Delictual liability for non-performance of contractual utility obligations: inapplicability of privity of contract principle to third-party damage claims

Asupra recursurilor de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Hotărârile primei instanţe:

1. Prin încheierea pronunţată la data de 24.02.2014, în dosarul nr. x/2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii cererii ca neîntemeiată; a respins excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamanţilor ca neîntemeiată; a admis în parte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministrul Dezvoltării Regionale şi Turismului doar în ceea ce priveşte capătul subsidiar de cerere, având ca obiect angajarea răspunderii contractuale; a admis în parte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe doar în ceea ce priveşte capătul principal de cerere, privind răspunderea civilă delictuală; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Judeţean Ilfov; a admis în parte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Judeţul Ilfov doar în ceea ce priveşte capătul subsidiar de cerere, având ca obiect angajarea răspunderii contractuale; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local Voluntari; a admis în parte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Oraşul Voluntari, doar în ceea ce priveşte capătul subsidiar de cerere, având ca obiect angajarea răspunderii contractuale; a admis în parte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Municipiului Bucureşti doar în ceea ce priveşte capătul subsidiar de cerere, având ca obiect angajarea răspunderii contractuale; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti; a admis în parte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului S.C.

ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A. doar în ceea ce priveşte capătul subsidiar de cerere, având ca obiect angajarea răspunderii contractuale; a admis în parte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtelor GDF Suez Energy Romania S.A. (fosta S.C. DISTRIGAZ SUD S.A.) şi S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.A. doar în ceea ce priveşte capătul subsidiar de cerere, având ca obiect angajarea răspunderii contractuale; a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Consiliului Local Sector 1; a admis în parte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Sector 1 doar în ceea ce priveşte capătul subsidiar de cerere, având ca obiect angajarea răspunderii contractuale; a admis în parte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei S.C.

A. S.R.L. doar în ceea ce priveşte capătul principal de cerere, privind răspunderea civilă delictuală; a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune doar în ceea ce priveşte pretenţiile formulate prin cererea completatoare depusă la 25.10.2013.

În motivare, instanţa a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii, instanţa a apreciat că stabilirea temeiului de drept al cererii este atributul exclusiv al reclamantului ca urmare a principiului disponibilităţii de care se bucură partea ce a sesizat instanţa. Pe de altă parte, dreptul de acces la instanţa permite reclamantului să formuleze mai multe capete de cerere în cadrul unei singure acţiuni, acestea putând avea temeiuri sau obiecte diferite. Aspectele menţionate în susţinerea acestei excepţii, caracterul prioritar al răspunderii contractuale, lipsa opţiunii între cele două temeiuri, sunt chestiuni ce privesc fondul pretenţiilor deduse judecăţii şi nu exerciţiul dreptului de a sesiza instanţa, iar invocarea celor două forme de răspundere (într-o anumită ordine: principal-subsidiar) reprezintă o expresie a principiului disponibilităţii, ce nu afectează sau condiţionează accesul la instanţă.

Faţă de aceste aspecte, instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii cererii ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamanţilor, instanţa a reţinut că, în cauza de faţă, reclamanţii au invocat în primul rând angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, împrejurare ce impune efectuarea unor verificări specifice acestui temei pentru a stabili dacă reclamanţii sunt titularii dreptului afirmat. În acest sens reclamanţi au afirmat că sunt titularii unor drepturi izvorând din lege sau din fapte juridice (şi care au fost încălcate prin inacţiunea pârâţilor), justificându-şi astfel calitatea procesual activă în materie delictuală, urmând ca instanţa, la analiza pe fond a pretenţiilor, să stabilească dacă există aceste drepturi afirmate de reclamanţi şi dacă acestea au fost încălcate.

În subsidiar, reclamanţii au invocat răspunderea contractuală, aducând drept argumente contractul de mandat încheiat de acestea cu pârâta A.N.L. şi contractul de construire încheiat cu pârâta S.C. A. S.R.L., precum şi convenţia nr. 1909/06.05.2004 ce ar conţine o stipulaţie pentru altul (implicit în favoarea reclamanţilor). Având în vedere faptul că reclamanţii sunt semnatarii contractului de mandat şi al celui de construire, contracte prin care au dobândit drepturi, instanţa a apreciat că aceştia justifică, în speţă, calitatea procesuală activă pe capătul subsidiar, urmând a fi verificate pe fond pretenţiile acestora invocate pe temei contractual.

Faţă de aspectele mai sus menţionate, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamanţilor.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive, ce s-a invocat în legătură cu toţi pârâţii, instanţa a avut în vedere că, în cauza de faţă, reclamanţii au invocat pretenţii, în principal, în temeiul răspunderii civile delictuale şi, în subsidiar, în temeiul răspunderii contractuale, împrejurare ce determină cercetarea calităţii procesuale pasive din ambele perspective.

În cadrul precizărilor depuse în data de 13.02.2012, reclamanţii au arătat că în principal au formulat o acţiune având ca scop repararea prejudiciului produs prin fapta ilicită, respectiv inacţiunea entităţilor, apreciind că în cauză este aplicabil principiul răspunderii civile delictuale, obligaţia pârâţilor având ca izvor legea şi anumite acte juridice, contracte, la care reclamanţii nu sunt parte, dar care reprezintă pentru aceştia fapte juridice.

Cu privire la cererea subsidiară, reclamanţii, prin aceeaşi precizare, au arătat că atât convenţia nr. 1909/06.05.2004 cât şi celelalte convenţii încheiate cu pârâţii S.C. DISTRIGAZ şi S.C. ELECTRICA S.A. au natura unei stipulaţii pentru altul, iar reclamanţii, în calitate de terţi beneficiari, au dobândit în mod nemijlocit un drept creat în folosul lor şi au o acţiune directă împotriva promitenţilor şi stipulantului, izvorul acestui drept fiind contractul.

Pârâtul Ministrul Dezvoltării Regionale şi Turismului este parte a convenţiei nr. 1909/06.05.2004, prin care s-a obligat să asigure promovarea şi finanţarea obiectivelor de investiţii din ansamblul Henri Coandă, iar reclamanţii nu sunt parte la această convenţie.

Din perspectiva răspunderii delictuale, invocarea unui prejudiciu ca urmare a încălcării unui drept al reclamanţilor, născut în baza unei fapte juridice a pârâtului, este suficientă pentru a justifica, în speţă, calitatea procesual pasivă a pârâtului, urmând ca pe fondul cauzei, când se vor analiza condiţiile răspunderii civile delictuale, să se verifice inacţiunea pârâtului, calificarea convenţiei drept fapt juridic din perspectiva reclamanţilor.

Referitor la capătul subsidiar, instanţa a constatat că prin convenţia nr. 1909/06.05.2004 nu s-a stabilit o stipulaţie în favoarea unui terţ beneficiar. Astfel, una dintre condiţiile de validitate a contractului în folosul unei terţe persoane presupune menţionarea în contract a beneficiarului obligaţiei asumate sau, cel puţin, acesta să fie determinabil, potrivit menţiunilor din contract. Verificând convenţia instanţa a constatat că aceasta nu cuprinde o stipulaţie în favoarea reclamanţilor, iar din cuprinsul acesteia nu rezultă nici măcar voinţa părţilor semnatare de a stipula în favoarea unor terţe persoane.

Faptul că ulterior convenţiei nr. 1909/2004 reclamanţii au încheiat un contract de construire pentru o clădire în Complexul Henri Coandă cu o terţă societate şi un contract de mandat cu A.N.L. (semnatară a convenţiei nr. 1909/2004) tot în legătură cu această clădire, nu conduce la concluzia că reclamanţii erau beneficiarii convenţiei respective, deoarece elementele stipulaţiei pentru altul trebuie să rezulte din contract şi nu se deduc din împrejurări extrinseci acestuia.

În aceste condiţii, instanţa a reţinut că reclamanţii nu au dovedit existenţa unor raporturi contractuale directe cu pârâtul Ministrul Dezvoltării Regionale şi Turismului sau prin mecanismul stipulaţiei pentru altul, motiv pentru care din perspectiva răspunderii contractuale, reclamanţii nu au justificat calitatea procesual pasivă a acestui pârât.

Pe de altă parte, nu se poate reţine susţinerea reclamanţilor în sensul că pârâta A.N.L. a acţionat ca mandatar al acestora la momentul încheierii convenţiei nr. 1909/06.05.2004, în condiţiile în care raportul de mandat între reclamanţi şi A.N.L. s-a născut ulterior încheierii convenţiei respective, deci A.N.L. nu putea acţiona la 06.05.2004 ca reprezentant al reclamanţilor, deoarece la acea dată nu avea niciun raport aceştia.

Pe cale de consecinţă, instanţa va admite în parte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Ministrul Dezvoltării Regionale şi Turismului doar în ceea ce priveşte capătul subsidiar de cerere având ca obiect angajarea răspunderii contractuale.

Pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a încheiat cu reclamanţii contractul de mandat nr. x/25.05.2004 prin care a fost împuternicită pârâta să-i reprezinte pe reclamanţi în raporturile cu proiectantul şi antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării locuinţei situată pe lotul nr. x în cartierul Henri Coandă.

Având în vedere raporturile contractuale dovedite cu această pârâtă, caracterul special al răspunderii contractuale faţă de răspunderea delictuală şi faptul că pe ambele capete de cerere se urmăreşte repararea aceluiaşi prejudiciu, instanţa a constatat că reclamanţii au dovedit calitatea procesual pasivă a pârâtei A.N.L. doar cu privire la capătul de cerere având ca obiect angajarea răspunderii contractuale a pârâtei A.N.L.

Pe cale de consecinţă, instanţa a admis în parte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe doar în ceea ce priveşte capătul principal de cerere privind răspunderea civilă delictuală.

Pârâtul Consiliul Judeţean Ilfov este parte a convenţiei nr. 1909/06.05.2004, prin care s-a obligat să asigure proiectarea, finanţarea şi execuţia reţelei de drumuri interioare pe toată suprafaţa ansamblului Henri Coandă, sistematizarea verticală pe toată suprafaţa ansamblului, str. x, str. x 1, str. x 2, str. x.

Întrucât pârâtul Consiliul Judeţean Ilfov are calitatea de autoritate de coordonare a activităţii consiliilor locale (art. 87 din Legea nr. 215/2001), iar plata unor eventuale despăgubiri stabilite prin hotărâre judecătorească se achită din bugetul local, ce aparţine unităţii administrativ teritoriale, judeţul (art. 21 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 215/2001), instanţa a apreciat că acest pârât nu are calitate procesual pasivă pe niciuna dintre cele două capete de cerere, motiv pentru care a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia.

Pârâtului Judeţul Ilfov îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 215/2001 care stabilesc că unităţile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat în care acestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condiţiile legii.

Din perspectiva răspunderii delictuale, invocarea unui prejudiciu ca urmare a încălcării unui drept al reclamanţilor, născut în baza unei dispoziţii legale sau fapte juridice, este suficientă pentru a justifica, în speţă, calitatea procesual pasivă a pârâtului, urmând ca pe fondul cauzei, când se vor analiza condiţiile răspunderii civile delictuale, să se verifice inacţiunea acestui pârât, obligaţiile născute în sarcina acestuia din lege sau convenţie.

În ceea ce priveşte răspunderea contractuală, instanţa a reţinut că reclamanţii nu au probat existenţa unor raporturi contractuale cu acest pârât, motiv pentru care a admis în parte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Judeţul Ilfov doar în ceea ce priveşte capătul subsidiar de cerere având ca obiect angajarea răspunderii contractuale.

Pârâtul Consiliul Local Voluntari este parte a convenţiei nr. 1909/06.05.2004 însuşindu-şi obligaţia de a proiecta şi executa reţeaua de comunicaţii şi instalaţia de iluminat public, dotări urbane.

Întrucât pârâtul Consiliul Local Voluntari are calitatea de organ deliberativ (art. 80 din Legea nr. 215/2001), iar plata unor eventuale despăgubiri stabilite prin hotărâre judecătorească se achită din bugetul local, ce aparţine unităţii administrativ teritoriale (art. 21 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 215/2001), instanţa a apreciat că acest pârât nu are calitate procesual pasivă pe niciuna dintre cele două capete de cerere, motiv pentru care a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia.

Pârâtul Oraşul Voluntari, în baza contractului de cooperare încheiat cu Municipiul Bucureşti, trebuia să asigure proiectarea, finisarea şi execuţia reţelei de acces pentru unele terenuri situate în cartierul Henri Coandă.

Unităţile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat în care acestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condiţiile legii (art. 21 alin. (4) din Legea nr. 215/2001).

Din perspectiva răspunderii delictuale, invocarea unui prejudiciu ca urmare a încălcării unui drept al reclamanţilor, născut în baza unor dispoziţii legale sau fapte juridice ale pârâtului, este suficientă pentru a justifica, în speţă, calitatea procesual pasivă a pârâtului, urmând ca pe fondul cauzei, când se vor analiza condiţiile răspunderii civile delictuale, să se verifice inacţiunea acestuia, obligaţiile născute în sarcina acestui pârât în baza dispoziţiilor legale invocate.

Sub aspectul răspunderii contractuale, instanţa a reţinut că reclamanţii nu au probat existenţa unor raporturi contractuale cu acest pârât, motiv pentru care a admis în parte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Oraşul Voluntari doar în ceea ce priveşte capătul subsidiar de cerere, având ca obiect angajarea răspunderii contractuale.

Pârâţii Municipiului Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu sunt parte a convenţiei nr. 1909/06.05.2004.

Întrucât pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti are calitatea de organ deliberativ (art. 80 din Legea nr. 215/2001), iar plata unor eventuale despăgubiri stabilite prin hotărâre judecătorească se achită din bugetul local, ce aparţine unităţii administrativ teritoriale (art. 21 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 215/2001), instanţa a apreciat că acest pârât nu are calitate procesual pasivă pe niciuna dintre cele două capete de cerere, motiv pentru care a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia.

Pârâtul Municipiul Bucureşti este parte a contractului de cooperare din 06.03.2008 ce viza proiectul cartierului Henri Coandă, în legătură cu acest proiect fiind emise mai multe hotărâri ale C.G.M.B.

Din perspectiva răspunderii delictuale, invocarea unui prejudiciu ca urmare a încălcării unui drept al reclamanţilor, născut în baza unor dispoziţii legale, este suficientă pentru a justifica, în speţă, calitatea procesual pasivă a pârâtului, urmând ca pe fondul cauzei, când se vor analiza condiţiile răspunderii civile delictuale, să se verifice inacţiunea acestui pârât, obligaţiile născute în sarcina acestor pârâţi în baza dispoziţiilor legale invocate.

Sub aspectul răspunderii contractuale, instanţa a reţinut că reclamanţii nu au probat existenţa unor raporturi contractuale cu acest pârât, motiv pentru care a admis în parte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Municipiului Bucureşti doar în ceea ce priveşte capătul subsidiar de cerere având ca obiect angajarea răspunderii contractuale.

Pârâta S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A. este parte a convenţiei nr. 1909/06.05.2004, asumându-şi obligaţia să asigure proiectarea, finanţarea şi execuţia reţelei de alimentare cu energie electrică.

Din perspectiva răspunderii delictuale, invocarea unui prejudiciu ca urmare a încălcării unui drept al reclamanţilor, născut în baza unei fapte juridice a pârâtului, este suficientă pentru a justifica, în speţă, calitatea procesual pasivă a pârâtului, urmând ca pe fondul cauzei, când se vor analiza condiţiile răspunderii civile delictuale, să se verifice inacţiunea acestui pârât, calificarea convenţiei drept fapt juridic din perspectiva reclamanţilor.

În ceea ce priveşte răspunderea contractuală, aşa cum s-a reţinut anterior, convenţia nr. 1909/06.05.2004 nu conţine o stipulaţie în favoarea reclamanţilor, care sunt terţi faţă de raporturile contractuale generate de acea convenţie.

Faţă de aceste constatări, instanţa a admis în parte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Consiliul Judeţean Ilfov doar în ceea ce priveşte capătul subsidiar de cerere, având ca obiect angajarea răspunderii contractuale.

Pârâtele GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A. (fostă S.C. DISTRIGAZ SUD S.A.) şi S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.A. au fost înfiinţate ca urmare a divizării parţiale a S.C. DISTRIBUŢIE GAZE NATURALE DISTRIGAZ SUD S.A. în 20.02.2008.

S.C. DISTRIBUŢIE GAZE NATURALE DISTRIGAZ SUD S.A. era parte a convenţiei nr. 1909/06.05.02004 prin care s-a obligat să asigure proiectarea, finanţarea şi execuţia reţelei de alimentare cu gaz metan.

Din perspectiva răspunderii delictuale, invocarea unui prejudiciu ca urmare a încălcării unui drept al reclamanţilor, născut în baza unei fapte juridice a pârâţilor sau a unei dispoziţii legale, este suficientă pentru a justifica, în speţă, calitatea procesual pasivă a acestora, urmând ca pe fondul cauzei, când se vor analiza condiţiile răspunderii civile delictuale, să se verifice inacţiunea acestor pârâţi, calificarea convenţiei drept fapt juridic din perspectiva reclamanţilor, obligaţiile preluate de pârâţi ca urmare a divizării.

În ceea ce priveşte răspunderea contractuală, aşa cum s-a reţinut anterior, convenţia nr. 1909/06.05.2004 nu conţine o stipulaţie în favoarea reclamanţilor, care sunt terţi faţă de raporturile contractuale generate de acea convenţie.

Faţă de aceste constatări, instanţa a admis în parte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtelor GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A. (fostă S.C. DISTRIGAZ SUD S.A.) şi S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.A. doar în ceea ce priveşte capătul subsidiar de cerere având ca obiect angajarea răspunderii contractuale.

În legătură cu pârâţii Consiliul Local Sector 1 şi Sector 1 s-a pus în discuţie atât excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, cât şi lipsa calităţii procesuale pasive. Instanţa a apreciat că se impune analiza cu prioritate a excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, având în vedere că astfel se pune în discuţie aptitudinea părţilor de a avea drepturi şi obligaţii pe plan civil, în general, şi pe plan procesual, în special.

Potrivit art. 20 alin. (1) şi (4), comunele, oraşele, municipiile şi judeţele sunt unităţi administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice locale; în municipii se pot crea subdiviziuni administrativ-teritoriale, ale căror delimitare şi organizare se fac potrivit legii.

De asemenea, potrivit art. 21 alin. (1), unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu. Acestea sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale codului de înregistrare fiscală şi ale conturilor deschise la unităţile teritoriale de trezorerie, precum şi la unităţile bancare.

Din interpretarea sistematică a acestor texte legale rezultă că unitatea administrativ-teritorială are capacitate de folosinţă şi exerciţiu. Ca atare, numai aceasta poate sta într-un proces ca pârât.

Pe de altă parte, pârâtul Consiliul Local Sector 1 este definit ca fiind organ deliberativ al autorităţii administraţiei publice locale din municipiul Bucureşti (art. 80 din Legea nr. 215/2001).

Pe cale de consecinţă, instanţa a reţinut că doar pârâta Sector 1, ca subdiviziune administrativ-teritorială a Municipiului Bucureşti, are capacitate de folosinţă, motiv pentru care a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă doar în ceea ce priveşte pârâtul Consiliul Local Sector 1.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Sector 1, instanţa a apreciat că invocarea unui prejudiciu ca urmare a încălcării unui drept al reclamanţilor, născut în baza unei fapte juridice a pârâţilor sau a unei dispoziţii legale, este suficientă pentru a justifica, în speţă, calitatea procesual pasivă a acestora în ceea ce priveşte răspunderea delictuală, urmând ca pe fondul cauzei, când se vor analiza condiţiile răspunderii civile delictuale, să se verifice inacţiunea acestui pârât, obligaţiile născute în sarcina sa prin convenţia nr. 1909 sau lege.

În ceea ce priveşte răspunderea contractuală, reclamanţii nu au probat existenţa unor raporturi contractuale cu acest pârât, motiv pentru care a admis în parte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Sector 1 doar în ceea ce priveşte capătul subsidiar de cerere având ca obiect angajarea răspunderii contractuale.

Pârâta S.C. A. S.R.L., în calitate de antreprenor general, a încheiat cu reclamantul B. contractul de construire autentificat sub nr. x/20.04.2005, având ca obiect construirea unei locuinţe la cheie în amplasamentul Henri Coandă, pe lotul nr. 955.

Ulterior s-a încheiat între pârâta S.C. A. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. un contract de cesiune a contractului de antrepriză generală nr. 5182/21.05.2005, contract prin care pârâta a cesionat toate drepturile şi obligaţiile ce decurgeau din contractul de antrepriză, pentru realizarea de lucrări constând în construcţii de locuinţe la cheie, respectiv un număr de 38 unităţi locative din cele 41 unităţi ale zonei R, formată din loturile x şi 979 A, precizate în anexa nr. 1.

