Shareholder appeal intervention rejected as principal; intervenor liable for costs.

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub număr de dosar x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L, să se dispună anularea hotărârii AGA din data de 21.05.2015.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, iar pe fond a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 31.08.2015, judecata cauzei a fost suspendată până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2011 al Tribunalului Constanţa şi repusă pe rol prin încheierea din 23.11.2018.

Prin notele scrise depuse la 12 iunie 2018, reclamantul a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant raportat la contractul de asistenţă juridică încheiat de pârâtă în prezenta cauză.

Prin încheierea din 23 noiembrie 2018, instanţa a dispus respingerea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant.

La 13 iunie 2018, C. a formulat cerere de intervenţie în interes alăturat reclamantului, iar în subsidiar în interes propriu.

Prin sentinţa civilă nr. 785 din 14 decembrie 2018, Tribunalul Constanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a formulat apel, criticând hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Pentru termenul de judecată din 20 mai 2019, C. a depus la dosar cerere de intervenţie în interes alăturat, în subsidiar intervenţie în interes propriu.

Prin încheierea din 3 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă cererea de intervenţie formulată de C., ca inadmisibilă.

Împortiva încheierii din 3 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, C. a declarat recurs.

În motivarea cererii de recurs, arată, în esenţă, că, prin cererea de intervenţie formulată în interesul alăturat al apelantului A., recurentul în cauză a justificat un interes personal în formularea cererii de intervenţie având în vedere faptul că prin contractul de asociere încheiat între asociaţii societăţii intimate s-a stipulat faptul că se va înfiinţa o societate de teren care va fi ţinută de asociaţii D. şi Turbatu şi pentru asociaţii E. şi F..

Asociaţii societăţii intimate sunt A. şi D., astfel cum rezultă cu opozabilitate faţă de terţi din certificatele constatatoare depuse în probatoriu. În realitate, aşa cum rezultă din contractul de asociere şi din contractele de fiducie, părţile sociale ale societăţii sunt deţinute: din cota de 50% deţinută de către reclamantul pârât D., acesta în calitate de fiduciar, deţine 25% din părţile sociale ale societăţii pârâte pentru E.. Fapt confirmat de el însuşi prin declaraţiile de inculpat în dosarul penal în care a fost găsit vinovat de anumite infracţiuni.

Din cota de 50% deţinută de către A., în calitate de fiduciar 25% din părţile sociale ale societăţii pârâte în numele şi pentru fratele acestuia F., acesta cesionând părţile sociale deţinute în cadrul acestei societăţi către C., situaţie demonstrată prin contractele de fiducie şi recunoscută de către intimatul reclamant prin contractul de împrumut din data de 3 septembrie 2008 şi prin declaraţia sa de inculpat din dosarul penal 80 BS 1/15, fapt care a fost şi reţinut de către instanţa penală.

Totodată, mai arată recurentul, părţile sociale deţinute de F. au fost cesionate recurentului prin contractul de cesiune din 02.02.2009.

Cu alte cuvinte, apelantul, A. junior, fiul recurentului, deţinea, în raport de înscrierile cuprinse la Oficiul Registrului Comerţului, 50% din capitalul social al S.C. B. S.R.L., însă, în realitate, deţine o cotă de 25% din capitalul social, celalalt procent de 25% reprezentând părţile sociale deţinute de către C. din capitalul social al societăţii intimate.

În drept, precizează că sunt incidente motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7, şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, în ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat, susţine, în esenţă, că prin decizia civilă din dosarul 4 C 187/18 - rămasă definitivă prin nerecurare - instanţa civilă a decis cu autoritate de lucru judecat că deţinea prin A. junior 25% din părţile sociale în sistem fiduciar şi că este proprietarul părţilor sociale în cuantum de 25% din părţile sociale ale societăţii.

Astfel, arată recurentul, decizia civilă sus precizată stabileşte cu titlul definitiv proprietatea sa asupra celor 25% părţi sociale, pe care fiul său le deţinea fiduciar şi îl obliga pe acesta să i le predea în urma rezilieri contractului de fiducie, în condiţiile în care prin decizia de excludere se stabileşte doar că părţile sociale aparţinând acestuia vor fi predate către D..

