Nullity of land sale contracts based on failure to obtain ownership attestation certificate under Law No. 15/1990

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea iniţială de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2003, reclamanta S.C. A. S.A. (care la momentul formulării cererii avea denumirea de S.C. B.) a chemat în judecată pe pârâţii C. şi D. solicitând instanţei să constate nulitatea contractului de vânzare cumpărare nr. x/15.10.2002 având ca obiect suprafaţa de terne de 25.120 mp, precum şi a încheierii de întabulare nr. 9664/2002 a Judecătoriei Buftea, susţinând frauda la lege şi calitatea sa de proprietar în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.11.1993. a solicitat, totodată, obligarea pârâţilor să îi lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 25.120 mp. Ulterior, reclamanta şi-a modificat acţiunea, solicitând repunerea în situaţia anterioară încheierii contractului a cărui nulitate o solicită.

Pârâţii au formulat cerere reconvenţională, în contradictoriu cu reclamanta şi pârâta E., prin care au solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.11.1993, motivat de faptul că a fost încheiat cu un neproprietar, vânzătorul fiind doar detentor precar, terenul fiind dat în administrare.

Reclamanta a formulat cerere de chemare în garanţie a cocontractantului său, E..

Prin sentinţa nr. 285/25.04.2003 Tribunalul Bucureşti declină competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Buftea sub nr. x/2003, iar prin sentinţa nr. 3571/15.12.2003 instanţa de fond a dispus respingerea acţiunii principale şi admiterea cererii reconvenţionale cu consecinţa constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.11.1993 încheiat între reclamantă şi pârâta-chemată în garanţie E..

Sentinţa de fond a fost apelată de reclamantă, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2004. Prin decizia nr. 289/18.02.2005, instanţa de apel a admis apelul reclamantei, a anulat sentinţa pronunţată de Judecătoria Buftea şi a trimis cauza spre competentă soluţionare, în primă instanţă, la Tribunalul Bucureşti.

Decizia de apel a fost recurată de pârâţi, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/2005. Recursul a fost scos de pe rolul instanţei supreme ca urmare a modificărilor legislative şi a măsurilor administrative pe punere în aplicarea noilor norme legale, şi înaintat Curţii de Apel Bucureşti, dosarul fiind înregistrat sub nr. x/2005. Prin decizia nr. 309/09.02.2006 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civilă a admis recursul pârâţilor, a casat decizia nr. 289/18.02.2003 şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamantă împotriva sentinţei pronunţate de Judecătoria Buftea la Tribunalul Bucureşti, ca instanţă de apel.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2006; prin decizia civilă nr. 1725 A/24.10.2006 instanţa d apel a dispus desfiinţarea sentinţei nr. 3571/15.12.2003 pronunţată de Judecătoria Buftea şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, reţinând nepronunţarea pe cererea de chemare în garanţie.

Pe rolul Judecătoriei Buftea cauza a fost reînregistrată sub nr. x/2007. În cadrul rejudecării, la termenul din data de 19.09.2007, instanţa de fond a dispus disjungerea cererii de chemare în garanţie, formând un dosar separat, înregistrat sub nr. x/2007. În cadrul dosarului nou format, instanţa de fond a dispus, la termenul din data de 17.10.2007, suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea definitivă a litigiului ca face obiectul dosarului nr. x/2007, făcând aplicarea prevederilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. din 1865.

În cadrul dosarului nr. x/2007, la data de 09.10.2007, reclamanta S.C. A. S.A. a formulat, în temeiul art. 57 C. proc. civ. din 1865, cerere de chemare în judecată a altor persoane, respectiv a pârâţilor F. şi G., solicitând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/15.10.2002 şi a încheierii de întabulare nr. 9664/2002 a Judecătoriei Buftea; reclamanta a motivat cererea pe necesitatea pronunţării hotărârii în contradictoriu şi cu pârâţii F. şi G., părţi în contractul a cărui nulitate s-a solicitat a se constata prin cererea de chemare în judecată iniţială.

2. Separat de cauza prezentată anterior, reclamanta S.C. A. S.A. a formulat o altă cerere de chemare în judecată ce a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea sub nr. x/2007. În noul litigiu reclamanta chemat în judecată pe pârâţii F., G. şi H., solicitând instanţei să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/27.09.2002 încheiat între pârâţi şi având ca obiect suprafaţa de teren de 25.120 mp.

Reclamanta a invocat în acest litigiu lipsa calităţii de proprietar a pârâtului H., terenul asupra căruia i s-a reconstituit dreptul de proprietate fiind ocupat de o construcţie (fabrică), că instanţele au confirmat valabilitatea titlului său de proprietate într-un litigiu cu I., că adeverinţele provizorii împreună cu procesul-verbal de punere în posesie nu fac dovada dreptului de proprietate (conform deciziei nr. x/1997 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie - Secţiile Unite), că pârâţii cumpărători F. şi G. au fost de rea-credinţă la încheierea actului, nefăcând verificările şi formalităţile de publicitate prevăzute de art. 54 din Legea nr. 36/1995, că terenul vândut diferă de terenul pe care a fost pus în posesie pârâtul H..

3. Prin încheierea de şedinţă din data de 16.01.2008 Judecătoria Buftea a dispus conexarea dosarului nr. x/2007 la dosarul nr. x/2007. La acelaşi moment, instanţa de fond a soluţionat excepţiile invocate în cauza conexă astfel: a respins excepţia lipsei de interes a reclamantei S.C. A. S.A., excepţia lipsei calităţii procesuale active a aceleiaşi părţi şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor E., C. şi D. faţă de acţiunea conexă având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/27.09.2002.

4. În cauza astfel reunită, la data de 12.09.2008 reclamanta S.C. A. S.A. completează, prin cerere, acţiunea principală, solicitând, în contradictoriu cu pârâţii C., D., F., G. şi H., constatarea nulităţii absolute a adeverinţei de proprietate nr. x/21.09.1993 emisă de Comisia Voluntari în temeiul Legii nr. 18/1991 şi a procesului-verbal de punere în posesie nr. x/06.09.2002 emis de Primăria Voluntari.

În aceeaşi cauză reunită, S.C. J. S.R.L., invocând cumpărarea prin licitaţie publică de la AVAS (în prezent AAAS) a clădirii - fabrica de capsule deţinută de S.C. K. S.R.L., formulează cerere de intervenţie în interes propriu şi cerere de intervenţie în interesul reclamantei S.C. A. S.A., solicitând constatarea nulităţii absolute a contractului nr. x/15.10.2002 şi anularea contractului nr. x/27.09.2002.

Ambele cereri de intervenţie au fost admise în principiu prin încheierea de şedinţă din data de 28.05.2008.