Susţinerea pârâtei S.C. A. S.R.L. în sensul nu mai poate fi urmărită pentru obligaţiile asumate prin contractul de construire sau contractul de antrepriză deoarece a cesionat toate drepturile şi inclusiv obligaţiile născute din aceste contracte societăţii S.C. C. S.R.L. nu a fost primită, deoarece în dreptul român nu există cesiunea de datorii (obligaţii), ci doar de creanţe (drepturi).

Un astfel de efect ar fi putut avea o convenţie de novaţie prin schimbarea debitorului, dar contractul de cesiune de creanţă invocat nu poate primi o astfel de calificare deoarece îi lipseşte o condiţie esenţială, şi anume nu rezultă din cuprinsul său intenţia de nova a părţilor contractante iniţiale, respectiv lipseşte manifestarea expresă de voinţă a creditorului (reclamantul) de a libera pe debitorul iniţial (S.C. A. S.R.L.).

De altfel, instanţa a constatat că în contractul de cesiune invocat de pârâta S.C. A. S.R.L. nici pârâta A.N.L., nici reclamantul nu este parte, acest contract fiind doar comunicat pârâtei A.N.L. ulterior încheierii, aşa cum rezultă de pe viza de intrare A.N.L., datată 17.10.2006.

Având în vedere aceste aspecte, instanţa a constatat că, în speţă, contractul de cesiune nu produce efecte juridice în ceea ce priveşte obligaţiile contractuale născute în sarcina pârâtei S.C. A. S.R.L. prin contractul de construire încheiat cu reclamantul, raporturile contractuale dintre S.C. A. S.R.L. şi reclamant menţinându-se în condiţiile mai sus menţionate şi ulterior încheierii respectivei cesiuni.

Pe cale de consecinţă, raportându-se la raporturile contractuale dovedite cu pârâtă S.C. A. S.R.L., caracterul special al răspunderii contractuale faţă de răspunderea delictuală şi faptul că pe ambele capete de cerere se urmăreşte repararea aceluiaşi prejudiciu, instanţa a constatat că reclamanţii au dovedit calitatea procesual pasivă a pârâtei S.C. A. S.R.L. doar cu privire la capătul de cerere având ca obiect angajarea răspunderii contractuale a pârâtei, motiv pentru care a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive cu privire la capătul principal de cerere privind răspunderea delictuală.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, s-a reţinut că reclamantul a sesizat instanţa cu cererea în despăgubire pentru imposibilitatea de folosinţă a imobilului la data de 07.07.2011, iar ulterior, la data de 25.10.2013, şi-a completat cererea în sensul că solicită, în subsidiar, numai dacă sunt respinse primele două capete, obligarea pârâtelor la plata de daune-interese, din 08.07.2008, până în prezent.

Având în vedere dispoziţiile contractului de construire, unde se stabileşte termenul de predare al imobilului, în 24 de luni de la data emiterii ordinului de începere a lucrărilor, data emiterii ordinului de începere al lucrărilor (08.08.2005) şi faptul că lucrările au fost suspendate (prin hotărâre judecătorească) 11 luni, instanţa a reţinut că termenul de predare a imobilului contractat de reclamanţi era 08.07.2008. În baza art. 7 din Decretul nr. 167/1958, de la data de 08.07.2008 începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului de a cere despăgubiri pentru imposibilitatea de folosinţă a imobilului.

În acest context, raportându-se la art. 3 din Decretul nr. 167/1958, instanţa a constatat că cererea de chemare în judecată a fost depusă anterior împlinirii termenului de prescripţie de 3 ani (cu o zi înaintea împlinirii termenului de prescripţie la 08.07.2011).

În ceea ce priveşte cererea completatoare depusă la 25.10.2013, instanţa a reţinut că prin această cerere a fost investită instanţa cu un nou capăt de cerere având ca obiect pretenţii reprezentând penalităţi de întârziere solicitate în baza art. 10 din contractul de construire şi art. 62 din contractul de antrepriză generală.

Întrucât penalităţile solicitate prin cererea completatoare sunt menţionate în contract ca o sancţiune pentru situaţia nepredării locuinţei la termenul stabilit, instanţa a reţinut că şi pentru aceste pretenţii termenul de prescripţie a început să curgă la 08.07.2008.

În cazul acestor pretenţii, instanţa a fost sesizată la data de 25.10.2013, când s-a depus cererea completatoare, deci, în raport de dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie era împlinit la data formulării acestei cererii.

Instanţa nu a reţinut susţinerile reclamanţilor în sensul că cererea iniţială de chemare în judecată a întrerupt termenul de prescripţie şi pentru pretenţiile ce fac obiectul cererii completatoare, deoarece, raportându-se la manifestarea de voinţă exprimată prin cererea iniţială, acest efect poate fi acordat doar în legătură cu pretenţiile cuprinse în acea cerere, neputându-se extinde la orice pretenţii ce izvorăsc din contractul părţilor.

În acelaşi sens, instanţa a constatat că adresele trimise reciproc de părţi, unde reclamanţii susţin că pârâţii au recunoscut neexecutarea propriilor obligaţii, nu au valoarea unor acte ce întrerup prescripţia deoarece, potrivit art. 17 din Decretul nr. 167/1958, acest efect îl au doar cererile de chemare în judecată sau actele de executare, or, acele adrese nu fac parte din aceste categorii.

De asemenea, instanţa nu a reţinut nici susţinerile reclamanţilor privind incidenţa în cauză a art. 12 din Decretul nr. 167/1958, deoarece obiectul cererii completatoare este reprezentat de penalităţi datorate în baza clauzei penale inserate la art. 10 din contractul de construire, şi nu de lipsa de folosinţă a imobilului, ce a fost invocată prin cererea iniţială. Chiar dacă penalităţile sunt solicitate pe mai multe luni consecutive, acest aspect nu schimbă natura unică a pretenţiilor, a căror naştere este legată în contract de un fenomen unic (nepredarea locuinţei la termen), perioada pentru care sunt solicitate putând influenta doar calculul, valoarea acestora.

Faţă de cele mai sus reţinute, instanţa a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune doar în ceea ce priveşte pretenţiile formulate prin cererea completatoare depusă la 25.10.2013.

2. Prin sentinţa civilă nr. 5912 din 26.11.2014, pronunţată în cadrul aceluiaşi dosar, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanţii B. şi D., in contradictoriu cu pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Sectorul 1 Bucureşti, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Municipiul Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A., S.C. GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A., S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L., S.C. A. S.R.L. şi chematul în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti; a obligat pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Distrigaz Sud Reţele S.R.L., S.C. GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A., S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A. la plata, în solidar, către reclamanţi, a sumei de 393.826,11 RON reprezentând despăgubiri aferente perioadei 08.07.2008-07.05.2014; a obligat pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Distrigaz Sud Reţele S.R.L., S.C. GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A., S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A. la plata către reclamanţi a sumei de 12.522,22 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Totodată, instanţa a respins cererea de chemare în garanţie a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, formulată de pârâtul Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti, ca lipsită de obiect.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut în esenţă că între Ministerul Transporturilor Construcţiilor şi Turismului, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliului Local al Comunei Voluntari, S.C. ELECTRICA S.A. - FDFEE Muntenia Sud, S.C. DISTRIBUŢIE GAZE NATURALE DISTRIGAZ SUD S.A. şi S.C. PROIECT S.A a fost încheiată Convenţia nr. MM 1909/06.05.2004, prin care au fost stabilite obligaţiile specifice şi necesare pentru realizarea ansamblului de locuinţe pe o suprafaţă de 115,6889 ha pe teritoriul sectorului 1 al Municipiului Bucureşti şi al comunei Voluntari, jud. Ilfov.

Prin acest înscris, părţile semnatare şi-au asumat mai multe obligaţii, expres enumerate la art. 2 lit. a) - h), individualizate pentru fiecare parte.

Convenţia nr. 1909 nu are în mod evident caracterul unei stipulaţii pentru altul, în beneficiul reclamanţilor, dar nici nu reprezintă un contract sinalagmatic, ci reprezintă, aşa cum rezultă chiar din titlu, o convenţie încheiată între entităţile implicate în viabilizarea ansamblului de locuinţe HENRI COANDĂ în cuprinsul căreia se stabileşte pentru fiecare entitate, raport de propria competenţă stabilită de lege, obiectivele ce trebuie să le îndeplinească pentru realizarea proiectului. Cu alte cuvinte, convenţia nr. 1909 reprezintă o punere în practică a obligaţiilor legale pe care fiecare dintre entităţile semnatare le avea, circumstanţiate la un caz concret, respectiv ansamblului de locuinţe HENRI COANDĂ, proiect care impunea însă conlucrarea tuturor acestor entităţi pentru viabilizarea zonei. Astfel, în art. 1 al convenţiei părţile stabileşte necesitatea participării împreună la realizarea proiectului, viabilizarea ansamblului depinzând de îndeplinirea de către fiecare parte a obligaţiilor asumate, obligaţii stabilite în raport de prevederile Planurilor Urbanistice Zonale şi ale Studiului de Fezabilitate aprobat de Consiliul tehnico-economic al MTCT şi propria lege de funcţionare a fiecărei entităţi.

În exercitarea obligaţiilor asumate prin art. 2 lit. b) din actul juridic sus - menţionat, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a încheiat cu S.C. ELECTRICA S.A. - F.D.F.E.E. Muntenia Sud o convenţie înregistrată în evidenţele A.N.L. sub nr. x/9.01.2004. Prin acest contract, S.C. ELECTRICA S.A. - F.D.F.E.E. Muntenia Sud s-a obligat să realizeze proiectarea reţelelor cu alimentare energie electrică pentru ansamblul de locuinţe A.N.L. Henri Coandă, să promoveze investiţia şi să execute reţelele de alimentare cu energie electrică pentru ansamblul de locuinţe A.N.L. Henri Coandă.

De asemenea, între A.N.L. şi S.C. DISTRIGAZ SUD S.A. s-a încheiat o convenţie înregistrată în evidenţele A.N.L. sub nr. x/22.12.2003. Prin acest contract, S.C. DISTRIGAZ SUD S.A. s-a obligat să realizeze proiectarea pentru reţelele cu gaze naturale pentru ansamblul de locuinţe A.N.L. Henri Coandă, până la data de 20.02.2004, să promoveze investiţia şi să execute reţelele de alimentare cu gaze naturale pentru ansamblul de locuinţe A.N.L. Henri Coandă.

Între Municipiul Bucureşti şi Oraşul Voluntari s-a încheiat la data de 06.03.2008 o convenţie de cooperare, prin care acestea au convenit să realizeze împreună acţiunile de viabilizare a terenurilor, utilităţi drumuri şi sistematizare verticală pentru ansamblul de locuinţe Henri Coandă construit prin A.N.L.

Prin H.C.G.M.B. nr. 145/01.06.2006 s-au stabilit investiţiile necesare pentru realizarea obiectivului "Realizarea reţelelor publice de alimentare cu apă şi canalizare, precum şi a drumurilor aferente ansamblului de locuinţe "Henri Coandă sector 1", ce urmau a fi suportate din alocaţii de la bugetul local, credite interne/externe şi alte surse în condiţiile asigurării fondurilor necesare realizării investiţiei şi a respectării clauzei 20 din contractul de concesiune a serviciilor de alimentare cu apă şi de canalizare din Municipiul Bucureşti privind nivelele de servicii şi a clauzei 5.2 din partea a IV-a a Caietului de sarcini privind tariful.

Ulterior H.C.G.M.B. nr. 145/01.06.2006 a fost modificată succesiv prin H.C.G.M.B. nr. 174/15.04.2008, H.C.G.M.B. nr. 280/29.05.2008 şi H.C.G.M.B. nr. 321/29.10.2008, în cuprinsul cărora s-au modificat doar indicatorii tehnico-economici pentru obiectiv, nu şi obligaţiile asumate de părţi.

De asemenea, prin H.C.G.M.B. nr. 335/30.09.2009 s-a reluat angajamentul asumat prin H.C.G.M.B. nr. 145/01.06.2006, stabilindu-se noi indicatori tehnico-economici.

Prin Hotărârea Consiliului Local al Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti nr. 255 din 16.12.2010 s-a aprobat transmiterea terenurilor aferente locuinţelor care se construiesc prin credite ipotecare prin intermediul A.N.L., din administrarea CLS 1, în administrarea C.G.M.B., în vederea realizării reţelelor publice de alimentare cu apă şi canalizare, precum şi a drumurilor aferente ansamblului de locuinţe Henri Coandă (în Anexa nr. 1 a hotărârii se face referire chiar la str. x).

Prin H.C.G.M.B. nr. 6/2008 s-a aprobat cooperarea între Municipiul Bucureşti şi oraşul Voluntari în vederea realizării în comun a proiectului de viabilizare a terenurilor şi sistematizare verticală pentru ansamblul de locuinţe Henri Coandă promovat de A.N.L.

Pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin convenţie, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a încheiat contractul de antrepriză generală nr. 5182/21.05.2004 cu S.C. A. S.R.L., în calitate de antreprenor general. Prin acest contract, S.C. A. S.R.L., în calitate de antreprenor, s-a obligat să realizeze lucrări de construcţii de locuinţe în ansamblul de locuinţe ANL Henri Coandă, Bucureşti-Băneasa - zona R, 35 de unităţi locative, în termen de 24 de luni calendaristice de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor.

Potrivit art. 4, antreprenorul general urma să încheie cu beneficiarii de credit ipotecar contracte de construire.

Pe de altă parte, între reclamantul B. şi pârâta A.N.L. s-a încheiat contractul de mandat nr. x din 25.05.2004, prin care reclamantul a împuternicit A.N.L. să îl reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, precum şi pentru a utiliza sumele din conturile de avans şi de credit ale reclamantului deschise la E. în vederea recuperării cheltuielilor avansate de ANL pentru deschiderea amplasamentului şi executarea lucrărilor, precum şi a cheltuielilor necesare pe parcursul execuţiei, şi a celorlalte costuri cuprinse în preţul locuinţei.

În aceste condiţii s-a încheiat la data de 20.04.2005 contractul de construire autentificat sub nr. x la BNP F., între reclamant, în calitate de beneficiar, şi pârâta S.C. A. S.R.L., în calitate de antreprenor general.

Prin acest contract, S.C. A. S.R.L. s-a obligat să construiască în beneficiul reclamantului o locuinţă la cheie situată în amplasamentul Henri Coandă, pe terenul proprietatea privată a unităţilor administrativ-teritorial şi administrat de CLS 1, Municipiul Bucureşti, Consiliul Local al Oraşului Voluntari şi Judeţul Ilfov, o locuinţă tip S3A, pe lotul nr. x, cu nr. cadastral x, înscris în cartea funciară individuală nr. 3989, ce urma a fi alcătuită din 5 camere de locuit şi dependinţe contra sumei de 100.988 Euro (TVA inclus).

În art. 18 din acest contract se stipulează că reclamantul a luat cunoştinţă, la data semnării actului, de conţinutul contractului de antrepriză generală, iar clauzele contractului de construire se completează cu cele ale contractului de antrepriză generală.

Potrivit art. 8 din contract, antreprenorul general se obligă să predea beneficiarului locuinţa contractată, pe baza unui proces-verbal de predare-primire, în termen de 24 luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, termen în care sunt incluse şi perioadele de timp friguros.

În cazul nerespectării de către antreprenor a termenului prevăzut la art. 8, din motive imputabile, acesta urma să plătească beneficiarului penalităţi de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la predarea efectivă a acesteia.

Ulterior, s-a încheiat de pârâta S.C. A. S.R.L. un contract de cesiune cu S.C. C. S.R.L., avizat de A.N.L., prin care antreprenorul general a cedat o parte din drepturile şi obligaţiile asumate prin contractul de antrepriză generală nr. 5182/21.05.2004, respectiv cele vizând 38 de unităţi locative, printre care şi cea care ar fi trebuit edificată pe lotul x în beneficiul reclamantului.

Cedentul s-a obligat, între altele, să predea contractele de construire încheiate cu beneficiarii de credit ipotecar şi să transmită toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din acestea (art. 5, 6).

Prin Ordinul de începere a execuţiei lucrărilor la imobilul beneficiarului nr. 8435/08.08.2005 s-a dispus începerea lucrărilor de construire la data de 08.08.2005. În cuprinsul respectivului ordin se menţionează că lotul nr. x se află pe str. x, oraş Voluntari, jud. Ilfov, iar începerea lucrărilor s-a dispus în baza autorizaţiei de construire nr. x/20.08.2004, emisă de Primăria Oraşului Voluntari. De altfel, inclusiv din încheierea de intabulare nr. 22121/11.05.2005, rezultă că terenul respectiv se află pe raza localităţii Voluntari.

Întrucât executarea lucrărilor a fost suspendată pe o perioadă de 11 luni prin hotărâre judecătorească (fapt necontestat de nicio parte), data finalizării lucrărilor a fost decalată, locuinţa urmând a fi finalizată in iulie 2008, aşa cum rezultă din adresa nr. x/27.11.2006 emisă de A.N.L.

Instanţa a reţinut că nici până la data pronunţării prezentei hotărâri locuinţa nu a fost finalizată "la cheie", respectiv cu toate utilităţile funcţionale, situaţie necontestată de pârâţi. În cadrul cererii de chemare în judecată reclamanţii susţin că deşi constructorul a terminat parţial construirea locuinţei, imobilul nu poate fi predat datorită lipsei utilităţilor (apă curentă, canalizare, energie electrică, reţea de gaze, drumuri de acces, iluminat public).

Reclamantul a iniţiat prezentul demers procesual, solicitând instanţei obligarea, în solidar, a pârâţilor la plata unor despăgubiri pentru repararea prejudiciului produs prin lipsirea sa de folosinţa imobilului ce nu i-a fost predat nici până la acest moment.

Orice persoană care a suferit un prejudiciu ca urmare a unui delict poate solicita instanţei repararea integrală a acestuia.

A apreciat instanţa că este indiscutabil că reclamantul a suferit un prejudiciu ca urmare a nepredării locuinţei la termenul stipulat în contract, verificând îndeplinirea tuturor condiţiilor răspunderii civile delictuale, în raport de fiecare pârât în parte.

În ceea ce priveşte pârâţii Judeţul Ilfov şi Oraşul Voluntari, instanţa a reţinut că prin convenţia nr. 1909 primul şi-a asumat proiectarea, finanţarea şi execuţia reţelei de drumuri interioare pe toată suprafaţa ansamblului, a sistematizării verticale a ansamblului, iar cel de-al doilea şi-a asumat proiectarea, finanţarea şi execuţia reţelei de comunicaţii, instalaţiei de iluminat public şi a dotărilor urbane pe terenul aflat în administrare din ansamblu.

Având în vedere dispoziţiile H.G. nr. 239/2004 (anexa nr. 1 pct. 2), coroborate cu menţiunile din adresa nr. x/10.08.2009 emisă de Primarul Voluntari şi obligaţiile asumate prin convenţia nr. 1909, instanţa a reţinut că reţeaua se străzi interioare din cadrul ansamblului Henri Coandă se afla în administrarea Judeţului Ilfov, deci această instituţie avea obligaţia de a realiza respectivele obiective. Deşi atât Consiliul Local Voluntari cât şi Consiliul Judeţean Ilfov au solicitat modificarea H.G. nr. 239/2004, în sensul trecerii în administrarea C.G.M.B. a terenurilor aferente reţelei de drumuri, o astfel de hotărâre nu a fost aprobată de Guvernul României, aspect de altfel semnalat si de Mun. Bucureşti în cadrul întâmpinării depuse.

În aceste condiţii, instanţa a reţinut că reclamanţii au dovedit fapta ilicită săvârşită de pârâtul Judeţul Ilfov care, prin neîndeplinirea obligaţiei legale instituite în sarcina sa prin H.G. nr. 239/2004 şi circumstanţiată prin convenţia nr. 1909, a contribuit la întârzierea finalizării construcţiei al cărei beneficiar este reclamantul, aceasta neputând fi utilizată în lipsa reţelei de drumuri interne.

