Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 384/2017 AI generated

Contract for mineral water rights void for lack of state mining agency approval.

Case Number Decizia nr. 384/2017
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice rejected the defendant's appeal as unfounded, thereby upholding the final judgment that declared the absolute nullity of the assignment contract of June 10, 2002, concluded between two companies, due to the lack of prior written approval from the competent authority (National Agency for Mineral Resources) as required by Article 14(1) of the Mining Law No. 61/1998. The dispute arose from a claim by the public finance directorate seeking annulment of the contract assigning the benefit of a mineral water sale and purchase agreement, arguing the transfer violated the imperative legal provision mandating such approval and was thus void for an illicit cause under Articles 5 and 968 of the 1864 Civil Code. The court held that the requirement of written approval is a condition of validity protecting public interest (mineral resources being public property), applies to all successive transfers of rights derived from a concession license, and that non-compliance results in absolute nullity which operates automatically, thereby rejecting the defendant's arguments that only relative nullity could apply based on a contractual clause.

Legislator headnote

AI generated

art. 7201 C. proc. civ, art. 5 din C. civ, art. 968 din C. civ, art. 479 alin. (1) C. proc. civ, art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, art. 17 din Legea nr. 146/1997; Contract for mineral water rights void for lack of state mining agency approval: 61/1998. The dispute arose from a claim by the public finance directorate seeking annulment of the contract assigning the benefit of a mineral water sale and purchase agreement, arguing the transfer violated the imperative legal provision mandating such approval and was thus void for an illicit cause under Articles 5 and 968 of the 1864 Civil Code. The court held that the requirement of written approval is a condition of validity protecting public interest (mineral resources being public property), applies to all successive transfers of rights derived from a concession license, and that non-compliance results in absolute nullity which operates automatically, thereby rejecting the defendant's arguments that only relative nullity could apply based on a contractual clause.

Keywords

AI generated
nullity of contract license agreement transfer of concession water requirements public property statutory purchase right

Cited Legislation

AI generated
art. 7201 C. proc. civ
Ulterior acestei calificări, s-au invocat de către apelantă excepţia prematurităţii acţiunii, raportat la caracterul obligatoriu al procedurii de conciliere prevăzute de art. 7201 C.
art. 5 din C. civ
Potrivit dispoziţiilor art. 5 din C. civ.
art. 968 din C. civ
De asemenea, conform art. 968 din C. civ.
art. 479 alin. (1) C. proc. civ
Potrivit dispoziţiilor art. 479 alin. (1) C. proc. civ., "Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997
Cu referire la prima critică din apel, anume excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată pentru netimbrare, curtea de apel a observat că legiuitorul, prin art. 20 alin.
art. 17 din Legea nr. 146/1997
146/1997 şi că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 146/1997, iar reclamanta nu era scutită de la plata taxei judiciare de timbru nici în temeiul dispoziţiilor art.
art. 14 alin. (1) din Legea nr. 61/1998
avea la rândul său aceeaşi obligaţie instituită de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 61/1998, aceea de a obţine acordul autorităţii competente.
art. 296 C. proc. civ
Pentru aceste aspecte, criticile din apelul pârâtei au fost găsite ca neîntemeiate şi nu au fost fi primite, cu consecinţa respingerii ca nefondat a apelului în conformitate cu dispoziţiile art. 296 C. proc. civ.

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
Art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Legal basis for dismissing the appeal as unfounded.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2009 din 13 august 2009, reclamanta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Suceava le-a chemat în judecată pe pârâtele S.C. A. S.R.L. Bucureşti şi S.C. B. S.R.L. Vatra Dornei, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a contractului de cesiune nr. x din 10 iunie 2002, încheiat între pârâte.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat în esenţă că între SOCIETATEA NAŢIONALĂ a APELOR MINERALE S.A. Bucureşti, în calitate de vânzător şi S.C. A. S.R.L. Bucureşti, în calitate de cumpărător a fost încheiat contractul nr. x din 09 decembrie 1999, având ca obiect livrarea franco - sursă şi vânzarea produsului minier apă minerală naturală, rezultat din sursele aferente perimetrelor de exploatare Roşu - Vatra Dornei şi Moara Dracului, conform graficului de livrare orientativ, parte integrantă a contractului.

S-a arătat că ulterior, prin contractul de cesiune de contract nr. x din 06 ianuarie 2000, S.C. A. S.R.L. Bucureşti a transmis cesionarei S.C. C. S.R.L. Timişoara beneficiul contractului nr. x din 09 decembrie 1999, împreună cu toate drepturile şi obligaţiile aferente şi că această din urmă societate şi-a schimbat denumirea în S.C. A. S.R.L. şi sediul din Timişoara în Bucureşti, iar prin contractul de cesiune de contract nr. x din 10 iunie 2002, încheiat între societăţile pârâte din prezenta cauză, prima pârâtă, în calitate de cedentă a transmis cesionarei (a doua pârâtă) beneficiul aceluiaşi contract nr. x din 09 decembrie 1999, împreună cu toate drepturile şi obligaţiile aferente.

A mai precizat reclamanta că nulitatea absolută a contractului de cesiune a contractului nr. x din 10 iunie 2002 derivă atât din faptul că primei pârâte i-a fost cesionat beneficiul contractului nr. x din 09 decembrie 1999 fără aprobarea scrisă a autorităţii competente, cât şi din faptul că aceasta a procedat la cesionarea ulterioară a beneficiului contractului, fără a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea minelor nr. 61/1998, respectiv de art. 7.8 din contract.

Prin întâmpinare, pârâta S.C. B. S.R.L. Vatra Dornei a solicitat respingerea acţiunii ca fiind lipsită de interes şi introdusă de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 2851 din 18 aprilie 2011, Tribunalul Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia netimbrării acţiunii ca nefondată şi, admiţând excepţia lipsei de interes, a respins cererea formulată de reclamantă pentru lipsă de interes, obligând-o pe aceasta să plătească pârâtei S.C. B. S.R.L. suma de 404,96 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs reclamanta D.G.F.P. Suceava, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 135 din 13 ianuarie 2012, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 2851 din 18 aprilie 2011 a Tribunalului Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a casat în totalitate sentinţa recurată şi a trimis cauza pentru rejudecare aceleiaşi instanţe (complet comercial).

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia Civilă la data de 16 februarie 2012 sub nr. x/2009/a1*.

Pârâta S.C. B. S.RL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, întrucât singura sancţiune posibilă este nulitatea relativă, nu nulitatea absolută

A solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, având în vedere că reclamanta nu a invocat vreun caz de nulitate absolută şi că, practic, singurul motiv care se învederează este lipsa aprobării scrise a autorităţii competente în privinţa beneficiului contractului nr. x din 09 decembrie1999.

