Civil set-off defense in insolvency proceedings: exclusive jurisdiction of insolvency judge versus ordinary court competence

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă la data de 28.01.2013 sub nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.A. (în insolvenţă) a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L. solicitând: obligarea pârâtei la plata sumei de 1.282.919,97 RON, reprezentând debit restant, la plata sumei de 134.472,71 RON, reprezentând contravaloarea penalităţilor de întârziere aferente debitului principal calculate până la data 21.01.2013, obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere aferente debitului principal calculate pana la data plaţii efective, obligarea pârâtei la predarea următoarelor bunuri: tablouri organizare de şantier -10 buc.; grinzi Faresin - 10 buc; Betoniera - 1 buc; cabină poartă - 1 buc; pichet incendiu - 1buc; copertină tablă intrare - 1 buc; plasă protecţie; schelă - aprox. 20 picioare; profil metalic 4m - 8 buc; popi metalici - 16 buc, sau la plata contravalorii acestora, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata.

Prin încheierea din data de 25.03.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost suspendată judecata cauzei în baza art. 1551 C. proc. civ. pentru neîndeplinirea de către reclamantă a obligaţilor reţinute în sarcina sa în sensul de a face precizare prin care să indice perioada de timp pentru care solicită penalităţile.

La data de 08.07.2013 reclamanta a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, iar prin încheierea din data de 03.03.2014 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a admis excepţia netimbrării cererii de repunere pe rol a cauzei şi a anulat cererea de repunere pe rol, menţinând măsura suspendării cauzei.

Prin decizia civilă nr. 1165 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a admis recursul formulat de recurenta S.C. A. S.A., a casat încheierea atacată şi a trimis cauza instanţei iniţial investite pentru judecarea cererii de repunere pe rol.

În şedinţa publică din data de 09.02.2015 instanţa a luat act de renunţarea reclamantei la judecarea capătului 4 din cererea de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1366/14.04.2017 Tribunalul Bucureşti a admis în parte cererea şi a obligat pârâta la plata sumei de 29.039,57 RON precum şi la plata de penalităţi de întârziere de 0,05% pe zi începând cu "data scadenţei facturilor fiscale" şi până la data plăţii.

În fundamentarea acestei sentinţe tribunalul a reţinut, în esenţă, că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe răspunderea civilă, art. 1350 C. civ.. şi că, potrivit prevederilor art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante, iar, potrivit art. 1516 din C. civ., creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, în caz contrar având dreptul la dezdăunare. Din interpretarea acestui text legal rezultă că debitorul trebuie să îşi fi asumat prin contract obligaţia a cărei executare este solicitată de către creditor.

Instanţa a reţinut că, potrivit art. 249 C. proc. civ., cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege şi că, din punct de vedere a repartizării sarcinii probei între creditor şi debitor, creditorul care pretinde executarea obligaţiei trebuie să dovedească existenţa ei, debitorului revenindu-i sarcina de a proba executarea.

S-a mai reţinut că pentru a se angaja răspunderea civilă contractuală este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor elemente: existenţa unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligaţie, aducându-se prin aceasta atingere unui drept subiectiv; săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii; existenţa unui prejudiciu patrimonial; raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Un cocontractant poate solicita angajarea răspunderii civile contractuale a celuilalt cocontractant numai în cazul în care acesta nu şi-a îndeplinit culpabil una dintre obligaţiile asumate prin contract.

De asemenea, tribunalul a reţinut că în materia răspunderii civile contractuale, creditorul trebuie să dovedească existenţa contractului şi faptul că obligaţia corelativă a dreptului său nu a fost executată.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, tribunalul a reţinut că aceasta constă în încălcarea dreptului de creanţă al celeilalte părţi prin neexecutarea obligaţiilor contractuale. Sintagma "neexecutarea obligaţiilor contractuale" are două înţelesuri: lato sensu, constă în neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor şi stricto sensu, constă numai în neexecutarea totală sau parţială a acelor obligaţii.