În ceea ce pârâtul oraşul Voluntari, instanţa a reţinut că ulterior încheierii convenţiei nr. 1909, prin H.C.L. Voluntari nr. 258/8.11.2007 s-a aprobat si asumat contractul de colaborare nr. x/06.03.2008 încheiat între Municipiul Bucureşti şi Oraşul Voluntari, în cuprinsul căruia se stabileşte că acesta din urmă va asigura proiectarea, finanţarea şi execuţia conform Planului de Urbanism a următoarelor lucrări de investiţi: reţeaua de drumuri de acces aflate pe teritoriul administrativ al Oraşului Voluntari (inclusiv str. x), reţeaua de străzi de categoria a II-a de legătură, de pe teritoriul din ansamblu pe care Oraşul Voluntari îl administrează, reţeaua de comunicaţii-telefonie, TV, internet-pe toată suprafaţa ansamblului; dotările urbane (spaţii comerciale, spaţii pentru servicii publice, grădiniţe, şcoli, spaţii verzi).

Reclamanţii susţin ca nu au fost realizate niciunul dintre obiectivele ce au fost asumate de pârâtul Oraşul Voluntari, iar acesta nu a negat situaţia de fapt expusă. Susţinerea pârâtului, în cadrul întâmpinării, în sensul că obiectivul asumat de acesta prin contractul de colaborare, respectiv realizarea drumurilor de acces, printre care se numără şi str. x, nu are legătură cu cererea reclamanţilor, este contrazisă de înscrisurile depuse la dosar, din care rezultă că imobilului ce urma a fi folosit de reclamanţi se afla chiar pe str. x. Pe de altă parte, imobilului reclamanţilor se afla în acea zona din ansamblu administrată de Oraşului Voluntari (aşa cum rezultă din autorizaţia de construire data de Primarul oraşului Voluntari, intabulare), deci îndeplinirea de către acest pârât a obligaţiilor asumate prin convenţia nr. 1909/2004, prin H.C.L. Voluntari nr. 258/8.11.2007 şi contract de colaborare nr. x/06.03.2008 are o legătură directă cu posibilitatea ce se oferă reclamanţilor de a folosi respectivul imobil.

Întrucât pârâtul Oraşul Voluntari nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate în legătură cu acea zonă din ansamblu ce se afla în administrarea sa, printre acestea numărându-se inclusiv execuţia străzii unde se afla imobilului reclamanţilor, aceştia au fost puşi în imposibilitate de a folosi imobilul contractat, neexistând, din culpa pârâtei, un drum de acces până la imobil.

Pârâtul Sectorul 1 şi-a asumat prin convenţia nr. 1909/2004 mai multe obligaţii, dar cele care influenţează situaţia reclamanţilor sunt următoarele: finanţarea şi execuţia reţelei de canalizare pentru ape menajere pe toată suprafaţa ansamblului, a reţelei de canalizare pentru ape pluviale pe toată suprafaţa ansamblului, a reţelei de alimentare cu apă pe toată suprafaţa ansamblului.

Ulterior, aceste sarcini au fost preluate de Municipiul Bucureşti, prin HCGMB nr. 145/01.06.2006, hotărâre ce a fost modificată ulterior, aşa cum s-a reţinut mai sus.

Instanţa a reţinut că prin H.C.G.M.B. nr. 335/30.09.2009 Municipiul Bucureşti a reluat angajamentul asumat prin H.C.G.M.B. nr. 145/01.06.2006, stabilindu-se noi indicatori tehnico-economici, iar prin contractul de colaborare nr. x/06.03.2008 încheiat între Mun. Bucureşti şi Oraşul Voluntari, primului îi revenea obligaţia executării reţelei de drumuri de acces şi pasaje aflate pe teritoriul administrativ al Municipiului Bucureşti, a reţelei de canalizare pentru ape menajere pe toată suprafaţa ansamblului, a reţelei de canalizare pentru ape pluviale pe toată suprafaţa ansamblului, a reţelei de alimentare cu apă pe toată suprafaţa ansamblului, sistematizarea pe verticală pe toată suprafaţa ansamblului, reţeaua de iluminat public, amenajarea Văii Saulei.

Întrucât obligaţiile pârâtului Sector 1 legate de viabilizarea ansamblului Henri Coandă au fost preluate de către pârâtul Municipiul Bucureşti încă din 01.06.2006, instanţa a reţinut că prejudiciul invocat de reclamanţi, şi anume imposibilitatea folosirii imobilului ulterior datei de 08.07.2008, nu este urmarea inacţiunii pârâtului Sector 1, acesta nemaiavând atribuţii în legătură cu acest proiect cu mult timp înainte de data stabilită pentru predarea la cheie a imobilului reclamanţilor, când toate lucrările de sistematizare şi viabilizare a zonei ar fi trebuit finalizate.

În acest context, instanţa a reţinut că pentru pârâtul Sector 1 nu sunt dovedite condiţiile răspunderii civile delictuale, deci pretenţiile formulate împotriva sa sunt neîntemeiate.

Pârâta S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A. (fosta S.C. Electrica SA-FDFEE Electrica Muntenia Sud), prin aceeaşi convenţie nr. 1909/2004, şi-a asumat obligaţia să asigure proiectarea, finanţarea şi execuţia reţelei de alimentare cu energie electrică, etapizat în funcţie de graficul de lucrări.

Potrivit art. 34 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 318/2003 (in vigoare la data încheierii convenţiei nr. 1909/2004 şi a contractului de construire de către reclamanţi), operatorul de transport şi de sistem desfăşoară, exploatează, retehnologizează, reabilitează şi dezvoltă: instalaţiile din reţelele electrice de transport, instalaţiile de măsurare şi contorizare a transferului de energie electrică prin reţelele electrice de transport şi la interfaţa cu utilizatorii reţelelor electrice de transport care îi aparţin. Autoarea pârâtei ENEL, respectiv S.C. Electrica SA-FDFEE Electrica Muntenia Sud, avea calitatea de operator de transport, iar ulterior abrogării Legii nr. 318/2003 (la 22.02.2007), dispoziţiile art. 37 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 13/2007 prevăd aceleaşi obligaţii în sarcina operatorului de transport, în prezent pârâta S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A.

Prin sentinţa civilă nr. 8826/25.06.2008 pronunţată de Judecătoria Sector 1 (dosar nr. x/2008) S.C. Electrica SA-FDFEE Electrica Muntenia Sud a fost obligată să proiecteze şi să realizeze reţeaua de alimentare cu energie electrică în cartierul Henri Coandă.

În cuprinsul întâmpinării, pârâta S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A. susţine că pentru realizarea lucrării "alimentare cu energie electrica Ansamblul de locuinţe H. Coandă - ANL" a obţinut autorizaţie de construire abia la 02.08.2011 şi ulterior a amplasat reţeaua de medie şi joasa tensiune şi au fost montate 9 posturi de transformare din totalul de 19.

Reclamanţii susţin că locuinţa acestora nu este racordată la reţeaua de electricitate, întrucât în zona unde se află locuinţa lor nu este realizată o astfel de reţea.

Cele menţionate în întâmpinare au fost valorificate de instanţă ca o recunoaştere din partea pârâtei ENEL a faptului că până la data de 08.07.2008 (când trebuie predată locuinţa reclamanţilor) construirea reţelei electrice în cartierul Henri Coandă nici măcar nu era începută, iar ulterior, deşi se susţine că s-a realizat în parte lucrarea, nu s-a dovedit că str. x, unde se afla locuinţa reclamanţilor, este vizată de această lucrare parţială, iar persoanele interesate au posibilitatea racordării la reţea.

În aceste condiţii, instanţa a reţinut că reclamanţii au dovedit fapta ilicită săvârşită de pârâta S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A. care, prin neîndeplinirea obligaţiei legale instituite în sarcina sa în calitate de operator de transport, dar şi cele stabilite prin convenţia nr. 1909/2004 şi sentinţa civilă nr. 8826/25.06.2008 pronunţată de Judecătoria Sector 1, au contribuit la întârzierea finalizării construcţiei al cărei beneficiar este reclamantul, aceasta neputând fi utilizată în lipsa racordării la reţeaua electrică.

S.C. DGN DISTRIGAZ SUD S.A. trebuia să asigure, potrivit Convenţiei nr. 1909, proiectarea, finanţarea şi execuţia reţelei de alimentare cu gaz metan în ansamblul Henri Coandă.

S.C. DGN DISTRIGAZ SUD S.A, având calitatea de titular de licenţă din sectorul gazelor naturale, in baza cu prevederile-art. 17 lit. f) din Legea nr. 351/2004 (în vigoare la data semnării convenţiei nr. 1909 şi a contractului de construire de către reclamanţi), avea obligaţia să avizeze proiectele şi să urmărească execuţia lucrărilor în sectorul gazelor naturale în limitele drepturilor conferite prin licenţă si, in conformitate cu art. 25 lit. b) să întreţină, reabiliteze, modernizeze şi dezvolte sistemul naţional de transport al gazelor.

În urma divizării parţiale a S.C. DGN DISTRIGAZ SUD S.A., la 20.02.2008, s-au înfiinţat pârâtele DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. (ce are ca obiect de activitate distribuirea de gaze naturale) şi S.C. DISTRIGAZ SUD S.A. (actuala S.C. GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A., ce are ca obiect de activitate comercializarea de gaze naturale).

Reclamanţi au susţinut că în proiectul de divizare mai sus menţionat nu se poate stabili cu exactitate în patrimoniul căreia dintre cele două societăţi s-a transferat pasivul reprezentat de obligaţia asumată de S.C. DGN DISTRIGAZ SUD S.A prin convenţia nr. 1909/2004 şi convenţia cu ANL nr. 15580/22.12.2003. În aceste condiţii, devin incidente în speţă dispoziţiile art. 2411 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, care prevede următoarele:

"dacă un element de pasiv nu este repartizat în proiectul de divizare şi dacă interpretarea proiectului nu permite luarea unei decizii privind repartizarea sa, societăţile beneficiare răspund solidar pentru elementul de pasiv în cauză".

Susţinerea pârâtelor în sensul că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2411 din Legea nr. 31/1990, deoarece obligaţia de dezvoltare a sistemului de distribuţie este o obligaţie legală a distribuitorului, iar în cauza de faţă această obligaţie revine distribuitorului de gaze licenţiat pentru loc. Voluntari (S.C. G. S.R.L.), nu poate fi primită, deoarece ar reprezenta o încălcare a obligaţiilor expres asumate de către autorul părţilor.

În acest sens, instanţa a reţinut că transmiterea elementului de pasiv in cazul unei divizări trebuie să rezulte din proiectul de divizare respectiv, nu din acte extrinseci, şi în niciun caz în urma unei divizări nu poate prelua obligaţiile societăţii care se divide o terţă societate faţă de procesul de divizare, cum este în cazul de faţă S.C. G. S.R.L., pentru că astfel s-ar încălca principiul libertăţii contractuale.

Faptul că în urma divizării una dintre societăţile beneficiare a preluat activitatea de distribuţie, iar cealaltă activitatea de comercializare de gaze naturale nu înlătură obligaţia societăţilor beneficiare de a răspunde solidar pentru obligaţiile asumate de autoarea lor şi care nu au fost clar distribuite prin proiectul de divizare, or, în cauza de faţă, nu s-a dovedit, în baza menţiunilor din proiectul respectiv, că obligaţiile asumate de S.C. DGN Distrigaz Sud S.A. în legătură cu ansamblu Henri Coandă au fost preluate de una din cele două societăţi.

Susţinerea Distrigaz Sud Reţele S.R.L. în sensul că autoarea sa S.C. DGN Distrigaz Sud S.A. nu a avut niciodată licenţă de distribuţie pentru loc. Voluntari, deci nu-şi putea asuma obligaţia extinderii reţelei de distribuţie în acea localitate, nu este probată şi este contrazisă de convenţiile încheiate de S.C. DGN Distrigaz Sud S.A. (convenţia nr. 1909/2004 şi convenţia cu A.N.L. nr. 15580/22.12.2003 - în cuprinsul căreia se obligă expres să realizeze reţeaua de alimentare cu gaze până la 25.10.2005), convenţii care nu au fost desfiinţate sau contestate nici de societatea semnatară, nici de succesoarele acesteia.

Trebuie subliniat că în cauza de faţă nu se solicită obligarea pârâtelor la extinderea reţelei de distribuţie de gaze naturale în cartierul Henri Coandă, deci nu se poate opune reclamanţilor imposibilitatea legală în care se află pârâtele, în acest moment, pentru realizarea acestei solicitări, ci se pune în discuţie repararea prejudiciului pricinuit de neîndeplinirea de către autoarea pârâtelor a obligaţiilor sale de extindere a reţelei de gaze naturale, obligaţie ce rezultă din lege dar şi din convenţiile mai sus menţionate, la care a fost parte.

În acest context, întrucât se solicită repararea prejudiciului în echivalent, pârâtele nu pot opune niciun impediment legal ce ţine de domeniul propriu de activitate sau situaţia actuală a licenţelor de distribuţie.

Instanţa a reţinut că deşi autoarea pârâtelor şi-a asumat încă din 2003 obligaţia finanţării şi execuţiei reţelei de alimentare cu gaz natural pentru ansamblul Henri Coandă, aceasta societate nu şi-a îndeplinit această obligaţie până la momentul divizării, 20.02.2008, şi nici succesoarele sale nu au luat nicio măsură în acest sens, astfel încât la scurt timp după divizare (5 luni), când ar fi trebuit predată locuinţa reclamanţilor branşată la toate utilităţile, aceştia au fost puşi în imposibilitatea folosirii locuinţei în lipsa racordării la reţeaua de gaze naturale.

În ceea ce priveşte pârâtul MINISTERUL DEZVOLTARII REGIONALE SI TURISMULUI, instanţa a reţinut că acesta are obligaţia, stabilită prin art. 5 pct. VIII, lit. c) din H.G. nr. 1631/2009, de a urmări realizarea programelor şi proiectelor de infrastructură, construcţii şi lucrări tehnico-edilitare din domeniile sale de activitate. Această obligaţie de diligenţă impusă de lege trebuie coroborată cu obligaţia expres asumată prin convenţia nr. 1909/2004, de a asigura finanţarea obiectivelor de investiţii din cadrul ansamblului de locuinţe Henri Coandă.

În cauza de faţă, pârâtul MINISTERUL DEZVOLTARII REGIONALE ŞI TURISMULUI nu a făcut dovada acordării finanţării necesare realizării obiectivelor de investiţii, fapt ce a dus la întârzieri în realizarea acestora, aşa cum rezultă şi din adresele Consiliului Judeţean Ilfov.

Apărarea invocată de pârât în sensul că obligaţia de finanţare a dotărilor tehnico-edilitare revine exclusiv unităţilor administrativ teritoriale implicate nu poate fi primită drept cauză exoneratoare de răspundere, în condiţiile în care acest pârât şi-a asumat expres obligaţia de finanţare a obiectivelor de investiţii din acest ansamblu de locuinţe prin convenţia nr. 1909/2004, obligaţie ce nu a fost negată sau contestată de pârât.

În ceea ce priveşte ce priveşte dovada prejudiciului, condiţie pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru care s-a dovedit săvârşirea unei fapte ilicite, instanţa a reţinut în primul rând faptul că acesta trebuie să aibă un caracter cert.

Astfel, în ceea ce priveşte perioada de la 08.07.2008 (data la care trebuia predată locuinţa reclamanţilor "la cheie") până la 07.05.2014 (data efectuării raportului de expertiză), prejudiciul suferit de reclamanţi ca urmare a imposibilităţii folosirii locuinţei este unul cert, fiind evaluat prin expertiză la suma de 393.826,11 RON (instanţa a procedat la îndreptarea erorilor de calcul privind perioada 08.07.2008-08.01.2009, prin deducerea procentului de 10% indicat de expert).

Pentru perioada ulterioară datei de 07.05.2014, până la momentul predării "la cheie" a locuinţei, deşi este evident că reclamanţi continua să fie prejudiciaţi ca urmare a imposibilităţii folosirii respectivei locuinţe, acest prejudiciu nu are un caracter cert, deoarece nu poate fi evaluat la acest moment, fiind imposibil de stabilit valoarea chiriei lunare (elementul în raport de care reclamanţii au solicitat evaluarea prejudiciului) pe o perioada viitoare nedeterminată.

Legătura de cauzalitate între faptele ilicite reţinute în sarcina pârâţilor Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Distrigaz Sud Reţele S.R.L., S.C. GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A., S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A. şi prejudiciul suferit de reclamanţi este evidentă, din moment ce imobilul nu poate fi predat atât timp cât utilităţile nu sunt finalizate, deci imobilul nu poate fi exploatat datorită nerealizării utilităţilor la care pârâţii se obligaseră în mod expres. Astfel, chiar în ipoteza unei construcţii finalizate si corespunzătoare din punct de vedere calitativ, acesta nu poate fi exploatată in condiţii normale deoarece lipsesc drumurile de acces în cartier, drumurile interioare, reţeaua de canalizare şi apă curentă, sistematizarea pe verticală a zonei, condiţii igienico - sanitare in locuinţe: apa rece, apa caldă, încălzire surse energetice (de iluminat, încălzit, gospodărire - gaze), dotări social-urbane.

Culpa pentru nerealizarea obligaţilor legale şi a celor asumate de pârâţi aparţine acestora, care nu au luat măsurile necesare şi adecvate pentru realizarea acestora pe parcursul celor mai bine de 10 ani de când s-a dat dispoziţia de începere a lucrărilor la locuinţa reclamantului.

Instanţa a apreciat că se impune ca pârâţii mai sus nominalizaţi să răspundă solidar pentru prejudiciul cauzat reclamanţilor, întrucât exista o interdependenţa între acest prejudiciu şi lipsa utilităţilor si a dotărilor social-urbane în zona rezidenţiala, lipsuri ce au fost generate inacţiunea tuturor pârâţilor, care s-au obligat să participe împreună la lucrările de viabilizare a ansamblului.

În ceea ce priveşte pârâta A.N.L., instanţa a analizat pretenţiile formulate împotriva acesteia din perspectiva răspunderii contractuale, având în vedere cele stabilite prin încheierea din 24.02.2014.

În baza contractului de mandat încheiat între reclamant şi pârâta A.N.L., acesta din urma a primit mandatul reclamantului să îl reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor la locuinţa contractată în cartierul Henri Coandă, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire.

În analiza atitudinii şi acţiunilor întreprinse de mandatarul A.N.L., au fost avute în vedere şi dispoziţiile contractului de antrepriză generală nr. 5182/21.05.2004, încheiat între A.N.L. şi S.C. A. S.R.L., în condiţiile în care în contractul de mandat se stipulează că reclamantul a luat cunoştinţă, la data semnării actului, de conţinutul contractului de antrepriză generală, iar clauzele contractului de construire se completează cu cele ale contractului de antrepriză generală. În acest sens, s-au avut în vedere dispoziţiile art. 19 alin. (3) din contractul de antrepriză generală, care prevăd că A.N.L. şi antreprenorul general vor efectua toate demersurile necesare la forurile abilitate în vederea asigurării infrastructurii şi utilităţilor.

În acest context, instanţa a constatat că pârâta ANL a efectuat numeroase demersuri pe lângă autorităţile publice, instituţiile şi societăţile implicate în acest proiect pentru realizarea obiectivelor necesare viabilizării cartierului.

În cadrul raporturilor generate de contractul de mandat, obligaţiile mandatarului reprezintă obligaţii de diligenţă, iar modul în care pârâta ANL şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contractul de mandat trebuie analizate din această perspectivă.

În acest sens, raportându-se la toate acţiunile şi demersurile întreprinse de pârâta ANL în legătură cu viabilizarea ansamblului de locuinţe Henri Coandă, instanţa a apreciat că aceasta a dovedit faptul că a avut iniţiativă şi chiar a depus eforturi pentru realizarea acestui proiect imobiliar şi pentru a face posibilă inclusiv finalizarea locuinţei reclamanţilor.

Înscrisurile depuse la dosar fac dovada numeroaselor demersuri iniţiate de pârâta ANL la forurilor abilitate în vederea asigurării infrastructurii şi utilităţilor, faptul că aceste demersuri nu au avut succes până la acest moment nu-i este imputabil pârâtei, aceasta nefiind factor de decizie în acest sens.

Pârâta ANL şi-a asumat doar obligaţia de a urmări executarea lucrărilor la locuinţa reclamanţilor conform autorizaţiei de construire şi la termen, iar din probele administrate a dovedit că nu a stat în pasivitate, ci, dimpotrivă, a depus toate diligenţele pentru finalizarea proiectului.

Pe cale de consecinţă, instanţa a constatat că nu se poate angaja răspunderea contractuală a pârâtei A.N.L., întrucât nu s-a dovedit neexecutarea sau executarea defectuoasă de către aceasta a obligaţiilor contractuale decurgând din contractul de mandat.

În ceea ce priveşte pârâta S.C. A. S.R.L., instanţa a reţinut că aceasta s-a obligat să construiască în beneficiul reclamantului o locuinţă "la cheie" situată în amplasamentul Henri Coandă, predarea urmând a se face în termen de 24 luni de la data începerii lucrărilor.

