Loan dispute; inadmissibility of extraordinary appeal challenging cassation jurisdiction limits under transitional monetary thresholds

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11.12.2014 pe rolul Tribunalului Galaţi, secţia I civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 70.000 euro, reprezentând împrumutul acordat prin contractul de garanţie încheiat la data de 19.09.2013 şi la plata penalităţilor în cuantum de 50.000 euro, ca o consecinţă a nerespectării termenilor contractuali, sume actualizate la data plăţii efective; totodată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000 euro, cu titlu de daune morale şi a cheltuielilor de judecată.

La data de 29.01.2015, reclamantul a precizat că înţelege să solicite obligarea pârâtului la plata sumei de 120.000 euro, echivalentul a 540.000 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 1176/03.11.2015, Tribunalul Galaţi, secţia I civilă a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, în ceea ce îi priveşte pe numiţii C. şi D. şi a anulat cererile formulate de aceştia, în numele reclamantului A., pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B. şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 65.030 euro, reprezentând împrumut, actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii efective, precum şi la plata sumei de 8.879,95 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; au fost respinse ca neîntemeiate celelalte pretenţii formulate de reclamant în temeiul contractului de garanţie din data de 19.09.2013.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel D., în calitate de mandatar al reclamantului A..

Prin decizia civilă nr. 124/A/13.06.2016, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale active, a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant şi a anulat apelul declarat de numitul D., în numele reclamantului A., pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant.

Împotriva deciziei sus-menţionate, a declarat recurs D., în calitate de mandatar al reclamantului A., solicitând casarea deciziei atacate, precum şi a sentinţei civile nr. 1176/03.11.2015, pronunţată de Tribunalul Galaţi, secţia I civilă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În motivare, a evocat decizia nr. 462/2014 a Curţii Constituţionale a României şi a subliniat că, în calitate de fiu al lui A., autorizat prin procuri generale să îl reprezinte, înţelege să exercite calea de atac şi să îşi apere personal interesele, întrucât apărătorii aleşi nu şi-au exercitat corespunzător obligaţiile în etapele procesuale anterioare, dar şi că în mod eronat curtea de apel a micşorat suma împrumutată cu 10.000 euro.

În continuare, a arătat că decizia atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, susţinând că, deşi litigiul vizează nerespectarea obligaţiilor contractuale, instanţa a analizat numai înscrisurile care confereau calitatea de reprezentant al reclamantului.

Totodată, a susţinut că decizia atacată nu este motivată în ceea ce priveşte fondul cauzei, curtea de apel limitându-se să reitereze motivarea primei instanţe, în condiţiile în care cele reţinute de tribunal nu reprezintă voinţa reclamantului ci a unui avocat la serviciile căruia a renunţat.

O altă critică vizează neîndeplinirea procedurii de citare, pentru termenele de judecată stabilite de prima instanţă pentru datele de 02.11.2015 şi 03.11.2015, dovezile de comunicare a citaţiilor pentru aceste termene nefiind comunicate nici la domiciliul ales, dar nici la un alt domiciliu cunoscut.

Recurentul a susţinut şi că i-a fost încălcat dreptul de alegere de domiciliu, instituit de art. 158 C. proc. civ., dar şi că instanţa de apel a omis să dea eficienţă dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 şi, încălcând art. 85 alin. (3) coroborat cu art. 151 alin. (2) şi art. 219 alin. (1) C. proc. civ., a lipsit de efecte juridice o împuternicire avocaţială semnată de A..

Recurentul a prezentat pe larg argumentele pentru care consideră că este reprezentantul convenţional al tatăl său, A., în baza procurilor nerecunoscute cu rea-credinţă de instanţă, subliniind că are totodată şi calitatea de reprezentat legal al acestuia, sens în care instanţa era obligată în virtutea rolului său activ să-i pună în vedere lipsurile care trebuiau acoperite, iar nu să constate lipsa calităţii de reprezentant.

Recurentul a criticat decizia atacată şi prin prisma faptului că instanţa de apel a refuzat să îi comunice contul în care urma să fie plătită taxa judiciară de timbru aferentă apelului.