În speţă, din contractul de antepriză încheiat de părţi rezultă că pârâta avea obligaţia să achite la scadenţă cererile de plată aprobate. Având în vedere faptul că obligaţia de a plăti o sumă de bani este o obligaţie de a da, creditorului acestei obligaţii (în speţă, reclamantul), în vederea obţinerii executării acesteia prin intermediul unei acţiuni în justiţie, nu-i revine decât sarcina de a proba existenţa contractului şi executarea propriilor obligaţii, urmată de afirmarea neexecutării obligaţiei debitoarei (în speţă, pârâta), acesteia din urma revenindu-i sarcina de a dovedi prin chitanţe de plată faptul că între cele două entităţi nu mai există nicio obligaţie valabilă, aceasta fiind stinsă anterior prin plată.

În speţa de faţă, instanţa a reţinut că reclamanta, prin înscrisurile depuse la dosar, a făcut dovada existenţei unui contract valabil. De asemenea, pârâta a recunoscut că are de achitat contravaloarea lucrărilor potrivit facturilor nr. x/01.03.2012 şi nr. y/21.03.2012, achitând parţial aceste facturi.

Pe de altă parte, reclamantul a arătat că pârâta nu şi-a executat obligaţia de a restitui sumele de bani aferente celor trei facturi evidenţiate mai sus. Astfel, tribunalul a reţinut că acesteia din urmă îi revenea sarcina de a dovedi, potrivit art. 249 C. proc. civ. că, în speţă, a executat propriile obligaţii, respectiv aceea de a executa lucrările prevăzute în contractul de antepriză.

În aceste condiţii, instanţa a apreciat că raportul juridic obligaţional între părţile litigante este dovedit cu privire la suma de 29.039,57 RON, în sarcina pârâtei fiind întrunite elementele răspunderii contractuale, câtă vreme aceasta nu şi-a respectat obligaţia de restituire a sumelor menţionate anterior.

În privinţa prejudiciului, tribunalul a reţinut că acesta constă în rezultatul, efectul negativ suferit de un cocontractant, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de celălalt cocontractant.

În speţa dedusă judecăţii, tribunalul a reţinut că prejudiciul pe care reclamanta l-a suferit constă în lipsirea acesteia de a dispune în orice moment de contravaloarea lucrărilor efectuate, în valoare de 29.039,57 RON.

În privinţa vinovăţiei, s-a reţinut că aceasta este prezumată de lege, aşa cum rezultă din coroborarea prevederilor art. 1547 şi art. 1548 din C. civ.

Tribunalul a constatat existenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtei şi prejudiciul suferit de reclamanta A. S.A.

Cu privire la suma de 29.039,57 RON tribunalul a reţinut că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii obligaţiilor contractuale, pârâta fiind cea care nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale.

Relativ la acest aspect, instanţa a apreciat că reclamanta A. S.A. a probat pentru suma de 29.039,57 RON existenta raporturilor contractuale dintre părţi, obligaţia de plată fiind asumata de pârâta B. S.R.L. prin semnarea contractului de antepriză nr. 2380 din 16.07.2009, astfel încât neexecutarea obligaţiei de plată de către pârâtă se prezumă, având în vedere că îi revenea acesteia sarcina de a proba efectuarea plătii.

Prin urmare, creanţa în cuantum de 29.039,57 RON este certa, lichida si exigibila, conform prevederilor art. 662 din C. proc. civ., existenta ei fiind neîndoielnică deoarece rezultă din contract şi facturile nr. x/01.03.2012 şi nr. y/21.03.2012, necontestate de către pârâtă, aceasta făcând plăţi parţiale pentru cele două facturi, cuantumul acesteia fiind determinat prin înscrisurile ce o constată, respectiv contractul si facturile fiscale necontestate si este exigibilă potrivit dispoziţiilor contractuale.

Relativ la acest aspect tribunalul a avut în vedere recunoaşterea pârâtei pentru suma de 27.605,57 RON, astfel cum a fost manifestată prin întâmpinarea din 22.02.2013 - f.135 vol. I; fişa cont eliberată de către pârâtă - f.139 vol. I; şi concluziile raportului de expertiză efectuat în dosarul nr. x/2012 unde s-a reţinut că:

"consider îndreptăţită şi întemeiată cererea lichidatorului judiciar de recuperare a sumei de 29.039,57 RON, sumă care rezultă din evidenţele contabile ale societăţii beneficiare B. S.R.L.. " f. x vol. I.

