Damages award upheld: conviction's scope limits binding effect, civil court free to find 30% victim fault after rejecting revision

Asupra cererii de revizuire de faţă, constată următoarele:

Prin rechizitoriul nr. x/2015 din 24.02.2017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, înregistrat la Judecătoria Oradea la 03.03.2017, a fost trimis în judecată inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunilor de nerespectarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă, prev. de art. 350 alin. (1) din C. pen. şi vătămare corporală din culpă, prev. de 196 alin. (3) din C. pen., ambele cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen.

Prin încheierea nr. 678/CP/12.04.2017 judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi s-a dispus începerea judecăţii în cauză.

După începerea judecăţii, inculpatul A. a solicitat aplicarea procedurii judecăţii în cazul recunoaşterii învinuirii, prev. de art. 375 C. proc. pen., declarând că recunoaşte învinuirile aduse.

În şedinţa publică din 08.09.2017, în baza art. 375 alin. (1) C. proc. pen., instanţa a admis cererea inculpatului A., de judecare conform procedurii în cazul recunoaşterii învinuirii, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege în acest sens.

Prin sentinţa penală nr. 811 din 15 septembrie 2017, Judecătoria Oradea, în baza art. 196 alin. (3) C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., raportat la art. 61 alin. (4) lit. c) C. pen. cu aplicarea art. 83 C. pen. a stabilit inculpatului A. pedeapsa de 200 zile-amendă pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă; în baza art. 350 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., raportat la art. 61 alin. (4) lit. c) C. pen. cu aplicarea art. 83 C. pen. s-a stabilit aceluiaşi inculpat pedeapsa de 180 zile-amendă pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă; în baza art. 38, art. 39 alin. (1) lit. c) C. pen., s-au contopit pedepsele de mai sus, s-a stabilit pedeapsa cea mai grea, de 200 zile amendă, la care s-a adăugat un spor de 1/3 din cealaltă pedeapsă respectiv 60 zile, astfel că i s-a stabilit inculpatului A. pedeapsa rezultantă de 260 zile -amendă; în baza art. 61 alin. (2) C. pen. s-a stabilit suma corespunzătoare unei zile-amendă la 15 RON, astfel că s-a stabilit inculpatului A. o amendă de 3.900 RON.

De asemenea, în temeiul art. 83 alin. (1) şi art. 84 alin. (1) C. pen., s-a amânat aplicarea pedepsei amenzii de 3900 RON pe un termen de supraveghere de 2 ani; în temeiul art. 85 alin. (1) C. pen. pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Satu Mare, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă; în temeiul art. 86 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 85 alin. (1) lit. c)-e) C. pen. să fie comunicate Serviciului de Probaţiune Satu - Mare; în temeiul art. 404 alin. (3) C. proc. pen. i s-a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 88 C. pen. privind revocarea amânării aplicării pedepsei.

Totodată, s-a constatat că persoana vătămată B. exercită acţiunea civilă în faţa instanţei civile, iar în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.

În motivarea soluţiei pronunţate prima instanţă a reţinut că inculpatul A., în calitate de vânzător la S.C. C. S.R.L., desfăşurându-şi activitatea la raionul lemn din magazinul societăţii, în data de 02.09.2015 în jurul orelor 14:00, l-a ridicat la înălţimea de circa 4 metri pe persoana vătămată B. cu ajutorul unui transpalet electric model Hyster tip S1.5. S-5393ST, pe furcile căruia se afla montat artizanal un container metalic, în condiţiile în care acest echipament nu era destinat ridicării persoanelor la înălţime şi nu deţinea autorizaţie pentru a putea deservi astfel de echipamente de muncă. S-a reţinut că inculpatul a contribuit astfel la accidentarea persoanei vătămate, care s-a dezechilibrat şi a căzut de la înălţimea de circa 4 metri, fapt care a determinat vătămarea corporală a acesteia, cu consecinţa cauzării unei infirmităţi fizice şi psihice permanente şi a producerii de leziuni care i-au pus în primejdie viaţa şi care au necesitat pentru vindecare un număr de 200 zile de îngrijiri medicale.

S-a mai constat că inculpatul a încălcat măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă, prevăzute de art. 22 din Legea nr. 319/2006, potrivit căruia fiecare lucrător trebuie să îşi desfăşoare activitatea, în conformitate cu pregătirea şi instruirea sa, precum şi cu instrucţiunile primite din partea angajatorului, astfel încât să nu expună la pericol de accidentare atât propria persoană, cât şi alte persoane care pot fi afectate de acţiunile sau omisiunile sale în timpul procesului de muncă, reglementările trasate prin Instrucţiunile proprii de securitate şi sănătate în muncă (IPSSM) elaborate de societatea angajatoare, S.C. C. S.R.L. privind activitatea de vânzător.

Prin urmare, prima instanţă a considerat că faptele de care a fost acuzat inculpatul sunt tipice obiectiv şi subiectiv, antijuridice şi imputabile acestuia.

La individualizarea judiciară a pedepsei aplicate inculpatului instanţa de fond a ţinut cont de criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen., dintre care au fost evidenţiate gradul de pericol social al faptelor comise, împrejurările în care au fost comise faptele - inculpatul comiţând una dintre fapte din culpă, contribuind la săvârşirea faptei de vătămare din culpă şi culpa victimei, de persoana inculpatului, care a recunoscut şi regretat săvârşirea faptei încă din cursul urmăririi penale, de vârsta şi situaţia socială a inculpatului, de lipsa antecedentelor sale penale. De asemenea s-a apreciat că este suficientă stabilirea unor pedepse cu amenda şi nu se impune stabilirea unor pedepse cu închisoarea, având în vedere şi împrejurările comiterii faptelor şi culpa concurentă a victimei.

La motivarea individualizării pedepsei prima instanţă a apreciat că victima a contribuit la producerea accidentului în proporţie de 30 %.

Având în vedere încadrarea juridică a faptei comise de către inculpat şi faptul că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 83 alin. (1) C. pen., ţinând cont de persoana inculpatului, conduita acestuia anterior săvârşirii faptei, acordul manifestat de a presta o muncă în folosul comunităţii, posibilităţile sale de îndreptare, atitudinea sinceră şi de regret manifestată pe parcursul procesului penal, s-a considerat că nu se impune aplicarea imediată a pedepsei amenzii stabilite anterior, dar că se impune supravegherea conduitei inculpatului pentru o perioadă de timp, motiv pentru care, în temeiul art. 83 alin. (1) C. pen. şi art. 84 alin. (1) C. pen., s-a amânat aplicarea pedepsei amenzii de 3.900 RON pe un termen de supraveghere de 2 ani.

Împotriva sentinţei penale mai sus arătate au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea şi persoana vătămată B..

Prin decizia penală nr. 3/A/2018 din 9 ianuarie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 411 C. proc. pen. a admis cererea de repunere în termenul de apel formulată de persoana vătămată B..