Totodată, în opinia recurentului, instanţa şi-a încălcat rolul activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ., art. 254 alin. (5) din acelaşi cod, neadministrând niciun probatoriu din cele propuse în aflarea adevărului.

Or, divergenţele dintre declaraţiile părţilor intimate nu sunt admisibile într-un stat de drept şi într-un proces civil în care judecătorul are obligaţia să constate adevărul.

În condiţiile în care instanţa penală a decis cu autoritate de lucru judecat că societatea are patru asociaţi şi câtă vreme trei instanţe au constatat că recurentul este asociat, apreciază că există şi un interes personal de a interveni în favoarea fiului său, A. junior.

Contrar celor reţinute de instanţă, menţionează că nu intervine pentru a fi numit administrator, ci pentru a susţine interesele administratorului A. junior.

Consideră, totodată, că nu trebuie confundat interesul în formularea unei cereri de intervenţie cu scopul urmărit prin formularea unei asemenea cereri.

Astfel, indiferent de tipul intervenţiei, fie că este accesorie, fie că este în nume propriu, intervenientul trebuie să justifice un interes în formularea unei cereri de intervenţie, chiar şi în interes alăturat, iar argumentele recurentului atât în cererea de interveţie, cât şi în prezenta cerere de recurs arată că are un interes personal atât în ceea ce priveşte o cerere de intrevenţie în interes alăturat, cât şi în interes propriu.

Instanţa, mai susţine recurentul, nu a pus în discuţia părţilor calificarea juridică a acestei cereri, cu toate că s-a pronunţat în sensul respingerii, pe considerentul faptului că a apreciat că acestă cerere este una în interes personal, deşi avea obligaţia să o facă, pentru respectarea dreptului la apărare.

Câtă vreme recurentul a solicitat intervenţia în interes alăturat apelantului, în faţa instanţei de apel, şi a înţeles să sprijine doar apărarea acestuia în cadrul apelului, consideră că această solicitare nu poate fi apreciată ca reprezentând o cerere indamisibilă.

În ceea ce priveşte reţinerea instanţei potrivit căreia cererea de intervenţie în interes alăturat este inadmisibilă din perspectiva faptului că din menţiunile cuprinse la ORC, C. nu deţine calitatea de asociat al S.C. B. S.R.L., solicită a se avea în vedere faptul că atât dispoziţiile Legii nr. 31/1990 cât şi ale Legii nr. 26/1990 reţinute de instanţa de fond în considerentele hotărârii, vizeza opozabilitatea faţă de terţi a hotărârilor AGA, respectiv a menţiunilor înscrise în Registrul Comerţului, neavând însă niciun efect faţă de asociaţii societăţii, dispoziţiile Legii nr. 31/1990, republicată, statuând în sensul că între asociaţi produc efecte hotărârile adoptate.

Or, câtă vreme asociaţii au recunoscut componenţa societăţii intimate, respectiv faptul că aceasta funcţionează cu patru asociaţi şi doar aparent, faţă de terţi cu doi asociaţi, nu se poate da prevalenţă înscrierilor de la ORC într-un litigiu ce vizează exclusiv relaţiile dintre asociaţi, între aceştia producând efecte numai voinţa lor juridică, expresie clară a principiului "afectatio societatis".

Toate normele precizate de instanţa de apel nu au relevanţă în cazul de faţă atâta timp cât tot cazul priveşte relaţia între asociaţi. Dat fiind faptul că nu a fost contestată existenţa societăţii şi nici nu este vorba de vreun terţ în cazul de faţă, aprecieză ca fiind neavenite reţinerile instanţei.