În final, a susţinut că instanţele de fond au emis două acte nelegale, intitulate sentinţă civilă şi decizie civilă, denumiri neprevăzute de lege, dar şi că instanţele anterioare au încălcat dispoziţiile art. 196 alin. (2) C. proc. civ. şi ale art. 200 alin. (3)-(8) din acelaşi cod., necomunicându-i eventualele lipsuri care trebuie acoperite, în special cu privire la modalitatea în care trebuia emisă procura.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

La data de 05.05.2017, recurentul a transmis, prin email, un punct de vedere la raportul întocmit în temeiul art. 493 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1220 din 19.09.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II -a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a respins ca inadmisibil recursul declarat de D., în calitate de mandatar al reclamantului A..

S-a reţinut că hotărârea atacată este pronunţată într-o cerere evaluabilă în bani, respectiv cererea, astfel cum a fost precizată, prin care reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 120.000 euro, echivalentul a 540.000 RON.

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 2/2013:

"în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2018 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 Ut. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."

Referitor la Decizia nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

Curtea Constituţională a statuat însă că efect al constatării neconstituţionalităţii sintagmei "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în condiţiile prorogării de la aplicare, până la 1 ianuarie 2019, a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., este acela că, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, urmează a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunţate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013."

În speţă, hotărârea atacată a fost pronunţată la data de 13.06.2016, deci anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale a României.

Aşa fiind, instanţa de recurs a statuat că hotărârea atacată este una definitivă, nesusceptibilă de a fi atacată cu recurs, motiv pentru care a respins ca inadmisibil recursul declarat în prezenta cauză.

Împotriva deciziei pronunţată în recurs, D., în calitate de mandatar al reclamantului A. a formulat o contestaţie în anulare solicitând totodată şi recuzarea completului de judecată care a judecat recursul.

Referitor la cererea de recuzare, contestatorul reproşează completului de filtru învestit pentru procedura de filtru a recursului declarat, modul în care a soluţionat pricina, fără să aducă argumente în fapt şi în drept, în opinia sa aducându-i-se prejudicii materiale şi morale. În plus, contestatorul aduce învinuiri completului de filtru, în sensul că decizia pronunţată în recurs este întemeiată pe articole şi legi abrogate, că are calitate procesuală şi implicit calitate de reprezentant al lui D., aspect ce rezultă din actele depuse la dosarul cauzei, invocând jurisprudenţa C.E.D.O.

Se arată că judecarea prezentului recurs înaintea dosarului nr. x/2014 încalcă toate regulile unui acces imparţial, în condiţiile în care ambele dosare se află pe rolul instanţei supreme, iar completul de filtru nr. 5 a pronunţat decizia nr. 1220/2017. În opinia contestatorului, soluţionarea dosarului nr. x/2014 se impunea prioritar.

Contestatorul invocă " excepţia de procedură a imparţialităţii şi incompatibilităţii " şi arată că, prin soluţionarea dosarului de contestaţie în anulare de către acelaşi complet de judecată este încălcat principiul distribuirii aleatorii a dosarelor impuse de legislaţia internă şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, contestatorul mai arată că, prin alegerea noului dosar de către acelaşi complet de judecată, care să soluţioneze erorile sale în interpretarea deciziilor Curţii Constituţionale, contra legii, constituie o violare a art. 5 alin. (2) lit. e) din Regulamentul de ordine interioară al instanţei judecătoreşti, care impune judecătorului obligaţia imparţialităţii şi eliminarea suspiciunilor cu privire la parţialitatea sa.

În admiterea excepţiilor invocate anterior, contestatorul solicită încuviinţarea jurisprudenţei C.E.D.O., sens în care menţionează câteva hotărâri ale Curţii de la Strassbourg.

În consecinţă, contestatorul critică modul de judecată a recursului, ceea ce justifică cererea de recuzare a completului de judecată în procedura de filtru a recursului declarat în prezenta cauză.

În ce priveşte contestaţia în anulare, contestatorul solicită să se aibă în vedere apărările cât şi dovezile din dosarul nr. x/2014, precum şi faptul că nu a luat în seamă acest dosar, mai ales dosarul de fond, în susţinerea cărora apreciază că s-a omis această chestiune, pe care o consideră rea voinţă.

