Cassation appeal null for failure to formulate valid legal errors rather than factual re-argumentation in lease dispute

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 18 decembrie 2013 sub nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata integrală a facturii nr. x din 04 iulie 2013, respectiv a diferenţei de 336.237,45 RON, reprezentând chirie pentru perioada 19 iulie- septembrie 2013, la plata de daune interese în cuantum de 6.836.428,8 RON pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale, la plata de daune interese în cuantum de 42.590,7 euro reprezentând costurile aferente dezafectării modificărilor aduse spaţiului închiriat, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1402 din 15 iunie 2015, Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. şi a obligat-o pe pârâta B. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 336.237,45 RON, reprezentând daune interese, calculate conform art. 4.4.1 din contract; a respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor - interese constând în beneficiul nerealizat şi costurile aferente dezafectării modificărilor aduse spaţiului închiriat şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 6967 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei sus-menţionate au declarat apel reclamanta S.C. A. S.A. şi pârâta B. S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 195 din 22 martie 2016, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinţei de fond şi a admis apelul pârâtei B. S.A. declarat împotriva aceleiaşi sentinţe; în consecinţă, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiat şi capătul de cerere având ca obiect plata sumei de 336.237,45 RON, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei. A fost obligată apelanta-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 3.484 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.A. a declarat recurs, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate şi, în consecinţă, admiterea acţiunii şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea recursului, recurenta consideră că instanţa de apel a pronunţat o decizie cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale referitor la capătul de cerere vizând acordarea diferenţei de 336.237,45 RON, facturaţi cu titlu de chirie pentru perioada 19 iulie - septembrie 2013, contractual datorată anticipat, ce se retine de către locator cu titlu de daune-interese conform art. 4 - Plăţi şi condiţii de plată, pct. 4.4.1 din Contractul de închiriere nr. x/18.09.2002 modificat şi completat prin acte adiţionale ulterioare, întrucât aspectele reţinute în considerente de instanţa de apel nu se coroborează cu probele existente la dosarul cauzei, în speţă factura nr. x din 04.07.2013 în cuantum de 416.357,25 RON, reprezentând contravaloare chirie aferentă perioadei iulie - septembrie 2013, chirie datorată de către locatarul B. S.A. anticipat.

A mai susţinut şi că soluţia pronunţată de instanţa de apel este dată cu greşita interpretare a prevederilor contractuale stabilite de părţi.

Cea de-a doua critică a recurentei vizează capătul de cerere referitor la obligarea B. S.A. la plata daunelor-interese în cuantum de 6.836.428,8 RON, pentru prejudiciul cauzat S.C. A. S.A. prin neexecutarea obligaţiilor contractuale asumate prin contractul de închiriere nr. x/18.09.2002, modificat şi completat prin acte adiţionale ulterioare, respectiv beneficiul nerealizat de către recurentă şi constând în contravaloarea chiriei datorate de către locatar până la finalizarea contractului de închiriere.

În acest context, recurenta susţine că aprecierile instanţei de apel nu sunt conforme interpretării dispoziţiilor contractuale şi cu atât mai puţin conduitei S.C. A. S.A., întrucât aceasta din urmă a acceptat transformarea şi adaptarea spaţiului închiriat pentru desfăşurarea de activităţi cu specific bancar, exclusiv în condiţiile agreate contractual, cu garantarea investiţiilor aferente împotriva evicţiunii totale sau parţiale, respectiv în raport de prelungirea anticipată a contractului de închiriere până la 30 septembrie 2017.

A arătat că prin Actul Adiţional nr. 6 din 21 iunie 2011 la Contractul de închiriere nr. 719 din 18 septembrie 2002, părţile contractante au convenit prelungirea anticipată a duratei locaţiunii cu trei ani si 16 zile, respectiv de la 15 septembrie 2014 până la 30 septembrie 2017, statuând şi cu privire la cuantumul chiriei lunare în cadrul perioadei de referinţă. Prin actul adiţional menţionat, părţile au declarat şi garantat, totodată, cu privire la împrejurarea că nu există niciun impediment de natură juridică sau de orice fel pentru încheierea şi executarea contractului de locaţiune astfel cum fusese modificat, aşadar cele reţinute de instanţa de apel sunt în contradicţie cu prevederile contractuale, astfel cum acestea au fost modificate prin actul adiţional referit.

În opinia recurentei, a include, printr-un raţionament atipic şi adăugând la voinţa exprimată în mod oficial de B., în cadrul limitării şi identificării noţiunii de "politica B.", imposibilitatea de a realiza lucrările ce impun obţinerea autorizaţiei de construire în aprecierea lipsei acordului în vederea obţinerii autorizaţiilor de la autorităţilor competente reprezintă o greşită interpretare a dispoziţiilor contractuale, dar şi a voinţei clar exprimate şi expuse de B. pe tot parcursul derulării relaţiilor de locaţiune.