În baza art. 421 pct. (1) lit. b) C. proc. pen. a respins ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea şi de persoana vătămată B. împotriva sentinţei penale nr. 811 din 15 septembrie 2017 pronunţate de Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2017.

A constatat absenţa vreunei culpe a persoanei vătămate B. în legătură cu săvârşirea de către inculpatul A. a infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzute de art. 196 alin. (3) C. pen. şi a infracţiunii de nerespectarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă prevăzute de art. 350 alin. (1) C. pen.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a obligat persoana vătămată B. la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului în apel, iar în baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate în apelul parchetului au rămas în sarcina statului.

De asemenea, în baza art. 29 din Legea nr. 47/1992 a respins ca inadmisibilă cererea persoanei vătămate B. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 410 alin. (1) C. proc. pen. prin raportare la art. 21 alin. (3) din Constituţia României.

Pentru a pronunţa această decizie, faţă de situaţia de fapt existentă în speţă, instanţa a reţinut, în esenţă, că fapta inculpatului A. este tipică, întrunind sub aspectul obiectiv şi subiectiv elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă în varianta agravantă, prevăzute de art. 196 alin. (3) C. pen.

Faţă de criteriile de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen., instanţa de apel a considerat că este important de analizat, pe de o parte, faptele comise, iar pe de altă parte persoana inculpatului.

În ceea ce priveşte faptele comise instanţa de apel a reţinut că inculpatul A. a comis faptele din culpă cu neprevedere, respectiv cu intenţie indirectă şi că operaţiuni de genul celei efectuate de inculpat se efectuau în mod curent şi de ceilalţi colegi ai săi.

Instanţa de apel a apreciat că sancţiunea care trebuie aplicată în prezenta cauză trebuie să fie proporţională cu gravitatea faptelor comise de inculpatul A.. Astfel, s-a avut în vedere gradul de vinovăţie al inculpatului în activitatea infracţională, acesta comiţând faptele din culpă cu neprevedere, respectiv cu intenţie indirectă, iar ulterior producerii accidentului i-a acordat persoanei vătămate primul ajutor.

În ceea ce priveşte persoana inculpatului instanţa de apel a avut în vedere că acesta nu este cunoscut cu antecedente penale, este o persoană matură, are studii medii, are o familie şi este integrat social. Deopotrivă, s-a constatat că inculpatul a recunoscut şi regretat comiterea faptei şi a uzat de procedura abreviată a recunoaşterii învinuirii, beneficiind de cauza legală de reducere a pedepsei prevăzute de art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

În raport de cele arătate, instanţa de apel a apreciat că instanţa de fond a individualizat în mod temeinic pedepsele aplicate inculpatului şi că pedeapsa rezultantă, atât ca şi cuantum, cât şi ca modalitate de executate este de natură să asigure realizarea scopului şi funcţiilor pedepsei.

Prin urmare, criticile formulate prin calea de atac declarată de parchet au fost respinse ca nefondate.

În ceea ce priveşte apelul declarat de persoana vătămată B., instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că în cauză sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 411 C. proc. pen. pentru a se dispune repunerea în termenul de apel a persoanei vătămate, aceasta formulând calea de atac după expirarea termenului prevăzut de lege, dar în cel mult 10 zile de la încetarea cauzei de împiedicare care a determinat întârzierea declarării apelului.

Întârzierea declarării apelului persoanei vătămate a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, câtă vreme din cuprinsul minutei sentinţei penale atacate nu rezultă că în sarcina acesteia s-a reţinut o culpă de 30 % în producerea accidentului, persoana vătămată luând act de această dispoziţie a instanţei de fond doar în data de 16 octombrie 2017, când i s-a comunicat hotărârea motivată.

Instanţa de apel a considerat că persoana vătămată nu avea cum să prevadă la data primirii minutei sentinţei atacate această menţiune a primei instanţe în cuprinsul considerentelor, cu atât mai mult cu cât, prin încheierea nr. 1045/CP din 24 mai 2017, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară de la Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2017, a fost desfiinţată soluţia de renunţare la urmărire penală dispusă la punctul III din rechizitoriul emis în dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea cu privire la suspectul B. referitor la infracţiunea de nerespectarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă, prevăzute de art. 350 alin. (1) C. pen. şi, în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen., s-a dispus clasarea cauzei privind pe suspectul B. cu privire la această infracţiune.

În ceea ce priveşte critica adusă prin apelul declarat de persoana vătămată, ca de altfel şi prin apelul parchetului, instanţa de apel a constatat că, într-adevăr, instanţa de fond a reţinut în considerentele hotărârii atacate că persoana vătămată B. a avut o culpă concurentă de 30 % în producerea accidentului.

Instanţa de apel a considerat că o astfel de constatare nu se impune atât prin raportare la probele administrate în cauză, cât şi cu referire la încheierea nr. 1045/CP din 24 mai 2017 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară de la Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2017, prin care a fost desfiinţată soluţia de renunţare la urmărire penală dispusă prin la punctul III din actul de sesizare a instanţei şi, în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen. a dispus clasarea cauzei privind pe suspectul B. cu privire la această infracţiune, apreciindu-se că fapta nu a fost comisă cu vinovăţia prevăzută de lege. Judecătorul de cameră preliminară a constatat că din probele existente în cauză, inclusiv declaraţia suspectului raportat la împrejurările în care s-a produs accidentului de muncă, rezultă că acesta şi-a îndeplinit sarcinile de serviciu astfel cum au fost stabilite în fişa postului, lipsind intenţia de a încălca măsurile legale de sănătate şi securitate în muncă, existând astfel o cauză de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, fapta nefiind comisă cu vinovăţia prevăzută de lege.

Câtă vreme în cauză soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate este corectă, ţinând seama de soluţiile ce se pot pronunţa potrivit art. 421 C. proc. pen. la judecata în apel, instanţa de apel, în temeiul art. 421 pct. (1) lit. b) C. proc. pen. a respins ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea şi de persoana vătămată B. împotriva sentinţei penale nr. 811 din 15 septembrie 2017 pronunţate de Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2017, însă a substituit motivarea soluţiei primei instanţe prin înlăturarea constatărilor referitoare la culpa comună a victimei.

Astfel, instanţa de apel a constatat absenţa vreunei culpe a persoanei vătămate B. în legătură cu săvârşirea de către inculpatul A. a infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzute de art. 196 alin. (3) C. pen. şi a infracţiunii de nerespectare a măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă prevăzute de art. 350 alin. (1) C. pen.