Contestatorul îşi arată nemulţumirea cu privire la interpretarea eronată a deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017 vizând art. XVIII din Legea nr. 2/2013, precum şi susţineri însoţite de aceleaşi învinuiri referitoare la completul de filtru în judecata recursului invocând decizia Curţii Constituţionale nr. 98 din 05.04.2001.

În opinia contestatorului, nu are relevanţă data pronunţării deciziei recurate şi nici data declarării recursului, ci are relevanţă data pronunţării deciziei pronunţate în recurs.

În continuare, contestatorul arată că, în mod greşit, motivarea deciziei a cărei anulare se cere cuprinde texte de lege abrogate sau articole care au fost declarate neconstituţionale, respectiv art. 493 alin. (5) din Legea nr. 134/2010, care şi-a încetat efectele juridice, întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea prevederilor atacate.

Contestatorul invocă art. 503 alin. (2) pct. 2 din Legea nr. 134/2010, în a cărui motivare se referă la paguba suferită prin îngrădirea în dreptul la judecarea echitabilă a recursului de completul de filtru ]nvestit.

Referitor la cererea de recuzare, instanţa supremă constată următoarele:

Cererea de recuzare formulată de contestator este inadmisibilă, întrucât motivele invocate nu se încadrează în cele cuprinse în art. 41 şi art. 42 din C. proc. civ., pe de o parte, iar pe de parte, cererea de recuzare nu a fost introdusă în condiţiile prevăzute de art. 44 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 47 alin. (1) din C. proc. civ., propunerea de recuzare se face verbal sau în scris pentru fiecare judecător în parte, arătându-se cazul de incompatibilitate şi probele de care partea înţelege să le folosească, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol din C. proc. civ.

"este inadmisibilă cererea în care se invocă alte motive decât cele prevăzute de art. 41 şi at 42 C. proc. civ..".

În cauză Înalta Curte constată că cererea de recuzare este formulată odată cu contestaţia în anulare, nefiind formulată înaintea pronunţării deciziei în recurs şi fără să arate cazul de incompatibilitate şi probele care înţelege să le folosească petentul. Astfel, cererea de recuzare este formulată fără a fi îndeplinite cerinţele legale menţionate în textele de lege indicate. Susţinerile invocate de contestator sunt simple afirmaţii, sub forma unor învinuiri grave aduse completului de filtru învestit cu soluţionarea recursului, în sensul nerespectării dispoziţiilor art. 493 C. proc. civ.

Este de necontestat că art. 6 paragraf 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, la care şi contestatorul a făcut referire, consacră, într-o largă accepţiune, asigurarea şi recunoaşterea, aplicarea universală şi efectivă a obligaţiei de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil. Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că, în soluţionarea cauzei, instanţa a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echităţii juridice, ţinând cont de toate garanţiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate şi al egalităţii armelor în procesul civil, precum şi mai ales, referitoare la imparţialitatea obiectivă a judecătorului.

Cînd motivele de recuzare s-au ivit după începerea dezbaterilor, partea va trebui să propună recuzarea de îndată ce acestea îi sînt cunoscute. Judecătorul împotriva căruia e propusă recuzarea poate declara că se abţine. Susţinerile contestatorului se circumscriu unei atitudini subiective generate de măsurile dispuse de instanţă care, în speţă, nu coincid cu aşteptările părţii; simpla nemulţumire cu privire la aspectele care au format convingerea instanţei în sensul respingerii recursului ca inadmisibil nu pot fi încadrate în textele de lege incidente prezentei cauze.

Cum cererea de recuzare nu a fost introdusă în condiţiile cerute de menţionatele dispoziţii legale şi nici nu se încadrează în ipotezele indicate în textele de lege evocate, Înalta Curte urmează să o respingă ca inadmisibilă.

Referitor la contestaţia în anulare:

Contestaţia în anulare este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

De observat că, afirmaţiile contestatorului din cadrul contestaţiei în anulare sunt structurate în motivele întemeiate pe art. 503 alin. (2) pct. 2, pct. 3 şi pct. 4 C. proc. civ.

Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce poate fi exercitată numai în cazurile şi condiţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 503 C. proc. civ.