În aceeaşi ordine de idei, recurenta arată că părţile au convenit în mod expres că nerespectarea de către locatar a reglementarilor legale în vigoare provenită exclusiv din acţiunea sau inacţiunea locatorului se supune prevederilor legale, nefiind considerată o cauză de reziliere a contractului de închiriere.

În acest context, recurenta apreciază că S.C. A. S.A. şi-a respectat obligaţiile asumate contractual din perspectiva realizării de către locatarul B. S.A. a lucrărilor de amenajare a spaţiului închiriat, împrejurare confirmată chiar de către pârâtă prin răspunsul la interogatoriul formulat în cauză.

Referitor la considerentele instanţei de apel prin care se reţine că S.C. A. S.A. nu a pus la dispoziţia chiriaşului său declaraţia notarială prevăzută de art. 7 alin. (9) teza a II-a din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcţii, ceea ce justifică denunţarea unilaterală a convenţiei de închiriere, recurenta apreciază că acestea sunt eronate şi contrare dispoziţiilor contractuale asumate de ambele părţi, întrucât, conform dispoziţiilor tezei finale a art. 2.3 din Actul Adiţional nr. 5 din 13.01.2011 la contractul de locaţiune, se reţine că "Părţile convin în mod expres că nerespectarea de către Locatar a reglementarilor legale în vigoare provenită exclusiv din acţiunea sau inacţiunea Locatorului se supune prevederilor legale, nefiind considerată o clauză de reziliere a contractului de închiriere".

Mai susţine recurenta, sub aspectul cenzurării criticilor S.C. A. S.A. vizând termenul de preaviz de 45 de zile, apreciat de instanţa de apel ca fiind rezonabil şi legal acordat, cu respectarea dispoziţiilor art. 1436 si 1443 din C. civ. sub imperiul căruia a fost încheiat contractul de locaţiune, că soluţia pronunţată este dată cu greşita apreciere a dispoziţiilor legale şi contractuale, întrucât recurenta a făcut dovada acordării, conform obiceiului locului, a unor termene de preaviz net superioare celui reţinut de B. S.A. Contrar celor relevate din înscrisurile depuse în susţinerea motivelor de apel, instanţa a apreciat că acele contracte de închiriere denotă obiceiul locatorului şi nu al locului, cenzurând într-un mod nepermis de lege contractele de închiriere depuse în probaţiune şi însuşindu-şi întrutotul apărările B. S.A.

O a treia critică se referă la capătul trei de cerere, ce vizează solicitarea de obligare a intimatei la plata daunelor-interese în cuantum de 52.198,21 Euro reprezentând costurile aferente dezafectării modificărilor aduse spaţiului închiriat de către locatar.

Astfel, referitor la amenajările realizate de către locatar în spaţiul închiriat afectate desfăşurării activităţii cu specific bancar, recurenta susţine că trebuie observat faptul că prin Actul Adiţional nr. 4 din 15 septembrie 2009 locatorul S.C. A. S.A. şi-a asumat obligaţia de a asigura libera exercitare a dreptului de locaţiune asupra spaţiului închiriat până la 14 septembrie 2014, sub sancţiunea plăţii de daune-interese reprezentând contravaloarea investiţiilor realizate de locatarul B. S.A. pe toată perioada începând de la 15 septembrie 2009, limita maximă a despăgubirilor fiind de 250.000 Euro.

În acest context, se arată că, în condiţiile denunţării unilaterale intempestive a contractului de închiriere de către locatarul B. S.A., recurenta a încercat un prejudiciu şi din această perspectivă, fiind imperativă, pentru încheierea unor locaţiuni viitoare, desfiinţarea amenajărilor şi transformărilor aferente desfăşurării de activităţi cu specific bancar.

În acest sens, recurenta susţine că, într-o interpretare corectă a prevederilor art. 3.1.12. din contract, lucrările de amenajare, îmbunătăţirile sau transformările efectuate de locatar au fost câştigate spaţiului închiriat exclusiv pentru situaţia menţinerii în vigoare a contractului de închiriere.

Din această perspectivă, recurenta apreciază ca fiind corectă interpretarea în sensul că părţile contractante au avut în vedere menţinerea contractului de închiriere prin acceptarea prelungirii anticipate a duratei contractuale, respectiv garantarea drepturilor prevăzute în contract sub sancţiunea plăţii contravalorii costurilor aferente lucrărilor de amenajare, îmbunătăţirilor sau transformărilor efectuate de locatar, destinate în mod exclusiv desfăşurării activităţii bancare.

Astfel, în acord cu prevederile art. 977 din C. civ. de la 1865, "interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor", cu respectarea exigenţelor echităţii şi ale bunei-credinţe, ale echilibrului între prestaţiile părţilor contractante.

Prin întâmpinarea transmisă prin poştă la 8 august 2016, intimata-pârâtă B. S.A. a invocat excepţia nulităţii căii de atac, arătând că motivele invocate de recurentă nu se încadrează în niciunul dintre motivele de casare prevăzute expres de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinarea intimatei-pârâte.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 1 noiembrie 2016 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.

