiate după intrarea sa în vigoare (art. 66 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.).

Potrivit art. 679 alin. (1) din noul C. civ. creditorii personali ai unui coproprietar vor putea, de asemenea, să intervină, pe cheltuiala lor, în partajul cerut de coproprietari ori de un alt creditor. Ei nu pot însă să atace un partaj efectuat, afară numai dacă acesta s-a făcut în lipsa lor şi fără să se ţină seama de opoziţia pe care au făcut-o, precum şi în cazurile când partajul a fost simulat ori s-a făcut astfel încât creditorii nu au putut să intervină în proces.

Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul creditorilor care au un drept de garanţie asupra bunului comun ori al celor a căror creanţă s-a născut în legătură cu conservarea sau administrarea acestuia (alin. (2) din art. 679 noul C. civ.).

Actele de partaj voluntar, a căror inopozabilitate s-a cerut a se declara pe calea prezentei cereri de chemare în judecată precizată, au fost încheiate între foştii soţi C. şi B. în perioada octombrie- noiembrie 2012, ulterior intrării în vigoare a Noului C. civ., situaţie în care îşi găsesc aplicabilitatea în speţă prevederile mai sus evocate ale art. 679 din noul C. civ.

În atare caz, în materia partajului, oricare ar fi sursa coproprietăţii, creditorii pot să îl provoace oblic, pot să facă opoziţie la împărţeală, după cum pot să participe la aceasta, însă dacă creditorii chirografari ai coproprietarilor nu folosesc aceste mijloace, ei nu mai au la îndemână acţiunea pauliană, decât dacă dreptul lor de intervenţie a fost ignorat.

Acest aspect al inexistenţei dreptului intimatului-reclamant de a solicita revocarea actului de partaj voluntar fără sultă, autentificat sub nr. x/18.10.2012 de B.N.P. M., încheiat între foştii soţi, coproprietari, cu privire la imobilul G., situat în localitatea Eforie Nord, din perspectiva art. 679 noul C. civ., nu a fost analizat de către instanţa de apel.

În continuarea aspectului de nelegalitate menţionat se reţine că, potrivit art. 975 din C. civ. de la 1864, creditorii pot să atace, în numele lor personal, actele viclene făcute de debitor în prejudicierea dreptului lor. Această acţiune civilă (pauliană sau revocatorie), prin care creditorul poate cere anularea actelor juridice făcute în frauda drepturilor sale, este îndreptată atât împotriva debitorului, cât şi împotriva terţului care a beneficiat de pe urma acelui act.

Pentru ca reclamantul să poată "triumfa" în cadrul acţiunii revocatorii, este ştiut că trebuie să dovedească existenţa mai multor condiţii, şi-anume: că este titularul unei creanţe certe, lichide şi exigibile, anterioară actului pe care îl atacă, că i s-a creat un prejudiciu actual şi personal prin actul atacat, pentru că debitorul a acţionat cu intenţia de a-şi provoca sau mări starea de insolvabilitate, prejudiciind pe creditor, şi frauda debitorului, indiferent că actul este cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, dovadă pe care reclamantul o poate face prin orice mijloc de probă.

Când actul este cu titlu gratuit, dovada existenţei creanţei, stabilirea prejudiciului şi frauda debitorului sunt suficiente pentru admiterea acţiunii pauliene şi desfiinţarea actului, chiar dacă terţul dobânditor a fost de bună - credinţă.

În cazul în care este vorba de un act cu titlu oneros, în afara celor trei condiţii enumerate, creditorul trebuie să mai dovedească complicitatea la fraudă a terţului cu care debitorul a încheiat actul.

Toate aceste condiţii sunt cumulative, admisibilitatea acţiunii revocatorii fiind supusă cerinţei ca amintitele condiţii enunţate să fie întrunite concomitent, aşa încât neîndeplinirea uneia dintre ele atrage respingerea acţiunii.

În atare context, argumentele instanţei de apel, cu privire la întrunirea condiţiilor legale ale intentării acţiunii revocatorii de către intimatul-reclamant, nu se sprijină pe realitatea din speţă.

În mod nelegal a apreciat instanţa de apel cu privire la consecinţele produse direct în patrimoniul debitorului B. în urma actului de partaj voluntar vizând G..

După cum reiese din cuprinsul înscrisului, pârâtul debitor a fost de acord ca fosta soţie să ia în deplină proprietate şi posesie imobilul hotel, evaluat la suma de 4.856.679,72 RON, după grila de evaluare aferentă anului 2012, fără a pretinde în schimb vreo sultă, în considerarea celorlalte bunuri mobile şi imobile comune, cu privire la care urmau a se încheia ulterior acte de partaj.

După aproximativ trei săptămâni de la încheierea amintitului act, şi-anume la 8 noiembrie 2012, s-a încheiat şi actul de partaj voluntar prin care foştii soţi au înţeles să sisteze starea de indiviziune în care se aflau, cu privire la mai multe bunuri mobile şi imobile, corespunzător unor părţi egale de 1/2 pentru fiecare, debitorului B. revenindu-i în deplină proprietate acţiunile la S.C. L. Baia Sprie S.A. (care în anul 2008 au fost apreciate ca valorând 1.071.000 RON), precum şi alte bunuri şi conturi bancare.