În ceea ce priveşte cererea de sesizare cu excepţia de neconstituiţionalitate a dispoziţiilor art. 410 alin. (1) C. proc. pen., formulată de persoana vătămată B., instanţa de apel a respins-o ca inadmisibilă, întrucât excepţia nu are legătură cu obiectul cauzei, în condiţiile în care în prezenta cauză s-a admis cererea formulată de persoana vătămată de repunere în termenul de apel, constatându-se că aceasta s-a aflat într-o cauză temeinică de împiedicare a exercitării căii de atac în termenul prevăzut de art. 410 alin. (1) C. proc. pen.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, reclamanţii B., B., D. şi E., au solicitat, în principal, obligarea pârâţilor A. şi S.C. C. S.R.L. în solidar la plata, cu titlu de daune materiale şi morale pentru prejudiciul care le-a fost cauzat ca urmare a accidentului de muncă din data de 02.09.2015, următoarelor sume: 103.332,56 RON cu titlu de daune materiale şi 1.300.000 euro cu titlu de daune morale, pentru B. (victima accidentului de muncă din data de 02.09.2015) precum şi o rentă viageră în cuantum de 4000 RON/lună, începând cu data producerii evenimentului 02.09.2015, 250.000 euro cu titlu de daune morale pentru B. (tatăl victimei), 250.000 euro cu titlul de daune morale pentru D. (mama victimei); 200.000 euro cu titlu de daune morale pentru E., (fratele victimei), cu cheltuieli de judecată.

În subsidiar, reclamanţii au solicitat angajarea răspunderii pârâtei S.C. C. S.R.L., în calitate de comitent, potrivit art. 1373 C. civ., respectiv atragerea răspunderii acesteia în temeiul art. 1376 C. civ. vizând răspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucruri.

Prin sentinţa civilă nr. 289/23.04.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bihor a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor B., D. şi E., invocată de pârâţi şi a respins cererea formulată de B., D. şi E., în contradictoriu cu pârâţii A. şi S.C. C. S.R.L., ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă. De asemenea, instanţa a admis în parte cererea formulată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâţii A. şi C. S.R.L. şi a obligat pârâţii A. şi S.C. C. S.R.L. în solidar la plata către B. a sumei de 69.060,07 RON cu titlu de daune materiale şi a sumei de 300.000 Euro cu titlu de daune morale, reprezentând prejudiciul suferit de acesta în urma accidentului din 02.09.2015. Totodată, instanţa a obligat pârâţii A. şi S.C. C. S.R.L., în solidar, la plata către B. a unei rente lunare viagere de 1900 RON. A respins celelalte pretenţii ca neîntemeiate şi a obligat pârâţii în solidar la plata către B. a sumei de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, constând în onorariu avocaţial.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a analizat cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor B., D. şi E., pe care a admis-o în temeiul art. 1391 alin. (1) C. civ. şi a deciziei nr. 12/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că reclamantul B. a avut calitatea de angajat al pârâtei C. S.R.L. în baza contractului individual de muncă nr. x/06.07.2015, în funcţia de vânzător la raionul de lemn, în timp ce pârâtul A. a avut la rândul său calitatea de angajat al pârâtei C. S.R.L. în baza contractului individual de muncă nr. x/23.03.2015, în aceeaşi funcţie.

La data de 02.09.2015, în jurul orelor 14:00, în timp ce B. se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu în incinta magazinului central al pârâtei, a încercat să preia o garnitură de mobilă depozitată la ultimul raft situat la înălţimea de 4,5 m, utilizând împreună cu pârâtul A. transpaletul electric model Hyster tip SI.5. S-5393ST. În cadrul acestei proceduri, el a căzut de la o înălţime de 4,5 m şi a suferit leziuni care i-au pus în primejdie viaţa, necesitând pentru vindecare un număr de 200 de zile de îngrijiri medicale. Reclamantul a rămas în urma acestui accident cu infirmitate fizică permanentă, pierzând vederea şi rămânând imobilizat pe partea stângă a corpului şi fiind nevoit o lungă perioadă de timp să respire şi să se alimenteze printr-o traheostomă cu canulă şi gastronomă pentru alimentaţie. Mai mult decât atât, în perioada primei spitalizări 02.09.2015-30.11.2015, respectiv cea de la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Oradea şi Spitalul Judeţean de Urgenţă Cluj, a fost în stare comatoasă o perioadă de 3 luni, putând să respire doar cu ajutorul aparatelor şi fiind hrănit doar prin intermediul perfuziilor.

Instanţa a constatat că evenimentul a fost cercetat de ITM Bihor care a întocmit procesele-verbale de cercetare nr. x/SCSSM/16.11.2015 şi nr. 21701/SCSSM/22.09.2016.

De asemenea, accidentul a făcut obiectul dosarului penal nr. x/2017, în care A. a fost cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor de vătămare corporală din culpă şi nerespectarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă.

Prin sentinţa penală nr. 811/15.09.2017 pronunţată de Judecătoria Oradea, modificată în considerente prin decizia penală nr. 3/09.01.2018 a Curţii de Apel Oradea, ambele pronunţate în dosarul mai sus menţionat, instanţele au constatat culpa exclusivă a inculpatului A. în producerea accidentului de muncă din data de 02.09.2015 şi l-au condamnat pe acesta pentru cele două infracţiuni reţinute în sarcina sa, luând act că persoana vătămată a exercitat acţiunea civilă în faţa instanţei civile.

Faţă de prevederile art. 28 alin. (1) C. proc. pen. şi 1365 noul C. civ., instanţa a reţinut puterea de lucru judecat a acestor hotărâri judecătoreşti în ce priveşte existenţa faptei, identitatea persoanei care a săvârşit-o şi vinovăţia autorului faptei ilicite şi a procedat mai departe la analizarea prejudiciului suferit de B. în urma accidentului din 02.09.2015.

Din actele medicale depuse la dosarul cauzei, a rezultat că starea acestuia a fost foarte gravă, tribunalul evidenţiind în considerente întreg parcursul medical.

În susţinerea daunelor materiale suferite reclamantul a depus la dosar o serie de înscrisuri justificative, tribunalul apreciind, însă, că din toate pretenţiile reclamantului, sunt justificate doar cheltuielile cu medicamente şi aparatură medicală şi cele aferente deplasărilor la Cluj şi Oradea, respectiv Băile Felix şi Bucureşti, cu ocazia internărilor sale repetate, drept pentru care a găsit că acest prejudiciu se ridică doar la suma de 69.060,07 RON.

Cu referire la renta lunară viageră de 4000 RON solicitată de reclamant, instanţa a stabilit o rentă lunară viageră în favoarea acestuia de 1900 RON, având ca reper valoarea salariului minim pe economie la momentul actual, precum şi împrejurarea că reclamantul beneficiază deja de pensie de handicap şi de indemnizaţie de însoţitor pentru unul din membrii familiei sale, care îl întreţine.

Cu referire la daune morale solicitate de reclamant, instanţa a acordat reclamantului o despăgubire în cuantum de 300.000 Euro, sumă apreciată a constitui o satisfacţie echitabilă, de natură să acopere în integralitate prejudiciul moral suferit ca urmare a incidentului suferit de acesta, la data de 02.09.2015.