Datorită suspendării lucrărilor de construcţie, prin hotărâre judecătorească, termenul de predare a fost decalat cu 11 luni, locuinţa urmând a fi predată până la data de 08.07.2008, termen care nu a fost respectat.

Aşa cum s-a reţinut anterior, predarea unei locuinţe "la cheie" presupune branşarea acesteia la utilităţi (apă, canal, energie electrică, gaze), or, în cazul locuinţei reclamanţilor, acest fapt nu este posibil nici la acest moment datorită lipsei reţelelor de utilităţi din zona respectivă.

În acest context, instanţa a reţinut că pârâta S.C. A. S.R.L., datorită lipsei reţelelor de utilităţi din zonă, a fost pusă în imposibilitatea de a preda locuinţa "la cheie" aşa cum s-a angajat, motiv pentru care nu s-a reţinut culpa sa pentru neexecutarea obligaţiei asumate la termen.

Faţă de aceste considerente, instanţa a apreciat că nu se poate angaja răspunderea contractuală a pârâtei S.C. A. S.R.L. pentru prejudiciul invocat de reclamanţi.

Lipsind situaţia premisă pentru cererea de chemare în garanţie a Consiliului General al Municipiului Bucureşti formulată de pârâtul Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti, ca urmare a respingerii cererii reclamantului faţa de acest pârât, instanţa a respins ca lipsită de obiect cererea de chemare în garanţie.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a pârâţilor Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Distrigaz Sud Reţele S.R.L., S.C. GDF Suez Energy Romania S.A., S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A., instanţa i-a obligat pe aceştia la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, respectiv onorariu avocat, 2142 RON, cheltuieli executor, 830,86 RON, onorariu expert parte, 1500 RON, onorariu expert judiciar, 1500 RON, taxa judiciară de timbru, 8049,29 RON.

3. Prin sentinţa civilă nr. 1694 din 03.04.2015, pronunţată în cadrul aceluiaşi dosar, Tribunalul Bucureşti, secţia VI-a Civilă a admis cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 5912/26.11.2014, formulată de reclamanţii B. şi D., a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile menţionate în sensul că a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, alături de pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Distrigaz Sud Reţele S.R.L., S.C. GDF Suez Energy România S.A., S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A., la plata, în solidar, către reclamanţi, a sumei de 88.899,8 euro, în echivalent RON la data plăţii, reprezentând despăgubire aferentă perioadei 08.07.2008-07.05.2014; a obligat şi pârâtul Municipiul Bucureşti, alături de pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Distrigaz Sud Reţele S.R.L., S.C. GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A., S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A., la plata către reclamanţi a sumei de 14.022,15 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

În motivare, instanţa a reţinut că prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, în solidar cu ceilalţi pârâţi, la plata despăgubirilor solicitate.

La termenul din data de 24.02.2014 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti doar în ceea ce priveşte capătul subsidiar de cerere, având ca obiect angajarea răspunderii contractuale, deci, raportat la cererea principală, angajarea răspunderii delictuale, instanţa a rămas în continuare investită cu cererea formulată în contradictoriul cu acest pârât

Verificând considerentele si dispozitivul sentinţei civile nr. 5912/26.11.2014, instanţa a constatat că nu s-a pronunţat cu privire la cererea formulată împotriva Municipiului Bucureşti, nefiind analizate strict în raport de acest pârât condiţiile angajării răspunderii sale delictuale.

În consecinţă, instanţa a apreciat că în cauză sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 2812 C. proc. civ., în sensul că prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui pârât, respectiv asupra cererii în pretenţii formulată împotriva Municipiul Bucureşti.

Deşi iniţial nu era parte a convenţiei nr. 1909/2004, pârâtul Municipiul Bucureşti a preluat atribuţiile asumate de Sectorul 1 prin acea convenţie, începând cu 01.06.2006, şi ulterior şi-a asumat şi obligaţii suplimentare în ceea ce priveşte viabilizarea ansamblului de locuinţe.

Pentru a ajunge la această concluzie instanţa a avut în vedere că prin HCGMB nr. 145/01.06.2006 s-au stabilit investiţiile necesare pentru realizarea obiectivului "Realizarea reţelelor publice de alimentare cu apă şi canalizare, precum şi a drumurilor aferente ansamblului de locuinţe "Henri Coandă sector 1", ce urmau a fi suportate din alocaţii de la bugetul local al Municipiului Bucureşti, credite interne/externe şi alte surse, în condiţiile asigurării fondurilor necesare realizării investiţiei şi a respectării clauzei 20 din contractul de concesiune a serviciilor de alimentare cu apă şi de canalizare din Municipiul Bucureşti privind nivelele de servicii şi a clauzei 5.2 din partea a IV-a a caietului de sarcini privind tariful.

Ulterior, H.C.G.M.B. nr. 145/01.06.2006 a fost modificată succesiv prin H.C.G.M.B. nr. 174/15.04.2008, H.C.G.M.B. nr. 280/29.05.2008 şi H.C.G.M.B. nr. 321/29.10.2008, în cuprinsul cărora s-au modificat doar indicatorii tehnico-economici pentru obiectiv, nu şi obligaţiile asumate de părţi.

De asemenea, prin H.C.G.M.B. nr. 335/30.09.2009 s-a reluat angajamentul Municipiului Bucureşti asumat prin H.C.G.M.B. nr. 145/01.06.2006, stabilindu-se noi indicatori tehnico-economici.

În aceeaşi ordine de idei se înscrie şi convenţia de cooperare încheiată la data de 06.03.2008 între Municipiul Bucureşti şi Oraşul Voluntari, prin care aceştia au convenit să realizeze împreună acţiunile de viabilizare a terenurilor, utilităţi drumuri şi sistematizare verticală pentru ansamblul de locuinţe Henri Coandă construit prin A.N.L.

Prin această convenţie, pârâtul Mun. Bucureşti s-a obligat să asigure proiectarea, finanţarea şi execuţia următoarelor lucrări, ce vizau întreg ansamblu (deci inclusiv zona aflată în administraţia oraş Voluntari, unde se afla imobilul reclamanţilor): reţeaua de canalizare pentru ape menajere pe toată suprafaţa ansamblului, reţeaua de canalizare pentru ape pluviale, reţeaua de alimentare cu apă, sistematizarea verticală, reţeaua de iluminat public, amenajarea Văii Saulei.

Prin H.C.G.M.B. nr. 6/2008 s-a aprobat cooperarea între Municipiul Bucureşti şi oraşul Voluntari în vederea realizării în comun a proiectului de viabilizare a terenurilor şi sistematizare verticală pentru ansamblul de locuinţe Henri Coandă promovat de A.N.L.

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că pârâta A.N.L. a solicitat în repetate rânduri pârâtului Municipiul Bucureşti să ia măsurile necesare pentru executarea obligaţiilor sale legate de viabilizarea ansamblului, iar pârâtul nu a negat niciodată faptul că respectivele acţiuni ar fi în sarcina sa.

Apărarea invocată de pârâtul Mun. Bucureşti în sensul că şi a asumat obligaţia finanţării investiţiei doar "în condiţiile asigurării fondurilor necesare realizării investiţiei" (H.C.G.M.B. nr. 335/2009) nu a fost primită drept o cauză exoneratoare de răspundere, deoarece din textul hotărârilor succesive adoptate sau din convenţia încheiată cu oraşul Voluntari nu rezultă că respectivele fonduri trebuiau asigurate/predate de o terţă persoană sau instituţie, ci se stabileşte că acestea provin din bugetul local, credite interne sau externe, contractate desigur de persoanele care se obligaseră să suporte finanţarea (respectiv Municipiul Bucureşti) sau din alte surse.

Acceptarea susţinerii Municipiului Bucureşti în sensul că obligaţiile asumate urmau a fi realizate la momentul asigurării fondurilor necesare, fără a se indica sursa acelor fonduri sau termenul de plată, iar, pe de altă parte, că HCGMB nr. 335/2009 nu prevede termen sau condiţii imperative pentru Municipiul Bucureşti, ar conduce la situaţia în care i s-ar permite Municipiului Bucureşti să amâne sine die îndeplinirea obligaţiilor asumate, ceea ce duce la lipsirea de conţinut şi eficientă a hotărârilor date si convenţiilor semnate.

Având în vedere aspectele mai sus reţinute, instanţa a constatat că inacţiunea pârâtului Municipiul Bucureşti a contribuit la situaţia prejudiciabilă invocată în cauză, reclamanţii fiind în imposibilitate de a folosi imobilul contractat, neexistând, din culpa pârâtului, reţea de canalizare, reţea de alimentare cu apă, iluminat public, sistematizare verticală, în cartierul unde era construit imobilul.

În ceea ce priveşte ce priveşte prejudiciul, instanţa s-a raportat la concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, îndreptându-se eroarea de calcul privind perioada 08.07.2008-08.01.2009, prin deducerea procentului de 10% indicat de expert, rezultând astfel suma de 88.899,8 euro, reprezentând despăgubire aferentă perioadei 08.07.2008-07.05.2014.

Pentru perioada ulterioară datei de 07.05.2014, până la momentul predării "la cheie" a locuinţei, deşi este evident că reclamanţi continua să fie prejudiciaţi ca urmare a imposibilităţii folosirii respectivei locuinţe, s-a apreciat că acest prejudiciu nu are un caracter cert, deoarece nu poate fi evaluat la acest moment, fiind imposibil de stabilit valoarea chiriei lunare (elementul în raport de care reclamanţii au solicitat evaluarea prejudiciului) pe o perioada viitoare nedeterminată.

Legătura de cauzalitate între faptele ilicite reţinute în sarcina pârâtului Municipiul Bucureşti, alături de pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L., S.C. GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A., S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A., şi prejudiciul suferit de reclamanţi este evidentă, din moment ce imobilul nu poate fi predat atât timp cât utilităţile nu sunt finalizate, deci imobilul nu poate fi exploatat datorită nerealizării utilităţilor la care pârâţii se obligaseră în mod expres. Culpa pentru nerealizarea obligaţilor legale şi a celor asumate de pârâţi aparţine acestora, care nu au luat măsurile necesare şi adecvate pentru realizarea acestora pe parcursul celor mai bine de 10 ani de când s-a dat dispoziţia de începere a lucrărilor la locuinţa reclamantului.

Instanţa a mai reţinut că pârâtul Municipiul Bucureşti se impune a răspunde solidar, alături de pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L., S.C. GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A., S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A. pentru prejudiciul cauzat reclamanţilor, întrucât exista o interdependenţa între acest prejudiciu şi lipsa utilităţilor şi a dotărilor social-urbane în zona rezidenţiala, lipsuri ce au fost generate inacţiunea tuturor pârâţilor.

Pe de altă parte, constatând faptul că inclusiv pârâtul Municipiul Bucureşti a căzut în pretenţii, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a fost obligată şi această parte, alături de pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L., S.C. GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A., S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A., la plata către reclamanţi a sumei de 14.022,15 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

4. Prin încheierea din camera de consiliu din data de 03.04.2015, instanţa a respins ca neîntemeiate cererile de lămurire dispozitiv, formulate de pârâţii S.C. A. S.R.L. şi Sectorul 1 Bucureşti.

În motivare, instanţa a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile art. 2811 C. proc. civ., întrucât în dispozitivul sentinţei în discuţie nu exista dispoziţii potrivnice şi, de asemenea, în cauză nu se remarcă contradicţii între considerente şi dispozitiv, de maniera invocată de petente.

Astfel, în considerentele hotărârii s-a reţinut în ceea ce priveşte cele două petente faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii lor şi, pe cale de consecinţă, nu au fost obligate la plata despăgubirilor către reclamanţi, alături de ceilalţi pârâţi nominalizaţi în paragraful nr. 2 al dispozitivului.

În cadrul considerentelor s-a analizat cererea în raport de fiecare pârât în parte, pentru unii dintre aceştia cererea reclamanţilor fiind apreciată ca întemeiată, iar pentru alţii ca neîntemeiată, iar concluziile instanţei se reflectă în dispozitiv prin admiterea în parte a cererii şi nominalizarea pârâţilor în raport de care s-a dovedit temeinicia cererii.

Faptul că în primul paragraf al dispozitivului s-a menţionat "admiterea în parte a cererii" şi apoi au fost consemnaţi toţi pârâţii nu este de natură a crea confuzii privind întinderea sau aplicarea dispozitivului, în condiţiile în care la paragraful următor sunt individualizaţi clar acei pârâţi obligaţi la plata despăgubirilor, printre care nu se afla şi petenţii din prezenta cerere. Respectiva menţiune reflectă soluţia pronunţată de instanţă faţă de cererea reclamanţilor în ansamblu, în contextul în care doar o parte a pretenţiilor au fost apreciate ca întemeiate şi s-a angajat răspunderea doar a unora dintre pârâţi, deci cererea reclamanţilor a fost încuviinţată doar în parte.

Pe de altă parte, rigorile de redactare a unei hotărâri judecătoreşti (art. 261 pct. 2 C. proc. civ.) impun ca aceasta să cuprindă "numele, domiciliul sau reşedinţa parţilor, calitatea in care s-au judecat", textul legal raportându-se la toate părţile dosarului, indiferent soluţiile date în raport de acestea, iar în primul paragraf al dispozitivului sentinţei în cauză se face o astfel de enumerare.

Având în vedere aspectele mai sus reţinute, instanţa a apreciat că solicitările pârâţilor Sector 1 Bucureşti şi S.C. A. S.R.L. de lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 5912/26.11.2014 sunt neîntemeiate.

5. Printr-o altă încheiere pronunţată în camera de consiliu, la aceeaşi dată (03.04.2015), instanţa a admis cererea de îndreptare eroare materială, formulată de reclamanţii B. şi D., şi a îndreptat erorile materiale strecurate în sentinţa civilă nr. 5912/26.11.2014 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, în sensul că:

- denumirea corectă este Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, şi nu Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, cum greşit s-a menţionat,

- obligă pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Distrigaz Sud Reţele S.R.L., S.C. GDF Suez Energy România S.A., S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A. la plata, în solidar, către reclamanţi, a sumei de 88.899,8 euro, în echivalent RON la data plăţii, şi nu la plata sumei de 393.826,11 RON, aşa cum greşit s-a consemnat;

- obligă pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Distrigaz Sud Reţele S.R.L., S.C. GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A., S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A. la plata către reclamanţi a sumei de 14.022,15 RON reprezentând cheltuieli de judecată, şi nu 12.522,22 RON, aşa cum greşit s-a consemnat.

În motivare, s-a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 281 C. proc. civ., în cuprinsul sentinţei civile nr. 5912/26.11.2014 pronunţate de Tribunalul Bucureşti strecurându-se erori materiale, în ceea ce priveşte denumirea corectă a unuia dintre pârâţi, respectiv Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, si nu Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, cum greşit s-a menţionat.

De asemenea, s-a reţinut că atât în petitul cererii de chemare în judecată, cât şi ulterior, pe tot parcursul procesului, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata prejudiciului calculat în euro, în echivalent RON la data plăţii. Totodată, şi în cadrul raportului de expertiză contravaloarea prejudiciului a fost calculată în euro, expertul menţionând totuşi, cu caracter subsidiar, şi echivalentul în RON a sumei indicate în euro (prin raportare la cursul BNR din data evaluării).

S-a reţinut că, din eroare, instanţa a menţionat în cuprinsul sentinţei echivalentul în RON a prejudiciului stabilit de expertiză, deşi calculele expertului şi cererea reclamanţilor au vizat suma în euro. Suma de 393.826,11 RON, menţionată în sentinţă, reprezintă de fapt echivalentul în RON a sumei de 88.899,8 euro, stabilită prin expertiză (desigur după efectuarea corecţiilor privind perioada 08.07.2008-08.01.2009).

În ceea ce priveşte eroarea materială strecurată cu ocazia calculului cheltuielilor de judecată acordate, instanţa a reţinut că din însumarea debitelor reţinute în considerentele hotărârii cu titlul de cheltuieli de judecată rezultă o sumă totală ce se ridică la 14.022,15 RON, şi nu 12.522,22 RON, cum greşit s-a consemnat, fiind, evident, o eroare de calcul.

II. Apelurile declarate:

În cauză au formulat apel pârâţii Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Consiliul Local Voluntari, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Municipiul Bucureşti, Oraşul Voluntari, S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L., S.C. GDF Suez ENERGY ROMÂNIA S.A., S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A., S.C. A. S.R.L. şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

III. Aspecte procedurale în apel:

Prin încheierea de şedinţă din data de 26.11.2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a admis excepţia tardivităţii apelului formulat de apelantul-pârât Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, a respins ca neîntemeiată excepţia tardivităţii apelurilor formulate de apelantele-pârâte Distrigaz Sud Reţele S.R.L. şi GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A. împotriva sentinţei civile nr. 5912/26.11.2014, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei de interes în formularea apelurilor declarate de apelantele-pârâte DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. şi GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1694/03.04.2015, a admis excepţia tardivităţii apelului formulat de apelantul-pârât Consiliul General al Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 5912/26.11.2014 şi nr. 1694/03.04.2015, a admis excepţia tardivităţii apelului formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1694/03.04.2015 şi a admis excepţia insuficientei timbrări a apelului formulat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L., pentru considerentele expuse în cuprinsul respectivei încheieri de şedinţă.

La termenul de judecată din data de 11.02.2016, Curtea a calificat notele de şedinţă depuse de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti la data de 13.01.2016, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca fiind o completare a cererii de apel, vizând încheierea de şedinţă din data de 24.02.2014 a primei instanţe. La acelaşi termen de judecată, Curtea a admis excepţia tardivităţii acestei cereri de apel şi a calificat excepţiile invocate de către intimaţii Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti şi Sectorul 1 Bucureşti ca fiind apărări de fond, pentru considerentele expuse în încheierea de şedinţă de la acea dată.

IV. Soluţia instanţei de apel:

Curtea îşi însuşeşte situaţia de fapt expusă de prima instanţă, reţinând, la rândul său, în ordine cronologică, următoarele evenimente:

Cu titlu preliminar, Curtea constată că reclamanţii nu au formulat apel în cauză. Prin urmare, devoluţiunea va opera în limitele stabilite de către apelanţii-pârâţi, conform art. 295 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, respectiv din prisma răspunderii civile delictuale a acestora. Soluţiile primei instanţe referitoare la răspunderea civilă a pârâţilor Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti şi Sectorul 1 Bucureşti ori cele referitoare la răspunderea civilă contractuală a celorlalţi pârâţi nu au fost apelate de către reclamanţi şi, prin urmare, au intrat în autoritatea de lucru judecat, nefăcând obiectul apelului de faţă.

Mai constată Curtea că, prin apelurile formulate, au fost criticate 5 hotărâri judecătoreşti: încheierea din data de 24.02.2014, prin care au fost soluţionate o serie de excepţii procesuale; sentinţa civilă nr. 5912/26.11.2014, pronunţată asupra cauzei; sentinţa civilă nr. 1694/03.04.2015, prin care a fost admisă cererea de completare a sentinţei iniţiale; încheierea din data de 03.04.2015, referitoare la cererea de lămurire a dispozitivului sentinţei iniţiale; încheierea din data de 03.04.2015, prin care s-a dispus îndreptarea unor erori materiale.

Pentru raţiuni ce ţin de logica expunerii, având în vedere că, potrivit art. 137 din C. proc. civ. de la 1865, excepţiile de procedură se impun a fi soluţionate anterior fondului cauzei, Curtea a analizat, mai întâi, apelurile formulate împotriva încheierii din data de 24.02.2014 întrucât, în ipoteza în care ar fi modificate soluţiile pronunţate asupra unor excepţii, ar deveni de prisos analiza motivelor de apel ce privesc fondul cauzei. Ulterior, dată fiind succesiunea hotărârilor pronunţate de către prima instanţă, au fost analizate cererile de apel şi motivele care privesc sentinţa civilă nr. 5912/26.11.2014, pronunţată asupra cauzei, sentinţa civilă nr. 1694/03.04.2015, prin care a fost admisă cererea de completare a sentinţei iniţiale, încheierea din data de 03.04.2015, referitoare la cererea de lămurire a dispozitivului sentinţei iniţiale, şi încheierea din data de 03.04.2015, prin care s-a dispus îndreptarea unor erori materiale.

1. Împotriva încheierii de şedinţă din data de 24.02.2014 au formulat apel pârâţii S.C. A. S.R.L., Municipiul Bucureşti, S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. şi S.C. GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A.