Prin sentinţa nr. 907 din 13 aprilie 2012 Tribunalul Suceava, secţia Civilă a respins excepţiile necompetenţei materiale a Tribunalului Suceava, a inadmisibilităţii şi a lipsei calităţii procesuale active ca nefondate şi a respins cererea având ca obiect "acţiune în anulare", formulată de către reclamanta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Suceava în contradictoriu cu pârâtele S.C. A. S.R.L. - prin administrator judiciar D. Bucureşti şi S.C. B. S.R.L. Vatra Dornei ca nefondată, obligând-o pe reclamantă la plata sumei de 404,96 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 21 mai 2012, aceeaşi instanţă a admis cererea formulată de petenta S.C. B. S.R.L. Vatra Dornei şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în minuta şi în dispozitivul sentinţei civile nr. 907 din 13 aprilie 2012, în sensul că sediul reclamantei este în str. x, în loc de nr. 7, iar cheltuielile de judecată la plata cărora este obligată reclamanta sunt în cuantum de 4.130,26 RON, în loc de 404,96 RON.

Împotriva sentinţei nr. 907 din 13 aprilie 2012 şi încheierii sus-menţionate a formulat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 5076 din 02 octombrie 2012, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis recursurile declarate de reclamantă, casând sentinţa recurată, astfel cum a fost îndreptată şi trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava sub nr. x/2009/a1.

Prin sentinţa nr. 965 din 28 mai 2013 Tribunalul Suceava, secţia Civilă a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active, lipsei de interes şi lipsei dovezii calităţii de reprezentant ca nefondate. A admis cererea având ca obiect "constatare nulitate absolută", formulată de către reclamanta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Suceava în contradictoriu cu pârâtele S.C. A. S.R.L. - prin administrator judiciar D. Bucureşti şi S.C. B. S.R.L. Vatra Dornei, a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de contract nr. x din 10 iunie 2002, încheiat între pârâte. A respins ca nefondată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de către pârâta S.C. B. S.R.L.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta S.C. B. S.R.L. Vatra Dornei, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin încheierea din 19 mai 2014, Curtea a procedat la calificarea căii de atac ca fiind apel, şi nu recurs, raportat la valoarea obiectului acţiunii.

Ulterior acestei calificări, s-au invocat de către apelantă excepţia prematurităţii acţiunii, raportat la caracterul obligatoriu al procedurii de conciliere prevăzute de art. 7201 C. proc. civ., excepţia lipsei unui drept subiectiv al reclamantei, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi excepţia lipsei mandatului de reprezentare pentru reclamantă din partea AGENŢIEI NAŢIONALE PENTRU RESURSE MINERALE sau din partea MINISTERULUI DE FINANŢE.

Prin decizia nr. 183 din 30 iunie 2014, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondate excepţiile invocate de recurenta S.C. B. S.R.L. Vatra Dornei, a admis apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 965 din 28 mai 2013, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia Civilă (în dosarul nr. x/2009), intimate fiind pârâta S.C. A. S.R.L. - prin administrator judiciar D. şi reclamantele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Suceava.

Prin decizia nr. 136 din 21 ianuarie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. Vatra Dornei împotriva deciziei nr. 183 din 30 iunie 2014, pronunţată de Curtea de apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin decizia nr. 7 din 19 ianuarie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S.C. B. S.R.L. - prin lichidator C.I.I. E. împotriva deciziei nr. 136 din 21 ianuarie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi justiţie, secţia a II-a civilă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia a II-a civilă la 06 august 2015 sub nr. x/2015.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut următoarele:

În fapt, între SOCIETATEA NAŢIONALĂ A APELOR MINERALE S.A. Bucureşti şi S.C. A. S.A. Bucureşti s-a încheiat contractul nr. x din 9 decembrie 1999, având ca obiect livrarea franco-sursă şi vânzarea produsului minier - apă minerală naturală rezultat din sursele aferente perimetrelor de exploatare Roşu - Vatra Dornei şi Moara Dracului, conform graficului de livrare orientativ din anexa 1. S-a mai precizat, la art. 2.2, că vânzătorul este deţinătorul licenţelor de concesiune nr. x şi 122/1999 pentru aceste perimetre.

Prin contractul de cesiune nr. x din 6 ianuarie 2000, S.C. A. S.A. Bucureşti a transmis cesionarului S.C. C. S.R.L. Timişoara beneficiul contractului nr. x din 9 decembrie 1999, împreună cu toate drepturile şi obligaţiile aferente.

Prin contractul de cesiune nr. x din 10 iunie 2002, cedenta S.C. A. S.R.L. Bucureşti a transmis cesionarei S.C. B. S.R.L. Vatra Dornei beneficiul contractului nr. x din 9 decembrie 1999, împreună cu toate drepturile şi obligaţiile aferente, cu titlu gratuit, în considerarea faptului că a închis punctul de lucru din Vatra Dornei şi se află în imposibilitate de a beneficia de acest contract.

În drept, prima instanţă a reţinut că art. 14 alin. (1) din Legea minelor nr. 61/1998 stipulează: "Titularul unei licenţe poate transfera unei alte persoane juridice drepturile dobândite şi obligaţiile asumate, numai cu aprobarea scrisă a autorităţii competente. Orice transfer realizat fără aprobare scrisă este nul de drept".

Potrivit dispoziţiilor art. 5 din C. civ. de la 1864 (în vigoare la data formulării acţiunii), nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri. De asemenea, conform art. 968 din C. civ. de la 1864, a reţinut că este nelicită cauza când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice.

Cu titlu prealabil, instanţa a considerat necesar a se preciza faptul că în etapele procesuale anterioare au fost clarificate aspectele referitoare la lipsa împuternicirii speciale din partea MINISTERULUI FINANŢELOR PUBLICE pentru a reprezenta Statul Român, lipsa interesului reclamantei, lipsa calităţii procesuale active sau inadmisibilitatea cererii (sentinţa nr. 907 din 13 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Suceava, decizia nr. 5076 din 02 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, sentinţa nr. 965 din 28 mai 2013, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia Civilă, decizia nr. 183 din 30 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Suceava) şi, ca atare, instanţa nu s-a mai putut pronunţa asupra acestora, opunându-se puterea de lucru judecat.

Respectând indicaţiile instanţei superioare de control, prima instanţă a solicitat lămuriri în privinţa obiectului şi temeiului de drept al cererii introductive, reclamanta conformându-se prin precizările depuse la dosar.

Urmare a acestora, tribunalul a constatat că este învestit cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune nr. x din 10 iunie 2002, întemeiată pe prevederile art. 14 alin. (1) din Legea minelor nr. 61/1998, raportat la art. 5 şi la art. 968 din C. civ. de la 1864.

Procedând la examinarea pe fond a pretenţiei deduse judecăţii, tribunalul a reţinut următoarele:

Reclamanta a invocat, în esenţă, nulitatea absolută a contractului de cesiune nr. x din 10 iunie 2002 pentru cauză ilicită, nulitate decurgând din nesocotirea la încheierea contractului a prevederilor Legii minelor.