Prin sentinţa civilă nr. 4727/01.10.2008 Judecătoria Buftea declină competenţa de soluţionare a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2007 în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2008. Prin sentinţa civilă nr. 1909/22.12.2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a Civilă a admis excepţia de necompetenţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea şi a sesizat conflictul negativ de competenţă, înaintat spre soluţionare Curţii de Apel Bucureşti.

Prin încheierea din data de 07.05.2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civilă, soluţionând conflictul negativ de competenţă, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

5. În cursul soluţionării cauzei ulterior stabilirii competenţei Tribunalului Bucureşti prin regulatorul de competenţă, instanţa de fond a constatat, în raport de dispoziţiile art. 132 C. proc. civ. din 1865, depunerea în termen a cererii completatoare a reclamantei vizând nulitatea adeverinţei de proprietate nr. x/21.09.1993 şi a procesului-verbal de punere în posesie nr. x/06.09.2002.

Instanţa a luat act, totodată, de declaraţia reclamantei în sensul că îşi menţine cererea privind acţiunea în revendicare.

A constatat legala timbrare a cererii principale de chemare în judecată privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, având în vedere că nu se solicită repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractelor a căror nulitate s-a solicitat.

La termenul din data de 15.12.2009 reclamanta S.C. A. S.A. a depus la dosar cerere de renunţare la capătul de cerere privind revendicarea imobiliară, renunţare de care instanţa de fond a luat act prin încheierea de şedinţă din data de 15.12.2009.

La termenul din data de 16.02.2010 pârâta E. a adus la cunoştinţa instanţei deschiderea procedurii de insolvenţă faţă de societate, fiind desemnat administrator judiciar.

La termenul din data de 01.11.2011 reclamanta S.C. A. S.A. a depus la dosar cerere prin care solicită, pe cale de apărare, excepţia nulităţii absolute a titlului de proprietate nr. x/14.11.2008.

6. Prin sentinţa civilă nr. 1210 din 01.06.2012 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a Civilă a dispus următoarele:

- a respins ca neîntemeiată excepţia nulităţii titlului de proprietate nr. x/14.11.2008, invocată de reclamanta S.C. A. S.A.;

- a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva pârâţilor H., F., G. şi în contradictoriu cu pârâţii E., C. şi D. vizând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/27.09.2002 de L., încheiat între pârâţii H., F. şi G., privind terenul de 3 ha situat în intravilanul Oraşului Voluntari, tarlaua x, Parcela x;

- a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. îndreptată împotriva pârâţilor C., D., F. şi G. şi în contradictoriu cu pârâta S.C. E. S.A. vizând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.10 2002 de L. încheiat între F. şi G., în calitate de vânzători şi C. şi D., în calitate de cumpărători privind terenurile de 24.102,57 mp şi 3.562,39 mp, situate în intravilanul oraşului Voluntari, tarlaua x, Parcela x, a întabulării în Cartea funciară nr. x Voluntari şi a încheierii de Carte Funciară nr. x/2002.

- a respins ca neîntemeiate cererile de intervenţie accesorie în interesul reclamantei şi principală, în interes propriu formulate de intervenienta S.C. J. S.R.L. BUCUREŞTI prin care se solicita, în contradictoriu cu reclamanta şi cu pârâţii în cauză, constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare autentificate sub nr. x/27.09.2002 şi sub nr. x/15.10.2002 privind terenurile de 25.102,57 mp şi 3.562,39 mp situate în intravilanul oraşului Voluntari, tarlaua x, Parcela x.

- a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii H., F., G., C. şi D. privind constatarea nulităţii absolute a adeverinţei de proprietate nr. x/21.09.1993 şi a procesului-verbal de punere în posesie nr. x/6.09.2002 eliberate de Comisia locală Voluntari pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 pentru terenul de 3 ha situate pe raza localităţii Voluntari, în favoarea lui H. şi N.;

- a admis cererea reconvenţională formulată de pârâţii C. şi D. îndreptată împotriva pârâtelor S.C. A. S.A. şi S.C. E. S.A.;

- a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/25.11.1993 de Notariatul de Stat al Sectorului Agricol Ilfov, încheiat între pârâte pentru terenul în suprafaţă de 25.120 mp, situat în intravilanul oraşului Voluntari, tarlaua x, parcela x;

- a admis cererea de chemare în garanţie formulată de reclamanta-pârâtă reconvenţională S.C. A. S.A. îndreptată împotriva chematei în garanţie S.C. E. S.A.;

- a repus părţile în situaţia anterioară încheierii contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/25.11.1993.

În considerentele sentinţei s-au reţinut următoarele: pârâtul H. a fost beneficiarul dreptului de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 3 ha, aflat în proprietatea statului şi în administrarea directă a fostei Întreprinderi Agricole de Stat, devenită I.. Prin adeverinţa provizorie de proprietate nr. x/21.09.1993, eliberată de Comisia locală pentru punerea în aplicare a Legii fondului funciar nr. 18/1991 i s-a reconstituit pârâtului menţionat, alături de N., decedată la 4.11.1998, moştenită de pârât, dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 3 ha, din care 0,50 ha atribuite în natură, diferenţa de teren fiind acoperită prin atribuirea de acţiuni la O.. S-a mai reţinut că prin modificarea ulterioară a Legii nr. 18/1991, urmare a constatării că acţiunile acordate foştilor proprietari nu au fost urmate de efectele scontate, s-a creat posibilitatea legislativă ca aceştia să-şi poată dobândi în natură chiar terenurile deţinute în cadrul IAS, pe vechile amplasamente. În raport de modificările legislative, pârâtul H. a continuat demersurile pentru dobândirea în natură a terenului deţinut pe fostul amplasament. În consecinţă, în cadrul procesului de aplicare a Legii nr. 18/1991, pârâtul a fost pus în posesie prin procesul-verbal de punere în posesie nr. x/6.09.2002, deşi terenul era ocupat în fapt de o clădire - Fabrica de capsule gelatinoase pentru medicamente K. S.R.L.. S-a reţinut, totodată, că în cursul procesului i s-a emis pârâtului şi Titlul de proprietate nr. x/14.11.2008 care vizează suprafaţa de 3 ha situată pe raza oraşului Voluntari, tarlaua x, parcela x, adică terenul în litigiu.

În temeiul adeverinţei provizorii de proprietate şi a procesului-verbal de punere în posesie, pârâtul a încheiat contractul de vânzare cumpărare nr. x/27.09.2002, prin care a înstrăinat pârâţilor F. şi G. terenul în litigiu.

Tribunalul a reţinut că la data vânzării, conform jurisprudenţei judiciare, cele două acte deţinute de primul pârât (adeverinţa provizorie de proprietate şi procesul-verbal de punere în posesie) nu era apreciate ca valorând titlu de proprietate definitivă în favoarea beneficiarului, dar a constatat că în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (sentinţa civilă nr. 1067/13.03.2007, pronunţată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. x/2007) Comisia Judeţeană Ilfov pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor a fost obligată la emiterea titlului de proprietate pentru suprafaţa în litigiu.