Contrar celor reţinute de către instaţă, în sensul că nu ar avea nici un prejudiciu, recurentul susţine că justifică un interes personal în formularea cererii de intervenţie accesorie şi din perspectiva faptului că dacă prin hotărârea AGA din 25.01.2015 nu s-ar fi retras mandatul de administrator al fiului său, societatea intimată ar fi continuat litigiile cu D. şi G. şi H., ce aveau ca obiect pretenţii ale acestei societăţi faţă de terţii sus precizaţi (şi faţă de D.), iar ca urmare a revocării mandatului fiului său, noul adminstrator a renunţat sau a încercat să renunţe la aceste litigii, producând în acest fel un prejudiciu societăţii, prejudiciu care pe recurent îl afectează în mod implicit.

Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, cu consecinţa admiterii cererii de intervenţie accesorie, astfel cum a fost formulată.

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare.

La termenul din 20 septembrie 2019, A. a recuzat completul de judecată, iar, în raport cu dispoziţiile art. 49 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a acordat cuvântul asupra cererii de recurs şi a amânat pronunţarea în vederea soluţionării cererii de recuzare formulată de intimatul-reclamant A..

Prin încheierea din 4 februarie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost respinsă cererea formulată de petentul A. privind recuzarea completului nr. 4 compus din doamnele judecător I., J. şi K..

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Cu titlu preliminar, deşi recurentul a invocat şi dispoziţii ale C. proc. civ. de la 1865 şi dispoziţii ale C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, Înalta Curte, în considerarea dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., constată că prezentul litigiu este supus regulilor C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, întrucât procesul, cu toate fazele pe care acesta le presupune, se derulează sub incidenţa acestui act normativ, în raport de data promovării cererii introductive înregistrate pe rolul Tribunalului Constanţa, respectiv 9 februarie 2015.

Recursul a fost declarat în conformitate cu prevederile art. 64 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora:

"încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsă. Calea de atac este numai apelul, dacă încheierea a fost dată în prima instanţă, respectiv numai recursul la instanţa ierarhic superioară, în cazul în care încheierea a fost pronunţată în apel".

Se constată că recurentul C. s-a raportat prin motivele de nelegalitate invocate la dispoziţiile art. 488 pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea poate fi casată când prin aceasta, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (pct. 5); când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii (pct. 6); când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat (pct. 7); când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (pct. 8).

Este de menţionat că o cerere de intervenţie accesorie, formulată în condiţiile art. 63 C. proc. civ., presupune ca cel care o formulează să aibă un interes propriu în a susţine apărările părţii în favoarea căreia intervine, în limitele procesuale existente în dosarul în care intervine, atunci când hotărârea ce s-ar pronunţa i-ar prejudicia drepturile şi interesele.

Art. 33 C. proc. civ. prevede că interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Din cuprinsul normelor legale sus-menţionate rezultă că şi terţul care intervine în proces trebuie să justifice întotdeauna un interes propriu, indiferent de felul intervenţiei, aceasta fiind o condiţie sine qua non pentru exercitarea oricărei forme concrete de manifestare a acţiunii civile.

Intervenientul accesoriu trebuie să exhibe un interes propriu, chiar dacă în cadrul procesului în care intervine nu pretinde un drept propriu, el trebuie să urmărească obţinerea unui folos pentru sine, iar nu numai pentru partea a cărei poziţie o susţine.

Se poate aprecia că susţinând una dintre părţile iniţiale, terţul urmăreşte să preîntâmpine pronunţarea unei hotărâri care ar fi susceptibilă să creeze o situaţie de natură a-i compromite propriile drepturi.

Trecând peste aspectele de ordin teoretic legate de interesul intervenientului accesoriu de a deveni parte în proces - interes personal, distinct de cel al părţii pe care o apără - şi reţinând că intervenţia voluntară accesorie, ca regulă generală, este admisibilă în orice materie, neexistând niciun text de lege care să limiteze în mod expres sfera sa de aplicare, Înalta Curte urmează a verifica în ce măsură instanţa de apel a realizat o corectă interpretare şi aplicare a normei anterior menţionate referitoare la existenţa interesului de a interveni în cauză.

Astfel, contrar susţinerilor recurentului, amplu argumentat şi legal motivat, la momentul pronunţării asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie accesorie, instanţa de apel a avut în vedere domeniul de aplicare al intervenţiei şi interesul propriu al terţului (C.) în legătură cu modul de soluţionare a acţiunii principale.