Instanţa a subliniat, înlăturând susţinerile pârâtei S.C. B. S.R.L. sub acest aspect, că Legea minelor nr. 61/1998 este aplicabilă litigiului faţă de principiul tempus regit actum, potrivit căruia actul născut sub imperiul unei legi este guvernat de prevederile legii respective (chiar dacă ulterior aceasta este abrogată).

S-a notat că atât contractul nr. x din 9 decembrie 1999, cât şi contractul de cesiune nr. x din 10 iunie 2002 se află sub incidenţa acestui act normativ, care a fost abrogat de Legea nr. 85/2003 la 27 martie 2003.

Urmând acest raţionament, prima instanţă a apreciat că este indiscutabil că dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea minelor nr. 61/1998 instituie o condiţie de validitate pentru încheierea actului juridic sub sancţiunea nulităţii absolute, norma edictată fiind menită să protejeze un interes general.

De asemenea, s-a apreciat că este indiscutabil că atât la momentul perfectării contractului nr. x din 9 decembrie 1999, cât şi a contractului de cesiune nr. x din 10 iunie 2002 nu a existat aprobarea scrisă, expresă a autorităţii competente - AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU RESURSE MINERALE -, ca, de altfel, nici a vânzătorului.

În analiza intervenirii cazului de nulitate absolută, instanţa a apreciat că nu poate ignora pe de o parte efectele acestei construcţii juridice, iar pe de altă parte limitele învestirii sale.

Sub un prim aspect, s-a precizat că unul dintre principiile sub care operează nulitatea este resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, conform căruia desfiinţarea actului juridic iniţial atrage desfiinţarea actului subsecvent.

Sub un alt aspect, s-a reţinut că instanţa a fost învestită doar să constate nulitatea absolută a contractului de cesiune nr. x din 10 iunie 2002, nu şi a contractului nr. x din 9 decembrie 1999, deşi nulitatea primului este indisolubil legată de nulitatea celui de-al doilea.

Aşadar, instanţa a reţinut, contrar afirmaţiilor pârâtei S.C. B. S.R.L., că în speţă nu au fost respectate dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea minelor nr. 61/1998 la perfectarea contractului nr. x din 9 decembrie 1999, ceea ce s-a răsfrânt şi asupra actului subsecvent - contractul de cesiune nr. x din 10 iunie 2002.

A mai reţinut tribunalul că pârâta S.C. B. S.R.L. a invocat că prin contractul nr. x din 9 decembrie 1999 şi implicit prin contractul de cesiune nr. x din 10 iunie 2002 nu s-a transmis o licenţă de concesiune. Instanţa nu a dat eficienţă apărării formulate pentru următoarele argumente:

Art. 7 din Legea minelor nr. 61/1998 statuează că resursele minerale se pun în valoare prin activitati miniere care se concesionează companiilor şi societăţilor naţionale miniere, precum şi persoanelor juridice române sau străine sau se dau în administrare instituţiilor publice de către autoritatea competentă, potrivit prezentei legi.

La momentul încheierii contractelor, SOCIETATEA NAŢIONALĂ A APELOR MINERALE S.A. Bucureşti beneficia de licenţele de concesiune nr. x şi 122/1999, ce atestă, potrivit art. 3 pct. 7 din Legea minelor nr. 61/1998, dreptul acordat de stat, prin autoritatea competentă, unui concesionar de a efectua activităţi miniere în baza unei licenţe.

Activitatea minieră este definită - conform art. 3 pct. 1 din Legea minelor - drept ansamblul de lucrări privind prospecţiunea, explorarea, dezvoltarea, exploatarea, prelucrarea, concentrarea, extracţia metalurgică şi comercializarea produselor miniere, iar potrivit art. 3 pct. 10 din acelaşi text normativ prin exploatare se înţelege ansamblul de lucrări executate în subteran şi/sau la suprafaţă pentru extragerea resurselor minerale, prelucrarea şi livrarea acestora în forme specifice.

Prin urmare, inclusiv livrarea franco-sursă şi vânzarea produsului minier - apă minerală naturală sunt operaţiuni care se subsumează drepturilor conferite de licenţa de concesiune.

Or, reţine prima instanţă, dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea minelor nr. 61/1998 sunt aplicabile indiferent de drepturile transmise cât timp ele sunt acoperite de licenţă şi indiferent dacă se transmite un singur drept (materializat de exemplu în operaţiunea de livrare sau de extragere) sau se transmite întreaga paletă de drepturi conferită de licenţa de concesiune (ceea ce echivalează cu transmiterea integrală a licenţei).

Mai mult, s-a arătat că, prin faptul că contractul de cesiune nr. x din 10 iunie 2002 transmite "beneficiul contractului nr. x/9 decembrie 1999, împreună cu toate drepturile şi obligaţiile aferente", se poate presupune că pârâta S.C. A. S.R.L. era ţinută de aceeaşi obligaţie, instituită de art. 14 alin. (1) din Legea minelor nr. 61/1998.

Din acest punct de vedere, s-a argumentat şi că prevederile art. 7.8 din contractul nr. x din 9 decembrie 1999, conform cărora "subcontractarea ori cesionarea drepturilor sau obligaţiilor din prezentul contract către un terţ se poate face numai cu acordul scris al vânzătorului" - ce aparent reglementeză un caz de nulitate relativă - sunt menite, în realitate, să asigure respectarea prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea minelor nr. 61/1998 şi, pe cale de consecinţă, vizează un caz de nulitate absolută.

Faţă de cele reţinute, tribunalul a reţinut că operaţiunile succesive de cesionare a beneficiului contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 9 decembrie 1999, împreună cu toate drepturile şi obligaţiile aferente, materializate prin încheierea contractelor de cesiune nr. x din 6 ianuarie 2000 şi nr. 72 din 10 iunie 2002 sunt nule de drept, pentru cauză ilicită, întrucât au fost încălcate dispoziţiile imperative ale art. 14 alin. (1) din Legea minelor nr. 61/1998, dar şi prevederile art. 7.8 din contractul nr. x/1999

În concluzie, pentru considerentele arătate, prin sentinţa nr. 160 din 6 mai 2016 instanţa a admis cererea având ca obiect "constatare nulitate absolută", formulată de către reclamanta DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE SUCEAVA, în contradictoriu cu pârâtele S.C. A. S.R.L. - prin administrator judiciar D. Bucureşti şi S.C. B. S.R.L. Vatra Dornei prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă E. şi, pe cale de consecinţă, a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de contract nr. x din 10 iunie 2002, încheiat între pârâte.

Totodată, faţă de modul de soluţionare a cererii de chemare în judecată, instanţa a respins ca nefondată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de către pârâta S.C. B. S.R.L.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel S.C. B. S.R.L. Vatra Dornei prin lichidator judiciar C. I. I. E..