Tribunalul a constatat, astfel, că drepturile ce i se cuveneau pârâtului vânzător H. au fost stabilite cu putere de lucru judecat de către instanţele abilitate şi în cadrul special creat de Legea nr. 18/1991, neputându-se pune la îndoială dreptul vânzătorului asupra terenului vândut.

Tribunalul nu a reţinut motivele de nulitate absolută al titlului de proprietate nr. x/2008, corespondenţa între vechiul amplasament deţinut de autoarea pârâtului şi terenul atribuit fiind verificată de către instanţele anterioare, care au indicat expres terenul asupra căruia urmează să fie emis titlul. S-a apreciat, în raport de art. 35 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 169/1997, că terenul pentru care s-a eliberat pârâtului titlu de proprietate nu a fost ocupat de lucrări de investiţii aprobate conform legii, astfel că nimic nu împiedica restituirea terenului.

Sub acest aspect s-a reţinut că în favoarea pârâtei S.C. E. S.A. a fost emis Ordinul Departamentului Agriculturii de Stat nr. 43/1991, prin care s-a transmis dreptul de administrare de la O. asupra unui teren care nu a fost identificat corespunzător printr-un plan de situaţie cadastral, deşi se urmărea realizarea unui obiectiv de investiţii. Neidentificarea exactă a terenului a făcut posibilă schimbarea amplasamentului terenului atribuit în administrare. În consecinţă, pârâta menţionată a obţinut întreaga documentaţie pentru realizarea obiectivului de la Primăria mun. Bucureşti, deşi terenul se afla pe raza administrativă a fostei comune Voluntari. Din această perspectivă, tribunalul a apreciat că terenul asupra căruia a fost emis titlul de proprietate în favoarea pârâtului H., deşi în fapt era ocupat de o construcţie, nu fost ocupat de lucrări de investiţii aprobate potrivit legii, aşa cum prevedea actul normativ.

Pe de altă parte s-a reţinut că terenul a fost atribuit pârâtei S.C. E. S.A. cu titlu de administrare, iar nu de proprietate, astfel încât aceasta nu putea încheia acte juridice de dispoziţie. Plecând de la aceste premise, tribunalul a constatat că nu se regăsesc motive de nulitate în ce priveşte adeverinţa provizorie de proprietate şi procesul-verbal de punere în posesie emise în favoarea pârâtului H.. Din aceleaşi raţiuni, coroborate şi cu efectele sentinţei civile nr. 1067/2007 pronunţată de Judecătoria Buftea, tribunalul a apreciat că nu este întemeiată nici excepţia nulităţii titlului de proprietate emis în favoarea pârâtului.

Faţă de modul în care fost ocupat terenul în litigiu de către pârâta S.C. E. S.A., precum şi de drepturile legale şi efective ce puteau fi dobândite de aceasta, tribunalul a apreciat că nici contractul de vânzare cumpărare nr. x/27.09.2002 încheiat între pârâţii H. - vânzător şi F., G. - cumpărători nu este lovit de nulitate absolută, primul înstrăinând un teren asupra căruia legea i-a preconizat dreptul de proprietate, pe care ulterior încheierii contractului, l-a şi dobândit, prin emiterea titlului de proprietate.

Pentru aceleaşi considerente, tribunalul a constatat că nici actele subsecvente, respectiv contractul de vânzare cumpărare nr. x/15.10.2002, încheiat între pârâţii F., G. - vânzători şi C., D. - cumpărători nu sunt lovite de nulitate absolută. Tribunalul nu a reţinut caracterul fraudulos şi nici cauza falsă sau ilicită, constatând că aceştia au urmărit să dobândească, prin cumpărare, dreptul de proprietate legal dobândit de către vânzătorul iniţial.

Cu aceleaşi considerente au fost respinse şi cererile de intervenţie principală şi accesorie formulate de intervenienta S.C. J. S.R.L., prin se solicita să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare nr. x/2002 şi nr. y/2002. S-a reţinut că intervenienta nu a dobândit un drept de proprietate asupra terenului, iar edificarea unor construcţii sau dobândirea acestora prin cumpărare nu îi conferă un drept real asupra terenului pe care sunt edificate.

Tribunalul a mai reţinut că reclamanta S.C. A. S.A. (fostă S.C. B.) nu se putea prevala de un drept de proprietate împotriva moştenitorului fostului proprietar în condiţiile în care a dobândit de la un neproprietar, chiar dacă şi-a înscris dreptul în Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni. A constatat că deşi pârâta S.C. E. S.A. nu a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, aceasta a dispus de el, prin încheierea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/25.11.1993 cu reclamanta, act care a vizat terenul în suprafaţă de 25.120 mp, situat în intravilanul oraşului Voluntari, tarlaua x, parcela x, tribunalul reţinând că în mod indubitabil ambele părţi cunoşteau situaţia de fapt a terenului, aflat în raza teritorială a Voluntari, iar nu a Sectorului 2 Bucureşti, unde fuseseră obţinute autorizaţiile de scoatere din circuitul agricol şi de construire. Transmiţând un drept pe care vânzătoarea nu îl avea şi nu l-a dobândit niciodată şi acţionând în mod vădit pentru ascunderea situaţiei reale de fapt a terenului, tribunalul a constatat cauza falsă, ilicită a contractului de vânzare cumpărare nr. x/1993, motiv pentru care a apreciat caracterul fondat al cererii reconvenţionale formulate de pârâţii C., D., constatând nulitatea acestui contract.

Urmare a constatării nulităţii absolute a contractului menţionat, tribunalul a constatat că reclamanta a suportat o evicţiune totală de drept, motiv pentru care, în baza art. 1337 C. civ. din 1864, a admis cererea de chemare în garanţie îndreptată împotriva vânzătoarei S.C. E. S.A., urmând ca părţile să fie repuse în situaţia anterioară încheierii actului nul.

Sentinţa de fond a fost apelată de reclamanta S.C. A. S.A., pârâta S.C. E. S.A. şi intervenienta S.C. J. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 546A/2016 pronunţată de data de 12.07.2016 în dosarul nr. x/2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a dispus următoarele: a admis toate apelurile declarate în cauză;

- a schimbat în tot sentinţa civilă nr. 1210/01.06.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în sensul că:

- a admis în parte cererile de chemare în judecată conexate formulate de reclamanta S.C. A. S.A., astfel cum au fost precizate;

- a admis cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamantei şi cererea de intervenţie principală formulate de intervenienta S.C. J. S.R.L.;

- a respins cererea reconvenţională formulată de pârâţii C., D.;

- admite excepţia nulităţii titlului de proprietate nr. x/14.11.2008;

- a constatat nulitate absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/27.09.2002 de Biroul Notarial M., încheiat între pârâtul decedat H. - vânzător şi pârâţii F., G. - cumpărători;

- a constata nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/15.10.2002 de Biroul Notarial M., încheiat între pârâţii F., G. - vânzători şi pârâţii C., D. - cumpărători;

- a respins capătul de cerere privind anularea încheierii de carte funciară nr. x/2002 ca neîntemeiat;

- a respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a adeverinţei de proprietate nr. x/21.09.1993 ca neîntemeiat;

- a constatat nulitatea absolută a procesului-verbal de punere în posesie nr. x/06.09.2002;

- a respins capătul de cerere privind repunerea în situaţia anterioară;

- a obligat pârâţii C., D., F., G., P. şi Q. (ultimii moştenitori ai pârâtului H. - decedat) la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în prima instanţă;

- a obligat aceeaşi pârâţi la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în apel.