În ce priveşte calitatea de comitent a pârâtei C. S.R.L. şi răspunderea acesteia faţă de reclamantul B., instanţa a reţinut că în speţă sunt îndeplinite cele două condiţii speciale pentru atragerea răspunderii pârâtei C. S.R.L. în calitatea sa de comitent pentru fapta săvârşită de prepusul său, angajatului A..

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii B., B., D. şi E., pârâtul A. şi pârâta S.C. C. S.R.L. Oradea prin administratori judiciari F. Oradea şi G..

Prin decizia civilă nr. 1172 din 26 noiembrie 2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a respins ca neîntemeiat apelul formulat de către reclamanţii B., D. şi E., în contradictoriu cu pârâţii A. şi S.C. C. S.R.L. Oradea prin administratori judiciari F. Oradea şi G., împotriva sentinţei civile nr. 289/23.04.2018, pronunţată de către Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2017.

A admis apelurile formulate de pârâţii A. şi pârâta S.C. C. S.R.L. Oradea prin administratori judiciari F. Oradea şi G., dar şi apelul declarat de către reclamantul B. împotriva sentinţei civile nr. 289/23.04.2018, pronunţată de către Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2017.

A schimbat în parte hotărârea civilă atacată, în sensul că a obligat pârâţii A. şi S.C. C. S.R.L. în solidar la plata către reclamantul B. a sumei de 210.000 euro cu titlu de daune morale, a sumei 36.950,18 cu titlu de daune materiale şi a unei rente lunare viagere în cuantum de 1.330 RON.

De asemenea, a dispus obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în primă instanţă în cuantum de 3.500 RON.

În fundamentarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:

Reclamanţii B., B., D. şi E. au învestit instanţa cu o acţiune în pretenţii întemeiată pe instituţia răspunderii civile delictuale, solicitând obligarea în solidar a pârâţilor A. şi S.C. C. S.R.L. la plata daunelor materiale şi morale determinate de prejudiciul cauzat prin producerea accidentului de muncă din data de 02.09.2015.

Împrejurările producerii accidentului de muncă din data de 02.09.2015, astfel cum au fost reţinute de tribunal, nu au fost contestate de părţile litigante.

În limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat prin fiecare cale de atac exercitată în cauză, instanţa a reţinut că urmează să tranşeze asupra chestiunilor de drept cu privire la care părţile litigante au rămas în dezacord, premisa pe care urmează a fi construit eşafodajul juridic al motivaţiei instanţei fiind reprezentată de exercitarea laturii civile a procesului penal în faţa instanţei civile.

Primordial analizării chestiunilor de fond, instanţa a apreciat necesară verificarea calităţii titularilor drepturilor afirmate în cadrul raportului juridic litigios, respectiv justeţea soluţiei primei instanţe de constatare a lipsei calităţii procesuale pasive a reclamanţilor B., D. şi E. în formularea cererii de acordare a daunelor morale. Aceste persoane şi-au justificat legitimitatea procesuală activă pe legătura de rudenie avută cu victima accidentului de muncă, fiind părinţii şi fratele reclamantului B., legătura de rudenie invocată fiind insuficientă în opinia primei instanţe să caracterizeze un raport juridic obligaţional între părţile litigante, pornind şi de la interpretarea dată art. 1391 alin. (1) C. civ. prin decizia nr. 12/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Instanţa de fond a reţinut caracterul obligatoriu al acestei decizii conform art. 521 alin. (3) C. proc. civ., apreciind ca fiind nerelevant că interpretarea a fost dată pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în condiţiile în care interpretarea vizează dispoziţiile art. 1391 C. civ., deci un text de lege civil, în legătură cu modul de soluţionare a laturii civile în procesul penal.

Reclamanţii apelanţi au invocat inaplicabilitatea deciziei nr. 12/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu motivarea că a fost pronunţată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, aşadar se aplică numai în materie penală, nu şi în prezenta speţă care este o speţă în esenţă civilă.

Analizând această critică subsumată apelului formulat de reclamanţi, instanţa de apel a constatat că raţionamentul reclamanţilor apelanţi este parţial corect şi numai în ceea ce priveşte restrângerea efectului obligatoriu al deciziei nr. 12/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la modul de soluţionare a laturii civile în procesele penale. Caracterul obligatoriu al dezlegării date de instanţa supremă chestiunii de drept analizate se impune numai în cauzele penale, a reţinut instanţa de apel.

Cu toate acestea, deşi nu se poate reţine în prezenta cauză caracterul obligatoriu al interpretării pe care instanţa supremă a validat-o prin decizia menţionată, raţionamentul care a stat la baza respectivei interpretări se impune, pentru identitate de raţiune, şi în cauzele civile întemeiate pe dispoziţiile art. 1391 din C. civ., deoarece principiile reparării pagubei produse printr-o faptă ilicită (care poate fi sau nu infracţiune) sunt aceleaşi, indiferent dacă acţiunea civilă se exercită alăturat acţiunii penale, sau independent de aceasta.

Instanţa de apel a reţinut că, din analiza art. 1391 alin. (1) şi (2) din C. civ., se desprinde concluzia că victima prejudiciului este titularul exclusiv al dreptului la despăgubire şi, numai în situaţia în care intervine decesul victimei, dreptul la despăgubiri aparţine, în condiţiile stipulate de norma juridică incidentă, persoanelor invocate la art. 1391 alin. (2) din C. civ.

Argumentele expuse în motivarea deciziei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura hotărârii prealabile sunt pe deplin aplicabile şi în prezenta cauză, în care instanţa a fost învestită cu acţiunea formulată de părinţii şi fratele victimei directe a faptei ilicite.

Ca atare, se constată că instanţa de fond greşit a procedat la interpretarea extensivă a efectelor deciziei nr. 12/2016, dar a aplicat corect prevederile art. 1391 din C. civ., situaţie în care se impune păstrarea soluţiei pronunţate de tribunal referitoare la lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor B., D. şi E. şi respins aşadar apelul formulat de aceşti reclamanţi.

Instanţa de apel a procedat în continuare la analizarea vinovăţiei pârâtului A., condiţie indispensabilă pentru atragerea răspunderii civile delictuale şi implicit asupra efectelor produse în analiza pendinte de decizia pronunţată în procesul penal prin care s-a dispus condamnarea pârâtului A. pentru săvârşirea infracţiunilor de vătămare corporală din culpă şi nerespectarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 811/15.09.2017 pronunţată de Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 3/A/09.01.2018 a Curţii de Apel Oradea, s-a stabilit în sarcina inculpatului A. pedeapsa de 200 zile amendă, pentru săvârşirea infracţiunilor de vătămare corporală din culpă şi nerespectarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă, s-a constatat că persoana vătămată B. exercită acţiunea civilă în faţa instanţei civile şi s-a constatat absenţa vreunei culpe a persoanei vătămate B. în legătură cu săvârşirea de către inculpatul A. a infracţiunii de vătămare corporală din culpă prev. de art. 196 alin. (3) C. pen. şi a infracţiunii de nerespectare a măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă prev. de art. 350 alin. (1) C. pen.