La 22 noiembrie 2016, s-a înregistrat la dosar punctul de vedere la raport depus de intimata-pârâtă, prin care aceasta a arătat că este de acord cu raportul întocmit în cauză şi că nu mai insistă în apărarea formulată la pct. 1 din întâmpinare (referitoare la excepţia nulităţii recursului), solicitând soluţionarea recursului fără citarea părţilor.

Recurenta-reclamantă nu a depus punct de vedere la raport.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează că menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Este de subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuind să îşi exprime nemulţumirea în tiparele fixate de lege.

În speţă, din expunerea criticilor aduse deciziei recurate rezultă că, deşi a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile la adresa deciziei atacate prezintă doar o succesiune de fapte şi afirmaţii, fără a se formula critici concrete de nelegalitate împotriva deciziei din apel.

Se reţine că, deşi recurenta-reclamantă prezintă în mod amplu motivele de recurs, aceasta, fără a indica expres normele de drept material greşit aplicate sau încălcate, aduce, în realitate, în discuţie doar chestiuni vizând probele administrate, situaţia de fapt, conduita contractuală a părţilor, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, criticile vizând faptul că instanţa de apel a pronunţat o decizie cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale referitor la capătul de cerere vizând acordarea diferenţei de 336.237,45 RON, întrucât aspectele reţinute în considerente de instanţa de apel nu se coroborează cu probele existente la dosarul cauzei, în speţă factura nr. x din 04.07.2013 în cuantum de 416.357,25 RON, reprezentând contravaloare chirie aferentă perioadei iulie - septembrie 2013, chirie datorată de către locatarul B. S.A. anticipat, nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează aspecte de netemeinicie a deciziei atacate, respectiv de apreciere a probelor.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, ca şi asupra concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Nici afirmaţiile recurentei în sensul că aprecierile instanţei de apel nu sunt conforme interpretării dispoziţiilor contractuale şi cu atât mai puţin conduitei S.C. A. S.A., întrucât aceasta din urmă a acceptat transformarea şi adaptarea spaţiului închiriat pentru desfăşurarea de activităţi cu specific bancar, exclusiv în condiţiile agreate contractual, cu garantarea investiţiilor aferente împotriva evicţiunii totale sau parţiale, nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme acestea se referă la modul de conduită a părţilor, la evaluarea comportamentului acestora, vizând astfel aspecte de netemeinicie şi de stabilire a situaţiei de fapt.

Din expunerea argumentelor evocate de recurenta-reclamantă rezultă cu evidenţă că se readuc în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Altfel spus, criticile recurentei pe stabilirea situaţiei de fapt nu se convertesc în motivul de nelegalitate invocat, deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de fond sau de apel.

De asemenea, nici susţinerile recurentei în sensul că soluţia pronunţată este dată cu greşita apreciere a dispoziţiilor legale şi contractuale, sub aspectul cenzurării criticilor S.C. A. S.A. vizând termenul de preaviz de 45 de zile, apreciat de instanţa de apel ca fiind rezonabil şi legal acordat, cu respectarea dispoziţiilor art. 1436 si 1443 din C. civ. sub imperiul căruia a fost încheiat contractul de locaţiune, nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme recurenta nu arată în ce a constat în concret încălcarea sau greşita aplicare a dispoziţiilor legale, ci exprimă doar nemulţumirea părţii faţă de soluţia instanţei.

Criticile recurentei vizând greşita interpretare a contractului de către instanţa de apel şi reţinerea eronată a situaţiei de fapt rezultată din probe, precum şi susţinerea acesteia în sensul că în mod greşit a fost apreciat termenul de preaviz reprezintă, aşa cum s-a arătat în precedent, o evaluare de netemeinicie şi nu una de nelegalitate, care să se circumscrie cerinţelor motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Critica referitoare la capătul trei de cerere, ce vizează solicitarea de obligare a intimatei la plata daunelor-interese în cuantum de 52.198,21 Euro, reprezentând costurile aferente dezafectării modificărilor aduse spaţiului închiriat de către locatar, nu se poate constitui în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de actuala reglementare, din moment ce în susţinerea acesteia recurenta se raportează la modul de interpretare a contractului de către instanţa de apel şi la reţinerea unei situaţii de fapt care nu se coroborează cu probele.

În speţă, reţinând că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că recursul nu este motivat în raport cu cerinţele art. 488 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancţiunea nulităţii recursului în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Aceasta întrucât simpla nemulţumire a părţii cu privire la aspectele care au format convingerea instanţei de apel, fără precizarea relevanţei pe care acestea le au faţă de fondul pricinii şi fără a se dezvolta şi arăta, în concret, în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă şi legea încălcată, nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, recurenta-reclamantă neformulând veritabile critici de nelegalitate care să vizeze decizia atacată şi care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ., drept pentru care susţinerile recurentei evidenţiate în cererea de recurs nu pot fi reţinute de către instanţă ca şi critici de nelegalitate.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 195 din 22 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 07 martie 2017.