Prin încheierea de şedinţă din data de 26.11.2015, Curtea a admis excepţia insuficientei timbrări a apelului formulat de pârâta S.C. A. S.R.L., astfel încât acest apel va fi anulat ca insuficient timbrat.

De asemenea, prin încheierea de dezbateri din data de 11.02.2016, Curtea a admis excepţia tardivităţii cererii de apel formulate de către pârâtul Municipiul Bucureşti împotriva acestei încheieri, astfel încât, prin prezenta decizie, apelul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti împotriva încheierii de şedinţă din data de 24.02.2014 va fi respins ca tardiv.

În ceea ce priveşte apelurile formulate de S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. şi S.C. GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A., în cuprinsul acestora au fost aduse critici referitoare la modul de soluţionare de către prima instanţă a excepţiilor inadmisibilităţii, prescripţiei şi lipsei calităţii procesuale pasive a acestor pârâţi. Curtea apreciază însă nefondate cererile de apel.

Astfel, în mod legal prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii. Această excepţie se impune a fi admisă atunci când reclamanţii nu au dreptul la acţiune ori când nu au îndeplinit o procedură prealabilă obligatorie. În cauză, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au invocat drept temei împotriva apelantelor-pârâte, în principal, răspunderea civilă delictuală, iar în subsidiar, răspunderea civilă contractuală. O astfel de acţiune nu este inadmisibilă, ci impune instanţei obligaţia de a determina care dintre cele două temeiuri este cel incident în cauză, având în vedere raporturile juridice dintre părţi.

Pe de altă parte, faptul că reclamanţii se află în legături contractuale cu anumite persoane nu exclude, în mod automat, dreptul acestora la iniţierea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală împotriva altor persoane. Urmează a se analiza, într-un astfel de caz, în ce măsură sunt îndeplinite condiţiile acestei forme de răspundere. Însă, astfel de aspecte privesc fondul cauzei, caracterul fondat sau nefondat al cererii de chemare în judecată, iar nu admisibilitatea acesteia.

Nu pot fi reţinute nici susţinerile apelantelor conform cărora soluţia primei instanţe asupra acestei excepţii nu a fost suficient motivată. Din cuprinsul încheierii pronunţate la data de 24.02.2014 reies care sunt considerentele primei instanţe relativ la această excepţie, reţinându-se, totodată, în mod judicios, că aspectele privind caracterul prioritar al răspunderii contractuale ori lipsa opţiunii între cele două temeiuri sunt chestiuni ce ţin de fondul pretenţiilor. Atât timp cât aceste chestiuni nu determină inadmisibilitatea acţiunii, nu se impuneau a fi analizate în cuprinsul considerentelor referitoare la această excepţie.

Prin urmare, în mod legal prima instanţă a respins această excepţie, considerând că acţiunea este admisibilă, iar aspectele menţionate sunt chestiuni ce privesc fondul pretenţiilor.

Legal este şi modul în care a fost soluţionată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestor pârâte. În acord cu prima instanţă, Curtea reţine că, pentru a fi justificată calitatea procesuală pasivă pe tărâm delictual, este suficient să se invoce săvârşirea unei fapte ilicite de către respectivul pârât, urmând ca, pe fondul cauzei, să se determine în ce măsură sunt întrunite condiţiile unei atare răspunderi. Aspectele referitoare la deţinerea unei licenţe pentru zona respectivă, la obiectul de activitate al apelantelor, la capacitatea de folosinţă specială a acestora ţin de fondul cererii, având relevanţă din perspectiva faptei ilicite imputate. Atât timp cât se recunoaşte de către apelantele-pârâte că sunt succesoarele S.C. DISTRIGAZ SUD S.A., parte contractantă în convenţia nr. 1909/06.05.2004, iar reclamanţii invocă acest contract ca pe un fapt juridic, în cadrul răspunderii civile delictuale, pârâtele S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. şi S.C. GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A. au calitate procesuală pasivă în cauză.

Nu în ultimul rând, Curtea reţine că nu este prescris dreptul la acţiune al reclamanţilor în angajarea răspunderii civile delictuale.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat despăgubiri aferente perioadei 08.07.2008 - 07.05.2014, pentru imposibilitatea folosirii imobilului din cauza nerealizării utilităţilor. Fiind vorba de răspunderea civilă delictuală, sunt incidente prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, conform cărora prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Astfel, debutul termenului de prescripţie extinctivă este dublu condiţionat, în funcţie de momentul în care persoana prejudiciată a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel răspunzător.

În cauză, paguba invocată de către reclamanţi se produce în mod continuu, cu fiecare zi ce trece fără ca aceştia să fie puşi în posesia imobilului. Aceasta întrucât şi fapta ilicită imputată apelantelor-pârâte este una continuă, o inacţiune, constând în omisiunea realizării utilităţilor necesare funcţionării imobilului. Fiind vorba de un prejudiciu care se produce în mod succesiv, pentru fiecare zi de întârziere curge un nou termen de prescripţie, astfel încât, pentru a nu fi prescrise pretenţiile reclamanţilor, trebuie ca acestea să nu fie anterioare unui termen de 3 ani calculat în mod regresiv de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

Cererea a fost introdusă pe rolul instanţei la data de 07.07.2011, astfel încât nu sunt prescrise pretenţiile născute ulterior datei de 07.07.2008. Or, petitul acţiunii vizează pretenţii calculate începând cu data de 08.07.2008, ulterioară celei anterior menţionate.

Nu pot fi reţinute susţinerile apelantelor-pârâte conform cărora termenul de prescripţie ar începe să curgă de la momentul la care trebuia să fie predat imobilul reclamanţilor, conform contractului, fără luarea în considerare a vreunei perioade de suspendare a acestei obligaţii. Curtea reiterează că, pentru determinarea cursului prescripţiei, este absolut necesară raportarea la temeiul juridic al pretenţiilor reclamanţilor. Cum este vorba de o răspundere civilă delictuală cea care a fost reţinută de către prima instanţă şi pusă în discuţie în prezenta cale de atac, pentru a începe să curgă prescripţia, nu este suficientă doar cunoaşterea persoanelor răspunzătoare, ci şi producerea prejudiciului. Or, la momentul la care trebuia predat imobilul, conform contractului, calculat independent de intervenţia vreunei cauze de suspendare (08.08.2007 - potrivit ordinului de începere a execuţiei lucrărilor) ori la data la care erau scadente obligaţiile apelantelor-pârâte, conform convenţiilor încheiate de acestea, deşi intimaţii-reclamanţi cunoşteau persoanele cărora le este imputabilă această situaţie, nu cunoşteau şi prejudiciul ce se cere a fi reparat în prezentul dosar, acesta născându-se ulterior, începând cu 08.07.2008. Aceste susţineri ale apelantelor-pârâte ar fi fost relevante, eventual, într-o acţiune în răspundere civilă contractuală.

Curtea constată, deci, că pretenţiile intimaţilor-reclamanţi, deduse judecăţii în prezentul dosar, nu sunt prescrise, astfel încât soluţia primei instanţe de admitere doar în parte a excepţiei prescripţiei, în privinţa cererii completatoare, este legală, însă pentru considerentele anterior expuse. În contextul acestora, Curtea mai constată că este de prisos analiza aspectelor privind eventuala prorogare a termenului de predare a imobilului, în temeiul unei sentinţe de suspendare a lucrărilor pe o perioadă de 11 luni.

Aşadar, Curtea va respinge ca nefondate apelurile formulate de apelantele-pârâte S.C. Distrigaz Sud Reţele S.R.L. şi S.C. GDF Suez Energy Romania S.A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 24.02.2014.

2. Împotriva sentinţei civile nr. 5912/26.11.2014 au formulat apel pârâţii Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Consiliul Local Voluntari, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Municipiul Bucureşti, Oraşul Voluntari, S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L., S.C. GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A., S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A., S.C. A. S.R.L. şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

La termenul de judecată din data de 11.02.2016, Curtea a invocat excepţia lipsei de interes a apelului formulat de apelantul-pârât Consiliul Local Voluntari împotriva sentinţei civile nr. 5912/26.11.2014.

Analizând cu prioritate această excepţie, în temeiul art. 137 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865, Curtea reţine că, pentru exercitarea oricărei căi de atac, partea trebuie să justifice un interes propriu, determinat, legitim. În cauză, Curtea constată că, prin sentinţa civilă nr. 5912/26.11.2014, pârâtul Consiliul Local Voluntari nu a fost obligat la vreo prestaţie. Dimpotrivă, prin încheierea de şedinţă din data de 24.02.2014, prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât cu privire la ambele capete de cerere, reţinând că are calitatea de organ deliberativ, iar plata unor eventuale despăgubiri se efectuează din bugetul local. Această soluţie a instanţei nu a fost apelată în cauză, intrând în autoritatea de lucru judecat.

În atare condiţii, apelantul-pârât nu justifică niciun interes personal în exercitarea apelului împotriva sentinţei civile nr. 5912/26.11.2014, astfel încât Curtea va admite excepţia invocată din oficiu şi va respinge ca lipsit de interes apelul formulat de Consiliul Local Voluntari.

Prin încheierea de şedinţă din data de 26.11.2015, referitor la sentinţa anterior menţionată, Curtea a admis excepţia tardivităţii apelurilor formulate de apelanţii-pârâţi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, precum şi excepţia insuficientei timbrări a apelului formulat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L.. Prin urmare, Curtea va respinge ca tardive apelurile formulate de apelanţii-pârâţi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 5912/26.11.2014 şi va anula ca insuficient timbrat apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe.

În ceea ce priveşte apelurile formulate de apelanţii-pârâţi Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L., S.C. GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A. şi S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A., întrucât aspectele invocate sunt, în esenţă, aceleaşi, Curtea le va analiza împreună.

Astfel cum reiese din cererea de chemare în judecată, ulterior precizată, reclamanţii au invocat răspunderea civilă delictuală a acestor pârâţi, arătând că fapta ilicită constă în nerealizarea utilităţilor, iar obligaţia de a proceda ca atare rezultă din convenţia nr. 1909, din convenţiile asociate acesteia, din diferite dispoziţii legale, precum şi, în cazul S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A., dintr-o sentinţă judecătorească. Prima instanţă a dat curs solicitărilor reclamanţilor din perspectiva răspunderii civile delictuale, întocmai cum au fost invocate.

Curtea constată că reclamanţii invocă, pe tărâm delictual, nerespectarea de către apelanţii-pârâţi Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L., S.C. GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A. şi S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A. a unor obligaţii asumate de aceştia prin convenţii la care reclamanţii nu au fost parte. Prin urmare, trebuie să se determine în ce măsură nerespectarea unei obligaţii contractuale poate fi invocată de către un terţ drept o faptă ilicită în cadrul răspunderii civile delictuale.

Un principiu fundamental al dreptului civil este principiul relativităţii efectelor contractului, instituit prin art. 973 din C. civ. de la 1864 (incident în cauză, având în vedere data încheierii contractelor invocate de reclamanţi), conform căruia convenţiile n-au efect decât între părţile contractante. Prin urmare, un contract valabil încheiat va produce efecte numai între părţile contractante, el neputând da naştere la obligaţii şi la drepturi în sarcina, respectiv în favoarea altor persoane.

Excepţiile de la acest principiu sunt limitate şi de strictă interpretare (contractul colectiv de muncă, acţiunile directe, stipulaţia pentru altul) însă, chiar şi atunci când aceste excepţii sunt incidente, răspunderea este una contractuală, iar nu delictuală, întrucât îşi are izvorul într-un contract. Or, deşi reclamanţii au invocat prin cererea de chemare în judecată, în mod subsidiar, şi răspunderea civilă contractuală, prima instanţă a apreciat că aceasta nu este incidentă în cauză, iar soluţia nu a fost atacată de către reclamanţi. Astfel, prezenta instanţă nu va analiza în ce măsură convenţiile invocate cuprind mecanismul stipulaţiei pentru altul, nefiind învestită în acest sens.

În economia C. civ. de la 1865, nerespectarea unei obligaţii contractuale poate fi invocată doar de către partea contractantă creditoare ori de către beneficiarul unei stipulaţii pentru altul, în temeiul răspunderii civile contractuale, iar nu de către un terţ, prin intermediul răspunderii civile delictuale. Dimpotrivă, fapta ilicită specifică acestui din urmă tip de răspundere presupune încălcarea unei dispoziţii a legii ori a regulilor de convieţuire socială. De asemenea, nici principiul opozabilităţii contractului faţă de terţi nu îi legitimează pe aceştia să se prevaleze, pe tărâm delictual, de neîndeplinirea unei obligaţii contractuale, întrucât opozabilitatea contractului constă în obligaţia tuturor de a respecta situaţia juridică creată printr-un contract. Prin urmare, acest principiu impune o obligaţie în sarcina terţilor, de a respecta situaţia juridică rezultată dintr-un contract, nefiind însă de natură a oferi drepturi acestora.

Curtea reţine, deci, că eventuala neîndeplinire de către apelanţii-pârâţi Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L., S.C. GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A. şi S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A. a obligaţiilor asumate prin convenţia nr. 1909/06.05.2006 sau prin celelalte convenţii asociate (contractul de colaborare nr. x/06.03.2008, încheiat între Municipiul Bucureşti şi Oraşul Voluntari; convenţia nr. 194/09.01.2004, încheiată între A.N.L. şi S.C. ELECTRICA S.A. - F.D.F.E.E. Muntenia Sud; convenţia nr. 15580/22.12.2003, încheiată între A.N.L. şi DISTRIGAZ SUD S.A.) nu poate fi considerată o faptă ilicită în cadrul răspunderii civile delictuale, care să cauzeze reclamanţilor un prejudiciu susceptibil de reparare pe această cale. Prin urmare, în mod nelegal prima instanţă s-a raportat la conţinutul acestor convenţii atunci când a statuat asupra faptei ilicite imputate apelanţilor-pârâţi.

Pentru a exista o faptă ilicită, ca şi condiţie a angajării răspunderii civile delictuale, este necesar ca omisiunea de realizare a utilităţilor să contravină unor dispoziţii legale care ar da naştere dreptului subiectiv al reclamanţilor de a pretinde executarea obligaţiei sau daune-interese. Dispoziţiile legale respective trebuie să dea naştere ele însele dreptului reclamanţilor de a solicita executarea prestaţiei (realizarea utilităţilor), ceea ce presupune reglementarea unor obligaţii imperative clare, concrete, suficient de determinate în sarcina pârâţilor. În cazul în care însă obligaţiile legale sunt cu caracter general şi implică o circumstanţiere ulterioară, pe calea unor acte juridice ce se vor încheia între subiecţii de drept implicaţi, ele nu mai pot sta la baza unei acţiuni în răspundere civilă delictuală.

Exemplificând, dacă prevederile legale impun necesitatea încheierii unui contract pentru dobândirea accesului la un anumit serviciu, reiese că singurul drept oferit este cel de a intra în legături contractuale cu agentul economic, în condiţii de legalitate. Într-un astfel de caz, doar contractul poate sta la baza solicitării de executare a prestaţiei, întrucât legea reglementează doar condiţiile generale de furnizare a serviciului respectiv, în vreme ce drepturile şi obligaţiile concrete ale părţilor sunt determinate prin intermediul fiecărui contract în parte. Aceasta întrucât inacţiunea constituie faptă ilicită doar atunci când norma legală prevede în mod imperativ obligaţia unei persoane de a acţiona într-un anumit fel, de a avea o conduită pozitivă, obligaţie care însă nu a fost respectată.

Aplicând aceste reguli cauzei de faţă, Curtea constată că nicio dispoziţie legală nu impune în sarcina apelanţilor-pârâţi obligaţia de a realiza utilităţile pentru ansamblul de locuinţe "Henri Coandă". Aceste obligaţii există în sarcina lor nu în temeiul vreunei dispoziţii legale, ci al convenţiilor încheiate, la care, însă, intimaţii-reclamanţi nu sunt parte. Presupunând că respectivele convenţii nu ar fi fost încheiate, este evident că niciun cumpărător al vreunei locuinţe din ansamblul "Henri Coandă" nu ar fi putut solicita angajarea răspunderii civile a apelanţilor-pârâţi. Or, dacă legea însăşi ar fi dat acest drept reclamanţilor, el ar fi existat indiferent de încheierea unei convenţii, ceea ce însă nu se poate reţine în cauza de faţă.

În privinţa apelanţilor-pârâţi Judeţul Ilfov şi Oraşul Voluntari, prima instanţă a reţinut încălcarea obligaţiilor instituite în sarcina acestora prin H.G. nr. 239/2004. Însă, acest act priveşte transmiterea unor terenuri din proprietatea privată a statului şi din folosinţa gratuită a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, în proprietatea publică sau privată a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea autorităţilor administraţiei publice locale, stipulând la art. 1 alin. (1) că se aprobă transmiterea unor terenuri, având datele de identificare prevăzute în anexele nr. 1 şi 3, aflate în folosinţa gratuită a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, din proprietatea privată a statului, în proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea Consiliului Local al Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, a Consiliului Judeţean Ilfov şi a Consiliului Local al Comunei Voluntari, judeţul Ilfov.

Potrivit alin. (2), pe terenurile prevăzute la alin. (1) se vor realiza locuinţe pentru tineri, destinate închirierii, lucrări de drumuri, lucrări necesare asigurării cu utilităţi şi dotări tehnico-edilitare a construcţiilor de locuinţe, precum şi alte obiective de investiţii de interes public, potrivit planurilor de urbanism aprobate şi în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Curtea constată că H.G. nr. 239/2004 nu instituie în sarcina apelanţilor-pârâţi Judeţul Ilfov şi Oraşul Voluntari obligaţia de a proceda, ei înşişi, la realizarea locuinţelor ori a lucrărilor de drumuri pentru un anumit ansamblu rezidenţial, ci priveşte transmiterea proprietăţii unor terenuri, prevăzând şi scopul acestei operaţiuni. Aşadar, art. 1 alin. (2) nu instituie nicio obligaţie concretă în sarcina Judeţului Ilfov şi a Oraşului Voluntari, de care terţe persoane să se poată prevala în temeiul unei acţiuni în răspundere civilă delictuală. Dacă ar fi aşa, ar fi fost inutilă încheierea unor convenţii. Or, astfel de convenţii au fost încheiate şi ele sunt cele care stabilesc conţinutul juridic al obligaţiilor apelanţilor-pârâţi. Pentru a se reţine existenţa unei fapte ilicite omisive pe tărâm delictual, era necesar ca H.G. nr. 239/2004 să conţină o obligaţie clară a apelanţilor-pârâţi de a realiza lucrările pretinse de intimaţii-reclamanţi, condiţie care nu este îndeplinită în speţa de faţă. Prin urmare, nu se poate reţine săvârşirea de către apelanţii-pârâţi Judeţul Ilfov şi a Oraşul Voluntari a unei fapte ilicite din perspectiva H.G. nr. 239/2004.

A menţionat prima instanţă în cuprinsul motivării şi adresa nr. x/10.08.2009 emisă de Primarul Voluntari către Consiliul Judeţean Ilfov, însă aceasta nu reprezintă decât o simplă corespondenţă între cele două instituţii, privind obligaţiile asumate prin intermediul convenţiilor încheiate, neavând aptitudinea de a naşte drepturi în patrimoniul reclamanţilor. În mod evident, această adresă nu poate fi asimilată unui act normativ, care să instituie obligaţii în sarcina apelanţilor-reclamanţi şi care să poată fi invocate de către terţi ca fapte ilicite în cadrul răspunderii civile delictuale.

În privinţa apelantului-pârât Oraşul Voluntari, prima instanţă a făcut trimitere şi la Hotărârea Consiliului Local Voluntari nr. 258/08.11.2007. Curtea constată însă că această hotărâre nu instituie în sarcina apelantului-pârât obligaţia realizării unor lucrări, ci aprobă încheierea unui contract de colaborare între Consiliul Local Voluntari şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti privind viabilizarea cartierului "Henri Coandă". Aşadar, hotărârea menţionată face vorbire de un contract, reieşind că acesta este cel care determină conţinutul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, care pot fi avute în vedere doar de către acestea în cadrul răspunderii civile contractuale.

Au invocat reclamanţii şi dispoziţii din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale (art. 36 şi art. 91), însă acestea reglementează, cu caracter general, atribuţiile consiliului local şi ale consiliului judeţean, nefăcând referire la conduite concrete, care ar putea fi invocate pe tărâm delictual. În exercitarea acestor atribuţii, respectivele instituţii emit acte administrative ori intră în legături contractuale, doar astfel fiind determinat conţinutul concret al obligaţiilor asumate. Prin urmare, Legea nr. 215/2001 nu poate constitui în cauza de faţă, ea însăşi, temei al răspunderii civile delictuale a pârâţilor.