Prin decizia nr. 341 din 20 octombrie 2016, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut în esenţă următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 479 alin. (1) C. proc. civ., "Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu."

Cu referire la prima critică din apel, anume excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată pentru netimbrare, curtea de apel a observat că legiuitorul, prin art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, instituie obligaţia instanţelor învestite cu soluţionarea căilor de atac ordinare sau extraordinare, ca, atunci când constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară nu a fost plătită în cuantumul legal, să dispună obligarea părţii la plata taxelor judiciare aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu, acest motiv neputând conduce practic la admiterea apelului şi la schimbarea sentinţei în sensul dorit de pârâtă, al anulării cererii de chemare în judecată.

Cu privire la obligaţia achitării taxei judiciare de timbru, s-a subliniat faptul că pârâta-apelantă a arătat că acţiunea ce face obiectul cauzei de faţă nu are ca obiect venituri publice, astfel că în mod eronat a fost considerată de către instanţa de fond ca fiind scutită de la plata taxei judiciare de timbru.

Potrivit art. 17 din Legea nr. 146/1997, cu modificările ulterioare (în vigoare la data formulării acţiunii), sunt scutite de taxa judiciară de timbru cererile şi acţiunile, inclusiv căile de atac formulate, potrivit legii, de Senat, Camera Deputaţilor, Preşedinţia României, Guvernul României, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, de Ministerul Public şi de Ministerul Finanţelor Publice, indiferent de obiectul acestora, precum şi cele formulate de alte instituţii publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora, atunci când au ca obiect venituri publice[..].

S-a mai reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 229 din O.G. nr. 92/2003 republicată privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, organele fiscale sunt scutite de taxe, tarife, comisioane sau cauţiuni pentru cererile, acţiunile şi orice alte măsuri pe care le îndeplinesc în vederea administrării creanţelor fiscale, cu excepţia celor privind comunicarea actului administrativ fiscal.

Potrivit art. 1 alin. (3) lit. b) din acelaşi act normativ, prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat se înţelege ansamblul activităţilor desfăşurate de organele fiscale in legătură cu declararea, stabilirea, verificarea si colectarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor si a altor sume datorate bugetului general consolidat al statului.

Acţiunea ce face obiectul cauzei de faţă, a apreciat instanţa de apel, se încadrează în ansamblul măsurilor pe care organul fiscal le îndeplineşte în vederea administrării creanţelor fiscale vizând contribuabilul S.C. B. S.R.L. Vatra Dornei, stabilirea legalităţii contractului de cesiune nr. x din 10 iunie 2002 încheiat între S.C. A. S.R.L. Bucureşti şi S.C. B. S.R.L. Vatra Dornei prezentând importanţă sub aspectul determinării unor obligaţii suplimentare datorate de a doua pârâtă bugetului general consolidat, prin urmare are ca obiect venituri publice, astfel că reclamanta beneficiază de scutire de la plata taxei judiciare de timbru.

Prin cea de-a doua critică formulată prin apel, reţine instanţa de prim control judiciar, se invocă încălcarea dreptului la apărarea al pârâtei, ca urmare a necomunicării "Precizărilor" depuse de către reclamantă la 19 februarie 2016.

Potrivit art. 24 din Constituţie, republicată, "dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului". Dreptul la apărare dă expresie întregului complex de garanţii şi drepturi procesuale instituite de lege spre a servi părţilor la apărarea intereselor lor legitime; printre aceste drepturi şi garanţii se înscriu: dreptul părţilor de a face cereri, de a cunoaşte actele de la dosar, de a propune probe, de a recuza pe judecători sau pe procuror etc.

Cu privire la această critică, a observat curtea de apel mai întâi că "precizările" de care face vorbire apelanta au fost depuse pentru termenul de judecată din 19 februarie 2016, în timp ce cauza a rămas în pronunţare la 22 aprilie 2016, iar mai apoi că nu conţin chestiuni noi, ci doar reiterează aspectele expuse prin cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, în considerarea faptului că nu s-au invocat chestiuni noi, dar şi a împrejurării că pârâta a avut la dispoziţie un termen extrem de generos, de două luni, pentru a lua cunoştinţă de conţinutul acestora, curtea de apel a apreciat că în cauză nu a avut loc o încălcare a dreptului la apărare al apelantei.

Cu referire la inaplicabilitatea Legii minelor nr. 61/1998, a reţinut curtea de apel că prima instanţă a fost învestită cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune nr. x din 10 iunie 2002, întemeiată pe prevederile art. 14 alin. (1) din Legea minelor nr. 61/1998, raportat la art. 5 şi la art. 968 din C. civ. de la 1864.

S-a apreciat că, potrivit principiului tempus regit actum, actul născut sub imperiul unei legi este guvernat de dispoziţiile legii respective.

De asemenea, s-a reţinut că legea minelor nr. 61/1998 a fost abrogată prin Legea nr. 85/2003, însă atât contractul nr. x din 10 iunie 2002, cât şi contractul anterior, nr. 27227 din 9 decembrie 2000, s-au aflat la momentul încheierii lor sub incidenţa acestui act normativ, care le guvernează efectele şi care, prin urmare, este aplicabil speţei, chiar dacă relaţiile comerciale desfăşurate în baza acestor contracte s-au întins în timp şi pe o perioadă ulterioară abrogării acestuia.

Reţinând aceeaşi situaţie de fapt ca şi instanţa de fond, cu referire la criticile din apel vizând fondul cauzei, curtea de apel a apreciat că motivul de nulitate invocat de către reclamantă este inexistenţa la momentul încheierii contractului de cesiune nr. x din 10 iunie 2002 a acordului autorităţii competente cu privire la transferul drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractul încheiat cu S.N.A.M. şi că, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea minelor nr. 61/1998, "Titularul unei licenţe poate transfera unei alte persoane juridice drepturile dobândite şi obligaţiile asumate, numai cu aprobarea scrisă a autorităţii competente. Orice transfer realizat fără aprobare scrisă este nul de drept."

S-a considerat că din economia dispoziţiei legale citate se desprinde fără putinţă de tăgadă concluzia privind necesitatea existenţei aprobării scrise a autorităţii competente pentru transferul către o altă persoană juridică a drepturilor şi obligaţiilor dobândite în baza licenţei, indiferent că este vorba despre toate sau doar o parte din drepturile conferite de aceasta, legea nefăcând vreo distincţie în acest sens.

Totodată, s-a considerat că obţinerea acordului autorităţii competente constituie o condiţie de validitate la încheierea contractului, iar sancţiunea ce intervine ca urmare a neîndeplinirii acestei cerinţe este nulitatea de drept a transferului, fiind evident, din modul de formulare a textului legal citat, că cerinţa obţinerii acordului statului pentru transferul drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din licenţa de exploatare a resurselor naturale urmăreşte protejarea unui interes public, general, astfel că nulitatea care intervine nu poate avea decât caracter absolut, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond.

