Extinction of suretyship upon guarantor's death under Art. 2319 Civil Code and non-applicability of insolvency suspension to creditor's recovery action

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare in judecata inregistrata sub nr. x/2015 pe rolul Tribunalului Bucuresti sectia a VI a Civila după disjungerea de cererea principala formulata in dosarul x/2014 al aceleiasi instante prin incheierea din 11.06.2015 faţă de prevederile art. 209 noul C. proc. civ., reclamanta S.C. A. S.R.L.(parata reclamanta in dosarul initial ce a formulat prezenta cerere reconvenţionala) a solicitat in contradictoriu cu pârâţii B. şi S.C. C. S.R.L. obligarea acestora în solidar la plata sumei de 126,417,61 Euro (560.270,20 RON, calculata la curs BNR din 12.11.2014 de 4,4319 RON) reprezentând suma nerestituita din împrumutul acordat de S.C. A. S.R.L..

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1443 şi următ., art. 2144 şi următ. art. 2280 şi următ. din C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 8100 din data de 27.12.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis in parte cererea de chemare in judecata formulata de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii D., E. si S.C. C. S.R.L., a obligat pârâţii in solidar la plata sumei de 59000 euro echivalent in RON la cursul oficial al BNR din data plăţii reprezentând pretenţii precum si la plata sumei de 3900 RON cheltuieli de judecata reprezentând taxa judiciara de timbru şi a respins in rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe pârâtele D. şi E. au declarat apel prin care au solicitat în principal schimbarea în tot a sentinţei în sensul respingerii cererii ca nefondată şi, în subsidiar, schimbarea în parte a sentinţei în sensul obligării pârâtei C. S.R.L. la plata sumei de 59.000 euro în calitate de debitor principal.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat apel şi reclamanta S.C. A. S.R.L., aceasta solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a hotărârii.

Prin cererea depusă la data de 12.01.2018 Cabinetul de Avocat F. a formulat cerere de intervenţie accesorie în sprijinul apelantelor-pârâte E. şi D., arătând că susţine poziţia acestora întrucât are calitatea de creditor al defunctului B. în dosarul de executare nr. 887/2015 aflat pe rolul BEJA G. şi are interesul de a obţine respingerea cererii formulată de A. pentru ca suma de 69.600 euro la care aceasta va fi obligată în dosarul nr. x/2014 să intre în patrimoniul succesoral al defunctului.

La termenul din data de 12 februarie 2018 cererea de intervenţie accesorie a fost admisă în principiu.

În şedinţa publică din 12 februarie 2018 apelanta- reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus o cerere de suspendare de drept (întemeiată pe art. 412 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. coroborat cu art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014), a cererilor de apel promovate de către D. şi E..

La aceeaşi dată, instanţa de apel a respins cererea de suspendare formulată de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., constatând că potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 se suspendă de drept toate acţiunile judiciare sau măsurii de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Or, a reţinut instanţa de apel, prezenta cauză nu are ca obiect o acţiune pentru realizarea creanţelor împotriva societăţii aflate în insolvenţă, ci, dimpotrivă, aceasta are calitatea de reclamantă, iar demersul său judiciar este îndreptat împotriva celor două persoane fizice şi împotriva S.C. C. S.R.L. pentru recuperarea creanţelor sale. Prin urmare, nu sunt incidente în cauză prevederile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, cererea de suspendare a apelurilor promovate de către apelantele-pârâte fiind neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 272 A din 12 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelurile formulate de apelantele - pârâte D. şi E. împotriva sentinţei civile nr. 8100 din data de 27.12.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în contradictoriu cu apelanta - reclamantă S.C. A. S.R.L. şi cu intimata - pârâtă S.C. C. S.R.L. prin curator special H.; a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul Cabinet de Avocat "F.".

De asemenea, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 8100 din data de 27.12.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în contradictoriu apelantele - pârâte D. şi E., cu intimata - pârâtă S.C. C. S.R.L. prin curator special H. şi cu intervenientul accesoriu Cabinet de Avocat "F.".; a schimbat în parte sentinţa în sensul că: a obligat pârâta S.C. C. S.R.L. să restituie reclamantei suma de 126.417,61 euro în echivalent în RON la data plăţii; totodată, a respins ca neîntemeiată cererea formulată în contradictoriu cu pârâtele D. şi E..