Aceasta, deoarece, terţul care intervine nu este un simplu apărător al părţii în favoarea căreia intervine, ci el are un interes propriu la judecata procesului respectiv, pentru că, prin aceasta, poate evita să fie acţionat ulterior în judecată de partea pe care o sprijină.

În mod greşit, recurentul se prevalează de o eventuală confuzie a instanţei între interesul în formularea unei cereri de intervenţie şi scopul urmărit prin formularea unei asemenea cereri, întrucât prin interes se înţelege chiar folosul practic pe care o parte îl urmăreşte prin punerea în mişcare a procedurii judiciare.

În speţă, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, prin cererea formulată C. şi-a justificat interesul de a interveni arătând că de fapt societatea B. S.R.L. este o societate care a avut 4 asociaţi: A. junior, D., F. şi E.. D. deţinea părţile sociale pentru E., iar A. deţinea părţile sociale pentru F., care le-a cesionat lui C., aşa cum ar rezulta din contractele de fiducie, respectiv cesiune depuse la dosarul cauzei 8, declaraţia lui E. în dosarul x/2011, Protocolul din data de 05.06.2008 a lui F., astfel că societatea are în realitate 3 asociaţi la momentul actual.

Astfel, în calitate de asociat al societăţii B. S.R.L., apreciază că justifică un interes în intervenţia în favoarea apelantului, A. junior, în scopul susţinerii acestuia referitor la apelul dedus judecăţii.

Instanţa de apel a constatat că prin motivele invocate cererea formulată de către C. depăşeşte limitele unei simple sprijiniri a apărărilor apelantului, invocându-se motive de nelegalitate ale hotărârii AGA proprii intervenientului (neconvocarea sa, afectarea pretinselor părţi sociale proprii), astfel că intervenientul tinde la recunoaşterea şi stabilirea unei calităţi şi a unor drepturi proprii în legătură cu părţile cauzei şi la anularea hotărârii AGA din motive independente de cele invocate de către reclamant.

Mai mult, s-a constat că prin cererea de intervenţie solicită ca prin hotărâre definitivă să se constate că este asociat în societatea B. S.R.L..

În acest context, s-a reţinut cu justeţe că se impune a se califica cererea de intervenţie ca fiind una de intervenţie principală care însă, în lipsa acordului expres al tuturor părţilor, este inadmisibilă în faţa instanţei de apel potrivit art. 62 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.

De asemenea, corect s-a reţinut inadmisibilitatea cererii ca intervenţie accesorie, întrucât admisibilitatea cererii de intervenţie este condiţionată şi de existenţa unui interes specific, şi anume cel de a interveni într-un proces ce se poartă între alte părţi.

Se constată că recurentul a invocat formal încălcarea dreptului la apărare, întrucât la termenul de judecată la care s-a soluţionat cererea de intervenţie, părţile au pus concluzii pe cererea formulată, aspect ce rezultă din practicaua încheierii recurate.

Prin urmare, dezbaterile asupra admisibilităţii cererii de intervenţie, astfel cum aceasta a fost formulată, au avut loc în şedinţă publică, părţile au pus concluzii în regim de contradictorialitate, aspecte ce rezultă din practicaua încheierii atacate în care au fost consemnate, în esenţă, susţinerile părţilor, iar faptul că C. nu a înţeles să se prezinte şi să-şi susţină cererea de intervenţie la acel termen de judecată nu înseamnă că instanţa a nesocotit dreptul la apărare al acestuia.

Susţinerea recurentului potrivit căreia instanţa de apel a încălcat art. 22 C. proc. civ., care consacră principiul rolului activ al judecătorului, constituie numai opinia sa personală în înţelegerea acestei reglementări, care nu şi-a propus să transforme pe judecător în apărătorul uneia sau alteia dintre părţi.