Prin critica comună ambelor apeluri formulate de pârâţii A. şi S.C. C. S.R.L. s-a invocat greşita soluţionare a cauzei prin nereţinerea unei culpe în sarcina reclamantului având calitatea de persoană vătămată B., respectiv nereţinerea unei fapte culpabile concurente a victimei care să se înscrie în lanţul cauzal generator al prejudiciului.

Sub acest aspect, a constatat instanţa de apel, se observă că prin sentinţa civilă atacată prima instanţă de fond a reţinut, faţă de prevederile art. 28 alin. (1) C. proc. pen. şi 1365 C. civ., puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materie penală în ceea ce priveşte existenţa faptei, identitatea persoanei care a săvârşit-o şi vinovăţia autorului faptei ilicite. A arătat că, din interpretarea per a contrario a tezei finale a art. 28 alin. (1) C. proc. pen., rezultă că în cazul hotărârilor penale definitive de condamnare intră în puterea de lucru judecat şi aspectele referitoare la vinovăţia autorului faptei ilicite.

Instanţa de apel a reţinut că soluţia legislativă adoptată de legiuitor în noul C. proc. pen. prin art. 28 alin. (1) se aseamănă doar aparent cu soluţia anterioară cuprinsă în art. 22 C. proc. pen. din 1968, întrucât în fapt legiuitorul s-a îndepărtat de reglementarea anterioară în ceea ce priveşte vinovăţia.

S-a reţinut că aceasta reprezintă o deplasare a concepţiei noului cod de la teoria unităţii culpelor penală şi civilă la teoria dualităţii acestor culpe, această nouă concepţie fiind consacrată şi jurisprudenţial prin hotărâri recente ale Curţii Constituţionale (nr. 382/2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 196 din C. pen.) şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Or, în cauza penală Curtea de Apel Oradea a constatat într-adevăr absenţa vreunei culpe a persoanei vătămate B. în legătură cu săvârşirea de către inculpatul A. a infracţiunilor reţinute în sarcina sa, dar ca urmare a substituirii considerentelor expuse de Judecătoria Oradea care a reţinut în sarcina persoanei vătămate B., având calitatea de reclamant în cauza de faţă, a unei culpe concurente în proporţie de 30% în producerea accidentului.

A reţinut Curtea de Apel Oradea că prin încheierea nr. 1045/CP/24.05.2017 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară de la Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2017 s-a dispus clasarea cauzei privind pe suspectul B., apreciindu-se că fapta de nerespectare a măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă nu a fost comisă cu vinovăţia prevăzută de lege. Curtea a respins apelul formulat de partea vătămată, dar a procedat totuşi la substituirea considerentelor primei instanţe, în sensul constatării unei absenţe a culpei acesteia, fundamentat pe soluţia de clasare dispusă de judecătorul de cameră preliminară, care a reţinut că în privinţa faptei reţinute în sarcina suspectului B. (parte vătămată în dosarul nr. x/2017 şi reclamant în dosarul de faţă) a lipsit intenţia de a încălca măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă, fapta nefiind săvârşită cu vinovăţia cerută de legea penală.

Sintetizând, ceea ce invocă reclamantul apelant B. este reţinerea autorităţii de lucru judecat a unor considerente referitoare la absenţa culpei sale în săvârşirea infracţiunilor producătoare de prejudiciu, deşi considerentele Curţii au fost fundamentate pe încheierea penală anterioară pronunţată de judecătorul de cameră preliminară de clasare a cauzei în ceea ce îl priveşte pe reclamant, în procedura specială de verificare a soluţiei procurorului de renunţare la urmărirea penală. Or, Curtea Constituţională nu recunoaşte efect de lucru judecat hotărârilor pronunţate în camera preliminară, în exercitarea atribuţiilor judecătorului de cameră preliminară, altele decât cele care vizează soluţionarea cauzei pe fond, inclusiv în privinţa hotărârilor pronunţate în temeiul art. 346 şi 347 C. proc. pen. (a se vedea deciziile Curţii Constituţionale nr. 641 din 11 noiembrie 2014 şi nr. 166/17.03.2015). Astfel cum rezultă din teza a II-a a art. 28 C. proc. pen. şi a art. 1365 C. civ., nici hotărârile definitive de achitare sau de încetare a procesului penal nu se bucură de autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Într-adevăr, o hotărâre judecătorească penală de condamnare are întotdeauna efecte erga omnes, însă, conform art. 28 alin. (1) C. proc. pen., deşi autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale definitive se manifestă şi în faţa instanţei civile învestită cu soluţionarea acţiunii civile care nu s-a exercitat în cadrul procesului penal, această autoritate este limitată la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Astfel, aspectele dezlegate cu privire la fapta materială şi la persoana care a săvârşit-o nu mai pot fi puse în discuţie în procesul civil ulterior. Exceptând aceste aspecte, instanţa civilă nu este legată de cele definitiv stabilite de judecata penală, astfel încât, chiar dacă în privinţa reclamantului instanţa penală a constatat absenţa unei culpe în săvârşirea infracţiunilor prevăzute de legea penală, această constatare nu obstaculează instanţa civilă să analizeze culpa civilă a reclamantului în producerea urmărilor prejudiciului. În acest context autoritatea de lucru judecat dobândeşte o fizionomie proprie.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că nu poate fi acceptată opinia avansată de prima instanţă de fond conform căreia din interpretarea per a contrario a tezei finale a art. 28 alin. (1) C. proc. pen. rezultă că în cazul hotărârilor penale definitive de condamnare intră în puterea de lucru judecat şi aspectele referitoare la vinovăţia autorului faptei ilicite. O astfel de interpretare ar conduce la concluzia că nici prejudiciul nu ar mai putea fi reevaluat de instanţa civilă, în condiţiile în care teza finală a art. 28 alin. (1) C. proc. pen. face referire expresă atât la vinovăţie cât şi la prejudiciu, or repunerea în discuţie, în faţa instanţei civile, a întinderii prejudiciului a fost constant admisă în jurisprudenţa naţională (a se vedea decizia nr. 1705/18.10.2016 pronunţată de secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2014).

Aşadar, a mai reţinut instanţa de apel, deosebirile între cele două forme ale răspunderii juridice, civilă şi penală, se regăsesc, printre altele, în conţinutul laturii subiective ce caracterizează fapta ilicită. Caracterul diferit al celor două forme de răspundere implică şi necesitatea de a opera cu noţiuni diferite, fără a se ţine cont de conţinutul pe care o noţiune îl capătă în cadrul fiecăreia dintre cele două forme de răspundere. În consecinţă, noţiunea de culpă din cadrul răspunderii civile nu trebuie neapărat să fie identică cu cea din cadrul răspunderii penale.