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. BUCUREŞTI prin administrator special I. şi prin administrator judiciar J.. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 272 A din 12 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, în principal, casarea in parte a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, astfel încât aceasta să dispună suspendarea apelului promovat de către moştenitorii paratului defunct B., in temeiul dispoziţiilor art. 412 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. coroborat cu art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenţei, urmând ca instanţa de apel sa menţină hotărârea sub aspectul cuantumului total al debitului de 129.000 EURO, însă să suspende pretenţiile celor doi paraţi, persoane fizice, invocate prin cererea de apel iniţiata de către aceştia.

În subsidiar, recurenta-reclamantă a solicitat casarea in parte, cu trimitere spre rejudecare, urmând ca instanţa de apel, in măsura in care instanţa de recurs va conchide ca nu se impunea suspendarea apelului formulat de către moştenitorii defunctului B., sa constate solidaritatea tuturor paraţilor din prezenta speţa in ceea ce priveşte obligativitatea achitării debitului in cuantum de 129.000 EURO.

După prezentarea succintă a situaţiei de fapt, recurenta-reclamantă a arătat că, în mod greşit, cu aplicarea greşita a normelor de drept material, instanţa de apel a apreciat că debitul va fi returnat doar de către parata C., întrucât art. 2319 C. civ. suporta o serie de discuţii si nuanţări, astfel cum se va arăta.

În primul rând, recurenta a susţinut că instanţa de apel ar fi trebuit sa procedeze la suspendarea cererii de apel formulata de către moştenitorii defunctului B. şi, în atare condiţii, urma a se supune dezbaterilor doar cererea de apel promovata de A..

In măsura in care apelul declarat de D. si E. a vizat, printre altele si incidenţa art. 2319 C. civ. si tinand cont ca aceasta cale de atac reprezenta o veritabila acţiune judiciara îndreptata împotriva unei societăţi aflate sub protecţia legii insolventei, recurenta a considerat ca cererea de apel depusa de către cei doi paraţi, persoane fizice, trebuia suspendata, urmând ca pretenţiile si apărările acestora sa fie puse in discuţie in cadrul dosarului de insolventa, sau după ce motivul suspendării ar fi încetat.

Recurenta a susţinut că împotriva sa a fost dispusă deschiderea procedurii generale a insolventei, prin hotărârea nr. 164/15.01.2018 pronunţata de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a Civila în cadrul dosarului nr. x/2017, in temeiul art. 72 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, fara ridicarea dreptului de administrare, în condiţiile în care a fost exprimată, în mod expres, intenţia de reorganizare.

In acest context, a susţinut recurenta, instanţa de control judiciar trebuia sa suspende cererile de apel formulate de D. si E. si sa pună in discuţie doar cererea sa de apel, in condiţiile in care sunt incidente dispoziţiile art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014.

Recurenta-reclamantă a arătat că nu a solicitat suspendarea apelului promovat insasi de către aceasta, ci doar cererile de apel iniţiate de către cei doi paraţi, persoane fizice.

In ceea ce priveşte incidenţa art. 75 din Legea Insolventei, recurenta a precizat că această normă legală stipulează, la alin. (1), că valorificarea drepturilor creditorilor cu creanţe anterioare deschiderii procedurii se poate face numai în cadrul procedurii insolventei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor, şi că repunerea pe rol a acţiunilor acestora este posibilă doar în cazul desfiinţării hotărârii de deschidere a procedurii (în calea de atac) sau revocării hotărârii de deschidere a procedurii, ca urmare a admiterii opoziţiei unui creditor, potrivit art. 71 alin. (2), ori în cazul închiderii procedurii, în condiţiile art. 178 (plata tuturor creanţelor în perioada de observaţie sau renunţarea tuturor creditorilor la judecată în perioada de observaţie). S-a mai arătat că dispoziţiile nou-introduse nu schimbă cu nimic vechea soluţie legislativă din Legea nr. 85/2006, care se impunea prin faptul că numai o procedură în curs suspendă aceste acţiuni şi executări silite. Din momentul în care această procedură nu mai există, acţiunile şi executările silite pot fi reluate. Noutatea care însă schimbă soluţia, s-a arătat, constă în prevederea din teza finală de la alin. (1), potrivit căreia "de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acţiunea judiciară sau extrajudiciară, cât şi executările silite suspendate încetează".