Instanţa de prim control judiciar a subliniat faptul că aprobarea autorităţii competente trebuie să existe pentru orice transfer al drepturilor şi obligaţiilor decurgând din licenţă şi nu doar pentru primul transfer care ar interveni, întrucât în caz contrar dispoziţia legală ar rămâne fără conţinut, iar realizarea scopului urmărit de legiuitor prin instituirea acesteia ar fi iluzorie.

Revenind la particularităţile speţei, s-a conchis în sensul că, prin contractul nr. x din 10 iunie 2002 transmiţându-se "beneficiul contractului nr. x 227 din 9 decembrie 1999, împreună cu toate drepturile şi obligaţiile aferente", concluzia care se impune este aceea că şi S.C. A. avea la rândul său aceeaşi obligaţie instituită de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 61/1998, aceea de a obţine acordul autorităţii competente.

În aceeaşi ordine de idei s-a arătat că dispoziţiile art. 7.8 din contractul nr. x din 9 decembrie 1999, potrivit cărora "subcontractarea sau cesionarea drepturilor şi obligaţiilor din prezentul contract către un terţ se poate face numai cu acordul scris al vânzătorului", nu pot fi interpretate altfel decât în sensul că vizează respectarea aceloraşi dispoziţii ale art. 14 alin. (1) din Legea nr. 61/1998 şi prin urmare nerespectarea acestora nu poate atrage decât nulitatea absolută a actului încheiat în acest mod şi nu cea relativă, aşa cum neîntemeiat arată apelanta.

S-a evidenţiat faptul că pârâta nu a dovedit existenţa acordului AGENŢIEI NAŢIONALE PENTRU RESURSE MINERALE la momentul încheierii contractului nr. x din 9 decembrie 1999 între S.N.A.M. şi S.C. A. S.R.L. Bucureşti, precum nici la încheierea actelor ulterioare de cesiune, respectiv a contractului nr. x din 6 ianuarie 2000 şi a contractului vizat în prezenta cauză, nr. 72 din 10 iunie 2002.

Analizând probatoriul administrat sub acest aspect, anume adresa din 12 februarie 2011, curtea de apel a constatat în primul rând că din conţinutul acesteia rezultă doar că S.N.A.M. şi-a dat acordul la 1 septembrie 2006 privitor la cesionarea contractului nr. x din 9 decembrie 1999 către S.C. F. S.R.L., nicidecum că ar fi existat acordul AGENŢIEI NAŢIONALE PENTRU RESURSE MINERALE în acest sens, iar în al doilea rând că nu priveşte contractul a cărui validitate este analizată în cauză.

Ultimul aspect invocat de către apelantă vizează încălcarea principiului disponibilităţii de către instanţa de fond, prin aceea că, deşi a fost învestită doar cu constatarea nulităţii contractului nr. x din 10 iunie 2002, s-a pronunţat şi asupra contractului anterior, nr. 27227 din 9 decembrie 1999.

Contrar acestor susţineri, reţine instanţa de apel, din dispozitivul sentinţei apelate rezultă că instanţa s-a pronunţat doar asupra cererii cu care a fost învestită, de constatare a nulităţii absolute a contractului nr. x din 10 iunie 2002.

Aşa după cum subliniază instanţa de fond în considerentele hotărârii, mai reţine instanţa de apel, deşi a fost învestită doar să constate nulitatea absolută a contractului de cesiune nr. x din 10 iunie 2002, nu şi a contractului nr. x 227 din 9 decembrie 1999, referirile la acest din urmă contract au fost impuse de împrejurarea că cele două acte sunt indisolubil legate, astfel că inexistenţa acordului la încheierea primului act s-a răsfrânt şi asupra actului subsecvent. În acest context, s-a considerat că nu se poate reţine că instanţa s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut, aşa cum neîntemeiat arată apelanta, şi prin urmare nu există o încălcare a principiului disponibilităţii în prezenta cauză.

Pentru aceste aspecte, criticile din apelul pârâtei au fost găsite ca neîntemeiate şi nu au fost fi primite, cu consecinţa respingerii ca nefondat a apelului în conformitate cu dispoziţiile art. 296 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii în termen legal a declarat recurs motivat pârâta S.C. B. S.R.L. Vatra Dornei prin lichidator judiciar C. I. I. E., cauza fiind înregistrată sub numărul x/2015 la 8 decembrie 2016 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Recurenta-pârâtă a criticat hotărârea pronunţată de instanţa de prim control judiciar pentru următoarele motive:

Primul motiv de recurs se întemeiază pe susţinerea că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe cererea de suspendare a judecăţii formulată la 5 octombrie 2016 - obiectul cererii introductive şi temeiul de drept sunt confuze (Sic!) -, recurenta-pârâtă susţinând că hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea legii.

În argumentarea acestei critici s-a arătat că, deşi potrivit deciziei nr. 5076 din 2 octombrie 2012 reclamantei i se impunea să aducă precizări în legătură cu obiectul cererii şi cu temeiul de drept, prin precizările depuse la 19 februarie 2016 nu aduce niciun element de noutate, aspect reţinut şi de către instanţa de apel în pagina 9 a deciziei recurate.

În contextul dat, hotărârea instanţei de apel este nelegală, în opinia recurentei-pârâte, întrucât instanţa de control judiciar nu s-a pronunţat asupra cererii de suspendare a judecăţii până la conformare din partea intimatei-reclamante, impunându-se casarea sentinţei apelate pentru imposibilitatea de exercitare a controlului judiciar, instanţa de fond având obligaţia de a suspenda judecata în conformitate cu dispoziţiile art. 1551 C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs se întemeiază pe susţinerea că respingerea excepţiei de netimbrare a acţiunii este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

În motivare, recurenta-pârâtă a susţinut că intimata-reclamantă avea obligaţia de a achita o taxă judiciară de timbru în cuantum de 20.111 RON, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. g), coroborat cu art. 11 din Legea nr. 146/1997 şi că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 146/1997, iar reclamanta nu era scutită de la plata taxei judiciare de timbru nici în temeiul dispoziţiilor art. 229 din O.G. nr. 92/2003, aplicabile creanţelor fiscale, obiectul cererii introductive de instanţă neavând caracter de venituri publice.

A arătat recurenta-pârâtă şi că instanţa de apel trebuia să dovedească legătura dintre obiectul acţiunii şi activitatea de administrare a creanţelor, precum şi faptul că, dacă instanţa se raportează la decizia nr. 193/2009 (privind soluţionarea contestaţiei administrative a recurentei-pârâte), atunci, pentru identitate de raţiune, se impune şi verificarea posibilităţii de aplicare a legii minelor asupra operaţiunilor economice din perioada ianuarie 2004 - august 2006, de după abrogarea acestei legi, întrucât, dacă se are în vedere controlul fiscal în contextul căruia reclamanta a solicitat constatarea nulităţii unui act, atunci acelaşi context trebuie avut în vedere pentru a se stabili incidenţa sau nu a art. 14 din legea minelor.