Având în vedere noua orientare a legiuitorului consacrată normativ în cuprinsul textelor legale analizate, dar şi practica judiciară recentă dezvoltată în interpretarea dispoziţiilor art. 28 C. proc. pen. şi art. 1365 C. civ., instanţa de apel a procedat la analizarea incidenţei în cauza dedusă judecăţii a prevederilor art. 1371 alin. (1) C. civ. raportat la probatoriul administrat în cauză.

Faţă de probele administrate, instanţa de apel a reţinut o culpă concurentă a victimei în producerea prejudiciului în proporţie de 30%, derivată din nerespectarea culpabilă a normelor de protecţia muncii cu privire la care fusese instruit, conduita sa depăşind limitele instructajului primit şi din omisiunea de a lua anumite măsuri de protecţie suplimentară de natură să prevină şi să evite producerea prejudiciului.

Conform art. 1371 C. civ., vinovăţia comună constituie o cauză de natură să limiteze răspunderea pârâtului şi să diminueze corespunzător despăgubirile la care este îndreptăţit reclamantul.

Astfel, în privinţa daunelor morale a căror cuantificare a fost criticată prin apelurile exercitate de cei doi pârâţi, instanţa de apel va urmări ca partea vătămată să fie just despăgubită, dar, pe de altă parte, aceasta despăgubire să nu constituie o îmbogăţire fără just temei.

Cuantificarea valorică, materială, admisă printre măsurile de reparare a prejudiciilor morale, se va raporta aşadar la suma de 300.000 euro stabilită de către prima instanţă, dar şi la culpa concurentă a victimei în producerea prejudiciului aproximată de către instanţă în proporţie de 30%, consecinţa acestei analize fiind stabilirea în favoarea reclamantului a unei despăgubiri pentru daune morale în cuantum de 210.000 euro, la plata căreia vor fi obligaţi în solidar pârâţii A. şi pârâta S.C. C. S.R.L..

În ceea ce priveşte cuantumul rentei viagere de 1.900 RON lunar stabilită de către prima instanţă în favoarea reclamantului, instanţa de apel a redus cuantumul concret al rentei viagere lunare ce urmează a fi acordată reclamantului în raport de culpa sa concurentă în producerea prejudiciului, aproximată de către instanţă în proporţie de 30%, stabilind aşadar cuantumul rentei viagere la suma de 1.330 RON lunar.

În privinţa daunelor materiale acordate de prima instanţă, în ceea ce priveşte solicitarea de majorare a lor formulată de reclamant, instanţa de apel a respins această solicitare, apreciind că în mod corect tribunalul a exclus de la valorificare acele dovezi care nu fac proba prejudiciului material cert suferit în urma accidentului din data de 02.09.2018.

Apelanta C. S.R.L. a solicitat reducerea daunelor materiale, considerând că nu pot fi acordate acele cheltuieli ce vizează deplasările, cazarea, hrana părinţilor reclamantului, în condiţiile în care instanţa de fond a stabilit lipsa calităţii procesuale active a acestora în cauza dedusă judecăţii.

Curtea constată că rudelor reclamantului li s-a refuzat recunoaşterea calităţii procesuale active în cauză exclusiv cu privire la daunele morale solicitate, astfel că nu poate fi invocată această soluţie în privinţa daunelor materiale solicitate de reclamant. Dar, cu toate acestea criticile formulate se dovedesc a fi întemeiate câtă vreme cheltuielile invocate nu se repercutează în patrimoniul reclamantului, ci al părinţilor acestuia. Astfel, singură legătura de cauzalitate dintre prejudiciul reprezentat de daunele materiale provocate şi fapta ilicită nu caracterizează suficient raportul obligaţional delictual născut între reclamant şi pârât, pentru a naşte obligaţia de dezdăunare, în condiţiile în care prejudiciul s-a manifestat în patrimoniul părinţilor reclamantului şi nicidecum al reclamantului personal.

În concluzie, instanţa a admis criticile pârâtei şi a diminuat daunele materiale acordate cu contravaloarea cheltuielilor ce vizează deplasările, cazarea, hrana părinţilor reclamantului acordate de prima instanţă şi, în consecinţă, despăgubirile materiale acordate de tribunal au fost diminuate în mod corespunzător cu suma de 16.274,11 RON, urmând a fi totodată redimensionate şi ca urmare a reţinerii unei culpe concurente a reclamantului de 30% în producerea prejudiciului, suma finală rezultantă fiind de 36.950,18 RON cu titlu de daune materiale.

Analizând mai departe apărarea formulată de societatea apelantă privind neîntrunirea condiţiilor prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, instanţa de apel a constatat că această formă a răspunderii civile delictuale este reglementată în cuprinsul art. 1373 alin. (1) C. civ., evidenţiindu-se, totodată, şi dispoziţiile art. 1373 alin. (3) C. civ.

Interpretarea prevederilor legale de mai sus duce la concluzia conform căreia comitentul va răspunde ori de câte ori prepusul a săvârşit o faptă ilicită prejudiciabilă, acţionând în interesul comitentului sau la ordinul său, în interesul altuia, în limitele stricte ale atribuţiilor sau funcţiilor încredinţate. Comitentul va răspunde şi în situaţia prejudiciului cauzat de prepus, chiar când acesta a acţionat prin depăşirea limitelor atribuţiilor încredinţate, când a acţionat abuziv, cu condiţia ca fapta prepusului să fi fost "săvârşită în legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate".

Astfel cum în mod corect a subliniat prima instanţa de fond, răspunderea comitentului este o răspundere obiectivă, care are la bază ideea asumării de către comitent a riscurilor introduse în societate prin activitatea prepuşilor săi pe care o organizează şi conduce.

Instanţa de apel a reţinut că toate apărările pârâtei, în sensul că cei doi şi-au depăşit atribuţiile în căutarea piesei de mobilier pe ultimul raft, aflat la o înălţime de 4,5 m, prin manevrarea transpaletului electric model Hyster tip SI.5. S-5393ST, în ciuda interdicţiei conducerii societăţii, sunt irelevante, răspunderea comitentului fiind una obiectivă, fără legătură cu vinovăţia prepusului şi indiferent de depăşirea de către acesta a propriilor atribuţii de serviciu.