In privinţa încetării, recurenta a opinat că în toate dosarele care au ca obiect acţiuni judiciare împotriva debitorului trebuie să se dispună soluţia încetării procesului după rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii.

Suspendarea acţiunilor judiciare sau extrajudiciare, ca efect al deschiderii procedurii, urmăreşte să prezerve caracterul concursual, colectiv şi egalitar al procedurilor reglementate de lege, iar această normă imperativă, de ordine publică, a fost apreciată ca având drept scop concentrarea tuturor litigiilor având ca obiect averea debitorului, în competenţa exclusivă a judecătorului-sindic desemnat în procedura insolvenţei, arătându-se, totodată, că suspendarea acţiunilor judiciare şi extrajudiciare se realizează ex lege, fără să fie necesară pronunţarea unei hotărâri în acest sens.

Recurenta a susţinut că, prin cererile de apel promovate de cei doi paraţi, persoane fizice, s-a încercat (si s-a reuşit) in mod implicit fructificarea unei creanţe împotriva averii debitorului A.; la nivel virtual, suma de 59.000 EURO se afla in patrimoniul recurentei, in baza hotărârii nr. 8100/27.12.2016, pronunţata, in faza procesuala a fondului, de către Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a Civila in prezentul dosar.

Prin formularea si admiterea cererii de apel, cei doi apelanţi-paraţi au obţinut diminuarea patrimoniului A., cu suma de 59.000 EURO, debit care, la data deschiderii procedurii insolventei, era datorat, la nivel de principiu, de către D. si E.. Or, conform prevederilor legale sus citate, aceste chestiuni de drept urmau a fi tranşate doar de către judecătorul sindic, in cadrul procedurii colective din dosar nr. x/2017 aflat pe rolul secţiei a VII-a a Tribunalului Bucureşti.

Astfel, cei doi apelanţi-paraţi, in loc sa aibă calitatea de debitor al A., au reuşit, prin judecarea cererilor de apel din prezentul dosar, sa obtina calitatea de creditor al reclamantei.

In măsura in care instanţa de apel ar fi suspendat cererile de apel formulate de D. si E., debitul in cuantum de 129.000 EURO urma a fi achitat şi de către aceşti doi pârâţi, in solidar, astfel incat aceştia nu ar mai fi avut calitatea de creditori ai A., ci, din contra, calitatea de debitor (ar fi intervenit compensarea legala, rezultând astfel o suma datorata către societatea noastră si nu de către aceasta).

În continuare, recurenta-reclamantă a susţinut că toţi pârâţii din prezenta cauza trebuie să răspundă in solidar pentru debitul total in cuantum de 129.000 euro, practica judiciara fiind unitară in ceea ce priveşte interpretarea art. 2319 C. civ.

S-a opinat că urmare a admiterii acestui motiv de recurs, instanţa de apel, rejudecand cauza, va menţine suma totala datorata, in cuantum de 129.000 EURO, insa va dispune ca acest debit sa fie achitat atât de către debitorul principal, cat si de către moştenitorii fideiusorului.

Recurenta-reclamantă a arătat că, potrivit opiniilor autorilor de specialitate în ceea ce priveşte art. 2319 C. civ., "textul trebuie inteles in sensul ca moştenitorii fideiusorului nu garantează obligaţiile ulterioare datei decesului antecesorului lor. Ei continua insa sa garanteze obligaţiile născute pana la data acestuia."

Calificarea instituţiei fideiusiunii ca având caracter personal suportă nuanţări în contextul reglementării din Noul C. civ.. În primul rând, spre deosebire de C. civ. 1864, noua reglementare statuează, prin art. 2280, că fideiusiunea poate fi încheiată cu titlu oneros. Faţă de această evoluţie legislativă, care conferă fideiusiunii caracter oneros, transformând-o într-un contract menit să asigure fideiusorului un profit, apare ca cel puţin bizară opţiunea legiuitorului de a conferi expres contractului caracter intuitu personae, in condiţiile în care acest contract apare pentru fideiusor ca un contract oneros, aleatoriu.

In cazul de faţă, din materialul probator, rezulta in mod implicit faptul ca defunctul B. a perfectat contractul de creditare din care rezulta si fideiusiunea cu scopul de a obţine un avantaj material, un profit, întrucât aceasta era de fapt esenţa tranzacţiilor respective, a subliniat recurenta-reclamantă.