Cu privire la suma de 1.071.790,66 RON aferentă facturii nr. x din 12.06.2012, f.123 vol. I, tribunalul a reţinut, potrivit concluziilor raportului de expertiză judiciară în specializarea Construcţii civile, industriale şi agricole efectuat în cauză şi rapunsul la obiecţiunile formulate de către reclamantă la raportul de expertiză - f. x, că: nu se pot stabili cu exactitate lucrările care au făcut obiectul SAL 24 şi au fost executate de reclamantă în realitate, deoarece cantităţile şi tipul lucrărilor menţionate în SAL nr. 24 nu se pot identifica în teren în lipsa tuturor documentelor specifice lucrărilor de construcţii.

Prin urmare creanţa în cuantum de 1.071.790,66 RON nu este certa, lichida si exigibila, conform prevederilor art. 662 din C. proc. civ., existenta ei fiind îndoielnică deoarece nu rezultă din contract, fiind contestată de către pârâtă.

Cu privire la penalităţi, tribunalul a reţinut că pârâta B. S.R.L. şi-a însuşit dispoziţiile contractuale, inclusiv cele ale art. 22.5 din contract potrivit cărora datorează pentru neplata la termen a facturilor penalităţi de întârziere în valoare de 0,05% pe zi de întârziere. Valoarea penalităţilor nu va putea depăşi în nici un caz valoarea debitului datorat.

Pentru aceste considerente instanţa a admis acest capăt de cerere şi a obligat pârâta la plata sumei de 29.039,57 RON cu titlu de penalităţi de întârziere în temeiul art. 22.5 din contract, în limita debitului principal, calculate începând cu data scadenţei facturilor fiscale şi până la data plăţii efective a debitului principal, fără a depăşi cuantumul de 29.039,57 RON.

Tribunalul nu a reţinut argumentele pârâtei, expuse prin întâmpinare cu privire la compensaţia legală pentru următoarele considerente:

Astfel, deşi pârâta B. S.R.L. a invocat compensaţia legală, în temeiul art. 1616 şi a art. 1617 alin. (1) C. civ., tribunalul a constatat că aceasta nu a dovedit prin niciun mijloc de probă admisibil în cauză, în condiţiile art. 249 C. proc. civ., că are împotriva reclamantei o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, şi nu a depus o copie de pe hotărârea judecătorească pronunţată în dosarul de insolvenţă al reclamantei.

În consecinţă, tribunalul a apreciat că motivele invocate de pârâtă cu privire la compensaţia de drept, sunt nesusţinute de nicio probă şi neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe la data de 12.06.2018 a declarat apel pârâta, apelul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 26.06.2018 sub nr. x/2018.

În motivarea apelului s-au susţinut în esenţă următoarele: pârâta are o creanţă certă lichidă şi exigibilă de 2.416.737,25 RON contra reclamantei cu care este înscrisă în tabelul de creanţe al reclamantei, deci trebuia să se reţină că intervine compensarea legală.

Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului arătând că prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţei nu s-a invocat compensarea, compensarea poate fi făcută doar de către judecătorul sindic.

Prin decizia civilă nr. 1868 din 3 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.A. în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A. prin lichidator judiciar C.. împotriva sentinţei civile nr. 1366/14.04.2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2013; a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins cererea principală în tot ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:

Apelul de faţă deduce judecăţii doar problema compensării legale a creanţei reclamantei contra pârâtei în valoare de 29.039,57 RON cu creanţa pârâtei contra reclamantei în cuantum de 2.416.737,25 RON.

Compensarea legală ca o modalitate de apărare (care paralizează pretenţiile părţii adverse) nu reprezintă o cerere reconvenţională, prin urmare ea poate fi formulată pe cale de întâmpinare. Or, la fila x a întâmpinării formulate de pârâtă în faţa primei instanţe se invocă faptul că şi pârâta are o creanţă contra reclamantei pentru care a solicitat înscrierea la masa credală, deci problema debitului pretins de reclamantă trebuie analizată împreună cu creanţa din declaraţia sa de creanţă. O astfel de susţinere înseamnă invocarea pe cale de apărare a compensaţiei. Nu are relevanţă că nu a fost folosită exact această terminologie cât timp este vădit mecanismul ce se invocă.