În ceea ce priveşte invocarea de către societatea pârâtă a dispoziţiilor art. 1352 C. civ., conform cărora fapta victimei însăşi înlătură răspunderea chiar dacă nu are caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, instanţa de apel a constatat inaplicabilitatea acestui text de lege, în condiţiile în care a reţinut doar o contribuţie a victimei la producerea prejudiciului conform art. 1371 C. civ. şi nicidecum că fapta victimei ar reprezenta cauza exclusivă şi determinantă a producerii prejudiciului. Dimpotrivă, cauza accidentului rămâne fapta ilicită săvârşită de făptuitor, pentru care acesta a şi fost condamnat prin hotărâre judecătorească definitivă, în sarcina victimei reţinându-se doar o contribuţie concurenţială la producerea prejudiciului.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată acordate reclamantului de prima instanţă de fond în cuantum redus de 2.500 RON, instanţa de apel a constatat că tribunalul nu a dozat în mod corespunzător cheltuielile de judecată acordate reclamantului. Cu toate acestea, având în vedere considerentele dezvoltate în susţinerea soluţiei din dispozitivul pronunţat de instanţa de control judiciar, prin care despăgubirile au fost diminuate ca urmare a reţinerii în sarcina reclamantului a unei culpe concurenţiale în producerea urmărilor prejudiciabile, nefiind în prezenţa unei simple reaprecieri a nivelului despăgubirilor solicitate, instanţa a făcut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ. şi a redimensionat onorariul de avocat solicitat în sumă de 4.760 RON în sensul reducerii lui, pârâţii urmând a fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.500 RON.

Prin cererea de revizuire transmisă la 30 decembrie 2019 (conform plicului ataşat la dosarul de revizuire) şi înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2019, revizuentul B. a arătat că înţelege să formuleze, cerere de revizuire a deciziei nr. 1172/26.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. x/2017, decizie pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat pozitivă a dispozitivului deciziei nr. 3/2018 din 9 ianuarie 2018 a Curţi de Apel Oradea, secţia penală, pronunţată în dosar nr. x/2017.

In temeiul art. 513 alin. (4) C. proc. civ., constatând incident motivul de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., revizuentul a solicitat anularea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Timişoara.

Revizuentul a arătat că prin decizia penală din 2018, Curtea de Apel Oradea a statuat:

"Constată absenţa vreunei culpe a persoanei vătămate B. în legătură cu săvârşirea de către inculpatul A. a infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzute de art. 196 alin. (3) C. pen. şi a infracţiunii de nerespectarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă prevăzute de art. 350 alin. (1) C. pen.."

Totodată, a arătat că, pentru a ajunge la această concluzie, Curtea de Apel Oradea a apreciat că:

"în ceea ce priveşte critica adusă prin apelul declarat de persoana vătămată, ca de altfel şi prin apelul parchetului, Curtea constată că, într-adevăr, instanţa de fond a reţinut in considerentele hotărârii atacate că persoana vătămata B. a avut o culpă concurentă de 30% în producerea accidentului.

Curtea consideră că o astfel de constatare nu se impune atât prin raportare la probele administrate în cauză, cât şi cu referire la încheierea nr. 1045/CP din 24 mai 2017 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară de la Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2017, prin care a fost desfiinţată soluţia de renunţare la urmărire penală dispusă prin la punctul III din actul de sesizare a instanţei şi, în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen. a dispus clasarea cauzei privind pe suspectul B. cu privire la această infracţiune, apreciindu-se că fapta nu a fost comisa cu vinovăţia prevăzută de lege."

Revizuentul a susţinut că s-a stabilit definitiv de către Curtea de Apel Oradea că acesta nu are nicio vină în producerea evenimentului ce i-a distrus viaţa şi că acest lucru mai fusese stabilit odată, astfel că instanţa de fond din cauză nu putea judeca a doua oară acelaşi lucru.

S-a arătat că în dosarul civil nr. x/2017, în primă instanţă, în mod corect Tribunalul Bihor a apreciat că cele statuate prin decizia penală din 2018 a Curţii de Apel Oradea se impun cu autoritate de lucru judecat; în apel, Curtea de Apel Oradea, a dispus repunerea cauzei pe rol pentru a se administra probe referitor la o eventuală culpă a sa.

Revizuentul a mai precizat că a formulat o cerere de strămutare în care principalul argument al lipsei imparţialităţii obiective a magistraţilor Curţii de Apel Oradea îl reprezenta tocmai ignorarea lucrului judecat o două hotărâri penale succesive definitive; prin încheierea nr. 1007/14.05.2019 pronunţată în dosar nr. x/2019, instanţa supremă a admis cererea de strămutare şi a dispus strămutarea cauzei la Curtea de Apel Timişoara, iar prin decizia atacată în cauză, Curtea de Apel Timişoara a ignorat autoritatea de lucru judecat a deciziei penale din 2018, judecând a treia oară aceeaşi problemă de fapt.

În concret, a susţinut revizuentul, în cauză ne aflăm în prezenţa a două hotărâri contradictorii, decizia Curţii de Apel Timişoara încălcând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a hotărârii anterioare a Curţii de Apel Oradea.

Concomitent formulării prezentei cereri de revizuire, revizuentul a arătat că a formulat şi o contestaţie în anulare la Curtea de Apel Timişoara întemeiată pe "eroare materială", contestaţie care are termen fixat la data de 29.01.2020 sub nr. de dosar x/2019 şi că, în situaţia în care, se va stabili faptul că nu ne aflăm în prezenţa unei erori materiale, este evident că decizia Curţii de Apel Timişoara este pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei penale a Curţii de Apel Oradea.

În continuare, revizuentul a susţinut că există două hotărâri care nu se pot concilia, a doua fiind pronunţată cu ignorarea celei anterioare (Decizia nr. 3/2018 din 9 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Oradea) prin care s-a stabilit că nu are nicio culpă în producerea accidentului de muncă a cărui victimă a fost.

Pe de altă parte, a arătat revizuentul, Curtea de Apel Timişoara nu a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de acesta ci, pur şi simplu, a ignorat existenţa hotărârii penale pentru simplul motiv că aceasta s-ar referi la alte aspecte decât cele care au făcut obiectul judecăţii, astfel încât revizuirea formulată este pe deplin admisibilă.

La 10 februarie 2020, intimatul A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă.

Analizând cererea de revizuire formulată de revizuentul B., raportat la temeiurile juridice invocate şi motivele de revizuire expuse, Înalta Curte urmează să o respingă pentru considerentele care succed:

Prin cererea de revizuire se solicită, în procedura de revizuire, anularea celei de-a doua hotărâri, respectiv decizia Curţii de Apel Timişoara, susţinându-se că aceasta încalcă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a hotărârii anterioare a Curţii de Apel Oradea.

In temeiul art. 513 alin. (4) C. proc. civ., constatându-se incident motivul de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., revizuentul a solicitat anularea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Timişoara.

În speţă, se constată că în primul dosar, finalizat cu decizia penală nr. 3/A/2018 din 9 ianuarie 2018, este vorba de un raport juridic de drept public, iar în cel de-al doilea dosar, finalizat cu decizia civilă nr. 1172 din 26 noiembrie 2019 a cărei revizuire se solicită, este vorba de un raport juridic de drept privat.