Al treilea motiv de recurs pleacă de la susţinerea că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe apărarea legată de inaplicabilitatea Legii minelor nr. 61/1998, sens în care recurenta-pârâtă invocă atât lipsa de temei legal şi pronunţarea cu încălcare sau greşita aplicare a legii, cât şi lipsa motivelor care să susţină soluţia pronunţată.

Recurenta-pârâtă a arătat că pleacă de la două aspecte reţinute de către instanţa de apel: primul aspect este legat de considerentele în care se reţine că Legea nr. 61/1998 era în vigoare la momentul încheierii contractului nr. x/2002, a cărui nulitate se invocă şi că abrogarea acestei legi nu prezintă relevanţă faţă de data încheierii contractului; al doilea aspect vizează considerentele referitoare la faptul că titularul unei licenţe nu poate transfera drepturile şi obligaţiile asumate unei alte persoane juridice fără aprobarea scrisă a autorităţii competente.

Sintetizând aceste argumente expuse de către instanţa de apel, recurenta-pârâtă a susţinut următoarele critici:

În cadrul primei critici a arătat că nu a invocat ultraactivitatea Legii nr. 61/1998, ci imposibilitatea ca această lege să producă efecte după data abrogării sale, dat fiind faptul că legea abrogată a fost invocată de către intimata-reclamantă pentru a considera nedeductibile operaţiuni economice din perioada ianuarie 2004 - august 2006.

În acest sens, recurenta-pârâtă a invocat decizia nr. 193 din 5 iunie 2009, pronunţată de DIRECŢIA GENERALĂ DE SOLUŢIONARE A CONTESTAŢIILOR, în care s-a reţinut că intimata-reclamantă a stabilit că recurenta-pârâtă nu are dreptul la deducerea TVA nu pe baza analizei operaţiunii economice din punct de vedere fiscal, ci în considerarea nulităţii contractului x/2002, dar că nulitatea absolută a unui act juridic se stabileşte pe cale judiciară, până la acel moment actul producând efectele pentru care a fost încheiat.

În argumentarea aceleiaşi critici recurenta-pârâtă a arătat că toate taxele şi impozitele datorate au fost achitate şi că intimata-reclamantă putea introduce o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic doar în momentul în care constata că respectivul act fusese încheiat în vederea evitării sau a sustragerii de la plata unor taxe sau impozite datorate bugetului local ori general.

Conchizând sub acest aspect, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel nu a motivat nici măcar implicit apărarea invocată în cadrul acestei critici, deşi avea obligaţia de a indica în decizie care sunt argumentele care susţin soluţia şi de ce au admis anumite susţineri şi le-au înlăturat pe celelalte, încălcarea acestei obligaţii conducând la casarea hotărârii.

În cadrul celei de-a doua critici s-a arătat că instanţa a aplicat eronat sancţiunea prevăzută de art. 14 din Legea nr. 61/1998 şi nici nu s-a pronunţat pe apărarea recurentei-pârâte în sensul că cedentul S.C. A. S.R.L. nu a deţinut nici un fel de licenţă, astfel încât să fie atrasă incidenţa art. 14 din actul normativ menţionat.

În acest sens, a arătat că era sarcina probatorie a intimatei-reclamante să dovedească faptul că transferul a avut ca obiect o licenţă de exploatare, iar aceasta se impunea în condiţiile în care contractul nr. x/2002 avea ca obiect livrarea franco-sursă şi vânzarea produsului minier apă minerală naturală.

A susţinut recurenta-pârâtă că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului II de apel, că hotărârea nu este motivată din perspectiva acestei critici şi că, dacă s-ar accepta raţionamentul primei instanţe, orice valorificare ulterioară a drepturilor conferite de concesiune ar fi practic imposibilă, fiind nevoie ca toţi intermediarii, până la consumatorii finali, să ceară acceptul S.N.A.M.

În cadrul aceleiaşi critici recurenta-pârâtă invocă şi încălcarea principiului disponibilităţii atunci când reţine incidenţa principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, autoarea căii de atac susţinând în esenţă că acest din urmă principiu nu putea fi aplicat în lipsa sesizării instanţei şi cu nulitatea actelor iniţiale şi a discutării nulităţii acestora în contradictoriu cu părţile lor.

Al patrulea motiv de recurs vizează faptul că, în opinia recurentei-pârâte, instanţa de apel a convertit un motiv de nulitate relativă (art. 7.8 din contractul nr. x/1999) într-un motiv de nulitate absolută (art. 14 din Legea nr. 61/1998) fără a avea temei legal.

În cadrul acestui motiv de recurs s-a invocat şi faptul că instanţa de apel a omis să motiveze hotărârea din perspectiva cazului de acoperire a nulităţii relative.

Recurenta-pârâtă a susţinut că nulitatea absolută şi cea relativă au regimuri juridice diferite, că intervertirea nulităţii relative în nulitate absolută nu este prevăzută de lege, că este posibil ca raţiunea introducerii în contract a art. 7.8 să fie identică cu raţiunea edictării art. 14 din Legea nr. 61/1998, dar că invocarea art. 7.8 era exclusiv la îndemâna părţii contractante prejudiciate, care putea să o facă în termen de trei ani, nu şi la îndemâna terţilor.

S-a mai susţinut că lipsa acordului vânzătorului atrage nulitatea relativă, această sancţiune ocrotind un interes particular şi, în plus, în cauză fiind acoperită prin continuarea relaţiilor contractuale.

În ceea ce priveşte acordul prealabil expres, autoarea căii de atac a arătat că lipsa acestuia ar fi putut atrage nulitatea absolută, reprezentând o condiţie ad validitatem, numai dacă ar fi fost prevăzută ca atare în contract.

Al cincilea motiv de recurs se întemeiază pe încălcarea principiului disponibilităţii, recurenta-pârâtă susţinând că, în situaţia în care intimata-reclamantă nu a solicitat şi constatarea nulităţii actelor iniţiale, instanţele de fond nu puteau aprecia în acest sens decât cu încălcarea sus-enunţatului principiu, ca şi a principiilor legalităţii, al dreptului la apărare şi al contradictorialităţii.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 299 şi ale art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

La 22 februarie 2017 intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, formulând apărări în fapt şi în drept faţă de criticile dezvoltate în memoriul de recurs.

Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat şi îl va respinge cu această motivare şi pentru următoarele considerente:

Primul motiv de recurs este nefondat.