Concluzionând, Curtea constată că în sarcina apelanţilor-pârâţi Judeţul Ilfov şi a Oraşul Voluntari nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite constând în omisiunea realizării lucrărilor şi a utilităţilor necesare utilizării imobilului intimaţilor-reclamanţi, care să poată fi invocată prin intermediul unei acţiuni în răspundere civilă delictuală. Lipsind una dintre condiţiile esenţiale ale acestui tip de răspundere, se impune admiterea apelului formulat de aceşti pârâţi, cu consecinţa modificării în parte a sentinţei civile nr. 5912/26.11.2014, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată formulate de reclamanţi împotriva pârâţilor Judeţul Ilfov şi Oraşul Voluntari.

În privinţa apelurilor formulate de apelanţii-pârâţi S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. şi S.C. GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A., pe lângă chestiunile comune tuturor apelurilor, anterior menţionate, Curtea observă că prima instanţă şi-a însuşit argumentele reclamanţilor, reţinând obligaţiile instituite în sarcina acestor pârâte prin Legea nr. 351/2004 a gazelor, respectiv prin art. 17 lit. f), conform căruia, printre obligaţiile comune ale titularilor de licenţe din sectorul gazelor naturale, se numără şi cea de a aviza proiectele şi de a urmări execuţia lucrărilor în sectorul gazelor naturale, în limitele drepturilor conferite prin licenţă, şi prin art. 25 lit. b), conform căruia, printre obligaţiile operatorului SNT, se numără şi cea privind întreţinerea, reabilitarea, modernizarea şi dezvoltarea SNT în condiţii de siguranţă, eficienţă şi de protecţie a mediului.

Din nou Curtea constată că aceste dispoziţii legale au caracter general, privesc atribuţiile titularilor de licenţe şi ale operatorilor din domeniu şi sunt menite să reglementeze cadrul legal şi activitatea acestora. Însă, legea nu dă naştere în patrimoniul beneficiarilor, ea însăşi, dreptului de a pretinde efectuarea unei anumite lucrări, ci prevede proceduri în acest sens, inclusiv obligativitatea încheierii unor contracte. Or, contractele sunt cele care determină conduitele concrete impuse operatorilor din domeniul gazelor şi doar în condiţiile încheierii acestora beneficiarii pot solicita angajarea răspunderii, însă a celei contractuale, iar nu delictuale. Dacă s-ar admite că legea însăşi naşte drepturi subiective concrete ar însemna că orice solicitant de servicii în domeniul gazelor ar putea obţine obligarea operatorului economic la efectuarea prestaţiilor specifice şi la plata de despăgubiri, independent de încheierea unui contract sau de parcurgerea procedurilor legale.

Prin urmare, Curtea îşi însuşeşte argumentele apelantelor-pârâte în sensul că obligaţiile din Legea nr. 351/2004 nu operează automat. Astfel, relevante în acest sens sunt dispoziţiile art. 3 pct. 25 din Legea nr. 351/2004, conform cărora furnizorul este persoană juridică titulară a licenţei de furnizare, care comercializează gaze naturale, în baza unui contract de furnizare. Conform art. 65 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 351/2004, operatorul licenţiat care refuză accesul din lipsă de capacitate sau din lipsa obiectivelor/conductelor părţi componente ale sistemelor la care urmează a fi realizată racordarea este obligat să finanţeze lucrările necesare, dacă acestea sunt economic justificate, pentru a acorda accesul solicitanţilor, iar în cazul în care realizarea obiectivelor/conductelor precizate la alin. (1) nu este economic justificată pentru operatorul licenţiat, solicitantul va participa în cotă-parte, în colaborare cu acesta, la finanţarea obiectivelor/conductelor, sub condiţia încheierii unui contract prin care consimte preluarea în patrimoniul operatorului licenţiat a obiectivelor/conductelor din momentul punerii în funcţiune a acestora. Potrivit art. 14 lit. b) din H.G. nr. 1043/2004 pentru aprobarea Regulamentului privind accesul la Sistemul naţional de transport al gazelor naturale, a Regulamentului privind accesul la sistemele de distribuţie a gazelor naturale şi a Regulamentului privind accesul la conductele de alimentare din amonte, racordarea la SNT presupune şi încheierea contractului de racordare cu operatorul SNT în baza prevederilor contractului-cadru prevăzut în anexa nr. 4.

Toate aceste dispoziţii legale instituie proceduri de urmat pentru potenţialii beneficiari, inclusiv necesitatea încheierii unor contracte. Mai mult, se prevede expres dreptul operatorului de a nu realiza lucrările în cazul în care acestea nu sunt justificate din punct de vedere economic. Astfel, legea nu instituie o obligaţie certă în cazul operatorilor, susceptibilă de a fi invocată în cadrul unei acţiuni în răspundere civilă delictuală. Obligaţia autoarei apelantelor-pârâte de realizare a utilităţilor la ansamblul imobiliar "Henri Coandă" nu s-a născut în temeiul legii, ci al convenţiilor încheiate.

Curtea apreciază, totodată, că în mod nelegal prima instanţă a făcut aplicarea prevederilor art. 2411 din Legea nr. 31/1990, conform cărora dacă un element de pasiv nu este repartizat în proiectul de divizare şi dacă interpretarea proiectului nu permite luarea unei decizii privind repartizarea sa, societăţile beneficiare răspund solidar pentru elementul de pasiv în cauză.

Din cuprinsul acestui text legal reiese că modul în care a fost repartizat un element de pasiv poate să reiasă din proiectul de divizare nu doar expres, ci şi tacit, din interpretarea celorlalte prevederi ale proiectului. În cazul apelantelor-pârâte S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. şi S.C. GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A., procesul de divizare a fost iniţiat ca urmare a unei prevederi legale. În acest sens, art. 101 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 prevedea că persoanele juridice din sectorul gazelor naturale, care practică activităţi reglementate conform art. 100 alin. (2), sunt obligate să asigure separarea legală, funcţională şi organizatorică a acestora. Pe de altă parte, art. 100 alin. (2) reglementa în mod distinct, la lit. a) şi e), activitatea de furnizare a gazelor naturale faţă de cea de distribuţie a gazelor naturale.

În acest context, Curtea apreciază că prevederile proiectului de divizare se coroborează cu cele legale, fiind evident că orice element de pasiv care vizează activitatea de distribuţie a gazelor naturale putea fi preluat doar de către societatea beneficiară care a preluat prerogativa distribuţiei. În cazul de faţă, aceasta este S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. În schimb, S.C. GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A. nu poate fi considerat succesor al S.C. Distrigaz Sud S.A. în ceea ce priveşte distribuţia gazelor naturale, din certificatul constatator eliberat de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti reieşind că aceasta are ca obiect de activitate comercializarea combustibililor gazoşi, prin conducte, iar nu distribuţia gazelor naturale. Consecutiv, nu se poate reţine în sarcina acestei persoane juridice obligaţia de a executa utilităţile aferente ansamblului imobiliar "Henri Coandă" şi nici săvârşirea unei fapte ilicite omisive în acest sens.

Apelanta-pârâtă S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. a invocat şi faptul că nu deţine licenţă pentru zona respectivă, astfel încât nu se poate reţine în sarcina sa neîndeplinirea vreunei obligaţii. Curtea constată că este dincolo de orice îndoială că S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. este succesorul S.C. DISTRIGAZ SUD S.A., parte contractantă în convenţia nr. 1909/2004, aspect care nici nu a fost contestat. Prin urmare, a preluat obligaţiile asumate de aceasta, iar faptul că nu a obţinut licenţa necesară nu ar fi de natură a o exonera de răspundere, întrucât este un aspect ce îi este imputabil.

Apelanta-pârâtă a susţinut şi nulitatea obligaţiei, întrucât ar fi imposibilă. Aceste alegaţii sunt însă nefondate. Sancţiunea nulităţii poate interveni doar pentru neîndeplinirea unor condiţii preexistente sau concomitente naşterii obligaţiei, iar nu pentru evenimente ulterior survenite. Or, obligaţia s-a născut la momentul încheierii convenţiilor, când autoarea apelantei-pârâte deţinea licenţă pentru zona respectivă.

Însă, astfel cum s-a argumentat anterior, Curtea reţine că obligaţia apelantei-pârâte de a efectua lucrările de realizare a utilităţilor de gaze aferente ansamblului imobiliar "Henri Coandă" este una contractuală, iar nu legală şi, prin urmare, nu se poate angaja răspunderea civilă delictuală a acesteia.

Pentru toate aceste considerente, Curtea găseşte fondate şi apelurile formulate de S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. şi S.C. GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A. împotriva sentinţei civile nr. 5912/26.11.2014, având în vedere că nu se poate reţine săvârşirea de către acestea a vreunei fapte ilicite pe tărâm delictual. Va fi modificată, deci, sentinţa menţionată, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată formulate de reclamanţi în contradictoriu cu aceste pârâte.

Având în vedere cele anterior expuse, privind neîndeplinirea condiţiei referitoare la fapta ilicită, este de prisos analiza motivelor de apel referitoare la cuantumul prejudiciului, determinat prin raportul de expertiză, şi la raporturile de solidaritate dintre debitori.

În ceea ce o priveşte pe apelanta-pârâtă S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A., prima instanţă a reţinut că obligaţia executării lucrărilor de utilităţi rezultă, pe lângă convenţia nr. 1909/2004, din dispoziţiile art. 34 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 318/2003, ale art. 37 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 13/2007, precum şi din sentinţa civilă nr. 8826/25.06.2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Art. 34 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 318/2003 şi art. 37 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 13/2007 prevăd printre activităţile pe care le desfăşoară operatorul de transport şi de sistem şi pe cea conform căreia exploatează, retehnologizează, reabilitează şi dezvoltă: instalaţiile din reţelele electrice de transport, instalaţiile de măsurare şi contorizare a transferului de energie electrică prin reţelele electrice de transport şi la interfaţa cu utilizatorii reţelelor electrice de transport care îi aparţin, instalaţiile de informatică şi telecomunicaţii din reţelele electrice de transport aferente Sistemului Electroenergetic Naţional.

Prin apelul formulat, apelanta-pârâtă S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A. a invocat, sub un prim aspect, că aceste dispoziţii legale nu îi sunt aplicabile, întrucât are calitatea de operator de distribuţie, iar nu de transport şi de sistem. Cercetând prevederile art. 3 pct. 23 şi 24 din Legea nr. 318/2003, Curtea constată că cele două noţiuni sunt diferite: operatorul de distribuţie este persoana juridică, titulară a unei licenţe de distribuţie, care deţine, exploatează, întreţine, modernizează şi dezvoltă reţeaua electrică de distribuţie, în vreme ce operatorul de transport şi de sistem este persoana juridică, titulară de licenţă pentru transportul energiei electrice şi servicii de sistem.

Însă, chiar dacă apelanta-pârâtă deţine calitatea de operator de distribuţie, Curtea constată că prevederi similare cu cele ale art. 34 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 318/2003 şi ale art. 37 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 13/2007 sunt cuprinse în art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 318/2003 şi în art. 42 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 13/2007, conform cărora, printre atribuţiile principale ale operatorului de distribuţie, se numără şi cea conform căreia exploatează, retehnologizează, reabilitează şi dezvoltă reţelele electrice de distribuţie, cu respectarea reglementărilor tehnice în vigoare.

Prin urmare, reţinerea de către prima instanţă a unui temei legal eronat nu este de natură a afecta statuările de fond ale acesteia, atât timp cât există în corpul actelor normative menţionate prevederi legale similare, la care urmează a se raporta instanţa de apel în cele ce urmează.

Curtea constată că prevederile cuprinse în art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 318/2003 şi în art. 42 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 13/2007 au caracter general, menţionând activităţile care pot fi desfăşurate de către operatorii de distribuţie, fără a impune obligaţii concrete în sarcina acestora. Ele nu sunt susceptibile a fi invocate în cadrul unei acţiuni în răspundere civilă delictuală. Ca şi în cazul operatorului de distribuţie a gazelor naturale, obligaţia apelantei-pârâte S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A. de a realiza lucrările la ansamblul imobiliar "Henri Coandă" s-a născut în temeiul convenţiilor încheiate, iar nu al dispoziţiilor legale.

Nici sentinţa civilă nr. 8826/25.06.2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti nu poate sta la baza angajării răspunderii civile delictuale a apelantei-pârâte. Astfel cum reiese din hotărârile pronunţate asupra căilor de atac în dosarul soluţionat prin sentinţa menţionată, acţiunea a fost formulată împotriva S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA SUD S.A. de către Asociaţia Deţinătorilor Lot Cartier Henri Coandă, fiind una în răspundere civilă contractuală, iar nu delictuală. Prin urmare, atât timp cât prin hotărârile respective s-a statuat, în mod definitiv şi irevocabil, că raporturile juridice dintre părţile litigante sunt de natură contractuală, intimaţii-reclamanţi nu pot invoca în cadrul prezentului proces săvârşirea unei fapte ilicite în cadrul răspunderii civile delictuale. Iar dacă aceştia nu au făcut parte din Asociaţia Deţinătorilor Lot Cartier Henri Coandă, hotărârea nici nu produce efecte în raporturile lor cu apelanta-pârâtă S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA SUD S.A.

Nici dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 13/2007, invocate de intimaţii-reclamanţi, nu sunt relevante sub aspectul angajării răspunderii civile delictuale a apelantei-pârâte, întrucât vizează strategia şi politica energetică, iar nu obligaţii legale concrete în sarcina acesteia, de natură a conferi dreptul reclamanţilor la despăgubiri.

Nu în ultimul rând, statuările apelantei-pârâte referitoare la executarea de către aceasta a lucrărilor ce îi reveneau cu privire la ansamblul imobiliar "Henri Coandă" ori cu privire la lipsa culpei sale nu pot fi interpretate decât în contextul obligaţiilor contractuale asumate. Ele ar fi avut relevanţă, eventual, în cadrul unei acţiuni în răspundere civilă contractuală. Or, prezenta instanţă de apel este chemată să analizeze întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în sarcina S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA SUD S.A., iar, din această perspectivă, apelanta-pârâtă nu a efectuat nicio recunoaştere.

Prin urmare, şi în privinţa apelantei-pârâte S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A. reţine Curtea că nu s-a făcut dovada săvârşirii unei fapte ilicite, astfel încât nu se poate angaja răspunderea civilă delictuală a sa.

În ceea ce priveşte celelalte aspecte invocate prin cererea de apel, Curtea le apreciază nefondate. Astfel, sentinţa apelată este suficient motivată, reieşind care sunt considerentele primei instanţe în adoptarea soluţiei. Nu se poate reţine nici că prima instanţă nu a analizat principiile care rezultă din convenţia nr. 1909/2004, iar faptul că a dat relevanţă acestui act pe tărâm delictual a fost deja cenzurat de către instanţa de apel, în cadrul considerentelor anterior menţionate.

Nu în ultimul rând, având în vedere că s-a reţinut inexistenţa unei fapte ilicite în sarcina apelantei-pârâte din perspectiva răspunderii civile delictuale, apare de prisos analiza criticilor formulate în ceea ce priveşte solidaritatea dintre pârâte, reţinută de prima instanţă. Deopotrivă, nu prezintă relevanţă nici aspectele privind calitatea procesuală pasivă sau culpa altor pârâţi.

Prin urmare, va fi admisă şi cererea de apel formulată de pârâta S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA SUD S.A., cu consecinţa modificării sentinţei civile nr. 5912/26.11.2014 în sensul respingerii cererii ca neîntemeiată.

Prin apelul formulat, apelantul-pârât Consiliul Judeţean Ilfov a invocat faptul că, deşi prin încheierea de şedinţă din data de 24.02.2014 instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a sa, totuşi, sentinţa a fost pronunţată şi în contradictoriu cu acesta. Curtea constată fondat apelul formulat.

Prin încheierea de şedinţă din data de 24.02.2014, prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Judeţean Ilfov cu privire la ambele capete de cerere. Cu toate acestea, prin sentinţa civilă nr. 5912/26.11.2014, prima instanţă nu a valorificat efectul admiterii acestei excepţii, în dispozitiv menţionându-se că acţiunea este admisă în parte în contradictoriu cu toţi pârâţii, inclusiv Consiliul Judeţean Ilfov.

În condiţiile în care soluţia pronunţată asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive are caracter interlocutoriu, soluţia pronunţată de prima instanţă asupra cererii formulate de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Judeţean Ilfov trebuia să fie cea de respingere pentru lipsa calităţii procesuale pasive, iar nu de admitere în parte.

Astfel, din această perspectivă, sentinţa este nelegală, motiv pentru care Curtea va admite apelul formulat şi va modifica sentinţa civilă nr. 5912/26.11.2014 în sensul că va respinge cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Judeţean Ilfov ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

În ceea ce îl priveşte pe apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, deşi acesta a formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 5912/26.11.2014 în termenul legal, criticile formulate nu privesc vreo soluţie pronunţată de către prima instanţă prin această sentinţă. Dimpotrivă, apelantul-pârât a invocat lipsa calităţii procesuale pasive a sa şi neîntrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în ceea ce îl priveşte. Or, aceste aspecte au fost analizate şi soluţionate de către prima instanţă prin încheierea de şedinţă din data de 24.02.2014 (excepţia lipsei calităţii procesuale pasive), respectiv prin sentinţa civilă nr. 1694/03.04.2015, de completare a sentinţei iniţiale.

Sentinţa civilă nr. 5912/26.11.2014 nu cuprinde vreo dispoziţie referitoare la apelantul-pârât Municipiul Bucureşti. Dimpotrivă, instanţa a omis să soluţioneze cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu acest pârât, motiv pentru care a şi fost pronunţată sentinţa civilă nr. 1694/03.04.2015, în temeiul art. 2812 din C. proc. civ. de la 1865, ca urmare a cererii de completare a dispozitivului, formulată de reclamanţi.

Prin urmare, sentinţa civilă nr. 1694/03.04.2015 este cea care instituie obligaţii în sarcina apelantului-pârât Municipiul Bucureşti, cea care conţine dispoziţia de obligare a sa la plata despăgubirilor şi la plata cheltuielilor de judecată şi cea care cuprinde considerentele ce stau la baza soluţiei. Astfel, criticile formulate de către apelantul-pârât din perspectiva condiţiilor răspunderii civile delictuale trebuiau să fie subsumate apelului formulat împotriva acestei sentinţe, iar nu celui formulat împotriva sentinţei nr. 5912/26.11.2014. Însă, împotriva sentinţei de completare a dispozitivului, apelantul-pârât nu a formulat apel în termenul legal.

Concluzionând, Curtea reţine că nicio critică menţionată de către apelantul-pârât Municipiul Bucureşti în cadrul apelului formulat împotriva sentinţei civile nr. 5912/26.11.2014 nu poate determina nelegalitatea sau netemeinicia acesteia. Chiar admiţând că ar putea fi analizate aspectele referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a sa, Curtea reţine că atât timp cât reclamanţii s-au prevalat de prevederile convenţiei nr. 19096/2004, ale contractului de cooperare din data de 06.03.2008, ca de un fapt juridic, precum şi de dispoziţii ale legii şi ale unor hotărâri judecătoreşti, Municipiul Bucureşti îşi justifică, în cauză, calitatea procesuală pasivă, iar aspectele privind întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în sarcina sa ţin de fondul pricinii

Prin urmare, Curtea va respinge ca nefondat apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 5912/26.11.2014.

Pentru toate aceste considerente, în ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 5912/26.11.2014, Curtea va admite excepţia lipsei de interes a apelului formulat de apelantul-pârât Consiliul Local Voluntari, va admite apelurile declarate de apelanţii-pârâţi Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L., GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A. şi S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A., va modifica în parte sentinţa civilă nr. 5912/26.11.2014, în sensul că: va respinge ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanţii D. şi B. împotriva pârâţilor Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L., GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A. şi S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A.; va respinge cererea formulată de reclamanţii D. şi B. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Judeţean Ilfov, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. De asemenea, Curtea va respinge ca nefondat apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, va respinge ca lipsit de interes apelul formulat de apelantul-pârât Consiliul Local Voluntari, va respinge ca tardive apelurile formulate de apelanţii-pârâţi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, şi va anula ca insuficient timbrat apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L.

3. Împotriva sentinţei civile nr. 1694/03.04.2015 au formulat apel apelanţii-pârâţi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti, S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. şi GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A..

Prin încheierea de şedinţă din data de 26.11.2015, Curtea a admis excepţia tardivităţii apelurilor formulate de către Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1694/03.04.2015. Prin urmare, apelurile formulate de apelanţii-pârâţi Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti împotriva acestei sentinţe vor fi respinse ca tardive.