Potrivit art. 513 alin. (4) C. proc. civ. (forma în vigoare la data demarării litigiului civil - 05.05.2017), "Dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre. Se va face arătare de hotărârea dată în revizuire, în josul originalului hotărârii revizuite."

În conformitate cu art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri definitive, care evocă sau nu fondul, poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Revizuirea constituie o cale extraordinară de atac ce permite remedierea acelor greşeli comise în activitatea de judecată care se înscriu în cazurile punctuale şi pentru motivele specifice admise de legiuitor, iar extinderea acestor cazuri şi motive nu se înscriu în voinţa expresă şi neîndoielnică a legiuitorului, îndepărtându-se de la principiul securităţii juridice întrucât deschide căi de desfiinţare a hotărârilor judecătoreşti acolo unde legiuitorul nu a făcut-o.

Astfel, revizuirea pentru contrarietate de hotărâri, întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este admisibilă dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: să fie vorba de hotărâri definitive contradictorii, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei; să fie vorba de hotărâri pronunţate în acelaşi litigiu, adică să fi existat triplă identitate de elemente: părţi, obiect şi cauză; hotărârile contradictorii să fi fost pronunţate nu în acelaşi proces, ci în procese diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, chiar dacă a fost ridicată, să nu se fi discutat; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, care s-a pronunţat cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Raţiunea reglementării revizuirii prevăzută în art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului puterii de lucru judecat, când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, dar având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi, situaţie în care executarea hotărârilor este imposibilă ca urmare a faptului că fiecare parte se prevalează de hotărârea care îi este favorabilă, iar depăşirea acestei situaţii creată de existenţa hotărârilor potrivnice, nu se poate realiza decât prin revizuirea ultimei hotărâri care înfrânge principiul autorităţii lucrului judecat.

Condiţiile anterior menţionate trebuie îndeplinite cumulativ, neîndeplinirea unei dintre aceste cerinţe conducând la respingerea cererii de revizuire.

Or, în speţă, se constată că hotărârile pretins potrivnice, deşi au fost pronunţate în dosare diferite, nu au avut acelaşi obiect şi, ca atare, contrarietatea hotărârilor poate fi analizată numai dacă sunt îndeplinite condiţiile anterior menţionate.

Pentru a exista identitate de obiect, este necesar ca obiectul din cea de-a doua acţiune să fie identic cu cel din prima acţiune.

Prima hotărâre este reprezentată de decizia penală nr. 3/A/2018 din 9 ianuarie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017 de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, iar cea de-a doua hotărâre este reprezentată de decizia civilă nr. 1172 din 26 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2017.

Aşa cum rezultă din cele expuse în partea introductivă a prezentei decizii, în dosarul nr. x/2017 al Curţii de Apel Oradea, finalizat cu decizia penală nr. 3/A/2018 din 9 ianuarie 2018, litigiul a purtat asupra unui obiect diferit faţă de cel ce formează obiectul dosarului nr. x/2017 al Curţii de Apel Timişoara, finalizat cu decizia civilă nr. 1172 din 26 noiembrie 2019.

În litigiul desfăşurat în faţa instanţei penale, judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei, astfel că obiectul judecaţii este dat de rechizitoriu.

Prin rechizitoriul nr. x/2015 din 24.02.2017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea a fost trimis în judecată inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunilor de nerespectarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă, prev. de art. 350 alin. (1) din C. pen. şi vătămare corporală din culpă, prev. de 196 alin. (3) din C. pen., ambele cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen.

Este de menţionat că, printre altele, prin sentinţa penală nr. 811 din 15 septembrie 2017 a Judecătoriei Oradea, definitivă prin decizia penală nr. 3/A/2018 din 9 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Oradea, s-a constatat că persoana vătămată B. exercită acţiunea civilă în faţa instanţei civile.

În dosarul nr. x/2017 al Curţii de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale reclamanţii B., B., D. şi E. au învestit instanţa cu o acţiune în pretenţii întemeiată pe instituţia răspunderii civile delictuale, solicitând obligarea în solidar a pârâţilor A. şi S.C. C. S.R.L. la plata daunelor materiale şi morale determinate de prejudiciul cauzat prin producerea accidentului de muncă din data de 02.09.2015.

În dosarul finalizat cu decizia penală, obiectul judecaţii este dat de rechizitoriu, prin acţiunea penală urmărindu-se tragerea la răspundere penală a celui vinovat de săvârşirea infracţiunilor de nerespectarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă, şi vătămare corporală din culpă, în timp ce dosarul finalizat cu decizia civilă are ca obiect o acţiune în pretenţii întemeiată pe răspunderea civilă delictuală.

Rezultă, astfel, că nu există identitate de obiect între acţiunea ce a constituit obiectul dosarului nr. x/2017 şi acţiunea ce a constituit obiectul dosarului nr. x/2017, de altfel nici condiţia identităţii de cauză nu este îndeplinită.

Contrar susţinerilor revizuentului, în speţă nu se poate reţine contrarietatea de hotărâri, câtă vreme nu sunt întrunite cumulativ cerinţele art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., lipsa identităţii de obiect făcând de prisos analizarea celorlalte condiţii impuse de evocatul text normativ.

Trebuie subliniat că interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi art. 513 alin. (4) (forma în vigoare la data demarării litigiului civil) din acelaşi cod, impun concluzia că prin motivul de revizuire arătat legiuitorul a avut în vedere exclusiv efectul negativ al lucrului judecat, iar nu şi pe cel pozitiv.

Cu toate acestea, în ceea ce priveşte invocarea de către revizuent a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei penale în raport cu decizia civilă a cărei revizuire se solicită, Înalta Curte consideră util a se arăta că, potrivit art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., "Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite."

Din conţinutul acestei norme juridice reiese ca hotărârea penală are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, numai cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

Prin urmare, în actuala reglementare, spre deosebire de prevederile art. 22 din C. proc. pen. de la 1968, vinovăţia nu mai constituie un element de care trebuie să ţină cont instanţa civilă, iar modul în care se soluţionează latura penală a cauzei nu mai influenţează soluţia ce trebuie dată acţiunii civile.

În speţă, chiar dacă în privinţa revizuentului de astăzi instanţa penală a constatat absenţa unei culpe, această constatare nu impiedică instanţa civilă să analizeze culpa civilă a revizuentului în producerea urmărilor prejudiciului.

În consecinţă, întrucât nu se identifică ipoteza legală reglementată de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce are drept scop salvgardarea efectului negativ al puterii de lucru judecat în sensul interzicerii reluării unei judecăţi definitive cu privire la acelaşi obiect, între aceleaşi părţi şi întemeiate pe aceeaşi cauză, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul B. împotriva deciziei civile nr. 1172 din 26 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2017.

Cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare, care se depune la Înalta Curte de Casaţi şi Justiţie.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2020.