Art. 503 C. proc. civ., prevede:

"(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când sunt omise motive de recurs."

Referitor la dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., care reglementează contestaţia în anulare specială, se reţine că acestea sunt de strictă interpretare.

Noţiunea de " eroare materială " a fost analizată în doctrină şi jurisprudenţă prin opoziţie cu greşeala de judecată, arătându-se că textul vizează erori cu caracter formal, procedural, sau situaţii în care se confundă sau se omit date materiale importante ale cauzei, nefiind permisă reexaminarea fondului prin prisma reaprecierii probelor administrate sau a textelor de lege invocate în motivarea hotărârii.

În speţă, contestatorul invocă încălcări ale unor dispoziţii legale de către instanţa de recurs şi incorecta reţinere a unor temeiuri de drept, apreciind că pricina este supusă recursului, nefiind corect interpretată incidenţa deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, toate afirmaţiile contestatorului neavând corespondeţă în calea de atac exercitată, adică greşeli de judecată.

Se constată că invocatele erori materiale săvârşite de instanţa de recurs nu se încadrează în noţiunea de "erori materiale", în sensul textului de lege anterior citat. În sintagma folosită de legiuitor se includ erori cu caracter formal, procedural sau situaţii în care se confundă ori se omit date materiale/factuale importante ale cauzei.

Cazul de contestaţie în anulare menţionat nu permite reexaminarea fondului.

Or, aspectele invocate prin contestaţia în anulare de faţă nu se referă la confundarea unor date factuale ale cauzei, ci este îndreptată împotriva unei decizii prin care s-a constatat inadmisibil recursul.

Ignorarea normelor convenţionale în evaluarea problemei admisibilităţii căii de atac, pe care contestatorul o invocă, conturează o eventuală greşeală de judecată, or o asemenea greşeală nu se încadrează în rândul celor pentru care art. 503 alin. (2) pct. 2, C. proc. civ. deschide calea contestaţiei în anulare şi care au în vedere exclusiv erorile materiale ce ţin de judecata formală a recursului.

Greşelile la care se referă art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.. sunt greşeli de fapt, nicidecum eventuale greşeli legate de modul de interpretare sau aplicare a legii, deoarece contestaţia în anulare tinde la reformarea unei hotărâri pentru înlăturarea neregularităţilor formale săvârşite de instanţă cu ocazia judecăţii, iar nu pentru că judecata nu ar fi fost bine făcută. De aceea, faptul că rezolvarea dată de către instanţa de recurs problemei admisibilităţii recursului s-ar întemeia pe aplicarea greşită a legii - contestatorul pretinzând că instanţa de recurs a aplicat greşit legea naţională, ignorând aplicabilitatea directă şi prioritară a normelor convenţionale care, în opinia sa, ar justifica admisibilitatea recursului - nu poate fi valorificat într-o contestaţie în anulare, cale de atac inadmisibilă pentru acest motiv.

Cât priveşte motivul întemeiat pe art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., şi din acest punct de vedere contestaţia în anulare este vădit inadmisibilă, întrucât nu este îndeplinită ipoteza textului de lege, în sensul omisiunii instanţei de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele de casare invocate de contestator, în condiţiile în care recursul a fost respins ca inadmisibil.

De asemenea, contestatorul invocă prevederile art. 503 alin. (1) şi (2) pct. pct. 4 C. proc. civ. nu sunt incidente în condiţiile în care recursul a fost respins ca inadmisibil. O atare ipoteză, se referă la ipoteza în care instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză, ceea ce nu este cazul în speţă, recursul fiind respins ca inadmisibil.