Conform art. 52 din Legea nr. 85/2006 (aplicabilă dat fiind data deschiderii insolvenţei reclamantei) deschiderea procedurii insolvenţei nu afectează dreptul creditorului de a invoca o compensare legală între creanţa sa şi o creanţă a debitorului contra sa dacă la data deschiderii procedurii insolvenţei sunt îndeplinite cerinţele compensării.

Prin urmare acest text de lege nu stabileşte o procedură de invocare a compensării legale, ci o condiţie de funcţionare (anume îndeplinirea condiţiilor la data deschiderii insolvenţei). Deoarece norma în discuţie nu stabileşte o acţiune (un mijloc specific procedural, o anume procedură) de urmat pentru invocarea compensaţiei legale rezultă că norma legală nu interzice invocarea compensaţiei legale contra debitorului în afara dosarului de insolvenţă, cum este şi cazul în speţa de faţă în care insolventa are calitatea de reclamantă. Nu se poate considera că creditorul trebuie să arate în declaraţia de creanţă că şi debitorul are o creanţă contra sa din moment ce legea nu impune o astfel de obligaţie şi în consecinţă nu se poate limita discutarea unei compensaţii legale doar la momentul verificării declaraţiilor de creanţă.

În speţă, instanţa a reţinut că apelanta este înscrisă în tabelul definitiv de creanţe al intimatei-reclamante cu suma de 2.416.737,25 RON, creanţă exigibilă (evident la data deschiderii procedurii) şi necondiţionată. Cei 29.039,57 RON în discuţie sunt incluşi în facturi din martie 2012, iar insolvenţa reclamantei s-a deschis în mai 2012, deci ulterior. Prin urmare la data deschiderii coexistau creanţele reciproce menţionate de apelantă, deci în conformitate cu art. 1617 alin. (1) noul C. civ. erau îndeplinite condiţiile compensării legale care a operat de drept, motiv pentru care acţiunea reclamantei nu putea fi primită (compensaţia fiind un mod de stingere a datoriei conform art. 1615 noul C. civ.).

Faţă de cele expuse, instanţa a admis apelul, a schimbat sentinţa apelată, în parte, în sensul respingerii acţiunii în întregime ca neîntemeiată (accesoriile neputând exista în lipsa debitului principal).

Instanţa de apel a mai menţionat că în cadrul procesual de faţă nu se pot discuta consecinţele incidenţei acestei compensaţii asupra actelor din dosarul de insolvenţă al debitoarei.

Împotriva deciziei civile nr. 1868 din 3 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, recurenta-reclamantă C.. în calitate de lichidator judiciar al S.C. A. S.A. a formulat cerere de repunere în termen şi recurs.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea cererii privind repunerea in termenul de formulare al prezentului recurs; admiterea recursului, casarea hotărârii atacate si respingerea apelului formulat de către intimata-parata S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1366/14.04.2017, pronunţata de către Tribunalul Bucureşti, in dosar nr. x/2013, ca nefondat.

Referitor la cererea de repunere in termenul de formulare al prezentului recurs, autoarea căii extraordinare de atac a evidenţiat dispoziţiile art. 186 alin. (1) din Noul C. proc. civ.

Faţă de nedepunerea recursului pana la termenul limita, fixat prin decizia recurată s-a învederat faptul ca S.C. A. S.A. a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei, si anume faptul ca decizia civila nr. 1868/03.10.2018, pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti in dosar nr. x/2018, nu a fost comunicata niciodată recurentei-reclamante, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 427 C. proc. civ.

Astfel, s-a învederat faptul că hotărârea recurată a fost comunicată recurentei-reclamante S.C. A. S.A., ca urmare a formulării cererii de comunicare pronunţate de către instanţa de apel, pana la aceasta data hotărârea in cauză nefiind comunicata la sediul lichidatorului recurentei-reclamante.

