Loan repayment appeal inadmissible after high court splits claims under 1 million RON threshold

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 09 decembrie 2013 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanţii A. şi S.C. B. S.R.L. au chemat-o în judecată pe pârâta C., solicitând obligarea acesteia la restituirea către reclamantul A. a sumei de 154.906,40 euro (echivalentul a 300.040.625 ITL), reprezentând împrumut, respectiv actualizarea acestei sume cu indicele de inflaţie, iar către reclamanta S.C. B. S.R.L. a sumelor de 12.000 RON şi de 9.000 RON, reprezentând preţul imobilelor în litigiu, precum şi la plata sumei de 13.211,99 RON, reprezentând contravaloarea investiţiilor efectuate de reclamantă la imobilul situat în Satu-Mare, strada x nr. 11, judeţul Satu Mare.

În motivare, reclamanţii au arătat că au împrumutat pârâtei mai multe sume de bani, pe care aceasta nu le-a putut restitui, astfel că au stins obligaţia de plată a pârâtei prin încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare a unor cote indivize dintr-un imobil aparţinând acesteia şi, în calitate de proprietari, au adus imobilului mai multe îmbunătăţiri.

În continuare, au arătat că prin decizia civilă nr. 85 din 25 martie 2013, Tribunalul Satu-Mare a constatat caracterul simulat al contractelor de vânzare-cumpărare şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii acestora.

Având în vedere că după pronunţarea hotărârii menţionate s-a restabilit situaţia anterioară, fiind radiate din cartea funciară drepturile lor de proprietate asupra imobilului, acesta reintrând în proprietatea pârâtei, reclamanţii au susţinut că au fost nevoiţi să se adreseze instanţei de judecată pentru recuperarea sumelor de bani împrumutate pârâtei, pe care aceasta nu le-a restituit.

Prin încheierea din 24 septembrie 2014, dată în dosarul nr. x/2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a constatat prescris dreptul la acţiune în ceea ce priveşte primul capăt de cerere şi a respins excepţia autorităţii de lucru judecat pentru cel de-al doilea capăt de cerere al acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 302 din 04 martie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins ca neîntemeiate capetele 2 şi 3 ale acţiunii, ca şi cererea reclamanţilor de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva încheierii şi sentinţei sus-menţionate, reclamanţii A. şi S.C. B. S.R.L. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 217A/2016 din 18 martie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu majoritate, a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că dreptul la acţiune al creditorilor pentru restituirea împrumutului s-a născut la data la care debitoarea le-a negat dreptul la restituire, prin acţiunea în constatarea simulaţiei formulată în anul 2009 şi s-a prescris după trei ani, în anul 2012, cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii fiind depusă în anul 2013.

Având în vedere hotărârea irevocabilă de constatare a simulaţiei prin care au fost stabilite adevăratele raporturi juridice dintre părţi, curtea a apreciat că situarea datei la care a început să curgă termenul de prescripţie pentru restituirea împrumuturilor abia la momentul soluţionării irevocabile a acţiunii în simulaţie şi nu la cel al promovării acesteia ar reprezenta o întrerupere nelegală a cursului prescripţiei extinctive, bazată pe culpa creditorilor care au pierdut procesul, deşi cunoşteau realitatea raporturilor dintre părţi şi nu au formulat cerere reconvenţională în restituirea împrumuturilor, sperând, cu rea-credinţă şi în afara dispoziţiilor legale, că vor păstra bunul dat în garanţie în contul împrumuturilor date debitorului.

Cu privire la dreptul reclamanţilor de a solicita despăgubiri cu privire la îmbunătăţirile aduse imobilului, instanţa de apel a reţinut că acest drept s-a născut la data rămânerii irevocabile a hotărârii de constatare a simulaţiei, deoarece până la acea dată imobilul s-a aflat, sub aspect legal, public, dar aparent, în proprietatea creditorilor, astfel că ei nu puteau solicita despăgubiri pentru îmbunătăţirile aduse de ei înşişi bunului aflat în proprietatea lor, decât după ce instanţa a constatat simulaţia contractelor de vânzare-cumpărare şi când imobilul în litigiu a trecut în proprietatea pârâtei C..

Referitor la restituirea sumelor de bani reprezentând îmbunătăţiri aduse imobilului, curtea a apreciat ca fiind corectă hotărârea primei instanţe, reţinînd că reclamanţii nu au făcut dovada cheltuirii acestor sume, în condiţiile în care actele depuse la dosar sunt ilizibile, iar precizările olografe nu relevă cu certitudine că investiţiile există în prezent sau că au fost făcute la imobilul în litigiu. De asemenea, a notat că vechimea investiţiilor nu este de natură să susţină prezumţia că ele produc un dezechilibru grav şi nejustificat între patrimoniul pârâtei şi cel al reclamanţilor, având în vedere că plata despăgubirilor nu poate fi cerută decât în baza principiului îmbogăţirii fără justă cauză, ale cărui condiţii de aplicare nu au fost dovedite.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A. şi S.C. B. S.R.L. au declarat recurs, intemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi au solicitat casarea deciziei atacate şi a sentinţei tribunalului, precum şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În motivare, subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au criticat decizia instanţei de apel sub aspectul stabilirii începutului curgerii termenului de prescripţie extinctivă, susţinând că soluţia de respingere a primului capăt de cerere ca fiind prescris s-a făcut cu aplicarea greşită a prevederilor art. 16 lit. b) şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958, în opinia acestora în cauză fiind incidente dispoziţiile C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, respectiv art. 2523 şi 2525 din evocatul Cod.