În considerentele deciziei s-a reţinut:

1. Cu privire soluţia dată de prima instanţă cererii reconvenţionale, privind nulitatea contractului de vânzare cumpărare nr. x/25.11.1993, pe situaţia de fapt instanţa de apel a reţinut că pârâta S.C. E. S.A. a solicitat în 1991 să se avizeze transmiterea în administrarea sa a unei suprafeţe de 2,4 ha teren agricol proprietate de stat situat pe platforma industrială Pipera, pe strada x sector 2 Bucureşti. Prin Ordinul nr. 43/1991 departamentul Agriculturii de Stat a dispus transmiterea definitivă din administrarea O. în administrarea Companiei suprafaţa de 2,4 ha teren arabil, ordin adus la îndeplinire prin procesul-verbal de predare primire din data de 3.12.1991. Prin autorizaţia de construire Primăria Mun. Bucureşti autorizează executarea lucrărilor de construcţie a Fabricii de confecţionare a capsulelor tari de gelatină pentru medicamente pulberi şi granule a societăţii K. S.A.. Prin contractul nr. x/1993 pârâta Compania de Construcţii S.A. vinde reclamantei terenul în suprafaţă de 25.120 mp situat în Voluntari, str. x a mai multor rapoarte de expertiză efectuate în cauză, instanţa de apel a dat eficienţă concluziilor care constată că terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. x/1993 se situează na nord de calea ferată, prin raportare atât la ordinul menţionat, cât şi la procesul-verbal de predare-primire arătat. Instanţa a reţinut şi argumentul logic al apelantelor în sensul că I. nu a avut în administrare - şi deci nu avea cum să transmită - un teren aflat la sud de calea ferată.

Instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a pronunţat sentinţa cu încălcarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990. A reţinut sub acest aspect că reclamanta s-a înfiinţat în baza actului normativ menţionat, iar potrivit dispoziţiei legale precizate, bunurile din patrimoniul societăţii, înfiinţate prin reorganizarea fostelor unităţi economice de stat, devin proprietatea acestora. Raportat la această dispoziţie legală, instanţa de apel a reţinut că terenul în litigiu fusese trecut definitiv în administrarea pârâtei E. S.A..

În ce priveşte regimul juridic sub imperiul căruia a fost emis ordinul nr. 43/1991, instanţa de apel a constatat că este incident cadrul legislativ din perioada comunistă, în condiţiile în care la data emiterii ordinului era în vigoare Constituţia din 1986. În consecinţă, a apreciat că la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1991, pârâta a devenit proprietara terenului în litigiu, asupra căruia deţinea un drept real de administrare specific proprietăţii socialiste de stat. Faţă de argumentele reţinute, instanţa de apel a apreciat că se impune admiterea apelurilor declarate în cauză, şi respingerea cererii reconvenţionale, constatând că pârâta vânzătoare a terenului în litigiu justifică o calitate de proprietar în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

2. Cu privire la soluţia dată de prima instanţă cererii principale şi cererilor de intervenţie formulate în cauză: în ce priveşte adeverinţa nr. x/1990, instanţa de apel a reţinut că aceasta stabileşte dreptul la acţiuni pentru 2,5 ha teren, iar motivele invocate de reclamantă nu determină nulitatea acestui înscris, respingând această solicitare.

Cu privire la nulitate procesului-verbal de punere în posesie şi a titlului de proprietate, instanţa de apel a apreciat greşita aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 38 din Legea nr. 18/1991 (art. 361 anterior renumerotării legii), reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile legale prevăzute de acest text legal, pârâţii în cauză nedovedind întrunirea acestor condiţii.

Instanţa de apel a mai reţinut şi aplicarea greşită de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, care se referă la terenurile intravilane, emiterea actelor contestate de reclamantă referindu-se la teren extravilan.

Instanţa de apel a reţinut şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 şi art. 11 alin. (21) din Legea nr. 18/1991(respinse de prim instanţă), motivat de faptul că terenul s-a aflat tot timpul în posesia reclamantei, care a invocat şi un titlu de proprietate valabil. Tot pe acelaşi teren pârâta E. Sa a încheiat succesiv contracte de închiriere cu S.C. K. S.A., astfel încât s-a reţinut că terenul nu a fost niciodată la dispoziţia Comisiilor pentru efectuarea de măsurători.

Curtea de Apel a înlăturat efectele autorităţii de lucru judecat ale sentinţei civile nr. 1067/2007 pronunţate de Judecătoria Buftea şi reţinută de instanţa de fond, motivat de faptul că pentru a opera prezumţia puterii de lucru judecat era necesar ca litigiul să poarte între aceleaşi părţi; or, litigiul menţionat apelantele nu au fost părţi, astfel încât sentinţa constituie doar un mijloc de probă ce poate fi combătut cu orice alt mijloc de probă.

În consecinţă, instanţa de apel a constatat nulitatea procesului-verbal de punere în posesie şi a titlului de proprietate.

În ce priveşte nulitatea celor două contracte de vânzare cumpărare încheiate între pârâţii persoane fizice, instanţa de apel a arătat că motivele de nulitate absolută se analizează la momentul încheierii actului juridic, astfel încât sentinţa civilă nr. 1067/2007 nu are relevanţă asupra cauzei de nulitate invocate în speţă. S-a constatat, de asemenea, că pârâţii cumpărători F., G. au declarat la momentul încheierii contractului că îl încheie pe riscul lor, cunoscând situaţia juridică de drept şi de fapt a terenului, scutind judecătoria de verificarea registrelor de sarcini. Totodată, deşi cunoşteau că vânzătorul lor nu a justificat un titlu de proprietate, aceeaşi pârâţi au vândut terenul mai departe, fiind incident astfel motivul de nulitate vizând cauza ilicită.

În consecinţă, instanţa de apel a constatat nulitatea absolută a celor două contracte de vânzare cumpărare.