Preliminar, instanţa supremă constată că, deşi nu a fost indicat temeiul de drept, argumentarea criticii poate conduce atât la dispoziţiile art. 304 pct. 7 (nepronunţarea asupra unei cereri), cât şi la dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. (pentru susţinerea despre confirmarea unei soluţii pronunţate cu încălcarea dispoziţiilor art. 1551 C. proc. civ.).

În cauză nu este incident niciunul din cele trei texte legale.

Plecând de la argumentele aduse de către recurenta-pârâtă, respectiv omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra cererii de suspendare a judecăţii formulate la 5 octombrie 2016, se constată că recurenta-pârâtă a depus la data invocată note scrise, în care a reiterat "faptul că măsura suspendării judecăţii de instanţa de fond, nu a fost dispusă ..." şi a afirmat că "se impune casarea sentinţei apelate în contextul în care nu se poate exercita controlul judiciar, instanţa de fond trebuind să fi dispus suspendarea judecăţii, potrivit dispoziţiilor art. 1551 C. proc. civ. ..." .

Faţă de împrejurarea evocată, instanţa supremă constată că recurenta-pârâtă nu a învestit instanţa de apel cu o cerere de suspendare a judecării cauzei, astfel încât acesteia nu i se poate impute nepronunţarea asupra unei cereri sau unei apărări.

Instanţa supremă constată că recurenta-pârâtă a invocat în realitate prin aceste note scrise încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 1551 C. proc. civ., iar faptul că instanţa de apel nu a luat în analiză această critică nu îi poate fi imputată în condiţiile în care ea nu a fost invocată prin motivele de apel şi nici nu constituie un motiv de apel de ordine publică.

Ca urmare, hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu cade, din perspectiva acestor critici, sub incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs este nefondat.

Cu titlu preliminar, instanţa supremă constată că problema timbrajului cererii de chemare în judecată a căzut în puterea lucrului judecat, având în vedere că prin decizia nr. 135/2012 Curtea de Apel Suceava, deşi a casat în totalitate sentinţa de primă instanţă, nu a antamat problema timbrajului, ci doar pe cea a interesului în promovarea acţiunii.

În contextul dat, reiterarea excepţiei de netimbrare, urmată de analiza ei prin decizia nr. 341 din 20 octombrie 2016, atacată prin prezentul recurs apare ca improprie.

Însă, având în vedere că prin decizia recurată au fost analizate susţinerile recurentei-pârâte cu privire la timbrarea acţiunii, instanţa supremă urmează să ia în analiză criticile dezvoltate în recurs sub acest aspect.

Se reţine că instanţa de apel a analizat critica relativă la netimbrarea acţiunii prin prisma dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 146/1997 şi a dispoziţiilor art. 229, coroborate cu art. 1 alin. (3) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 şi a conchis că, în raport de prevederile contractului nr. x/2002, organul fiscal avea atribuţii de a determina obligaţiile suplimentare către bugetul general consolidat, aceste obligaţii constituind astfel venituri publice.

Recurenta-pârâtă nu a criticat acest considerent specific al instanţei de apel, limitându-se să afirme că în cauză nu este vorba despre venituri publice şi că nu se poate extrapola această instituţie la sume care nu au această natură, fără să argumenteze de ce.

Or, motivarea instanţei de apel este coerentă şi judicioasă sub acest aspect: organul fiscal s-a considerat în drept să determine obligaţiile suplimentare către bugetul general consolidat, iar aceste obligaţii se constituie astfel în venituri publice, fiind în mod legal reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 146/1997.

Înalta Curte a înlăturat susţinerea recurentei-pârâte referitoare la decizia nr. 193/2009 şi la inaplicabilitatea art. 14 din Legea nr. 61/1998 în perioada ianuarie 2004 - august 2006, în primul rând în considerarea faptului că această decizie şi textul legal invocat nu au stat la baza raţionamentului instanţei de apel.

În al doilea rând, instanţa supremă apreciază lipsa de relevanţă în chestiunea timbrajului a deciziei şi a textului de lege sus-amintite, întrucât în discuţie nu este dreptul efectiv al intimatei-reclamante de a proceda la stabilirea obligaţiilor către bugetul general consolidat, ci vocaţia şi interesul acesteia de a proceda în acest sens (dând eficienţă chiar statuărilor din decizia nr. 193/2009), prin contestarea validităţii actului generator al unor astfel de obligaţii.

Or, existenţa interesului intimatei-reclamante de a promova acţiunea de faţă a fost tranşată în etapele anterioare ale procesului de faţă şi se impune cu putere de lucru judecat, neputându-se accepta că, dacă organului fiscal i s-a recunoscut interesul în promovarea acţiunii, această acţiune ar putea urmări alte consecinţe decât de ordin fiscal, adică legate de venituri publice.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte apreciază că instanţele de fond au aplicat în mod corect dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 146/1997 şi au reţinut scutirea de la obligaţia de plată a taxelor judiciare de timbru, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Al treilea motiv de recurs este nefondat.

Recurenta-pârâtă a invocat lipsa de temei legal şi pronunţarea deciziei atacate cu încălcarea ori greşita aplicare a legii, critica putând fi încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

De asemenea, a invocat lipsa motivelor pe care se sprijină soluţia adoptată, caz în care sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte incidenţa în speţă a dispoziţiilor Legii nr. 61/1998, instanţa supremă va grupa toate criticile formulate sub acest aspect şi le va răspunde prin următoarele considerente comune:

Apreciind, în raport de conţinutul cererii de chemare în judecată şi de precizările la aceasta, că este învestită cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui contract, instanţa de apel, confirmând soluţia primei instanţe, a reţinut că acţiunea este întemeiată, întrucât contractul a fost încheiat cu nesocotirea unei condiţii impuse ad validitatem de textul art. 14 din Legea nr. 61/1998, în vigoare la momentul încheierii contractului.

Aceasta întrucât examinarea validităţii unui act juridic se realizează raportat la aspecte anterioare ori contemporane încheierii lui, ca şi la dispoziţiile legale incidente la aceeaşi dată, potrivit principiului tempus regit actum.

Din această perspectivă, este apreciată ca fără fundament solicitarea făcută de recurenta-pârâtă referitoare la luarea în analiză a unor aspecte din perioada ianuarie 2004 - august 2006, perioadă în care Legea nr. 61/1998 nu mai era în vigoare, întrucât această abordare pe de o parte ţine de executarea contractului şi de efectele acestei executări în plan fiscal, iar pe de altă parte vine în contradicţie cu mecanismul nulităţii şi cu efectele retroactive pe care aceasta le produce.

Ca atare, tot raţionamentul şi toate argumentele aduse de către recurenta-pârâtă în legătură cu greşita reţinere a incidenţei Legii nr. 61/1998 sunt lipsite de temei şi au fost înlăturate.