Referitor la soluţia dată capătului 3 din cererea introductivă, privind obligarea pârâtei la restituirea contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilelor, au arătat că în mod greşit instanţa de apel s-a raportat la instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, această instituţie, potrivit art. 1348 C. civ., având doar caracter subsidiar, în sensul că poate fi promovată doar în lipsa oricărui alt mijloc juridic pentru repararea pagubei.

Circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea principiilor disponibilităţii şi dreptului la apărare.

Din această perspectivă, au susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 13 alin. (3), art. 14 alin. (5), art. 397 alin. (1) şi art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Au mai susţinut că decizia atacată nu a fost adoptată cu majoritate în ceea ce priveşte soluţia dată celui de-al doilea capăt al cererii introductive, fiind dată astfel cu încălcarea prevederilor art. 398 alin. (2) şi art. 399 alin. (4) C. proc. civ.

De asemenea, au susţinut că instanţa de prim control judiciar a reţinut în mod greşit incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 248 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la ordinea de soluţionare a excepţiilor invocate de către părţi, întrucât excepţiile invocate de pârâtă (excepţia prescripţiei pentru capătul 1 din cerere, respectiv excepţia autorităţii de lucru judecat pentru capătul 2 din cerere) vizau capete de cerere distincte.

Raportat la toate cele arătate mai sus, au conchis că, prin neconstituirea opiniei majoritare a completului de judecată, instanţa de apel nu a soluţionat capătul 2 din cererea introductivă, încălcând astfel şi prevederile art. 397 alin. (1) C. proc. civ.

Din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au reprodus paragrafe din considerentele deciziei atacate şi au susţinut că acestea relevă fără echivoc faptul că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii referitor la momentul începerii cursului prescripţiei extinctive, întreruperea acestuia, respectiv împlinirea termenului de prescripţie.

Cererea de recurs a fost comunicată la 21 iulie 2016 intimatei-pârâte, care însă nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, soluţia preconizată fiind în principal de respingere ca inadmisibil şi în subsidiar de pronunţare a unei încheieri de admitere în principiu şi de fixare a unui termen cu citarea părţilor pentru judecarea fondului recursului, potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 06 decembrie 2016, în baza art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare restituite la dosar, aflate la filele x, raportul a fost comunicat părţilor la 17, respectiv la 12 decembrie 2016.

La 05 decembrie 2016, intimata C. a depus punct de vedere la raport, în cuprinsul căruia a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil.

Analizând recursul, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reţine următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac şi el presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege şi astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunţat este consacrat la nivel constituţional în art. 129 din Constituţia României, precum şi în art. 457 C. proc. civ.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului", iar potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, modificată prin O.U.G. nr. 62/2015, "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv (...)."

Conform art. 98 alin. (1) C. proc. civ., "competenţa se determină după valoarea obiectului cererii arătate în capătul principal de cerere", iar conform art. 100 alin. (1) din acelaşi Cod, "dacă mai mulţi reclamanţi, prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, formulează pretenţii proprii împotriva aceluiaşi pârât, invocând raporturi juridice distincte şi neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună, determinarea instanţei competente se face cu observarea valorii sau, după caz, a naturii ori obiectului fiecărei pretenţii în parte."

În speţă, Înalta Curte constată că reclamanţii A. şi S.C. B. S.R.L. au chemat-o în judecată pe pârâta C., solicitând obligarea acesteia la restituirea către reclamantul A. a sumei de 154.906,40 euro (echivalentul a 300.040.625 ITL), reprezentând împrumut, respectiv actualizarea acestei sume cu indicele de inflaţie, iar către reclamanta S.C. B. S.R.L. a sumelor de 12.000 RON şi de 9.000 RON, reprezentând preţul imobilelor în litigiu, precum şi la plata sumei de 13.211,99 RON, reprezentând contravaloarea investiţiilor efectuate de reclamantă la imobilul situat în Satu-Mare, strada x nr. 11, judeţul Satu Mare.

Astfel, valoarea pretenţiilor fiecărui reclamant în parte, indicată în capetele principale de cerere, se situează sub pragul valoric de 1.000.000 RON, impus de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, modificată prin O.U.G. nr. 62/2015.

Prin urmare, cum, în speţă, mai mulţi reclamanţi au formulat pretenţii proprii împotriva pârâtei, Înalta Curte constată că, raportând pragul valoric impus de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, modificată prin O.U.G. nr. 62/2015, la valoarea fiecărei pretenţii în parte, (aproximativ 697.077 RON, 12.000 RON, 9.000 RON şi 13.211,99 RON), conform prevederilor art. 100 alin. (1) C. proc. civ., decizia are, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I din acelaşi Cod, caracter definitiv de la pronunţare, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Astfel, deşi în dispozitivul deciziei atacate s-a menţionat "cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare", această menţiune nu este de natură să producă efecte juridice, în considerarea dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei", iar la alin. (2) al aceleiaşi norme statuează că "menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege."

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi S.C. B. S.R.L., împotriva deciziei civile nr. 217A/2016 din 18 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 07 martie 2017.