Capătul de cerere privind anularea încheierii de carte funciară a fost respins în considerare faptului că motivele de nulitate invocate nu conduc la anularea acestui înscris, precum şi în considerarea faptul că legea reglementează acţiunea în rectificarea înscrierilor în cartea funciară.

Instanţa de apel a respins şi capătul de cerere privind repunerea în situaţia anterioară, reţinând că reclamanta este terţ faţă de contractele a căror nulitate s-a constatat şi că reclamanta a renunţat la capătul de cerere vizând revendicarea, motivat de faptul că are posesia terenului în litigiu.

A înlăturat critica privind respingerea cererii de suspendare întemeiate pe dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, reţinând că prin acţiunea de faţă nu are ca obiect realizarea unei creanţe asupra averii debitoarei E. S.A..

A reţinut temeinicia criticii referitoare la faptul că instanţa de fond s-a pronunţat asupra unei cereri cu care nu era investită, respectiv cererea de chemare în garanţie ce fusese disjunsă anterior, dispunând înlăturarea din dispozitiv a acestei soluţii.

Prin încheierea de şedinţă din data de 18 ianuarie 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civilă a admis cererea de îndreptare a erorii materiale din dispozitivul deciziei civile nr. 546A/12.07.2016 a aceleiaşi instanţe, formulată de apelanta reclamantă S.C. A. S.A. şi a dispus îndreptarea erorii materiale în sensul că a obligat pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 75.054,02 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă.

Decizia de apel a fost recurată de pârâţii C., D., Q., P., F. şi G., care au solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei de apel în sensul admiterii apelurilor declarate în cauză doar în ceea ce priveşte soluţia dată de prima instanţă cererii de chemare în garanţie, cerere ce fusese disjunsă.

Pârâţii au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici cu privire la decizia de apel:

- greşita aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1991; au arătat pârâţii că instanţa de apel a aplicat în mod greşit acest text legal la speţă, în condiţiile în care pârâta E. S.A. era deja înfiinţată la momentul formulării solicitării de atribuire a terenului în litigiu, între activele consemnate în hotărârea de guvern neregăsindu-se şi acesta. Ordinul prin care terenul a fost atribuit pârâtei a fost emis ulterior constituirii societăţii, o dovadă în acest sens fiind faptul că cererea a fost formulată de societatea comercială, nu de fost întreprindere de stat.

Pârâţii au mai arătat că în măsura în care terenul făcea parte din patrimoniul societăţii comerciale era necesar să se emită certificat de atestare a dreptului de proprietate, conform H.G. nr. 834/1991. Pârâţii au invocat H.G. nr. 834/1991 şi din perspectiva imposibilităţii emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate întrucât art. 1 din actul normativ exclude de la această operaţiuni terenurile cărora le sunt aplicabile prevederile H.G. nr. 746/1991 privind stabilirea valorii de patrimoniu a terenurilor agricole în vederea aplicării art. 36 şi art. 38 din Legea nr. 18/1991.

Pârâţii au susţinut că dovada calităţii de proprietar nu poate fi făcută cu alte avize şi certificate, ci numai prin evidenţierea unui mod de dobândire reglementat legal. Din această perspectivă, au susţinut că Ordinul 43/1991 nu poate face dovada dreptului de proprietate, transcrierea sa neavând valoarea titlului de proprietate, în condiţiile în care transcrierea s-a făcut sub imperiul Decretului- Lege 115/1938 care prevedea posibilitatea transcrierii oricăror drepturi reale, inclusiv, deci, a dreptului de administrare. Ordinul emis a avut drept scop o aprobare de folosire a terenului agricol, astfel încât pârâta E. S.A. nu pute vinde terenul către reclamantă. În consecinţă, contractul de vânzare cumpărare este lovit de nulitate absolută pentru faptul că ambele părţi cunoşteau că vânzătoarea avea doar un drept de administrare asupra terenului. Pârâţii au susţinut că actul a ascuns intenţia de a aduce altuia o pagubă, respectiv statului, în calitate de proprietar, dar şi persoanelor îndreptăţite la reconstituirea dreptului de proprietate, fiind fondat pe o cauză ilicită şi chiar încheiat cu fraudă, întrucât terenul vândut avea un alt amplasament faţă de terenul transmis în administrare

- referitor la constatarea nulităţii contractelor de vânzare cumpărare, pârâţii au arătat că reclamanta putea invoca nulitatea absolută doar pornind de la principiul fraus omina corrupit, adică faptul că părţile cunoşteau că vânzătorul nu este adevăratul proprietar şi că au urmărit cu rea credinţă fraudarea intereselor adevăratului proprietar. Sub acest aspect au arătat că la momentul încheierii contractelor terenul nu era intabulat, ci doar transcris, ceea ce presupunea evidenţierea numai a persoanei, nu a imobilului, astfel încât niciunul dintre cumpărători nu puteau avea cunoştinţă despre existenţa unui alt proprietar. Au mai arătat că pentru contractul nr. x/15.10.2002 a fost emis certificat de sarcini şi că pentru ambele terenuri au fost emise certificate fiscale care atestau înscrierea terenului pe rolul cumpărătorilor, respectiv al vânzătorilor.

Pârâţii au susţinut inaplicabilitatea deciziei nr. 1/1997, aceasta vizând ipoteza folosirii adeverinţei şi a procesului-verbal de punere în posesie în cadrul unor acţiuni în revendicare sau în sistarea stării de indiviziune.

De asemenea, pârâţii au susţinut că instanţa de apel a dispus peste limitele investirii, arătând că reclamanta a solicitat constant constatarea nulităţii contractelor de vânzare cumpărare pentru suprafaţa de 25.102,75; or instanţa de apel a dispus anularea în întregime a contractelor care se refereau a suprafaţa de 3 ha.

- cu privire la excepţia nulităţii titlului de proprietate şi a nulităţii procesului-verbal de punere în posesie, pârâţii au susţinut greşita înlăturare a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, instanţa de apel repunând în discuţie, sub pretinsele motive de nulitate invocate de reclamantă, aspecte tranşate în litigiul anterior.

Au mai arătat că instanţa de apel a ignorat faptul că invocarea nulităţii unui titlu de proprietate se poate face doar pentru anumite cauze strict determinate de lege, iar motivele invocate de reclamantă nu se circumscriu acestora.

Nici în ceea ce priveşte argumentele invocate în susţinerea nulităţii procesului-verbal de punere în posesie nu pot constitui motive de nulitate a acestui act, fiind aplicabile în speţă dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 18/1991. De asemenea, au susţinut că procesul-verbal a fost încheiat cu respectarea art. 22 din Legea nr. 1/2000, a art. 27 din Legea nr. 18/1991 şi a disp. H.G. nr. 890/2005.

- în mod nelegal a admis instanţa de apel cererea de intervenţie în interes propriu a S.C. J. S.R.L., aspectul cumpărării la licitaţie a clădirii edificate pe teren nefiind de natură a justifica un interes propriu al părţii, fiind încălcate prevederile art. 49 alin. (2) C. proc. civ.