Prin urmare, nu se poate discuta despre mărirea stării de insolvabilitate a recurentului-debitor B. prin actul de partaj voluntar referitor la G..

Mai mult, din coroborarea înscrisurilor aflate la dosar, din care reiese că recurentul B. a rulat în perioada ianuarie 2011 şi în decembrie 2011, 3.000.000 RON şi respectiv 350.000 Euro, şi în condiţiile în care i-a împrumutat numitului R., la data de 14.03.2008, suma de 2.000.000. Euro, cu scadenţa prelungită până în 14.03.2018 - cum reiese din contractul de împrumut sub semnătură privată, însoţit de ordinul de plată în valută emis de S.., Sucursala Baia Mare - apare ca evident că acesta a dispus de importante sume de bani care pot circumstanţia condiţiile încheierii actului de partaj voluntar între foştii soţi.

Apoi, acţiunile la S.C. L. Baia Sprie S.A. (care în anul 2008 au fost apreciate ca valorând 1.071.000 RON) se află şi în continuare în patrimoniul debitorului recurent, ca urmare a actelor de sistare a stării de indiviziune dintre foştii soţi, împrejurare în care nu pot fi primite susţinerile intimatului-reclamant, care se prevalează de prejudicierea sa, constând în imposibilitatea în care s-ar găsi, de a-şi încasa creanţa de 535.500 RON debit principal şi penalităţi aferente debitului (cărora li se aplică Legea nr. 469/2002) fără readucerea G. în patrimoniul comun al recurenţilor.

Apare de subliniat, aşadar, aspectul nereţinut de către instanţa de apel, că la momentul încheierii actului de partaj voluntar vizând G., din localitatea Eforie Nord, foştii soţi, recurenţii de faţă, continuau să se afle în indiviziune cu privire la numeroase alte bunuri; scopul intentării acţiunii revocatorii de către creditorul intimat, de readucere a imobilului învederat în patrimoniul comun al foştilor soţi, neprezentând o utilitate dovedită din perspectiva evitării, aşa cum s-a mai arătat, a consecinţelor nefaste ale insolvabilităţii debitorului.

Prin vânzarea de acţiuni aparţinând societăţii comerciale L. Baia Sprie S.A., intimatul-cedent şi recurentul-cesionar (fosta Persoană Fizică Autorizată B.) au săvârşit o faptă de comerţ conexă, sub imperiul Codului comercial, care era incident la data de 25.07.2008 (data încheierii actului), cedentul beneficiind chiar de un drept de gaj asupra acţiunilor neachitate până la plata acestora, cum reiese din actul adiţional la contractul de cesiune de acţiuni din 28.07.2008. Astfel fiind, nu se poate aprecia că intimatul-reclamant şi-a sprijinit demersul pe elementele avute în vedere de legiuitor, câtă vreme acţiunea pauliană reprezintă un mijloc prin care creditorul chirografar poate ataca actele juridice încheiate de debitor în frauda dreptului său de gaj general.

Dreptul de gaj general al creditorilor chirografari nu se poate confunda cu dreptul de gaj al creditorului asupra acţiunilor cesionate, ştiut fiind că un creditor chirografar este acel creditor care nu deţine o garanţie reală care să îi asigure realizarea creanţei pe care o are împotriva debitorului (cum este gajul instituit în speţă), ci numai un drept de "gaj general" asupra bunurilor prezente şi viitoare ale debitorului.

Sub aspectul criticilor recurenţilor, circumscrise art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., Înalta Curte a mai arătat că aspectele de netemeinicie care se regăsesc în cererea de recurs, precum argumentarea contestabilă prezentată de către instanţa de apel cu referire la evaluarea bunului imobil G. or greşita apreciere de către instanţă a relaţiilor existente între foştii soţi, nu pot face obiectul cercetărilor în această fază procesuală. Prin urmare, acest motiv de recurs nu a fost apreciat ca fondat.

În considerarea tuturor aspectelor prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de către pârâţi, va modifica decizia atacată şi va respinge, ca nefondat, apelul promovat de către reclamant împotriva sentinţei tribunalului pe care o va păstra.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a cauzei formulată de recurenţii-pârâţi C. şi B. până la soluţionarea dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-reclamant A..

Admite cererea de recurs formulată de pârâţii C. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1569/A/2016 din 16 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă şi, în consecinţă:

Modifică decizia atacată în sensul că respinge în tot apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1419/2015 din 3 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Maramureş, secţia I civilă.

Păstrează sentinţa civilă nr. 1419/2015 din 3 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Maramureş, secţia I civilă.

Obligă intimatul-reclamant A. la plata către recurenta-pârâtă C. a sumei de 23.641 RON reprezentând taxă judiciară de timbru şi a sumei de 4.000 RON, reprezentând onorariu avocaţial.

Respinge cererea recurentului-pârât B. de obligare a intimatului-reclamant A. la plata sumei de 4.000 RON, reprezentând onorariu avocaţial în recurs.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2017.