Se impune precizarea faptului că procesul civil este în primul rând un proces al intereselor private, în care părţile au obligaţia să-şi probeze susţinerile, în condiţiile, în ordinea şi la termenele stabilite de lege sau judecător, rolul activ al judecătorului, a de a veghea la prevenirea oricărei greşeli în aflarea adevărului se circumscrie respectării drepturilor procesuale ale părţilor şi a principiilor care guvernează procesul civil.

Intervenţia judecătorului de a ordona probele pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc, sau de a cere lămuriri şi explicaţii, constituie un drept al judecătorului, atunci când consideră necesar, fără ca prin această intervenţie să se substituie părţii care este datoare să îşi dovedească susţinerile, deoarece s-ar încălca grav cerinţa de imparţialitate în raporturile cu părţile procesului.

În privinţa probelor, este de menţionat că instanţa are dreptul, iar nu şi obligaţia de a le administra din oficiu, aspect ce rezultă din art. 254 alin. (6) C. proc. civ.

În plus, deşi recurentul arată că interesul intervenirii sale în cauză se justifică prin prisma calităţii sale de asociat, este de esenţă faptul că instanţa de judecată a fost chemată să se pronunţe într-un litigiu având ca obiect acţiune în anulare a hotărârii AGA din 21 mai 2015 prin care s-a adoptat revocarea apelantului-reclamant A. junior.

Contrar susţinerilor recurentului referitoare la încălcarea autorităţii de lucru judecat vizând pretinsa calitate de asociat, în speţă nu se poate face abstracţie de informaţiile extinse furnizate de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Constanţa, potrivit cărora asociaţi în B. S.R.L. au fost A. junior şi D., în prezent A. fiind exclus prin hotărâre judecătorească irevocabilă, astfel că B. S.R.L. funcţionează având ca asociat unic pe D..

Prin urmare, chiar dacă C. pretinde că justifică un interes prin prisma calităţii sale de asociat al B. S.R.L., din menţiunile înscrise cu caracter de opozabilitate la Registrul comerţului nu rezultă calitatea sa de asociat în B. S.R.L., iar ca terţ faţă de societate, avându-se în vedere obiectul hotărârii AGA contestate, acesta nu justifică interesul de a interveni în litigiul pendinte, aspecte reţinute cu justeţe prin încheierea atacată.

De altfel, cum în mod legal a reţinut şi instanţa de apel, chiar dacă s-ar aprecia că această calitate ar fi fost recunoscută (intervenientul invocând considerentele încheierii Curţii de Apel Constanţa din 25.11.2015, în dosarul x/2011, potrivit cu care "excluderea pârâtului A. din societate nu afectează drepturile şi obligaţiile ce rezultă din contractul de fiducie şi cel de cesionare"), doar prin deţinerea acestei calităţi, acesta nu justifică un interes propriu pentru a interveni în prezentul proces nici ca intervenient accesoriu, întrucât hotărârea ce se va pronunţa nu îl expune nici unui viitor litigiu şi nu îi produce, lui personal, vreun prejudiciu procesual.

Este de necontestat că, dacă din poziţia pretinsă, de asociat, se consideră vătămat prin hotărârea AGA contestată în cauză, recurentul din cauză are la îndemână acţiunea în anulare prevăzută de art. 132 din Legea nr. 31/1990 Republicată, neputând, sub pretextul caracterului accesoriu al cererii sale, să conteste hotărârea cu privire la care nu a exercitat o acţiune în anulare proprie.

Nu în ultimul rând, în condiţiile în care Înalta Curte a fost învestită cu un recurs împotriva unei încheieri prin care s-a respins cererea de intervenţie accesorie, se impune precizarea faptului că susţinerile vizând fondul cauzei nu pot forma obiectul judecăţii.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ. şi invocate de recurent, încheierea atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-intervenient C. împotriva încheierii din 3 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat, menţinând încheierea recurată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentului în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatei S.C. B. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentului--intervenient C. la plata sumei de 5631,08 RON cheltuieli de judecată către intimata S.C. B. S.R.L., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-intervenient C. împotriva încheierii din 3 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă pe recurentul-intervenient C. la plata sumei de 5631,08 RON cheltuieli de judecată către intimata S.C. B. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2020.