- greşita aplicare a prevederilor art. 274 alin. (3) şi art. 276 C. proc. civ. din 1865. Au invocat greşita obligare la plata întregului onorariu de avocat, nivelul acestuia fiind nejustificat faţă de valoarea pricinii şi munca depusă.

În raport de toate criticile pârâţii au arătat că apelurile reclamantei şi pârâtei E. S.A. este fondat doar în ceea ce priveşte soluţionarea de către prima instanţă a cererii de chemare în garanţie, cerere ce fusese disjunsă pe parcursul litigiului.

Au mai arătat că pârâţii nu au formulat o cerere de repunere în situaţia anterioară, astfel încât soluţia instanţei de apel este greşită din această perspectivă.

Prin cerere separată, pârâţii au declarat recurs şi împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civilă la data de 18.01.2017, solicitând admiterea recursului, modificarea încheierii recurate şi respingerea ca nefondată a cererii apelantei S.C. A. S.A..

Pârâţii au susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 281 C. proc. civ. din 1865, cererea apelantei necorespunzând exigenţelor acestui text legal. Astfel din dispozitivul deciziei de apel rezultă că instanţa s-a pronunţat asupra cheltuielilor efectuate de parte în prima instanţă, solicitarea de acordare şi a onorariului de avocat constituind o completare a deciziei; a mai susţinut că au fost aplicate greşit prevederile art. 274 alin. (3) şi art. 276 C. proc. civ. din 1865, din perspectiva acordării integrale a onorariului de avocat, fără a avea în vedere munca depusă şi importanţa litigiului.

Prin întâmpinare, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat respingerea recursului declarat de pârâţi împotriva deciziei de apel, cu următoarele apărări:

- au invocat nulitatea cererii de recurs, în temeiul art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. din 1865, apreciind că criticile formulate de pârâţi nu constituie motive de nelegalitate ci conduc spre o reanaliză a probatoriului;

- a apreciat legalitatea admiterii excepţiei de nulitate a titlului de proprietate, raportat la faptul că H. nu putea beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate, întrucât el avea dreptul doar la acţiuni, echivalentul suprafeţei de 2,5 ha; de asemenea, Legea nr. 1/2000 prevedea posibilitate reconstituirii dreptului de proprietate doar pentru terenurile agricole, iar terenul în litigiu fusese scos din circuitul agricol.

- corect a reţinut instanţa de apel că punerea în posesie nu a avut loc, nefiind respectate prevederile art. 27 din Legea nr. 18/1991;

- corect a dispus instanţa de apel cu privire la nulitatea contractelor de vânzare cumpărare, practica judecătorească fiind constante în aprecierea că adeverinţa de proprietate şi procesul-verbal de punere în posesie nu fac dovada dreptului de proprietate; corect s-a reţinut incidenţa deciziei nr. x/1997;

- corect s-a apreciat asupra lipsei autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1067/2007, raportat la faptul că motivele de nulitate se analizează în funcţie de împrejurările existente la momentul încheierii actului; în plus, nu există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză iar sentinţa nu conferă calitatea de proprietar, ci reprezintă o etapă în cursul procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate;

- vânzarea succesivă a reprezentat o operaţiune speculativă, având cauză ilicită, pentru că niciunul nu au avut în patrimoniu dreptul de proprietate asupra terenului, fiind vândut lucrul altuia, în cunoştinţă de cauză; a invocat şi dispoziţiile art. 70 alin. (1) din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 7/1996, arătând că nu a existat punere în posesie cu privire la teren, iar perioada scurtă de timp în care s-au încheiat cele două contracte denotă frauda la lege în dauna adevăratului proprietar;

- corect a respins instanţa de apel cererea reconvenţională formulată în cauză, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, dreptul de administrare fiind similar dreptului de proprietate având în vedere legislaţia comunistă sub imperiul căruia a fost emis Ordinul nr. 43/1991; a mai susţinut calitatea de proprietar prin confirmarea acesteia prin sentinţa civilă nr. 3817/1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi prin sentinţa civilă nr. 6403/2000 pronunţată de Judecătoria Buftea; a mai precizat, prin raportare la probele administrate, situarea terenului la nord de calea ferată, pe teritoriul administrativ al oraşului Voluntari;

- a apreciat corecta reţinere de către instanţa de apel a depăşirii limitelor investirii de către prima instanţă, prin soluţionarea cererii de chemare în garanţie, cerere ce fusese disjunsă şi suspendată până la soluţionarea prezentului litigiu;

- a apreciat corecta admitere a cererii de intervenţie formulată de intervenienta S.C. J. S.R.L., aceasta justificând interesul, inclusiv cel propriu, având în vedere că nulitatea actelor emise cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 18/1991 poate fi invocată de către persoane care justifică un interes legitim.

Nu au fost administrate înscrisuri noi în calea de atac a recursului.

Analizând cu prioritate excepţiile invocate de reclamanta S.C. A. S.A., vizând nulitatea cererii de recurs şi lipsa de interes în promovarea recursului din perspectiva soluţiei date în apel cererii de chemare în garanţie, Înalta Curtea a dispus respingerea acestora, pentru considerentele arătate în încheierea de şedinţă din data de 23 februarie 2017.

Analizând legalitatea deciziei de apel în raport de criticile formulate şi de apărările invocate Înalta Curte reţine următoarele:

Prealabil analizării deciziei de apel se impun anumite precizări: în primul rând, se observă că în principal motivele de nulitate invocate atât de reclamantă şi intervenienta S.C. J. S.A., cât şi de pârâţii C. şi D. vizează nulitatea actelor juridice dedusă din fraudarea legii, prin vânzarea bunului altuia şi cu urmărirea, cu rea-credinţă, a fraudării intereselor adevăratului proprietar. În al doilea rând, se observă, că reclamanta S.C. A. S.A. a mai invocat, sub motiv de nulitate absolută, imposibilitate reconstituirii dreptului de proprietate în favoare pârâtului iniţial H. raportat la existenţa pe teren a unei construcţii, din acest aspect fiind dedusă împrejurarea inexistenţei unei reale puneri în posesie la emiterea procesului-verbal, contestat prin acţiunea principală.

Din acest două perspective urmează a fi analizată legalitatea deciziei de apel, atât sub aspectul soluţiei date cererii principale, cât şi sub aspectul soluţiei date cererii reconvenţionale.

Se reţine astfel, că instanţa de apel, dând eficienţă dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, a apreciat că terenul deţinut de pârâta S.C. E. S.A., aflat în litigiu, se afla în proprietatea acesteia, astfel încât în mod legal a transmis acest drept mai departe către reclamantă.

