Abusiveness of bank administration and service commissions under consumer credit contract law

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A. Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.A. - Sucursala Buzău au solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate caracterul abuziv al clauzei privind comisionul lunar de administrare de 0,15% achitat, obligarea pârâtei la plata sumelor cu titlu de comision de administrare de la data încasării acestuia şi până în prezent, în echivalent RON, în funcţie de cursul oficial leu CHF stabilit de BNR la data plăţii efective, cu dobânda legală aferentă, constatarea caracterului abuziv al clauzei stipulate în convenţia de credit privind dobânda, obligarea pârâtei de a stabili în concret formula de calcul a dobânzii aplicate creditului împrumutat, la plata sumelor încasate cu titlu de dobândă nedatorată, constatarea caracterului abuziv al clauzei privind perceperea unui comision suplimentar în procent de 0,7%/an aplicat la soldul creditului şi perceput lunar, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 7786 din 26 iunie 2015, Judecătoria Buzău, secţia Civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect acţiune în constatare - clauze abuzive în favoarea Tribunalului Buzău.

B. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 641 din 20 octombrie 2016, Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtele S.C. D. S.A. şi S.C. C. S.A. -Sucursala Buzău; a constatat caracterul abuziv şi pe cale de consecinţă nulitatea absolută a clauzei cuprinse în contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 23 mai 2008 la capitolul V, pct. 5.1 lit. c) referitor la comisionul de administrare lunar de 0,15 % plătibil începând cu scadenţa a 13a; a obligat pârâta S.C. D. S.A. la plata către reclamanţi a sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, de la data încasării acestuia şi până în prezent, în echivalent în RON, în funcţie de cursul oficial LEU-CHF stabilit de BNR, la data plăţii efective, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează a fi achitată de la data plăţii acestui comision până la data achitării efective a acestuia; a constatat caracterul abuziv şi pe cale de consecinţă nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în actul adiţional nr. x din 21 februarie 2011 - actul adiţional nr. x din 4 februarie 2014 la contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 23 mai 2008 referitoare la comisionul aferent serviciilor suplimentare solicitate în mod expres de către client în cuantum de 0,7% pe an aplicat la soldul creditului şi perceput lunar împreună cu rata; a respins capătul de cerere din cererea introductivă de instanţă referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse la art. 4.3 din convenţia de credit privind revizuirea dobânzii şi stabilirea acestei dobânzi în concret ca fiind compusă din indicele de referinţă LIBOR variabil la 6 luni plus marja fixă de 4% pe an, cu accesoriul său, capătul de cerere privind restituirea sumelor încasate de pârâtă cu acest titlu, cu dobânda aferentă.

C.Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtele S.C. C. S.A. şi S.C. D. S.A. criticând-o ca nelegală şi netemeinică.

D.Hotărârea instanţei de apel.

Prin decizia nr. 198 din 25 aprilie 2018, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtele S.C. C. S.A. şi S.C. D. S.A. împotriva sentinţei nr. 641 din 20 octombrie 2016 pronunţată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B..

E.Considerentele instanţei de apel.

Primul motiv de apel care trebuia analizat se referă la nemotivarea hotărârii judecătoreşti apelate. Motivarea primei instanţe surprinde esenţa, în sensul că identifică problema de drept incidentă şi face o aplicare a acesteia cu o motivare care exprimă direct sau indirect punctul de vedere al instanţei.

Referitor la critica apelantei vizând soluţionarea excepţiilor, Curtea a constatat că instanţa de fond a pus în discuţie excepţiile privind lipsa calităţii procesual pasive a pârâţilor, iar prin încheierea din 6 iunie 2016, acestea au fost respinse.

Prin încheierea din 5 septembrie 2016 instanţa de fond a respins ca neîntemeiată excepţia privind lipsa de interes a reclamanţilor în contestarea prevederilor art. 4.3 din contractul de credit, invocată de pârâta S.C. D. S.A..

Referitor la nepronunţarea instanţei cu privire la capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, această cerere privind cheltuielile de judecată, această cerere nu poate constitui decât obiect al analizei primei instanţe, care a omis să se pronunţe asupra cererilor cu care a fost învestită.

Pe fondul cauzei, s-a reţinut că art. 3 din Directiva nr. 93/13, atribuie noţiunii de clauză abuzivă, clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă atunci când provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ce decurg din contract, în defavoarea consumatorului.

Prin art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 se instituie o prezumţie relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conţin clauze standard, preformulate, prezumţie ce poate fi înlăturată numai prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.

Cum banca nu a probat că a negociat efectiv şi direct cu reclamanta clauzele a căror nulitate s-a solicitat, respectiv aceea privind comisionul de administrare, precum şi pe aceea privind comisionul aferent serviciilor suplimentare, deşi această probă îi incumba conform art. 4 alin. (3) din lege, prezumţia relativă instituită de lege nu a fost răsturnată, astfel că în mod corect s-a reţinut că, contractul de credit este unul preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu poate să intervină, putând doar să adere sau nu la el.