Apelurile formulate de către apelanţii-pârâţi S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. şi GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A. împotriva acestei sentinţe nu au fost motivate, astfel încât sunt incidente prevederile art. 292 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, conform cărora în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprind motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă.

În dosarul primei instanţe, pârâtele S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. şi GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A. nu au depus întâmpinare la cererea de completare dispozitiv, formulată de reclamanţi, care a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1694/03.04.2015.

În cadrul concluziilor formulate cu privire la această cerere, cele două pârâte au solicitat respingerea ei, apreciind că instanţa a lămurit prin considerente aspectele neclare.

Curtea constată, astfel, că apelantele-pârâte S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. şi GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A. s-au opus la cererea de completare dispozitiv, însă raţiunile expuse sunt străine de natura acestei cereri. Lămurirea unor aspecte neclare nu face obiectul unei cereri de completare dispozitiv, ci a unei cereri de lămurire a dispozitivului.

Prin urmare, cercetând cele statuate de către apelantele-pârâte în faţa primei instanţe, conform art. 292 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, Curtea constată că acestea nu denotă aspecte de nelegalitate sau de netemeinice a sentinţei pronunţate.

Astfel, apelul formulat de către apelantele-pârâte S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. şi GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1694/03.04.2015 va fi respins ca nefondat.

4. Împotriva încheierii din data de 03.04.2015, prin care s-a dispus respingerea ca neîntemeiate a cererilor de lămurire dispozitiv, formulate de pârâţii S.C. A. S.R.L. şi Sectorul 1 Bucureşti, au formulat apel S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. şi GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A., care însă nu a fost motivat.

Făcând aplicarea în cauză a prevederilor art. 292 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, Curtea observă că apelantele-pârâte nu au formulat, în cadrul dosarului de fond, întâmpinare la cererile de lămurire dispozitiv, iar din cuprinsul încheierii atacate reiese că, prin concluziile orale, cele două pârâte, S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. şi GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A., au arătat că lasă la aprecierea instanţei soluţia ce se va pronunţa.

Curtea constată, astfel, că nici în faţa instanţei de fond, nici în faţa prezentei instanţe de apel, pârâtele S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. şi GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A. nu au invocat vreo vătămare produsă de soluţia pronunţată asupra cererilor de lămurire dispozitiv. Mai mult, nici măcar nu şi-au exprimat în mod concret poziţia procesuală referitor la aceste cereri, rezultând din concluziile lor orale că soluţia le este indiferentă.

În acest context, constatând că nu există niciun motiv de nelegalitate ori de netemeinicie a încheierii prin care au fost soluţionate cererile de lămurire dispozitiv, cu care să fi fost în mod legal învestită prezenta instanţă, Curtea va respinge ca nefondat apelul formulat de apelantele-pârâte S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. şi GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A. împotriva acestei încheieri.

5. Împotriva încheierii din data de 03.04.2015, prin care s-a dispus îndreptarea erorilor materiale strecurate în sentinţa civilă nr. 5912/26.11.2014, în sensul menţionării corecte a denumirii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, al indicării sumei la care au fost obligaţi pârâţii în moneda euro, respectiv 88.899,8 euro, plătibilă în echivalent RON la data plăţii, respectiv al menţionării sumei corecte stabilite cu titlu de cheltuieli de judecată, de 14.022,15 RON, au formulat apel pârâtele S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. şi GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A., care însă nu a fost motivat.

Prin urmare, şi în acest caz cererea de apel va fi cercetată conform art. 292 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, constatându-se că la dosarul de fond nu a fost depusă de către aceste părţi vreo întâmpinare la cererea de îndreptare eroare materială.

Cu ocazia concluziilor orale formulate asupra acestei cereri în faţa primei instanţe, pârâtele S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. şi GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A. au învederat că se impune respingerea ei, întrucât instanţa, prin sentinţa civilă nr. 5912/26.11.2014, a calculat corect cuantumul cheltuielilor de judecată acordate, iar acordarea despăgubirilor în euro sau în RON reprezintă motive de apel. În ceea ce priveşte denumirea pârâtului Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, au învederat că personalitatea juridică a acestuia este continuată de actuala instituţie, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice.

Aşadar, pârâtele S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. şi GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A. nu s-au opus la îndreptarea erorii materiale în ceea ce priveşte denumirea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, astfel încât, din această perspectivă, instanţa de apel nu este în măsură să constate o vătămare în sarcina acestora, încheierea pronunţată la data de 03.04.2015 fiind legală, iar apelul nefondat.

În ceea ce priveşte celelalte două aspecte care au făcut obiectul procedurii de îndreptare a erorii materiale, Curtea constată că prima instanţă a aplicat în mod corect prevederile art. 281 din C. proc. civ. de la 1865.

Potrivit acestui text de lege, erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate la cerere sau din oficiu.

Prin sentinţa civilă nr. 5912/2.11.2014, prima instanţă a acordat, cu titlu de despăgubiri aferente perioadei 08.07.2008-07.05.2014, suma de 393.826,11 RON. Înlocuirea acesteia cu suma de 88.899,8 euro se preta a fi efectuată prin procedura prevăzută de art. 281 din C. proc. civ., fiind vorba de o eroare materială, iar nu de o eroare de judecată, întrucât, în esenţă, a fost acordat reclamanţilor acelaşi cuantum valoric, diferenţa constând în modalitatea de exprimare a despăgubirilor, RON sau euro. Această concluzie rezultă din raportul de expertiză contabilă, în care expertul a reţinut un curs valutar de 4,4352 RON pentru un euro, iar prima instanţă a calculat cuantumul în RON al despăgubirilor luând în considerare primele două zecimale ale acestei valori. Refăcând calculul, Curtea constată că, la un curs valutar de 4,43 RON pentru un euro, suma de 88.899,8 euro reprezintă tocmai echivalentul sumei de 393.826,11 RON.

Împrejurarea dacă în mod legal prima instanţă a procedat la îndreptarea erorilor de calcul din raportul de expertiză, prin deducerea unui procent de 10%, astfel cum reiese din considerentele sentinţei civile nr. 5912/2.11.2014, ori la aplicarea cursului valutar cu două zecimale în loc de patru, nu poate fi cenzurată de către instanţa de apel, întrucât ambele operaţiuni efectuate de către prima instanţă au condus la reducerea cuantumului despăgubirilor acordate reclamanţilor, iar aceştia nu au formulat apel în cauză.

Şi majorarea sumei acordate reclamanţilor cu titlu de cheltuieli de judecată se încadrează în procedura îndreptării erorii materiale, rezultând din considerentele sentinţei civile nr. 5912/2.11.2014 şi ale încheierii din data de 03.04.2015 că este vorba de o simplă eroare de calcul. Însumarea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanţi, respectiv onorariul de avocat în cuantum de 2142 RON, cheltuielile cu executorul, în cuantum de 830,86 RON, onorariul expertului parte, în cuantum de 1500 RON, onorariul expertului judiciar, de 1500 RON, şi taxa judiciară de timbru în cuantum de 8049,29 RON, calculată la valoarea pretenţiilor admise, determină suma totală de 14.022,15 RON, menţionată în încheierea de îndreptare eroare materială, iar nu suma de 12.522,22 RON, acordată iniţial prin sentinţa civilă nr. 5912/2.11.2014.

Pentru toate aceste considerente, constatând că dispoziţiile primei instanţe cuprinse în încheierea din data de 03.04.2015 se circumscriu procedurii de îndreptare eroare materială, prevăzută de art. 281 din C. proc. civ. de la 1865, şi că sunt întemeiate, Curtea consideră nefondat apelul formulat de apelantele-pârâte S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. şi GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A. împotriva acestei încheieri, urmând a îl respinge ca atare.

6. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată aferente fazei procesuale a apelului, Curtea constată că acestea au fost solicitate doar de către intimaţii-reclamanţi D. şi B., atât prin concluziile scrise depuse la data de 12.01.2016, cât şi prin concluziile orale asupra fondului apelului, formulate în şedinţa publică din data de 11.02.2016 (pagina 5 a încheierii de şedinţă de la acea dată). Cu acea ocazie, apelanţii-reclamanţi, prin avocat, au învederat că solicită cu acest titlu suma de 2783,80 RON reprezentând onorariu de avocat pentru judecata apelului şi că dovada o vor depune la dosar până la pronunţare.

Potrivit art. 274 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, partea care cade in pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Curtea reţine că partea care a câştigat procesul este îndreptăţită să recupereze cheltuielile de judecată efectuate, însă doar în măsura în care acestea sunt dovedite. Totodată, pentru a garanta principiul contradictorialităţii şi pentru respectarea dreptului la apărare al părţilor adverse, dovada cheltuielilor de judecată trebuie depusă înainte de reţinerea cauzei spre soluţionare. Odată ce această etapă a fost depăşită, niciun înscris depus la dosar nu mai poate fi luat în considerare.

Chiar dacă solicitarea cheltuielilor de judecată are un regim juridic uşor diferit faţă de celelalte capete de cerere, având în vedere că poate fi formulată până la momentul reţinerii cauzei spre soluţionare, dreptul la apărare al părţii adverse trebuie respectat, întrucât cheltuielile de judecată vor fi suportate din patrimoniul acesteia iar cuantumul lor poate fi însemnat.

În cauza de faţă, intimaţii-reclamanţi nu au depus la dosar dovada cheltuielilor de judecată solicitate pentru faza procesuală a apelului înainte de reţinerea cauzei în pronunţare, deşi Curtea le-a pus în vedere în mod expres acest aspect la ultimul termen de judecată, din data de 11.02.2016 (pagina 5 a încheierii de şedinţă de la acea dată), intimaţii insistând însă în solicitarea lor. Această dovada a fost depusă abia la data de 15.02.2016, după reţinerea apelurilor spre soluţionare, odată cu concluziile scrise . În aceste condiţii, deşi intimaţii-reclamanţi au avut câştig de cauză în apel în raport de unii dintre apelanţii-pârâţi ori de unele dintre cererile de apel formulate, pentru argumentele anterior expuse, nu se poate acorda acestora vreo sumă cu titlu de cheltuieli de judecată.

Chiar admiţând că, în contextul C. proc. civ. de la 1865, este permisă depunerea dovezii privind cheltuielile de judecată după reţinerea cauzei spre soluţionare, cercetând conţinutul dovezii prezentate de către intimaţii-reclamanţi, Curtea constată că aceasta nu face dovada unor cheltuieli de judecată ocazionate de judecata apelurilor în prezenta cauză. Astfel, factura fiscală seria x nr. x/06.03.2015, emisă pentru suma de 2480 RON reprezentând onorariu de avocat, menţionează un contract de asistenţă juridică având numărul 99811/2010. Or, în delegaţia avocaţială depusă la dosar pentru intimaţii-reclamanţi, este menţionat un contract de asistenţă juridică având nr. x din 2011.

Pentru toate aceste considerente, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, prin decizia civilă nr. 357/A/2016 din 25 februarie 2016 a admis excepţia lipsei de interes a apelului formulat de apelantul-pârât Consiliul Local Voluntari împotriva sentinţei civile nr. 5912/26.11.2014; a admis apelurile declarate de apelanţii-pârâţi Consiliul Judeţean Ilfov şi Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. şi GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A. şi S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A., împotriva sentinţei civile nr. 5912/26.11.2014, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi D.

şi B. şi cu intimaţii-pârâţi Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti şi Sectorul 1 Bucureşti; a modificat în parte sentinţa civilă nr. 5912/26.11.2014, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanţii D. şi B. împotriva pârâţilor Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L, GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A. şi S.C. ENEL DISTRIBUŢIE MUNTENIA S.A.; a respins cererea formulată de reclamanţii D. şi B. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Judeţean Ilfov, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 5912/26.11.2014; a respins ca lipsit de interes apelul formulat de apelantul-pârât Consiliul Local Voluntari, împotriva sentinţei civile nr. 5912/26.11.2014; a respins ca tardiv apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, împotriva sentinţei civile nr. 5912/26.11.2014; a anulat ca insuficient timbrat apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C.

A. S.R.L împotriva sentinţei civile nr. 5912/26.11.2014 şi încheierii din data de 24.02.2014; a respins ca tardiv apelul formulat de apelantul-pârât Consiliul General al Municipiului Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 5912/26.11.2014 şi împotriva sentinţei civile nr. 1694/03.04.2015; a respins ca tardive apelurile formulate de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1694/03.04.2015 şi a încheierii de şedinţă din data de 24.02.2014; a respins ca nefondate apelurile formulate de apelanţii-pârâţi S.C.

Distrigaz Sud Reţele S.R.L. şi GDF Suez Energy Romania S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1694/03.04.2015 şi a încheierilor pronunţate la data de 24.02.2014, respectiv 03.04.2015; a respins ca neîntemeiată cererea intimaţilor-reclamanţi D. şi B. privind cheltuielile de judecată aferente fazei procesuale a apelului.

V. Hotărârea instanţei de recurs.

În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, au declarat recurs, atât reclamanţii D. şi B., pârâtele ENGIE ROMÂNIA S.A. şi S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L., cât şi pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice.

1. Recursul declarat de reclamanţii D. şi B.:

Invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 1, 5, 8 şi 9 C. proc. civ. recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, în principal casarea deciziei recurată şi trimiterea cauzei spre rejudecare, să se constate nelegala alcătuire a completului de judecată care a pronunţat decizia din apel şi tardivitatea apelurilor formulate de pârâtele ENGIE ROMÂNIA S.A. şi S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L., şi în subsidiar, modificarea deciziei recurată şi respingerea apelurilor formulate împotriva sentinţelor nr. 5912/2014 şi 1694/2014 formulate de pârâte ca neîntemeiate şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei nr. 5912/2014 precum şi a sentinţei nr. 1694/2014 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă.

Cu titlu preliminar, recurenţii-reclamanţi precizează limitele rejudecării recursului, în raport de soluţiile pronunţate faţă de pârâţii S.C. A. S.R.L., Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Municipiul Bucureşti şi Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, în privinţa acestora, sentinţele nr. 5912/2014 şi 1694/2014 ale Tribunalului Bucureşti, intrând în autoritatea lucrului judecat.

Recurenţii arată că nu supun instanţei de recurs soluţia pronunţată de instanţa de apel cu privire la apelurile formulate de S.C. A. S.R.L., Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Municipiul Bucureşti şi Consiliul Local al Municipiului Bucureşti.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., recurenţii arată că decizia recurată este pronunţată cu încălcarea normelor de ordine publică privind alcătuirea completului de judecată, invocând în esenţă nelegala compunere a completului de judecată nr. 10 apel.

Se arată că, completul iniţial investit a fost format din d-na judecător H. şi d-a judecător I., ulterior d-a H. fiind înlocuită cu d-na judecător J..

Nelegala compunere a completului de judecată se susţine în raport de faptul că ar fi trebuit să existe la dosarul cauzei o hotărâre a Colegiului de conducere al Curţii de Apel, care să aprobe expres schimbarea completului de judecată şi motivele de fapt şi de drept ale acesteia.

În acest fel, au fost încălcate prevederile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, principiul continuităţii completului de judecată fiind unul fundamental al procesului civil. De asemenea, a fost încălcat principiul nemijlocirii judecăţii.

Susţine că relevant este faptul că a fost modificată compunerea completului de judecată, iar nu faptul că respectivul complet poartă aceeaşi denumire.

Promovarea d-nei judecător H. nu reprezintă o cauză care se încadrează în art. 101 alin. (5) din Hotărârea CSM nr. 1357/2015, deoarece nu există niciun motiv obiectiv pentru care d-na judecător nu mai poate participa la judecarea cauzei.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. recurenţii-reclamanţi au susţinut că au fost încălcate normele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În esenţă, se critică soluţia pronunţată în ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtele DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. şi GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A., soluţie dispusă prin încheierea de şedinţă din 26.11.2015.

În motivare, au arătat că apelurile acestor două pârâte sunt tardive, întrucât un avocat din cadrul societăţii care a reprezentat pe GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A. şi S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L., care apare pe împuternicirea din apel a luat cunoştinţă de sentinţa nr. 5912 din 26.11.2014 de la dosarul cauzei, la data de 16.02.2015, când a depus o cerere de fotocopiere a filelor de la dosar. Apreciază în consecinţă, că la data de 16.02.2015 s-a realizat comunicarea hotărârii către aceste părţi, astfel încât declararea apelului la 23.03.2015 s-a realizat ulterior împlinirii termenului de apel.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

În mod legal şi temeinic, se arată că prima instanţă a stabilit atragerea răspunderii civile delictuale, apreciind că sunt întrunite condiţiile atragerii acesteia.

Astfel, fapta ilicită a pârâtelor a constat în neîndeplinirea obligaţiei de finalizare a imobilului şi predarea la cheie şi la termen a acestuia, precum şi lipsa coordonării cu privire la viabilizarea ansamblului Henri Coandă.

Pretenţiile reclamantelor au drept cauză faptele ilicite, constând în neexecutarea obligaţiilor de rezultat şi diligenţă asumate prin Convenţia 1999 şi convenţiile asociate acesteia.

Pârâtele nu şi-au îndeplinit obligaţiile ce le incumbă, iar Convenţia produce efecte faţă de reclamanţi ca fapt juridic.

Recurenţii-reclamanţi prezintă în ce constă fapta ilicită pentru fiecare pârât în parte.

Astfel, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice nu şi-a îndeplinit obligaţiile de a asigura promovarea şi finanţarea obiectivelor de investiţii şi obligaţia de a asigura realizarea programelor şi proiectelor de infrastructură, construcţii şi lucrări tehnic-edilitare din domeniile sale de activitate.

Oraşul Voluntari nu a îndeplinit obligaţia de a asigura proiectarea, finanţarea şi execuţia reţelei de comunicaţii, iluminat public, dotări urbane.

Municipiul Bucureşti nu şi-a îndeplinit obligaţia de a asigura proiectarea, finanţarea şi execuţia reţelei de canalizare, alimentare cu apă, comunicaţii instalaţii de iluminat public.

În temeiul răspunderii civile delictuale, acest pârât răspunde în temeiul Convenţiei 1909, al Contractului de Cooperare cu Municipiul Bucureşti şi al sentinţei nr. 8903/2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.

Pârâtele DISTRIGAZ SUD REŢELE şi GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA nu şi-au îndeplinit obligaţia de proiectare, finanţare şi execuţie a reţelei de alimentare cu gaz metan.

Judeţul Ilfov şi Consiliul Judeţean Ilfov nu şi-au îndeplinit obligaţiile de a asigura proiectarea, finanţarea şi execuţia reţelei de drumuri interioare din cadrul ansamblului sistematizarea verticală.

ANL nu şi-a îndeplinit obligaţia de a coordona lucrările în sensul finalizării la timp a ansamblului.

În ce priveşte prejudiciul, recurenţii-reclamanţi arată că acesta constă în imposibilitatea absolută de a se bucura de imobil, cauzată de lipsa utilităţilor, fiind lipsiţi de folosinţa imobilului în perioada iulie 2008-mai 2014.

Prejudiciul are caracter cert sub aspectul existenţei şi al întinderii sale. De asemenea condiţia legăturii de cauzalitate este îndeplinită, precum şi a vinovăţiei pârâtelor.

Sub un alt aspect, recurenţii-reclamanţi arată că răspunderea este solidară, aspect care rezultă din art. 1 din Convenţia nr. 1909, cât şi din raportul de interdependenţă dintre contractele încheiate.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că decizia recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 2411 din Legea nr. 31/1990.

De asemenea, se susţine nelegalitatea deciziei în raport de omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra motivelor invocate în sprijinul răspunderii civile contractuale invocată de pârâtele Oraşul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, DISTRIGAZ SUD REŢELE şi GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA.

Considerentele instanţei de apel sunt greşite, în raport de neanalizarea întregului fond al cauzei, deşi reclamanţii nu au formulat apel împotriva sentinţei de fond, apelantele formulând critici cu privire la răspunderea contractuală, astfel încât instanţa de apel era obligată să analizeze cauza sub toate aspectele.

Instanţa de apel avea obligaţia de a analiza incidenţa răspunderii civile contractuale, în ipoteza în care nu a reţinut existenţa răspunderii civile delictuale, în acest fel fiind încălcate dispoziţiile art. 295 C. proc. civ.

În continuare, recurenţii-reclamanţi solicită să se constate îndeplinirea tuturor condiţiilor atragerii răspunderii civile contractuale a A.N.L. pentru neîndeplinirea obligaţiilor stipulate, pentru următoarele considerente:

Contractul încheiat cu A.N.L. este un contract complex, care prevede pe lângă obligaţiile specifice unui contract de mandat şi o serie de obligaţii pentru mandatar, sub sancţiunea încheierii de către A.N.L. a contractului cu un alt beneficiar.