Pe fond, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi respingerea apelului ca nefondat, având în vedere următoarele:

Prin decizia recurată, instanţa de apel a admis apelul formulat de către intimate-pârâtă, motivat de faptul că, potrivit art. 52 din Legea nr. 85/2006, deschiderea procedurii insolventei nu afectează dreptul debitorului de a invoca o compensare legală între creanţa sa si o creanţa a debitorului contra sa.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a apreciat că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, intrucat compensarea la care fac referire dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 85/2006 şi pe care le invoca instanţa de apel in motivarea hotărârii, este de competenţa exclusiva a judecătorului sindic, care ar trebui sa analizeze dacă erau îndeplinite condiliile prevăzute de lege in materie de compensare legala, la data deschiderii procedurii insolvenţei asupra debitorului.

Mai mult, recurenta-reclamantă a învederat faptul că prin intampinarea formulata de pârâtă in data de 20.02.2013 si depusa in fata instanţei de fond, aceasta nu a solicitat vreo compensare a creanţelor reciproce dintre parti, ci a contestat întregul debit solicitat de către recurenta-reclamanta S.C. A. S.A..

Faptul ca prin întâmpinarea formulata, intimata-parata ar fi invocat ca are o creanţa contra recurentei-reclamante, fara a supune valorificarea dreptului sau pe calea unei cereri reconventionale, nu poate duce la o eventuala compensare, asa cum in mod eronat concluzionează instanţa de apel, intrucat in cursul unui proces deja inceput, mijlocul procesual pus de lege la indemana paratului pentru obţinerea realizării dreptului sau subiectiv civil fata de reclamant este cererea reconventionala si nu intampinarea.

Prin urmare, a susţinut recurenta, având in vedere faptul ca intimata-parata S.C. B. S.A. a inteles sa-si valorifice propriile sale pretenţii impotriva recurentei-reclamante, aceasta nu o putea face pe calea întâmpinării, a cărei funcţie, de prezentare a apărărilor, este una diferita, ci doar prin formularea unei cereri reconventionale, care a nu a fost formulata niciodată.

Astfel, este indubitabil faptul ca abia in cadrul procedurii insolventei intimata-parata trebuia să solicite judecătorului sindic să se pronunţe asupra incidenţei art. 52 din Legea nr. 85/2006, care urma să analizeze daca erau indeplinite condiţiile prevăzute de lege in materie de compensare legala, la data deschideri procedurii insolventei asupra debitorului, hotărârea instanţei de apel fiind data sub acest aspect, cu aplicarea greşita a normelor de drept material, a conchis recurenta.

In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 186, art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului.

Cu titlu prealabil, se impune subliniat că, deşi recurenta a indicat în cuprinsul cererii de recurs dispoziţiile art. 186, art. 483 şi art. 488 alin. (1) pct. (8) din Noul C. proc. civ., faţă de prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, potrivit căruia dispoziţiile Noului C. proc. civ. se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, în speţă sunt incidente dispoziţiile C. proc. civ. de la 1865.

De asemenea, se impune subliniat că motivul de recurs invocat de recurentă, respectiv art. 488 alin. (1) pct. (8) din Noul C. proc. civ. nu cuprinde nicio diferenţă de substanţă cu cel care îşi are corespondentul în C. proc. civ. de la 1865 (aplicabil speţei), respectiv art. 304 pct. 9.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 301 C. proc. civ., momentul de la care începe să curgă termenul de recurs, se socoteşte de la comunicarea deciziei recurate, or, aceasta a fost trimisă recurentei la adresa din Timişoara, str. x, jud. Timiş, deşi pe plicul aflat la dosarul instanţei de apel, partea şi-a indicat adresa ca fiind în localitatea Timişoara, str. x, jud. Timiş. Astfel, cererea de repunere în termen formulată de recurentă este lipsită de obiect, decizia recurată nefiind comunicată la sediul indicat, motiv pentru care în cauză nu se poate pune problema nedepunerii recursului în termen.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Aceste dispoziţii vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Din această perspectivă precum şi din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei.