In plus, deşi fideiusiunea este pandantivul garanţiilor personale, ca mecanism juridic, aceasta presupune garantarea obligaţiei debitorului tot cu bunuri. Diferenţa faţă de garanţiile reale este că, în timp ce acestea presupun aducerea ca garanţie a unui bun individual determinat, fideiusiunea include ca garanţie o universalitate juridică - patrimoniul fideiusorului. La decesul acestuia, patrimoniul său devine o masă patrimonială succesorală deţinută de erezi în indiviziune. Astfel, mecanismul fideiusiunii permitea executarea acestui patrimoniu inclusiv ulterior decesului fideiusorului, aceasta fiind regula aplicabilă până la intrarea în vigoare a Noului C. civ., s-a mai arătat.

Având în vedere că garanţia priveşte patrimoniul fideiusorului, ca universalitate de valori evaluabile economic, iar nu persoana acestuia, cauza contractului de fideiusiune (legătura dintre fideiusor şi debitorul garantat) nu este prin ea însăşi suficientă pentru a justifica caracterul intuitu personae. Desigur, toate actele dezinteresate au o componentă personală inerentă, întrucât gratificarea unei persoane presupune o legătură între dispunător şi gratificat. Cu toate acestea, regula în dreptul civil este că aceste acte nu se desfiinţează prin moartea dispunătorului, a opinat recurenta.

Aşadar, rămâne de văzut care sunt efectele specifice ale decesului fideiusorului asupra obligaţiilor izvorâte din contract. Aşa cum în mod corect s-a constatat în doctrină, aplicarea textului de lege reglementat de art. 2319 C. civ. nu poate fi făcută nediscriminatoriu, fără a lua în considerare ipotezele particulare ce se pot ivi în practică, în ciuda caracterului neechivoc al acestei norme legale. Este necesar ca în aplicarea art. 2319 C. civ. să fie menţinut echilibrul dintre drepturile şi obligaţiile părţilor din contractul de fideiusiune, aplicarea mecanică a textului de lege fiind susceptibilă să dea naştere unor soluţii inechitabile, cum este si cazul de faţă, a arătat recurenta.

In practica, a susţinut recurenta, există opinia, puţin explicitată, conform căreia moştenitorii fideiusorului nu garantează obligaţiile ulterioare datei decesului antecesorului lor. Cu toate acestea, "ei continuă însă să garanteze obligaţiile născute până la decesul acestuia".

Aşadar, obligaţia fideiusorului este una condiţională, iar neexecutarea obligaţiei proprii de către debitor reprezintă îndeplinirea condiţiei şi atrage exigibilitatea obligaţiei de plată a fideiusorului.

Recurenta-reclamantă a considerat că opinia exprimată în literatura de specialitate, conform căreia la momentul încheierii contractului de fideiusiune se naşte o obligaţie generală de garantare, iar prin neexecutarea obligaţiei de către debitor se naşte o nouă obligaţie - particulară - de plată în sarcina fideiusorului, distinctă de obligaţia generală de garantare, este juridic inexactă. Această "obligaţie generală de garanţie" nu are o existenţă de sine-stătătoare justificată, necesară pentru funcţionarea fideiusiunii, fiind o modalitate de a exprima faptul că la momentul încheierii contractului în patrimoniul garantului se nasc, totuşi, anumite obligaţii.

De altfel, art. 2320 alin. (2) C. civ. face această diferenţă în cazul fideiusiunii constituite în consideraţia unei funcţii deţinute de debitorul principal. În acest caz, la încetarea garanţiei, textul de lege impune ca fideiusorul să rămână ţinut de toate datoriile existente la încetarea fideiusiunii. A considerat recurenta că această soluţie se impune a fi aplicată, pentru identitate de raţiune, astfel cum am arătat anterior, şi în cazul decesului fideiusorului. De reţinut ca, in speţa de fata, defunctul B. a acţionat in calitate de fideiusor si prin prisma funcţiei sale de administrator statutar in cadrul C..

Deşi dispoziţiile art. 2319 C. civ. nu o menţionează expresis verbis, decesul fideiusorului este strâns legat de îndeplinirea condiţiei în contractul de garanţie.