Invocă puterea de lucru judecat a deciziei nr. 5197 din 25.04.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost atrasă răspunderea A.N.L. pentru lipsa de folosinţă a imobilelor, în raport de dispoziţiile art. 166 C. proc. civ.

Sub un ultim aspect, recurenţii-reclamanţi critică decizia instanţei de apel în ceea ce priveşte suplimentarea cheltuielilor de judecată acordat de către instanţa de apel, cu suplimentarea acestuia cu sumele necesare reprezentării în anii 2015 şi 2016.

2. Recursul declarat de pârâta MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ŞI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE;

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 2 şi 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă solicitând admiterea recursului, în principal, casarea deciziei recurată şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar modificarea în tot a deciziei recurată în sensul respingerii acţiunii formulată de reclamanţi.

În temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 2 C. proc. civ. recurenta-pârâtă arată că înţelege să se prevaleze în susţinerea recursului de înscrisul nou reprezentat de adresa nr. x/22.03.2016 ca anexă la cererea de revizuire formulată de reclamanţi împotriva deciziei civile nr. 357/25.02.2016, susţinând, în esenţă, nelegala compunere a completului de judecată în cadrul apelului, achiesând criticilor formulate de recurenţii-reclamanţi sub acest aspect.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arată că hotărârea este netemeinică şi nelegală, invocând excepţia lipsei calităţii procesual pasive, având în vedere că reclamanţii nu au dovedit că sunt beneficiarii unei subvenţii aprobate de ANL, dar neîncasată ca urmare a neexecutării vreunei obligaţii a pârâtei.

De asemenea, recurenta-pârâtă invocă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în raport de dispoziţiile art. 8 alin. (1) raportat la art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958.

Pe fondul cauzei, prezintă argumentele sale în sprijinul îndeplinirii condiţiilor cerute de lege în vederea angajării răspunderii delictuale a pârâtei şi obligării sale la plata daunelor interese.

3. Recursul declarat de pârâtele S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. şi S.C. ENGIE ROMÂNIA S.A.;

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Criticile formulate de recurentele-pârâte împotriva deciziei pronunţată de instanţa de apel au vizat două aspecte, cel legat de considerentele instanţei de apel cu privire la licenţa de distribuţie de gaze naturale a DISTRIGAZ SUD REŢELE şi ale autoarei sale şi în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune.

În ce priveşte licenţa de distribuţie de gaze naturale, recurentele-pârâte arată că instanţa de apel, a reţinut, în esenţă, că întrucât autoarea sa a deţinut la momentul semnării Convenţiei nr. 1909/2004 licenţă de distribuţie gaze naturale în Voluntari, atunci obligaţia sa nu era imposibilă, iar nulitatea nu operează.

Aceste considerente ale instanţei sunt greşite, întrucât din punct de vedere factual, nici pârâta DISTRIGAZ SUD, nici autoarea sa nu au deţinut licenţă de concesiune a serviciului de distribuţie gaze naturale în Voluntari, altă entitate juridică deţinând licenţă în acest sens.

Din punct de vedere legal, la data încheierii Contractului nr. x/2004 erau în vigoare dispoziţiile Legii nr. 60/2000, potrivit cărora un distribuitor de gaze naturale cu licenţă şi-ar fi putut asuma o obligaţie de dezvoltare a sistemului de distribuţie, numai în condiţii de eficienţă economică în zona în care deţinea licenţa, sub rezerva suportării de către solicitanţii de acces a costurilor dovedite nerentabile pentru operator. Ulterior această ordonanţă a fost abrogată, fiind înlocuită cu Legea nr. 351/2004, care a păstrat aceleaşi dispoziţii cu privire la licenţă.

Prin urmare, concluzionează recurentele-pârâte în sensul că, concesiunea serviciului de distribuţie era una teritorială, pe zone delimitate, un concesionar dintr-o anumită zonă putând face distribuţie doar în arealul în care controlează conductele şi sistemul de distribuţie de gaze.

În consecinţă, neavând abilitatea legală din punct de vedere administrativ, de a dezvolta şi opera sistemul de distribuţie de gaze naturale în Oraşul Voluntari, nu se putea şi nici nu se poate efectua o asemenea activitate de Distrigaz Sud Reţele şi nici de autoarea sa.

Se mai arată că, dispoziţiile legale referitoare la concesionarea serviciilor de distribuţie reprezintă norme de ordine publică din punctul de vedere al legii civile, care nu pot fi înfrânte prin voinţa părţilor/terţilor printr-o convenţie sau act unilateral ori de către o instanţă de judecată.

În ce priveşte critica adusă deciziei atacată, care vizează prescripţia dreptului material la acţiune, recurentele-pârâte arată că sentinţa primei instanţe a fost apelată în ceea ce priveşte respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în raport de aspectul privind data de predare a imobilului. Prima instanţă a reţinut că faţă de data de predare stabilită, 08.07.2008 şi data introducerii acţiunii 07.07.2011, petitele cererii introductive de instanţă nu sunt prescrise.

Instanţa de apel a respins apelul formulat pe acest aspect, reţinând că nu este îndeplinită condiţia cunoaşterii prejudiciului, dreptul la acţiune născându-se ulterior datei de 08.07.2008.

Recurenta-pârâtă apreciază că termenul de prescripţie în materia răspunderii civile delictuale se analizează raportat la data la care a fost cunoscută paguba şi autorul ei. Din acest punct de vedere, se susţine că instanţa de apel nu a aplicat/interpretat greşit dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora condiţia impune ca punct de început al curgerii termenului, momentul la care reclamantul trebuia să cunoască paguba, acesta fiind cu certitudine 08.07.2007, dată la care reclamantul agrese predarea imobilului, racordat la utilităţi.

De altfel, scadenţa obligaţiei de racordare a imobilului la utilităţi era 08.07.2007, astfel încât după împlinirea perioadei de 3 ani a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune în ce priveşte obligaţia principală de efectuare a pretinselor lucrări de gaze sau de obligaţia aferentă de despăgubire.

4. În combaterea cererilor de recurs, în cauză au formulat întâmpinare după cum urmează:

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare faţă de recursul declarat de reclamanţii D. şi B., prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat faţă de criticile subsumate motivelor de nelegalitate reprezentate de art. 304 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., şi ca lipsit de interes faţă de motivul reprezentat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Excepţia lipsei de interes a fost respinsă prin încheierea de şedinţă de la 23 februarie 2017, pentru considerentele arătate.

Intimata-pârâtă Municipiul Bucureşti prin Primar a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenţii-reclamanţi ca nefondat. A invocat excepţia lipsei de interes soluţionată prin încheierea de şedinţă din 23 februarie 2017.

Intimata-pârâtă ANL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, invocând în prealabil excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanţi şi a lipsei de interes, ambele soluţionate prin încheierea din 23 februarie 2017.

Recurenţii-reclamanţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului pârâtelor S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. şi ENGIE ROMÎNIA S.A. şi respingerea ca inadmisibil a recursului declarat de pârâta Ministerul Regionale şi Administraţiei Publice.

5. Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate de recurenţii-reclamanţi D. şi B., în limitele controlului de legalitate şi al temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins pentru următoarele considerente:

Art. 304 pct. 1 C. proc. civ. vizează nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la compunerea şi constituirea legală a instanţei. Ipoteza invocată de către recurenţi vizează nelegala compunere a completului de judecată în conformitate cu dispoziţiile Legii de organizare judiciară.

Conform dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 "Colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuităţii completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti".

În temeiul art. 22 lit. d) din Regulamentul de ordine interioară aprobat prin Hotărârea CSM nr. 387/2005, cu modificările şi completările ulterioare, "Colegiul de conducere îndeplineşte următoarele atribuţii: d) aprobă, în mod excepţional, schimbarea membrilor completelor de judecată, în cazurile în care, din motive obiective, se impune aceasta"

Având în vedere aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că principiul continuităţii completului de judecată nu a fost încălcat, întrucât prin Hotărârile nr. 194 din 03.11.2015 şi nr. 253 din 11.12.2015 ale Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Bucureşti s-a hotărât promovarea d-nei jud. H. şi pensionarea d-nei judecător K., ceea ce a determinat schimbarea componenţei completului de judecată.

Dintr-un alt punct de vedere, modificarea completului de judecată a intervenit ulterior termenului de judecată de la 26.11.2015, termen la care s-au soluţionat doar excepţiile invocate de părţi, fondul cauzei fiind dezbătut la termenul de judecată de la 11.02.2016.

Mai mult decât atât, la termenul de judecată din 14.01.2016 recurenţii-reclamanţi au formulat o cerere de recuzare împotriva completului de judecată, respinsă prin încheierea din 18.01.2016.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că în raport de situaţiile învederate, instanţa a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, astfel încât nu se poate afirma că au fost nesocotite normele legale legate de modul de alcătuire al instanţei de judecată.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. recurenţii-reclamanţi au susţinut că au fost încălcate normele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Criticile recurenţilor privind nelegalitatea soluţiei pronunţată în ceea ce priveşte excepţia de tardivitate nu vor fi reţinute.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 284 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd că termenul de apel este de 15 de zile de la comunicare şi a reţinut că faţă de data comunicării sentinţei de fond 24.02.2015 şi data înregistrării cererilor de apel la data de 09.03.2015 (f. x apel) apelurile sunt formulate în termenul legal.

În raport de cele reţinute, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi invocat de recurenţii-reclamanţi nu-şi găseşte incidenţa în speţă.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte arată că acest motiv vizează interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, schimbarea naturii ori înţelesului vădit neîndoielnic al acestuia.

Acest motiv de recurs urmăreşte desfiinţarea hotărârii atunci când a fost nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ. potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

Astfel cum s-a reţinut corect de către instanţa de apel, reclamanţii au invocat prin cererea de chemare în judecată răspunderea civilă delictuală a pârâţilor, invocând nerespectarea unor dispoziţii contractuale de către aceştia.

Prin cererea de recurs, recurenţii au susţinut îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, arătând că fapta ilicită constă în nerealizarea utilităţilor, obligaţie care rezultă din Convenţia nr. 1909 şi convenţiile asociate acesteia, faţă de care reclamanţii sunt terţi, nefiind părţi contractante.

Înalta Curte constată că, Convenţia nr. 1909 din 06.05.2004 s-a încheiat între Ministerul Transporturilor Construcţiilor şi Turismului, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local al Comunei Voluntari, S.C. ELECTRICA S.A., S.C. DISTRIBUŢIE GAZE NATURALE DISTRIGAZ SUD S.A. şi S.C. A. S.R.L., iar prin ea au fost stabilite obligaţiile specifice şi necesare pentru realizarea ansamblului de locuinţe Henri Coandă.

Prezentul demers procesual a fost iniţiat pentru obligarea pârâtelor la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului produs prin lipsirea de folosinţa imobilului.

Înalta Curte constată că analiza instanţei de fond s-a subsumat răspunderii civile delictuale, cauza fiind soluţionată potrivit dreptului comun.

În mod corect instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 973 C. civ. care consacră principiul relativităţii efectelor contractelor şi a constatat că nerespectarea unei obligaţii contractuale nu poate fi invocată de către un terţ drept faptă ilicită în cadrul răspunderii civile delictuale.

În mod legal s-a statuat în sensul că neexecutarea obligaţiilor contractuale de către pârâtele evocate nu poate fi considerată o faptă ilicită în cadrul răspunderii civile delictuale, fiind necesar ca fapta ilicită să rezulte din nerespectarea unei dispoziţii legale, ci nu a unei prevederi contractuale.

Raportat la situaţia de fapt stabilită, cu respectarea dispoziţiilor art. 973 C. civ., în mod legal, instanţa de apel a reţinut că în speţă nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a pârâtelor pentru nerespectarea dispoziţiilor contractuale de realizare a utilităţilor pentru ansamblul Henri Coandă.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost argumentat prin interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2411 din Legea nr. 31/1990.

Este de observat că prin decizia recurată, Curtea de Apel Bucureşti a găsit fondat şi apelul formulat de S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L., apreciind că nu se poate reţine săvârşirea de către aceasta a vreunei fapte ilicite pe tărâm delictual, fiind modificată sentinţa în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţi în contradictoriu cu această pârâtă, astfel încât critica recurenţilor nu subzistă.

În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. care reglementează limitele devoluţiunii apelului, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin încheierea de şedinţă din 24.02.2014 Tribunalul Bucureşti a admis în parte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtelor Oraşul Voluntari, Consiliul Local al Oraşului Voluntari, Distrigaz Sud Reţele şi GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA.

Cu titlu preliminar, instanţa de apel a arătat în considerente, că reclamanţii nu au formulat apel în cauză, astfel încât s-a precizat că devoluţiunea va opera în limitele stabilite de către pârâţi, prin prisma răspunderii civile delictuale a acestora.

Criticile recurenţilor-reclamanţi privind necesitatea soluţionării cauzei sub toate aspectele nu vor fi reţinute, aceştia având posibilitatea atacării cu apel a încheierii din 24.02.2014, situaţie care nu s-a demonstrat în cauză.

Mai mult decât atât, criticile formulate prin cererile de apel de către aceşti pârâţi au vizat neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, întrucât analiza instanţei de fond a fost subsumată acestei răspunderi civile.

În oricare situaţie, neanalizarea criticilor formulate de către părţile adverse nu poate fi invocată de recurenţi, în lipsa demonstrării vătămării cauzate acestora, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor cerute de atragerea răspunderii civile delictuale în ceea ce o priveşte pe pârâta ANL, Înalta Curte constată că nu se confirmă motivul de nelegalitate instituit de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 5912 din 26.11.2014 instanţa de fond a analizat pretenţiile formulate împotriva acestei părţi, din perspectiva răspunderii contractuale, având în vedere cele stabilite prin încheierea din 24.02.2014 şi a reţinut că nu se poate angaja această răspundere faţă de pârâta A.N.L., întrucât nu s-a dovedit neexecutarea sau executarea necorespunzătoare de către aceasta a obligaţiilor contractuale.

Împotriva sentinţei de fond, pârâta A.N.L. nu a declarat apel, astfel încât în mod corect a reţinut instanţa că "soluţiile primei instanţe referitoare la răspunderea contractuală a pârâtelor A.N.L., Consiliul Local Sector 1 au intrat sub incidenţa autorităţii de lucru judecat, nefăcând obiectul apelului de faţă, întrucât reclamanţii nu au declarat apel"

În raport de aceste considerente, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi pe fondul cauzei nu pot fi analizate de către instanţa de recurs, întrucât nu au format obiect de analiză în cadrul judecării cauzei în apel.

Faţă de invocarea puterii de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 5197 din 25.04.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte arată că pentru a se putea invoca obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile privind soluţionarea unei probleme juridice nu este necesară existenţa triplei identităţi, cauză şi obiect, ci este necesară doar probarea identităţii între problema soluţionată irevocabil şi problema dedusă judecăţii.

Se constată că în cadrul litigiului ce a format obiectul dosarului nr. x/2011 obiectul dosarului este diferit de cel de faţă, pricina fiind soluţionată de o instanţă de contencios administrativ, astfel încât puterea de lucru judecat nu poate opera în cauza de faţă.

În ceea ce priveşte ultima critică a recurenţilor-reclamanţi privind suplimentarea cheltuielilor de judecată acordate de către instanţa de apel, Înalta Curte constată pe de o parte, că potrivit art. 304 C. proc. civ. nu au fost prezentate motivele de nelegalitate subsumate acestei critici, care să permită exercitarea controlului judiciar în ceea ce priveşte această cerere accesorie.

Dintr-un alt punct de vedere, chestiunea cuantumului cheltuielilor de judecată reprezintă un aspect de netemeinicie, care nu poate face obiect de analiză în această etapă procesuală.

În raport de aceste considerente, recursul declarat de reclamanţii D. şi B. urmează să fie respins ca nefondat.

6. Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate de recurenta-pârâtă Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, în limitele controlului de legalitate şi al temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 299 C. proc. civ. obiectul recursului este reprezentat de hotărârile pronunţate în apel.

Astfel, în cauza de faţă obiectul recursului este dat de decizia nr. 357/A/25.02.2016 prin care apelul declarat de pârâta Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice a fost respins ca tardiv formulat.

Recursul poate fi exercitat indiferent dacă prin hotărârea atacată a fost rezolvat sau nu fondul cauzei, ori numai un incident cu caracter pur procedural, însă, în aceste situaţii, recursul nu poate viza fondul cauzei, ci numai viciile procedurale legate de respingerea apelului pentru neregularitatea arătată.

Într-o atare situaţie, în cazul în care apelul a fost respins ca tardiv, instanţa nu a cercetat cauza în fond, ci s-a mărginit să facă verificări limitate la acest aspect. În consecinţă, recurenta-pârâtă nu poate formula decât motive de casare referitoare la modul în care instanţa a soluţionat aspectul legat de termenul de declarare a apelului.

Criticile referitoare la fondul litigiului nu pot fi examinate în recurs, întrucât instanţa de apel nu le-a analizat din vina recurentei, care nu a respectat termenul legal de declarare al acestei căi de atac.

În raport de aceste considerente, recursul declarat de pârâtă Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice urmează să fie respins.

7. Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate de recurentele-pârâte S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. şi S.C. ENGIE ROMÂNIA S.A., în limitele controlului de legalitate şi al temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins pentru următoarele considerente:

Critica recurentelor pârâte prin care se susţine inexistenţa licenţei de concesionare gaze naturale în zona Oraşului Voluntari, în ceea ce o priveşte pe recurenta-pârâtă S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. cât şi pe autoarea sa, având în vedere că o asemenea licenţă nu a fost depusă la dosarul cauzei, coroborat cu dispoziţiile legale care reglementează activitatea în domeniul gazelor naturale nu vor fi reţinute.

Considerentele instanţei de apel au statuat în sensul că obligaţiile asumate de această parte rezultă din Convenţia nr. 1909/2004, iar faptul că aceasta nu a obţinut licenţa necesară desfăşurării acestei activităţi, nu o exonerează de răspundere.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că autoarea pârâtelor S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE şi S.C. GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A. şi-a asumat încă din anul 2003 obligaţia finalizării şi execuţiei reţelei de alimentare cu gaze naturale, obligaţie pe care nu şi-a îndeplinit-o până în momentul divizării.

Susţinerile recurentelor sunt nerelevante şi contrazise de Convenţiile încheiate de Distrigaz Sud S.A., respectiv Convenţia 15580/2003 şi Convenţia nr. 1909/2004, astfel încât este lipsit de relevanţă juridică faptul că recurenta-pârâtă DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. sau autoarea acesteia nu deţin licenţă de concesionare a serviciului de distribuţie de gaze naturale, răspunderea sa fiind contractuală.

Nici criticile legate de nulitatea obligaţiei nu subzistă, întrucât recurenta-pârâtă S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. a invocat motive de nulitate ulterioare încheierii Convenţiei nr. 1909/2004, care nu pot atrage această sancţiune.

Analizând criticile formulate de recurentele-pârâte cu privire la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte constată că acesta vizează greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Este adevărat că, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripţie de 3 ani pentru prejudiciul invocat curge de la data la care cel păgubit a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, însă consecinţa nepredării imobilul la termenul convenit contractual s-a concretizat într-un prejudiciu determinabil, a cărui evaluare a putut fi cunoscută începând cu data de 08.07.2008, dar şi într-un prejudiciu succesiv, care este consecinţa neîndeplinirii obligaţiei după data scadenţei. Nu se poate susţine că reclamanţii ar fi trebuit să cunoască la data expirării datei de predare a imobilului care va fi întinderea prejudiciului, întrucât debutul termenului de prescripţie extinctivă este condiţionat de momentul la care persoana prejudiciată a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel răspunzător de ea, situaţie faţă de care prescripţia începe să curgă de la momente succesive diferite, pe măsură ce fiecare pagubă este cunoscută efectiv.

Având în vedere data introducerii cererii de chemare în judecată, respective 07.07.2011, pretenţiile născute ulterior datei de 07.07.2008 nu sunt prescrise, astfel încât Înalta Curte constată că soluţia de admitere în parte a excepţiei prescripţiei, în privinţa cererii completatoare este legală.

În raport de aceste considerente, recursul declarat de pârâte S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. şi S.C. ENGIE ROMÂNIA S.A., urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi D. şi B., de recurentele-pârâte ENGI ROMÂNIA S.A. (fostă Societatea GDF SUEZ ENERGY ROMÂNIA S.A.) şi Societatea DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. precum şi de recurentul-pârât MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ŞI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE împotriva deciziei civile nr. 357/A/2016 din 25 februarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 16 martie 2017.