Nullity of cassation appeal for challenging factual quantification of moral damages rather than legal error

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă sub nr. x/2015, reclamanţii A., B., C. au chemat în judecată pârâta S.C. D. S.A. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acesteia la plata despăgubirilor în sume de 2.000.000 euro pentru reclamanta A., 300.000 euro pentru reclamanta B. şi de 150.000 euro pentru reclamantul C., cu titlu de daune morale pentru prejudiciile nepatrimoniale cauzate prin accidentului rutier din data de 29.07.2013.

Prin sentinţa civilă nr. 336 din 11.02.2016 Tribunalul Ilfov, secţia civilă, a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta S.C. D. S.A. să plătească reclamantei A. suma de 1.000.000 euro reprezentând daune morale, reclamantei B. suma de 200.000 euro reprezentând daune morale şi reclamantului C. suma de 100.000 euro reprezentând daune morale, precum şi suma de 3.000 RON fiecărui reclamant reprezentând cheltuieli de judecată, onorariu avocat.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă prin decizia civilă nr. 1140/2016 din 28 iunie 2016 a admis apelul declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 336 din 11 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia civilă, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâta la plata următoarelor sume cu titlu de daune morale: către reclamanta A. suma de 500.000 euro, echivalent în RON la data plăţii; către reclamanta B. suma de 150.000 euro, echivalent în RON la data plăţii; către C. suma de 50.000 euro, echivalent în RON la data plăţii. Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Împotriva deciziei civile nr. 1140/2016 din 28 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă pârâta S.C. D. S.A. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs invocat, recurenta, după o prezentare a solicitărilor sale în faţa instanţelor de fond şi apel, a arătat, în esenţă, că prin prezentul recurs critică hotărârea instanţei de apel numai sub aspectul acordării daunelor morale în cuantum total de 700.000 euro celor 3 reclamanţi.

Recurenta susţine că daunele materiale şi morale se acordă în conformitate cu legislaţia specială în domeniu şi anume Ordinul CSA 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule şi redând conţinutul art. 49 din Normele respective.

Totodată, recurenta consideră că fiind vorba de prejudicii morale, ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât valorile ocrotite nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului şi caracterul patrimonial al despăgubirii.

Recurenta recunoaşte că nu există criterii legate de determinarea cuantumului daunelor morale, însă consideră că, tocmai din acest considerent, fiindcă România este stat membru al Uniuni Europene, iar legislaţia privind asigurările reprezintă o transpunere în dreptul intern a mai multor directive, apreciază că, la evaluarea pe cale judecătorească a prejudiciului moral, trebuia avut în vedere inclusiv cuantumul daunelor morale acordate în alte state membre.

Redând conţinutul paragrafului 20 din preambulul Directivei nr. 2009/103/CE şi prezentând recomandările Uniunii Europene referitoare la despăgubirea persoanelor prejudiciate prin accidente de circulaţie, recurenta consideră că la cuantificarea daunelor morale trebuie avut în vedere un just echilibru între prejudiciul suferit de către reclamant şi daunele cuvenite acestuia pentru a nu se realiza o îmbogăţire fără justă cauză.

În opinia recurentei, în cauza de faţă, suma de 700.000 euro acordată de către instanţa de apel reclamanţilor este exagerată faţă de faptul că aceştia nu au făcut dovada vreunui element care să justifice acordarea unor astfel de daune în cuantum ridicat faţă de practica instanţelor de judecată în materie.

Recurenta invocând jurisprudenţa naţională şi redând fragmente din considerentele deciziei nr. 2129/*2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a arătat, în esenţă, că indemnizaţia acordată pentru repararea prejudiciului moral trebuie să reprezinte o reparare a acestuia în sensul unei compensaţii sau satisfacţii compensatorii.

Redând un fragment din considerentele deciziei nr. 1425/2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, recurenta susţine că instanţele au mai arătat că, atunci când este analizat caracterul echitabil al unei despăgubiri trebuie avut în vedere nivelul de trai şi salariul mediu pe economia din România, precum şi faptul că speţa de faţă nu este un caz singular în care se acordă despăgubiri.

Recurenta, invocând jurisprudenţa naţională, cât şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a arătat că, instanţele de judecată au reţinut în mod clar şi nemijlocit faptul că reclamanţii sunt cei care trebuie să dovedească prin probele administrate schimbarea condiţiilor de viaţă, traumele şi repercusiunile pe care evenimentul rutier trăit l-a avut asupra vieţii lor, însă, în speţă, reclamanţii nu au produs astfel de dovezi, iar instanţa de apel nu a avut materialul probator pentru a analiza aceste consecinţe şi a dispune în sensul daunelor morale acordate.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului şi faţă de argumentele expuse diminuarea daunelor morale acordate reclamanţilor din această cauză.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimaţii reclamanţi A., B. şi C. au considerat că recursul este inadmisibil, în principiu, motivat de faptul că motivele invocate în recurs au fost invocate şi în apel.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 19 ianuarie 2017, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea părţilor a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 25 ianuarie 2017.

Prin punctul de vedere asupra raportului, intimaţii - reclamanţi A., B. şi C. au apreciat că recursul este nul, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta - pârâtă S.C. D. S.A.. a depus punct de vedere privind raportul, susţinând, în esenţă, că recursul este admisibil.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 (1) lit. d) din Noul C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează că menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e) precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Aşadar, din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

În speţă, se constată că în dezvoltarea motivelor de recurs principala critică a recurentei vizează cuantumul daunelor morale acordate de către instanţa de apel, recurenta exprimându-şi nemulţumirea privind interpretarea probatoriului administrat şi practica neunitară a instanţelor de judecată în acordarea daunelor morale.

Or, aspectele invocate vizează netemeinicia deciziei recurate care nu pot fi examinate prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., invocate de către recurentă, motiv pentru care nu pot fi reţinute de către instanţă ca şi critici de nelegalitate.

Simpla nemulţumire a părţii faţă de soluţia pronunţată, fără a se dezvolta şi arăta, în concret, în ce constau greşelile săvârşite de instanţă şi legea încălcată, pentru a se putea, astfel, verifica încadrarea acestora în cazurile limitativ prevăzute de art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, lipsa acestora fiind sancţionată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii.

Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel.

În alţi termeni faţă de considerentele precedente, se poate reţine că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Prin urmare, pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea nulităţii cererii de recurs în conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MIORTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1140/2016 din 28 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2017.