Aşa cum s-a arătat în doctrină, este esenţial a fi făcută diferenţa între încetarea contractului şi stingerea obligaţiilor, aceste fapte juridice având consecinţe esenţialmente distincte.

Prin stingerea obligaţiilor ne referim la una dintre modalităţile pe care C. civ. le prevede expres în art. 1615, şi anume plata, confuziunea, compensaţia, remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de executare ori alte moduri expres prevăzute de lege.

Prin încetarea contractului se înţelege încetarea forţei obligatorii a actului juridic încheiat de părţi, pentru viitor. Această ultimă precizare este esenţială, întrucât încetarea contractului nu are drept consecinţă încetarea obligaţiilor care s-au născut în mod valabil între părţi anterior acestui moment. Însă, de la data încetării (data decesului fideiusorului, în cazul de faţă), contractul nu va mai putea să dea naştere unor noi obligaţii, aspecte pe care recurenta arată că nu le contestă în prezenta speţă.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că doar in baza raţionamentului prezentat de aceasta principiul general al transmisiunii drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale către moştenitori este întru totul respectat. Dacă s-a îndeplinit condiţia şi a luat naştere obligaţia, aceasta subzistă în patrimoniul fideiusorului şi se transmite la moştenitori. Dacă însă condiţia nu se împlineşte până la deces, nu poate lua naştere obligaţia de plată pentru debitorul garantat, astfel că nu există o obligaţie care să se transmită către moştenitori. Prin înţelegerea corectă a acestui mecanism se poate observa că transmiterea garanţiei la moştenitori nu este legată de caracterul intuitu personae al contractului de fideiusiune, ci de modul de funcţionare al condiţiei ca modalitate a actului juridic civil.

În consecinţa, este important ca mecanismul obligaţional din spatele instituţiei fideiusiunii să fie corect înţeles şi aplicat pentru a garanta în mod echitabil repartizarea riscurilor în contract, echilibrul obligaţional şi finalitatea instituţiei.

Recurenta-reclamantă a arătat că, în speţă, obligaţia de garanţie a fideiusorului a luat naştere, fara putinţa de tăgada, la data semnării contractului de creditare din data de 02.02.2012, când defunctul B. a dobândit. astfel cum concluzionează si Curtea de Apel Bucureşti, calitatea de Garant/Fideiusor.

S-a arătat că obligaţia de garanţie a fideiusorului a luat naştere la data semnării contractului de creditare din data de 02.02.2012, când defunctul B. a dobândit, astfel cum concluzionează si Curtea de Apel Bucureşti, calitatea de Garant/Fideiusor. Obligaţia restituirii finanţării a fost asumată, atât de către debitorul principal, cât şi de către fideiusor, până cel târziu la data de 30.01.2013 (data exigibilităţii obligaţiei). Fideiusorul a decedat in data de 24.11.2015. Prin urmare, recurenta-reclamantă a susţinut că potrivit raţionamentului expus anterior, raţionament avizat de practica judiciara si de autorii de specialitate citaţi, această obligaţie se transmite şi la moştenitori, adică la pârâţii D. şi E..

Rezulta aşadar, a conchis recurenta, atât C., cât şi D. si E., trebuie sa răspundă in solidar pentru suma de 129.000 EURO.

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea cererii de recurs, astfel cum a fost formulată.

In drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 228 - art. 2320 C. civ. privind instituţia fideiusiunii si pe celelalte norme legale invocate in prezenta.

Intimatul-intervenient CABINET DE AVOCAT F. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea cererii de recurs, ca neîntemeiată.

Intimatele-pârâte E. şi D., moştenitoare a lui B. au depus fiecare câte o întâmpinare, prin care au solicitat, în sinteză, respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei recurate.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a evidenţiat argumentele sale faţă de apărările intimatelor-pârâte şi a solicitat, în esenţă, admiterea cererii de recurs, astfel cum a fost formulată.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., faţă de care recurenta-reclamantă a depus punct de vedere arătând, în esenţă, că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 17 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis, în principiu, recursul şi a acordat termen la data de 13 februarie 2020, pentru judecata acestuia.