Curtea a constatat că este perceput comisionul de administrare pentru punerea la dispoziţie a creditului, fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision, ori destinaţiei acestuia şi cum clauza referitoare la comisionul de administrare nu este exprimată în mod clar şi inteligibil, în mod corect instanţa de fond a procedat la analizarea caracterului abuziv al acestei clauze prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

De asemenea, Curtea a reţinut că în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu, iar art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 prevede că dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumit dobândă penalizatoare.

Faţă de aceste considerente, apelul a fost respins ca nefondat.

F.Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.

Împotriva hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti au declarat recurs pârâtele S.C. C. S.A. şi S.C. D. S.A., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

În mod nelegal instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Drepturile şi obligaţiile rezultate din contractul de credit au fost cesionate de către S.C. E. la data de 31 martie 2009, iar ulterior cesionate de aceasta către C. S.A. la 6 octombrie 2011, astfel că aceasta nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză pentru restituirea sumelor plătite de reclamanţi ulterior datei cesiunii sau pentru a modifica contractul pe viitor.

Efectul cesiunii de creanţă între părţi este transferul dreptului de creanţă din patrimoniul cedentului în patrimoniul cesionarului. Prin urmare, ca efect al cesiunii de creanţă, noul creditor al debitorului cedat a devenit iniţial S.C. E., actualul creditor, creditor care nu a luat parte la soluţionarea cauzei.

Instanţa de apel a pronunţat o decizie nelegală întrucât prevederile Legii nr. 193/2000 exclud în mod expres din sfera de aplicare prevederi contractuale reglementate de alte acte normative, iar posibilitatea perceperii comisionului de administrare este reglementată în două legi speciale.

Tribunalul Bucureşti a respins cererea de chemare în judecată formulată de către ANPC privind constatarea clauzelor abuzive în contractele de credit încheiate cu S.C. D. S.A.. Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta ANPC şi a menţinut sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

În ipoteza în care, instanţa constată în mod definitiv că banca nu a inserat clauze abuzive în contractele încheiate cu clienţii săi, această hotărâre se aplică şi clienţilor care nu au fost parte în litigiu, dar care sunt reclamanţi în alte litigii împotriva băncii.

Perceperea comisionului de administrare nu poate fi considerată abuzivă, atâta timp cât este permisă expres atât de Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar, cât şi de O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Instanţa de apel a făcut în cauză o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Clauzele privind comisionul de administrare şi dobânda sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv. Aceste clauze fac parte din obiectul principal al contractului, sunt clare şi inteligibile şi sunt criticate din perspectiva caracterului adecvat al contraprestaţiei Băncii faţă de cuantumul plătit de reclamanţi în temeiul lor.

În mod eronat a reţinut instanţa de judecată că există presupuse prestaţii care nu au corespondent în raportul juridic dedus judecăţii în ceea ce priveşte comisionul de administrare şi că acesta reprezintă o dobândă mascată, creând astfel un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Comisionul contestat corespunde unui ansamblu complex de servicii prestate de Bancă, accesorii şi inseparabile faţă de creditul acordat, constând în administrarea lunară a împrumutului. Perceperea acestuia a fost permisă de legislaţia aplicabilă în vigoare la data acordării creditului şi de O.U.G. nr. 50/2010.

Banca a indicat, în mod distinct, cuantumul dobânzii faţă de cuantumul acestui comision de administrare, cele două tipuri de costuri având raţiuni distincte şi făcând parte din dobânda anuală efectivă, respectiv: comisionul fiind perceput în contul prestării unor servicii către client, în activitatea de monitorizare a creditului, iar dobânda reprezentând preţul folosinţei sumelor împrumutate.

În cauză nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru a ne afla în prezenţa unor clauze abuzive atât în ceea ce priveşte existenţa comisionului de administrare şi posibilitatea de modificare a dobânzii, astfel încât instanţa a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Clauzele cuprinse în art. 5.1 lit. c) din Contractul de credit nu sunt contrare cerinţelor bunei-credinţe şi nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Clauza 4.5 referitoare la posibilitatea de a revizui dobânda nu este abuzivă. Prin anularea acestei clauze se creează de fapt condiţiile restituirii sumelor achitate în minus faţă de situaţia în care dobânda ar fi fost fixă la nivelul de 5,75% pe an.

Se solicită admiterea recursului şi casarea deciziei recurate.

F.Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

În mod legal a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în condiţiile cesionării drepturilor şi obligaţiilor rezultate din contractul de credit.

Astfel, cesiunea de creanţă este un mod de transmitere a obligaţiilor, prin care un creditor transmite creanţa sa unei alte persoane. Cererea de chemare în judecată are ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze inserate în contractul de credit la care a fost parte D. S.A. şi ulterior creditor cesionar S.C. E. prin C. S.A. - Sucursala Buzău.

S-a reţinut în mod corect faptul că într-un litigiu declanşat în scopul sancţionării dispoziţiilor legale edictate pentru încheierea contractului, cu consecinţa înlăturării clauzelor potenţial constatate ca fiind abuzive, cedentul din cesiunea de creanţă în calitate de parte a contractului, precum şi cesionarul ulterior al creanţei chiar doar pentru o anumită perioadă de timp, au calitate procesuală pasivă în cauză.

