Recurring of inadmissible appeal against final decision under special law overriding standard appellate hierarchy

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 27 aprilie 2015 pe rolul Tribunalului Satu-Mare, secţia I civilă, reclamantul A. l-a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj - prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu-Mare, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro, reprezentând daune morale şi materiale pentru încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 221/2009.

În motivare, a arătat că este unicul moştenitor al defunctului său bunic B., înrolat în armata maghiară 4 ani în timpul celui de-al doilea război mondial în perioada 02 decembrie 1940 - 01 decembrie 1941 şi 02 decembrie 1941 - 01 noiembrie 1944 şi prizonier de război ale armatelor rusă şi germană, suferind astfel o serie de privaţiuni pentru care nu a beneficiat de niciun fel de reparaţii prevăzute în legi speciale. A mai susţinut că în timpul prizonieratului autorului său, din gospodărie i-au fost furate de armata rusă o serie de bunuri, între care: animale, păsări, grâne, unelte de gospodărie.

La 25 mai 2015, prin întâmpinarea depusă, pârâtul a invocat excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, în temeiul prevederilor art. 2500-2501 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 210/D din 13 octombrie 2015, Tribunalul Satu-Mare, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj - prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu-Mare.

Împotriva sentinţei sus-menţionate, reclamantul A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 271/A/2016 din 11 martie 2016, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs la 22 aprilie 2016, astfel cum atestă data inscripţionată pe ştampila poştei aplicată pe plicul aflat la dosar recurs.

La 27 aprilie 2016, cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, în baza art. 136 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375 din 17 decembrie 2015, a transmis-o cu adresa din 05 mai 2016 Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, unde a fost înregistrată la 09 mai 2016 şi retransmisă ulterior instanţei supreme, pe rolul căreia a fost reînregistrat la 17 mai 2016.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat casarea deciziei atacate şi a sentinţei pronunţate în primă instantă.

În memoriul depus la dosar, autorul a reprodus identic cuprinsul cererii de apel şi al acţiunii introductive, fără să formuleze în concret nicio critică reală care să vizeze considerentele deciziei atacate, respectiv argumentele care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate.

La 29 iunie 2016, intimatul-pârât Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj - prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu-Mare, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, soluţia preconizată fiind în principal de respingere ca inadmisibil conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., raportat la art. 457 din acelaşi Cod, cu referire la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 221/2009 şi la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 şi în subsidiar de anulare a recursului în baza art. 493 alin. (5), raportat la art. 490 alin. (1) ori art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 06 decembrie 2016, în baza art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, punându-li-se în vedere că pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la filele x, raportul a fost comunicat părţilor la 12 şi 13 decembrie 2016.

Deşi li s-a pus în vedere că pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, părţile nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Analizând recursul, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reţine următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac şi el presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege şi că nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunţat este consacrat la nivel constituţional în art. 129 din Constituţia României, precum şi în art. 457 C. proc. civ.

Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., privind pretenţii constând în daune materiale şi morale în baza Legii nr. 221/2009, verificarea admisibilităţii căii de atac a recursului se va face prin raportare la următoarele texte legale:

Articolul XIII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor a modificat art. 4 din Legea nr. 221/2009, în sensul că hotărârea pronunţată potrivit alin. (4) al textului legal va fi susceptibilă de control judiciar doar în calea de atac a recursului, pentru soluţionarea căruia a statuat competenţa curţii de apel.

În speţă, sentinţa civilă nr. 210/D din 13 octombrie 2015 a Tribunalului Satu-Mare, secţia I civilă, prin care a fost soluţionată cauza în primă instanţă, a fost pronunţată sub incidenţa prevederilor Legii nr. 202/2010, care a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2010, astfel încât, potrivit art. XIII din acest act normativ, hotărârea era susceptibilă de a fi atacată numai cu recurs.

Totodată, potrivit art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., aplicabil în cauză în raport cu data introducerii acţiunii - 27 aprilie 2015, "în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială foloseşte o altă expresie similară", de la data intrării în vigoare a C. proc. civ. o astfel de hotărâre va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară., în speţă calea de atac a apelului fiind soluţionată de curtea de apel.

Art. 483 alin. (2) C. proc. civ. statuează că "nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.".

Prin urmare, prezentul recurs, având ca obiect o decizie cu caracter definitiv, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., care nu este susceptibilă de a mai fi cenzurată în faza procesuală pendinte, urmează a fi respins ca inadmisibil, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., raportat la art. 457 din acelaşi Cod, cu referire la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 221/2009 şi la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012, în speţă fiind operant principiul legalităţii căilor de atac consacrat de art. 129 din Constituţia României şi de art. 457 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 271/A/2016 din 11 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 07 martie 2017.