Analizând recursul formulat în cauză, raportat la temeiurile juridice invocate şi motivele de recurs expuse, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Criticile recurentei-reclamante în sensul că, în măsura în care apelul declarat de D. şi E. a vizat, printre altele incidenţa art. 2319 C. civ. şi, ţinând cont că această cale de atac reprezenta o veritabilă acţiune judiciară îndreptată împotriva unei societăţi aflate sub protecţia legii insolvenţei, instanţa de control judiciar trebuia să suspende apelurile formulate de acestea, nu pot fi susţinute cu temei.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate sub aspectul incidenţei măsurii suspendării apelurilor declarate de pârâtele persoane fizice, Înalta Curte reţine că în considerarea dispoziţiilor prevăzute de art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în mod legal şi temeinic, instanţa de apel a respins cererea de suspendare formulată de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L..

Astfel, conform reglementării cuprinse în art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, "De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor".

Aşadar, unul dintre efectele juridice ale deschiderii procedurii insolvenţei, reglementat prin art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, priveşte suspendarea tuturor acţiunilor judiciare, extrajudiciare sau a măsurilor de executare silită demarate pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului.

Din analiza acestei dispoziţii legale rezultă că intră sub incidenţa efectului suspensiv, generat de declanşarea procedurii insolvenţei, doar acţiunile judiciare pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului.

Aşadar, în cazul deschiderii procedurii de insolvenţă împotriva unei societăţi care are calitatea de pârâtă într-o acţiune în care un creditor urmăreşte să îşi realizeze o creanţă asupra sa judecata trebuie suspendată.

Or, prezenta cauză nu are ca obiect o acţiune pentru realizarea creanţelor împotriva societăţii aflate în insolvenţă, ci, dimpotrivă, aceasta are calitatea de reclamantă, iar demersul său judiciar este îndreptat împotriva celor două persoane fizice şi împotriva S.C. C. S.R.L. pentru recuperarea creanţelor sale, aşa cum, în mod corect, a reţinut instanţa de apel.

În funcţie de etapa în care se află procesul, acţiunea se manifestă, fie printr-o cerere de chemare în judecată, fie printr-o cerere de exercitare a căii de atac.

În condiţiile în care societatea aflată în insolvenţă are calitatea de reclamantă, iar pârâtele persoane fizice nu au formulat nicio pretenţie împotriva reclamantei (debitoare în procedura insolvenţei) şi văzând că obiectul căii de atac îl constituie hotărârea supusă controlului judiciar, apelurile formulate de pârâtele persoane fizice nu se pot identifica cu o acţiune în realizarea creanţei asupra averii debitoarei în insolvenţă, astfel încât nu se poate reţine greşita aplicare a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Măsura suspendării intervine doar în condiţiile expres prevăzute de lege şi nu în funcţie de dimensiunea economică pe care recurenta-reclamantă tinde să o atribuie acestei dispoziţii.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei-reclamante în sensul că toţi pârâţii din prezenta cauză trebuie să răspundă în solidar pentru debitul total in cuantum de 129.000 euro, invocând-se o practică judiciară unitară referitor la interpretarea art. 2319 C. civ., Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită.

Se observă că întreaga construcţie juridică realizată de recurenta-reclamantă prin motivele de recurs porneşte de la o serie de aspecte doctrinare, or Înalta Curte ţine să amintească faptul că, deşi interpretarea doctrinară poate fi utilă, aceasta nu are forţă juridică, nefiind obligatorie pentru judecător sau pentru cel care aplică legea.

Interpretarea legii este sinonimă cu stabilirea înţelesului normei juridice, a semnificaţiei sale, a spiritului său, în procesul de aplicare a normei juridice interpretarea acesteia fiind o datorie a judecătorului sau a celui care aplică legea.

Înalta Curte reţine că, în cauza de faţă, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor B. şi S.C. C. S.R.L., în solidar, la plata sumei nerestituite din împrumutul acordat de S.C. A. S.R.L..

Pe parcursul soluţionării cauzei a intervenit decesul pârâtului B., moştenitoarele acestuia, respectiv D. si E. (conform certificatului de mostenitor nr. x/9.06.2016 eliberat de Societatea Profesionala Notariala K. notar L., aflat, în copie, la filele x Tribunalul Bucureşti), fiind introduse în cauză.

La 02.02.2012 între apelanta-reclamantă, în calitate de finanţator, intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L., în calitate de beneficiar şi B., în calitate de garant, a fost încheiat contractul de creditare având ca obiect finanţarea cu echivalentul în RON a sumei de 59.000 euro, iar prin Actul adiţional din 25.05.2012, părţile au convenit modificarea contractului de creditare, în sensul că finanţarea este de 129.000 euro.