Pentru a respinge această excepţie s-au reţinut prevederile art. 56 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 7 alin. (11) cu referire la art. 4 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 şi art. 45 şi 51-52 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.

Critica în ceea ce priveşte faptul că excepţia a fost invocată numai pentru o perioadă de timp, respectiv de la data cesiunii şi până la data introducerii cererii de chemare în judecată nu poate fi primită deoarece efectele cesiunii de creanţă nu se produc într-un anumit mod pe o perioadă de timp şi într-un alt mod pe o altă perioadă.

Referitor la critica privind existenţa unei hotărâri definitive într-un litigiu în care a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de ANPC privind constatarea clauzelor abuzive în contractele de credit încheiate cu D. S.A., aceasta nu poate fi primită.

În primul rând, nu este depusă la dosar această hotărâre, astfel încât să poată fi analizată eventuala putere de lucru judecat, iar pe de altă parte nici recurentele nu susţin că în acel litigiu s-a statuat cu privire la comisionul de acordare şi respectiv administrarea creditului contractat de părţile din prezenta cauză. Este de reţinut că, deşi contractele de credit încheiate de D. S.A., sunt contracte tip, de adeziune, acestea nu sunt toate identice, indiferent de consumatorul cu care a fost încheiat.

Nu poate fi primită nici critica referitoare la faptul că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar, cât şi O.U.G. nr. 50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori este permisă perceperea comisionului de administrare şi, pe cale de consecinţă, acesta nu este abuziv.

În realitate, respectivele acte normative prevăd posibilitatea perceperii unui astfel de comision, însă în măsura în care este perceput, acesta trebuie să fie prevăzut în condiţiile Legii nr. 193/2000 care stabileşte condiţiile şi criteriile în raport de care se analizează caracterul abuziv al acestor comisioane.

Clauzele privind comisionul de administrare şi dobânda nu sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv, astfel cum susţine recurentele. În acest sens, Înalta Curte reţine paragraful 44 din cauza C 484/08 pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în care se reţin următoarele:,,… dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări (…) care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului, sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil".

Aşa fiind, instanţa în mod legal a analizat respectivele clauze, nefiind exceptate de la controlul caracterului abuziv. În susţinerea acestui punct de vedere, Înalta Curte reţine şi considerentele Cauzei Kasler C - 26/13, potrivit cărora acele clauze care se circumscriu noţiunii "obiectul principal al contractului" în accepţiunea art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii de obiect principal al contractului, revenind instanţei naţionale sarcina de a aprecia dacă o clauză supusă analizei constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut vizat, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta".

În opinia recurentelor, clauzele contestate sunt clare şi inteligibile, însă în jurisprudenţa Înaltei Curţi s-a reţinut faptul că art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu se referă doar la exprimarea clară şi uşor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această menţiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situaţia în care clauza să fie clar definită astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor relative la conţinutul clauzelor şi efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Cerinţa potrivit cu care o astfel de clauză trebuie redactată în mod clar şi inteligibil impune şi ca ea să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acel mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să poată evalua, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta.

Este de reţinut faptul că nu instanţa trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractului şi nu din deducţiile părţilor sau ale judecătorului.

Lipsa explicită a considerentelor pentru care au fost percepute comisioanele face ca analiza clauzelor contractului să fie greoaie, trebuind să se facă presupuneri în legătură cu contraprestaţiile părţilor, fapt care nu este permis în contracte care se află sub protecţia legislaţiei privind consumatorii.

Instanţa de apel a analizat în concret cerinţele prevăzute de art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000, respectiv caracterul ne-negociat al clauzelor, criteriul dezechilibrului semnificativ, al lipsei bunei-credinţe, al caracterului clar şi inteligibil şi al lipsei de transparenţă al respectivelor clauze.

În cauza C - 449/14, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuează:

"creditorul trebuie să ofere consumatorului explicaţii corespunzătoare şi într-un mod personalizat pentru a-i permite acestuia din urmă să evalueze dacă contractul de credit propus este adaptat la nevoile sale şi la situaţia sa financiară, oferindu-i explicaţii privind informaţiile precontractuale, caracteristicile esenţiale ale produselor propuse şi efectele exacte pe care le pot avea asupra situaţiei sale, inclusiv consecinţele neplăţii din partea consumatorului".

În analiza cerinţei bunei-credinţe, trebuie să fie analizată poziţia de negociere a părţilor pentru a se verifica dacă profesionistul a acţionat corect şi echitabil faţă de consumator, de ale căror interese legitime trebuia să ţină cont.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect caracterul abuziv al clauzelor contestate, respectiv faptul că acestea încalcă prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, nefiind negociate şi producând în detrimentul consumatorilor şi contrar cerinţelor bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate şi potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtele S.C. C. S.A. şi S.C. D. S.A. împotriva deciziei nr. 198 din 25 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 13 februarie 2020.