Astfel, instanţa de apel a respectat, aplicat şi interpretat corect normele legale incidente în cauză şi, analizând cu rigurozitate condiţiile art. 1617 alin. (1) C. civ. referitoare la compensaţia legală, precum şi condiţiile prevăzute de art. 52 din Legea nr. 85/2006 referitoare la posibilitatea compensării creanţelor în cadrul procedurii insolvenţei, a statuat în mod just că, fiind o modalitate de apărare, compensaţia legală poate fi formulată pe cale de întâmpinare şi că deschiderea procedurii insolvenţei nu afectează dreptul creditorului de a invoca o compensare legală între creanţa sa şi o creanţă a debitorului contra sa dacă la data deschiderii procedurii insolvenţei sunt îndeplinite cerinţele compensării, în condiţiile în care norma legală nu interzice invocarea compensaţiei legale contra debitorului în afara dosarului de insolvenţă, cum este şi cazul în speţă.

În considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut că apelanta este înscrisă în tabelul definitiv de creanţe al intimatei-reclamante cu suma de 2.416.737,25 RON, creanţă exigibilă (la data deschiderii procedurii) şi necondiţionată, cei 29.039,57 RON în discuţie fiind incluşi în facturi din martie 2012, iar insolvenţa reclamantei deschizându-se, ulterior, în mai 2012, astfel că la data deschiderii coexistau creanţele reciproce menţionate de apelantă, operând compensarea legală conform dispoziţiilor art. 1617 alin. (1) din C. civ.

Dispoziţiile art. 1615 din C. civ. prevăd că, "Obligaţiile se sting prin plată, compensaţie, confuziune, remitere de datorie, imposibilitate fortuită de executare, precum şi prin alte moduri expres prevăzute de lege".

Potrivit art. 1617 C. civ.: "(1) Compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură. (2) O parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a putea opune compensaţia. (3) Oricare dintre părţi poate renunţa, în mod expres ori tacit, la compensaţie".

Aşadar, compensaţia legală este un mod de stingere a datoriilor care intervine de drept, în puterea legii, imediat ce există două datorii certe, lichide şi exigibile, astfel încât compensarea operează automat, nefiind la latitudinea părţilor să accepte ori nu producerea efectelor pe care aceasta le presupune.

Compensaţia legală este un mijloc de apărare, iar efectul compensării de drept poate fi desfiinţat doar în situaţia în care acela dintre cei doi creditori reciproci între care a operat compensaţia legală, care este urmărit, nu opune compensarea, ceea ce nu este cazul în speţă.

Astfel, se constată că prin intermediul întâmpinării, pe cale de apărare, intimata-pârâtă a invocat instituţia compensaţiei legale, care operează de drept, iar nu pe cea a compensaţiei judiciare, care operează pe cale judecătorească, pentru a fi necesară formularea unei cereri reconvenţionale.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că în mod temeinic şi legal instanţa de apel a reţinut că, dată fiind natura juridică a compensaţiei legale (mod de stingere a datoriilor), aceasta poate fi invocată pe cale de apărare.

Dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 85/2006 stipulează că: "Deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii."

Această normă legală reglementează posibilitatea invocării de către un creditor a dreptului său de a cere compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci cînd sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1617 din C. civ.. Posibilitatea compensării creanţelor prevăzută de acest text de lege vizează cu prioritate interesele creditorilor, în situaţia în care creditorul şi debitorul au creanţe şi datorii reciproce, născute anterior deschiderii procedurii.

Compensaţia legală fiind un mod de stingere a obligaţiilor reciproce de plată poate fi invocată şi pe calea dreptului comun, cum a procedat în speţă, intimata-pârâtă prin intermediul întâmpinării formulate în primă instanţă.

Din economia acestor dispoziţii legale nu rezultă, aşa cum încearcă să impună recurenta-reclamantă, că este de competenţa exclusivă a judecătorului sindic compensarea, ci, această normă stabileşte doar o condiţie de funcţionare a compensaţiei legale în cadrul procedurii insolvenţei, respectiv îndeplinirea condiţiilor la data deschiderii acesteia, după cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, aceasta cu atât mai mult cu cât legea reglementează expres cazurile în care compensaţia este exclusă, iar în speţă nu se regăseşte o astfel de situaţie.

Înalta Curte, în raport de argumentele evocate şi cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.. în calitate de lichidator judiciar al S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1868 din 3 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2020.