Recursul privind modificarea drepturilor părintești declarat împotriva unei decizii definitive este respins ca inadmisibil.

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la 4.08.2015 sub nr. x/2015, reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Caraş-Severin i-a chemat în judecată pe pârâţii A. şi B., solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună modificarea şi completarea măsurilor stabilite prin sentinţa civilă nr. 2810/24.10.2005 a Tribunalului Caraş-Severin, respectiv obligarea pârâtei A. la prestarea unui număr între 20-40 ore lunar de muncă, acţiuni sau lucrări de interes local, pe raza localităţii de domiciliu/reşedinţă; delegarea următoarelor drepturi părinteşti, referitoare la persoana şi bunurile copilului C., în favoarea directorului executiv al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Caraş-Severin: dreptul de a aproba deplasarea copilului în cauză în străinătate; dreptul de a încuviinţa actele de dispoziţie referitoare la bunurile copilului în cauză (cu excepţia alocaţiei de stat şi a alocaţiei lunare de plasament); dreptul de a aproba schimbarea religiei copilului în cauză; dreptul de a aproba schimbarea felului învăţăturii şi/sau cel al pregătirii profesionale ale copilului în cauză; delegarea în favoarea asistentului maternal profesionist B. a tuturor celorlalte drepturi şi obligaţii părinteşti, referitoare la persoana şi bunurile copilului C., drepturi şi obligaţii care decurg din activitatea concretă de ocrotire a copilului în cauză, desfăşurată de către asistentul maternal profesionist B., potrivit legii.

Prin sentinţa civilă nr. 1651 din 24.09.2015 pronunţată în dosar nr. x/2015, Tribunalul Caraş-Severin a admis acţiunea formulată de reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Caraş-Severin, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B.; a dispus obligarea pârâtei A. la prestarea unui număr de 40 ore lunar de muncă, acţiuni sau lucrări de interes local, pe raza localităţii de domiciliu/reşedinţă; respectiv a comunei Livezeni, jud. Timiş; a dispus delegarea următoarelor drepturi părinteşti, referitoare la persoana şi bunurile copilului C., în favoarea directorului executiv al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Caraş-Severin: dreptul de a aproba deplasarea copilului în cauză în străinătate; dreptul de a încuviinţa actele de dispoziţie referitoare la bunurile copilului în cauză (cu excepţia alocaţiei de stat şi a alocaţiei lunare de plasament); dreptul de a aproba schimbarea religiei copilului în cauză; dreptul de aproba schimbarea felului învăţăturii şi/sau cel al pregătirii profesionale ale copilului în cauză şi a dispus delegarea în favoarea asistentului maternal profesionist B. a tuturor celorlalte drepturi şi obligaţii părinteşti, referitoare la persoana şi bunurile copilului C., drepturi şi obligaţii care decurg din activitatea concretă de ocrotire a copilului în cauză, desfăşurată de către asistentul maternal profesionist B., potrivit legii.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 17 din 26 ianuarie 2016 a respins ca tardiv apelul declarat de pârâta A., împotriva sentinţei civile nr. 1651 din 24.09.2015 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosar nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Caraş-Severin şi intimata-pârâtă B..

Această decizie a fost atacată cu recurs de pârâta A. la data de 16 februarie 2016, aceasta nedepunând şi dezvoltarea motivelor de recurs astfel cum prevăd dispoziţiile legale.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din Noul C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul nu este admisibil.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 2 noiembrie 2016 a fost încuviinţat, în unanimitate, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) din Noul C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 18 noiembrie 2016, părţile neformulând puncte de vedere la raport.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâta A., pentru următoarele considerente:

Prioritar, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) Noul C. proc. civ., raportat la art. 457 alin. (1) din acelaşi Cod, se va analiza admisibilitatea recursului împotriva unei decizii care nu este supusă recursului - cum este cazul în speţă.

Prezentul recurs are ca obiect o decizie, cu caracter definitiv, prin care instanţa de apel a respins, ca tardiv, apelul declarat de pârâta A. împotriva sentinţei civile nr. 1651 din data de 24 septembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Caraş-Severin şi intimata-pârâtă B..

Conform dispoziţiilor art. 457 alin. (1) din Noul C. proc. civ. "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei".

Deopotrivă, hotărârile definitive enumerate în art. 634 din Noul C. proc. civ., sunt cele care nu mai pot fi atacate cu apel, respectiv, cu recurs, fie pentru că a expirat termenul pentru exercitarea căii de atac - care dobândesc caracter definitiv la momentul expirării termenului de exercitare a căii de atac, fie pentru că legea nu prevede posibilitatea atacării lor, ipoteză în care hotărârile devin definitive la data pronunţării lor.

Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., stipulează:

"Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este "definitivă", de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară".

Alineatul (2) al aceluiaşi articol prevede că:

"Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este supusă recursului sau că poate fi atacată cu recurs ori, după caz, legea specială foloseşte o altă expresie similară"- cazul în speţă.

Prin art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., legiuitorul a optat pentru înlocuirea căii de atac a recursului cu calea de atac a apelului şi nu pentru menţinerea acestuia.

În speţă, obiectul dosarului îl constituie o cerere de modificare şi completare a măsurilor privind minorul, de natura celor enumerate de art. 66 şi urm. din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cerere care a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 66 alin. (3) şi art. 67 alin. (2) din Legea nr. 272/2004.

Potrivit art. 136 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, "Hotărârea instanţei de fond este executorie şi definitivă", iar, potrivit art. 137 din aceeaşi lege, "Termenul de recurs este de 10 zile de la data comunicării hotărârii".

Aşa fiind, faţă de prevederile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012, aplicabile, cererea fiind formulată la data de 03.08.2015, deci, după data intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012, se constată că decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara nu este supusă controlului de legalitate prevăzut în calea extraordinară a recursului.

Se reţine că, decizia care formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunţarea sa, fiind pronunţată de curtea de apel în cadrul soluţionării unui apel declarat împotriva unei hotărâri care era supusă numai apelului, astfel că, nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speţă fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 457 din Noul C. proc. civ.

Această concluzie derivă din regula unicităţii dreptului de a folosi o cale de atac şi, cum un asemenea drept este unic, epuizându-se chiar prin exerciţiul lui, o persoană nu se poate judeca de mai multe ori în aceeaşi cale de atac, iar recunoaşterea unei cai de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesual civilă constituie o încălcare a legalităţii acesteia, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Prin urmare, prezentul recurs având ca obiect o decizie cu caracter definitiv, care nu este susceptibilă de a mai fi cenzurată în faza procesuală pendinte, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (5) din Noul C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca inadmisibil recursul declarat de pârâta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 17 din 26 ianuarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2017.