Se apreciază că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţia legală menţionată, pentru următoarele considerente: aşa cum o arată chiar titlul Legii nr. 15/1990, actul normativ a fost adoptat în scopul reorganizării fostelor unităţi economice de stat în regii autonome şi societăţi comerciale, în vedere punerii acestora în acord cu noua realitate socio-economică. Urmare a prevederilor legii, unităţile economice de stat, prin reorganizare, au preluat patrimoniul propriu astfel cum acesta era configurat la momentul reorganizării. Din această perspectivă, se observă că pârâta S.C. E. S.A. la momentul reorganizării sale din fosta unitate economică de stat nu avea în patrimoniu terenul în litigiu, el nefiind menţionat între activele societăţii la momentul înfiinţării sale. De altfel, acest aspect rezultă cu claritate din faptul că cererea privind atribuirea terenului în litigiu a fost formulată de noua societate astfel cum a fost reorganizată, prin aplicarea prevederilor Legii nr. 15/1990.

Pe de altă parte, legiuitorul a stabilit, prin acte normative inferioare legii, modalitatea de constituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora. Astfel, prin H.G. nr. 834/1991 s-a stabilit procedura ce trebuia urmată de aceste noi societăţi înfiinţate prin Legea nr. 15/1990 pentru obţinerea titlului de proprietate asupra terenurilor din patrimoniul lor, respectiv prin obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Doar acest act, emis în urma procedurii reglementate de hotărârea de guvern menţionată, putea dovedi dreptul de proprietate al societăţii comerciale asupra terenurilor din patrimoniul preluat. În speţă, se reţine că pârâta S.C. E. S.A. nu a dovedit deţinerea unui asemenea certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului pe care l-a transmis reclamantei, invocând doar Ordinul nr. 43/1991. Acesta ordin nu poate, să facă dovada dreptului de proprietate asupra terenului, în condiţiile în care în cuprinsul său se face menţiunea expresă că terenul este transmis în administrarea Companiei. În măsura în care societatea ar fi avut reprezentarea dreptului său de proprietate asupra terenului ar fi parcurs procedura prevăzută de H.G. nr. 834/1991 în vederea obţinerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Or, COMPANIA nu a efectuat aceste demersuri, fiind, în consecinţă, titulara doar a dreptului de administrare asupra terenului, iar nu a dreptului de proprietate.

Nu pot fi reţinute apărările reclamantei în sensul că ordinul fiind emis în baza legislaţiei comuniste, singura existentă la acel moment, dreptul de administrare ar fi suprapus în totalitate dreptului de proprietate. Chiar dacă la momentul trecerii terenului în administrarea pârâtei S.C. E. S.A. era încă aplicabilă vechea legislaţie, se observă că legiuitorul crease incipient cadrul legislativ necesar trecerii la noua organizare proprietăţii, prin adoptarea Legii nr. 15/1990 (lege în baza căreia a şi fost înfiinţată societatea pârâtă menţionată). De asemenea, la scurt timp după emiterea ordinului, a fost adoptată procedura prin care societăţile reorganizare din fostele unităţi economice de stat puteau dobândi actele necesare dovedirii dreptului de proprietate asupra terenurilor din patrimoniu. Or, pârâta în cauză nu a efectuat demersurile legale pentru obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului dat în administrare, nedovedind, astfel, calitate sa de proprietar.

Nu poate fi reţinută nici apărarea reclamantei în sensul că ordinul, fiind emis în baza actelor adoptate în perioada comunistă, când nu exista proprietate privată, este suficient pentru a dovedi dreptul de proprietate al vânzătorului în condiţiile în care era deja creat cadrul legislativ în raport de noua orientare democratică, prin adoptarea Legii nr. 15/1990, act normativ care a fost completat prin adoptarea legislaţiei secundare necesar tocmai intrării în legalitatea normativă, prin obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

În consecinţă, în mod nelegal a aplicat instanţa de apel prevederile Legii nr. 15/1990 pentru a constata dovedit dreptul de proprietate al pârâtei S.C. E. S.A., cu consecinţa constatării ca fiind dovedit dreptul de proprietate al reclamantei prin dobândirea terenului de la adevăratul proprietar.

Aşa cum s-a menţionat, pârâta nu avea calitatea de proprietar, nedovedind îndeplinirea condiţiilor legale pentru atestarea acestei calităţi şi, în consecinţă, nici reclamanta nu poate invoca o calitate de proprietar, ce ar fi prejudiciată prin încheierea actelor de vânzare cumpărare a căror nulitate a solicitat a se constata.

În concluzie, cu aplicarea şi interpretarea greşită legii, instanţa de apel a considerat nefondată cererea reconvenţională formulată de pârâţii C. şi D., apreciind dovedirea calităţii de proprietar a reclamantei. Se reţine că dispoziţia legală apreciată de instanţă a fiind incidentă în cauză nu este aplicabilă, astfel încât critica pârâţilor vizând nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva greşitei respingeri a cererii reconvenţionale este întemeiată.

În ce priveşte legalitatea deciziei de apel din perspectiva soluţiei date cererii principale privind nulitatea titlului de proprietate emis pe nunele defunctului H., precum şi a procesului-verbal de punere în posesie nr. x/06.09.2002, se reţine că un prim motiv de nulitate apreciat de instanţa de apel ca fondat a fost cel privind încălcarea dispoziţiilor art. 38 din Legea nr. 18/1991, în sensul că reclamanţii nu au făcut dovada respectării acestui text legal. Trecând pesta faptul că instanţa de apel a răsturnat sarcina probei, punând-o pe seama pârâţilor, deşi cea care susţinea încălcarea prevederii legale era reclamanta, se apreciază că având în vedere natura procesului-verbal de punere în posesie de act premergător emiterii titlului de proprietate, aspectul de nulitate putea fi analizat doar prin raportare la titlul emis în cursul procesului, iar nu în mod distinct pentru procesul-verbal de punere în posesie.

Un alt motiv de nulitate reţinut de instanţa de apel a vizat încălcarea dispoziţiei art. 43 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, apreciindu-se că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991; instanţa de apel nu a observat că reconstituirea dreptului de proprietate al defunctului H. nu a fost făcută doar în considerarea dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, ci şi a dispoziţiilor Legii nr. 1/2000, care stipula expres posibilitatea retrocedării terenurilor agricole, fără a mai prevede limitări cu privire la existenţa unor construcţii pe teren, singura menţiune fiind cea de evitare a afectării exploatării agricole, ori a proprietăţii publice sau private statului.

Pe de altă parte, simpla existenţă a unei construcţii pe terenul retrocedat nu este suficientă pentru a determina nulitatea actului de retrocedare, fiind necesar a se dovedi legalitatea edificării acesteia. Or, se constată că reclamanta nu a demonstrat legalitatea construcţiei, pentru a atrage incidenţa normei legale invocate.