Se reţine, aşa cum reiese din contractul de creditare încheiat la 2 februarie 2012 (modificat prin actul adiţional din 25 mai 2012), că obligaţia asumată de B., în calitate de garant, este specifică fideiusiunii.

În conformitate cu art. 2280 C. civ., "Fideiusinea este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urma nu o execută".

Aşadar, obligaţia de garanţie este o obligaţie proprie a fideiusorului.

Încetarea fideiusiunii este reglementată de dispoziţiile art. 2314-2320 din C. civ.

Cum fideiusorul B. a decedat la 24.11.2015 (potrivit certificatului de deces din 25.11.2015, aflat, în copie, la fila x Tribunalul Bucureşti), devin aplicabile dispoziţiile art. 2319 din C. civ., în conformitate cu care "Fideiusiunea încetează prin decesul fideiusorului, chiar dacă există stipulaţie contrară."

Din analiza dispoziţiilor legale mai sus enunţate rezultă că fideiusiunea este un contract intuitu personae, obligaţia de fideiusiune stingându-se la data decesului fideiusorului, fără a se putea transmite moştenitorilor.

Fideiusiunea nu se transmite, la decesul fideiusorului, moştenitorilor acestuia, creditorul pierzând garanţia, ceea ce imprimă, aşa cum s-a arătat, caracter intuitu personae obligaţiei asumate de fideiusor.

Prin criticile formulate cu privire la opţiunea legiuitorului de a conferi expres contractului de fideiusiune caracter intuitu personae, recurenta-reclamantă îşi exprimă, în realitate, nemulţumirea faţă de modul în care legiuitorul a înţeles să reglementeze instituţia juridică a fideiusiunii în cazul decesului fideiusorului, or acesta este un aspect care nu poate fi analizat de instanţa de judecată în cadrul unei cercetări judecătoreşti.

În alţi termeni, obligaţia de garantare asumată prin contractul de fideiusiune este personală celui ce şi-o asumă, iar aceasta nu poate fi transmisă succesorilor în drepturi ai fideiusorului, care şi-a încetat existenţa, după cum rezultă din art. 2319 C. civ.

Este de observat că această normă juridică este foarte clară şi că recurenta-reclamantă încearcă să adauge condiţii proprii la lege, aducând în discuţie elemente pe care legiuitorul nu le-a avut în vedere la edictarea normei indicate, ipotezele particulare care se pot ivi într-o speţă impunându-se a fi soluţionate prin raportare la norma instituită de lege şi nu în funcţie de interesul uneia dintre părţi. Or, cum legea dispune, fără echivoc, în sensul că fideiusiunea încetează prin decesul fideiusorului, chiar dacă există stipulaţie contrară, recurenta-reclamantă, prin criticile formulate tinde să răstoarne regula de drept potrivit căreia unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

Argumentele recurentei-reclamante sunt străine de sfera de aplicare a principiului evocat, prevederile legale referitoare la încetarea fideiusiunii prin decesul fideiusorului, fiind univoce.

Aşa fiind, în mod corect, a reţinut instanţa de apel că, întrucât fideiusiunea este o garanţie personală, decesul fideiusorului nu are drept consecinţă transmiterea obligaţiei în patrimoniul succesoral şi, apoi în patrimoniul succesorilor acestuia, ci dimpotrivă stingerea obligaţiei.

În ceea ce priveşte incidenţa art. 2320 alin. (2) C. civ., având în vedere conţinutul acestui text normativ, în mod legal şi temeinic a constatat instanţa de apel că apărarea apelantei-reclamante nu poate fi reţinută, întrucât acesta vizează un caz special de fideiusiune, respectiv cea constituită în considerarea unei anumite funcţii deţinute de debitorul principal.

Prin urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi susţinut cu temei, întrucât, în cauza de faţă nu rezultă că instanţa de apel ar fi recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile speţei sau că ar fi aplicat greşit dispoziţiile legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat, drept pentru care criticile recurentei-reclamante subsumate acestui motiv de casare vor fi înlăturate.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. BUCUREŞTI prin administrator special I. şi prin administrator judiciar J.. împotriva deciziei civile nr. 272 A din 12 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2020.