În egală măsură a fost apreciată ca fără fundament susţinerea referitoare la posibilitatea de a invoca nulitatea absolută a unui contract numai dacă se dovedeşte faptul că acesta a fost încheiat în scopul evitării ori a sustragerii de la plata unor taxe sau impozite, întrucât cauza ilicită, imorală nu este singurul motiv de nulitate, dispoziţiile art. 948 din C. civ. de la 1848 (aplicabil raporturilor juridice din cauza de faţă conform principiului tempus regit actum), precum şi alte dispoziţii legale imperative care prevăd expres sancţiunea nulităţii (cum este şi cazul art. 14 din Legea nr. 61/1998) instituie şi alte cazuri de nulitate.

În ceea ce priveşte critica relativă la lipsa motivării, dezvoltată în cadrul acestui motiv de recurs, Înalta Curte constată că aceasta se cantonează la argumente preponderent teoretice referitoare la cuprinsul motivării, la exigenţele pe care le presupune şi la consecinţele nerespectării acestora, fără a preciza care sunt aspectele neavute în vedere şi care ar fi influenţat în cauză soluţia.

Privitor la apărările legate de decizia nr. 193/2006, instanţa supremă apreciază că în mod corect nu au fost luate în analiză, întrucât sunt aspecte ce ţin de consecinţele în plan fiscal ale executării contractului, care, aşa cum s-a arătat în precedent, nu au legătură cu momentul încheierii contractului.

Referitor la omisiunea de a analiza alte apărări formulate de parte, instanţa supremă apreciază că instanţele nu au obligaţia de a se pronunţa pe toate argumentele invocate, iar în cauză au fost analizate toate aspectele relevante din perspectiva respectării cerinţelor de validitate impuse de legea specială.

Ca urmare, critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este nefondată.

Este nefondată şi a fost înlăturată şi critica referitoare la greşita apreciere a faptului că prin contractul de cesiune s-a transmis o licenţă de exploatare.

Preliminar, instanţa supremă constată că aspectul invocat de autoarea căii de atac ţine de evaluarea contractului, a probelor, deci, iar recurenta-pârâtă nu a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în sensul greşitei interpretări a actului juridic, privit ca negotium.

În al doilea rând, instanţa supremă reţine că examenul considerentelor deciziei recurate conduce la concluzia că instanţa de apel a notat că prin contractul nr. x/2002 s-a transmis beneficiul contractului nr. x/1999, împreună cu toate drepturile şi obligaţiile aferente, situaţie în care, de vreme ce în privinţa contractului transmis era operantă cerinţa art. 14 din Legea nr. 61/1998, aceeaşi cerinţă era operantă şi în privinţa celui de-al doilea contract.

Aceste considerente evidenţiate de Înalta Curte infirmă susţinerea despre nepronunţarea instanţei de apel pe critica din apel, după cum pun în relief faptul că incidenţa art. 14 din Legea nr. 61/1998 a fost judicios reţinută şi argumentată.

În ce priveşte critica referitoare la eronata aplicare a principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, cu consecinţa încălcării principiului disponibilităţii, Înalta Curte o apreciază ca nefondată pentru următoarele argumente:

Devansând analiza ultimelor motive de apel, instanţa supremă constată că instanţa de prim control judiciar a plecat de la premisa că este învestită cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute, că acest tip de nulitate se poate invoca pe cale de excepţie sau pe cale de acţiune, precum şi din oficiu, că contractul nr. x/2002 este un contract subsecvent contractului nr. x/1999, motiv pentru care, verificând din oficiu condiţiile de validitate a contractului nr. x/1999 şi constatând că acestea nu sunt îndeplinite, a aplicat sancţiunea nulităţii şi a contractului subsecvent, cu riguroasa aplicare a principiului de drept resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.

Răspunzând prin aceste considerente şi motivului de recurs nr. 5, instanţa supremă apreciază că nu se confirmă susţinerea recurentei-pârâte despre încălcarea principiului disponibilităţii, câtă vreme instanţele de fond s-au pronunţat prin dispozitiv în limitele învestirii, cu respectarea dispoziţiilor art. 129 alineat ultim C. proc. civ., constatând nulitatea doar a contractului nr. x/2002, având dreptul să verifice pe cale incidentală, din oficiu, în considerentele hotărârii, în condiţiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 validitatea actului juridic iniţial, al cărui transfer a operat.

În acest context, câtă vreme nu s-a constatat prin dispozitiv nulitatea contractului nr. x/1999, nu se poate vorbi despre încălcarea principiilor contradictorialităţii, al legalităţii şi al dreptului la apărare, părţile din acest contract, terţe faţă de procesul de faţă având posibilitatea să rediscute puterea de lucru judecat din cauza de faţă şi să facă proba contrară.

Al patrulea motiv de recurs este nefondat.

Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţele anterioare au reţinut că nulitatea care operează în cauză este una absolută şi că ea este în legătură cu dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 61/1998, nu cu legislaţia în materia financiar-fiscală.

Acest aspect reiese din dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 61/1998, care prevăd expres că:

"Titularul unei licenţe poate transfera unei alte persoane juridice drepturile dobândite şi obligaţiile asumate, numai cu aprobarea scrisă a autorităţii competente. Orice transfer realizat fără aprobare scrisă este nul de drept (s.n.)".

În plus, faţă de dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 61/1998, este de netăgăduit că interesul ocrotit este unul obştesc, întrucât resursele naturale care intră în domeniul de reglementare al acestui act normativ constituie obiectul proprietăţii publice:

"Resursele minerale situate pe teritoriul şi în subsolul ţării şi al platoului continental în zona economică a României din Marea Neagră, delimitate conform principiilor dreptului internaţional şi reglementărilor din convenţiile internaţionale la care România este parte, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi aparţin statului român (s.n.)."

În contextul dat, nu se poate vorbi despre intervertirea unui caz de nulitate relativă într-unul de nulitatea absolută; ca urmare, nulitatea nefiind relativă, nu era necesar ca instanţa de apel să aprecieze nici asupra pretinsei confirmări a acesteia prin executarea contractului.

Cerinţa existenţei aprobării scrise a autorităţii competente grevează nu numai primul transfer al unei licenţe acordate, ci, pentru identitate de raţiune, oricare şi toate transferurile ulterioare, iar a admite altfel echivalează cu deturnarea finalităţii legii, care este chemată să protejeze proprietatea publică a statului român indiferent că aceasta este exploatată de concesionarul iniţial sau de alţi concesionari.

Împrejurarea că dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 61/1998 au fost preluate în contractul părţilor nu are aptitudinea de a transforma sancţiunea nulităţii absolute în cea a nulităţii relative, întrucât dispoziţiile legale precitate s-ar fi impus cu aceeaşi forţă şi în lipsa stipulării lor în convenţia părţilor.

Toate considerentele ce preced fundamentează concluzia că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este la adăpost de orice critică şi că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., de aceea recursul urmează a fi respins ca nefondat în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă E., împotriva deciziei nr. 341 din 20 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 7 martie 2017.