În ce priveşte excepţia de nulitate a titlului de proprietate emis în favoarea defunctului H. se reţine că instanţa de apel a făcut o greşită apreciere a textelor legale incidente, asimilând autoritate de lucru judecat cu puterea de lucru judecat. Or, jurisprudenţa constantă a delimitat cele două noţiuni, în sensul că în privinţa puterii de lucru judecat a statuat că acest principiu împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi fiind purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute unei părţi sau constatările făcute printr-o hotărâre judecătorească definitivă să nu fie contrazise printr-o hotărâre posterioară, dată într-un alt proces. Din această perspectivă se observă că aspectele invocate de reclamantă subsumate excepţiei nulităţii titlului de proprietate, precum şi cele invocate de aceeaşi parte în susţinerea nulităţii procesului-verbal de punere în posesie au făcut obiectul analizei instanţei de judecată la momentul soluţionării cauzei finalizate cu sentinţa civilă nr. 1067/2007 prin care s-a dispus obligarea la emiterea titlului de proprietate.

În ceea ce priveşte incidenţa Deciziei nr. 1/1997 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie - Secţiile Unite, invocată de reclamantă ca motiv de nulitate al contractelor de vânzare cumpărare încheiate între pârâţii persoane fizice, se observă, pe de o parte că aceasta vizează imposibilitatea folosirii actelor premergătoare emiterii titlului de proprietate (adeverinţa de proprietate şi procesul-verbal de punere în posesie) în cadrul unui litigiu vizând fie revendicarea terenului, fie sistare sării de indiviziune, neputând fi extinsă la alte situaţii.

Pe de altă parte, în chiar cuprinsul deciziei menţionate se statuează în sensul că adeverinţa de proprietate şi procesul-verbal de punere în posesie conferă un drept virtual de proprietate. În baza acestui drept virtual de proprietate au fost încheiate cele două contracte de vânzare cumpărare dintre persoanele fizice, sub condiţia obţinerii titlului de proprietate şi, deci, intrării bunului în proprietatea celui care a formulat cererea de reconstituire.

În final, se observă că reclamanta a invocat în mod constat ca motiv de nulitate lipsa dreptului de proprietate al pârâtului defunct H., susţinând că ea este adevăratul proprietar, considerând că sunt întrunite condiţiile vânzării bunului altuia, cu consecinţa prejudicierii drepturilor sale. Or, aşa cum s-a reţinut anterior, în mod nelegal, cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, instanţa de apel a reţinut calitatea de proprietar al reclamantei, dedusă din calitatea de proprietar al pârâtei S.C. E. S.A..

În consecinţă, cu aplicarea greşită a legii, instanţa de apel a apreciat că sunt întrunite condiţiile legale pentru constatarea nulităţii absolute a celor două contracte de vânzare cumpărare din perspectiva motivului invocat, respectiv cel al vânzării bunului altuia.

Având în vedere considerentele reţinute, în considerarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. din 1865, recursul declarat de recurenţii - pârâţii F., G., P., moştenitorul lui H., Q., moştenitorul lui H., C. şi D. împotriva deciziei civile nr. 546/A/2016 din 12 iulie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă va fi admis.

Va fi modificată în tot decizia recurată astfel: faţă de criticile formulate de reclamanta S.C. A. S.A. şi pârâta E. S.A. în cadrul apelului, raportat şi la criticile pârâţilor formulate în recurs şi apreciate ca întemeiate de Înalta Curte, apelurile celor două părţi vor fi admise doar în parte în sensul că va fi înlăturată din sentinţa de fond dispoziţia referitoare la soluţionarea cererii de chemare în garanţie (sub ambele aspecte asupra cărora s-a pronunţat instanţa de fond).

Având în vedere limitele în care au fost apreciate ca fiind fondate apelurile celor două părţi şi constatând că aspectul care a determinat schimbarea sentinţei de fond nu atrage o cădere în pretenţii a intimaţilor - pârâţi din apel (depăşirea de către instanţă a limitelor investirii neputând fi imputată părţilor din proces) va fi înlăturată din decizia de apel dispoziţia referitoare la obligarea pârâţilor la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în prima instanţă. Se are în vedere faptul că în cadrul recursului, prin admiterea căii de atac şi modificarea implicită a deciziei de apel în ce priveşte soluţiile date cererii principale şi cererile reconvenţionale nu mai poate subzista o obligaţie din partea pârâţilor de a suporta cheltuielile efectuate de reclamantă în cursul judecării cauzei în fond.

Pentru aceleaşi considerente va fi admis recursul şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 18 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, urmând a fi înlăturate efectele acestei încheieri, care vizau îndreptarea erorii materiale din dispozitivul deciziei de apel sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată efectuate şi dovedite de reclamantă în fond.

Va fi respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâţilor intimaţi la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul apelului, constatându-se că faţă de limitele în care a fost soluţionat apelul acestei părţi nu sunt întrunite condiţiile de aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. din 1865, intimaţii nefiind căzuţi în pretenţii.

Va fi respins apelul declarat de intervenienta S.C. J. S.R.L. împotriva sentinţei de fond, constatându-se că motivele invocate de această parte sunt similare celor invocate de reclamanta S.C. A. S.A. în cadrul apelului propriu. Or, în cadrul recursului s-a apreciat nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva greşitei aplicări şi interpretări a legii raportat la motivele invocate de reclamantă.

Pe cale de consecinţă, vor fi menţinute dispoziţiile sentinţei de fond în ce priveşte soluţiile date cererii principale astfel cum a fost precizată şi conexată, excepţiei nulităţii titlului de proprietate emis defunctului H., cererilor de intervenţie şi cererii reconvenţionale, precum şi în ce priveşte modalitatea de suportare a cheltuielilor de judecată în fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-pârâţi F., G., P., moştenitorul lui H., Q., moştenitorul lui H., C. şi D. împotriva deciziei civile nr. 546/A/2016 din 12 iulie 2016 şi încheierii din 18 ianuarie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Modifică în tot decizia recurată.

Admite apelurile declarate de reclamanta S.C. A. S.A. şi de pârâta E. S.A. prin lichidator judiciar Georgescu, Dănăilă şi S. declarat împotriva sentinţei civile nr. 1210 din 1 iunie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a Civilă, în sensul că înlătură dispoziţiile din sentinţă privind soluţionarea cererii de chemare în garanţie.

Înlătură dispoziţia referitoare la obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată efectuate la fond de reclamanta S.C. A. S.A..

Respinge cererea apelantei S.C. A. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

Respinge apelul declarat de intervenienta S.C. J. S.R.L. prin administrator judiciar T. declarat împotriva sentinţei civile nr. 1210 din 1 iunie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a Civilă.

Menţine în rest dispoziţiile sentinţei civile nr. 1210 din 1 iunie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a Civilă.

Înlătură efectele încheierii de şedinţă din 18 ianuarie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2017.