De remarcat, că afirmaţiile contestatorului nu pot fi sintetizate faţă de modul de formulare a contestaţiei în anulare. În presupusa motivare a contestatorului, cum rezultă din lecturarea contestaţiei în anulare, nu face decât să aducă învinuiri grave şi acuze invocând pretinse încălcări procedurale asupra soluţionării prezentului dosar raportat la un alt dosar care se află pe rolul Înaltei Curţi nr. 7239/121/2014/a2, precum şi alte presupuse încălcări privind aplicarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017 cu referire la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013. De aceea, modul în care contestatorul înţelege să-şi exercite dreptul procesual prin formularea căii de atac iniţiate, într-o motivare proprie, subiectivă şi atipică, fără argumente logico - juridice în lumina textelor de lege evocate, exemplificată/motivată sub forma unor învinuiri şi grave acuze la adresa completului legal învestit cu soluţionarea recursului, nu corespunde realităţii. Cele expuse mai sus denotă reaua - credinţă în formularea contestaţiei în anulare şi încălcarea dispoziţiilor legale incidente în cauză

Pe lângă cele arătate, Înalta Curte constată că cele invocate de contestator, fără a mai face o detaliere a pretinsei motivări, se rezumă doar la acuze vizând omisiunile completului de judecată învestit cu judecata recursului în procedura de filtru, în condiţiile în care se formulează o contestaţie în anulare împotriva unei decizii prin care s-a constatat inadmisibil recursul. Decizia recurată nu putea fi susceptibilă cu recurs în lumina dispoziţiilor legale în limitele şi cu respectarea întocmai a deciziei Curţii Constituţionale.

Întrucât cererea de recuzare a fost introdusă cu rea - credinţă, Înalta Curte urmează să amendeze contestatorul cu suma de 1000 RON.

De menţionat că, amenzile au un caracter autonom. Ele se deosebesc de toate celelalte sancţiuni prin natura şi rolul pe care-l îndeplinesc în cadrul procedurii judiciare, realizându-se o funcţie represivă, în sensul că prin aplicarea lor concretă sunt destinate să prevină săvârşirea unor abateri procesuale.

Sancţiunea amenzii poate fi aplicată numai în cazurile strict prevăzute de art. 187 alin. (1) lit. a) - h) din C. proc. civ.

Abaterile nominalizate în textul de lege indicat, în majoritate lor, vizează introducerea unor cereri/sau căi de atac sau/şi exercitarea drepturilor procesuale cu rea-credinţă. Prin urmare, un element definitoriu al acestor categorii de abateri, o reprezintă reaua - credinţă, care la rândul ei, constituie un element subiectiv opus bunei - credinţe în conduita procesuală a părţilor implicate în procesul civil.

Aceasta înseamnă, că reaua - credinţă implică un element subiectiv adică, conduita procesuală a părţii, a cărei atitudine este contrară sau în contra principiilor fundamentale, ce guvernează procesul civil, până la denaturarea adevărului şi în dispreţul legii, care trebuie să triumfe la finalizarea procesului civil printr-o hotărâre legală şi temeinică, în concordanţă cu dispoziţiile legale incidente cauzei şi în lumina Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. În afara celor arătate, se impune a preciza că, netemeinicia unei cereri de recuzare sau de strămutare nu se poate confunda cu încălcarea/îngrădirea principiului accesului liber la justiţie. De aceea, aplicarea amenzii judiciare în temeiul de lege amintit, instanţa judecătorească este obligată să aprecieze atitudinea procesuală a părţii de aşa manieră încât să ateste reaua - credinţă ca nu cumva partea să fie lezată sau vătămată în drepturile sale procesuale.

Mai mult decât atât, se mai impune a preciza şi faptul că, problema delimitării sau distincţiei elementului subiectiv definitoriu, în calificarea faptei procesuale a părţii care o săvârşeşte în abatere procesuală, este delicată şi implică aprecierea instanţei de judecată în virtutea rolului său activ, de aşa manieră încât să reflecte reaua-credinţă a părţilor în exercitarea drepturilor procesuale.

În cauză, cererea de recuzare este formulată cu rea-credinţă întrucât, contestatorul nu a adus argumente logico-juridice şi nici nu a propus probe în susţinerea acesteia, din conţinutul cărora să rezulte că, într-adevăr, judecata a fost părtinitoare şi imparţială, iar judecătorii se găsesc într-una din ipotezele prevăzute strict şi limitativ în dispoziţiile legale anterior indicate.

De altfel, cererea de recuzare nu este motivată în spiritul dispoziţiilor legale incidente în instituţia recuzării şi în plus, modul de expunere a acesteia este tendenţios, ceea ce nu poate duce decât la concluzia că este formulată cu rea - credinţă.

În consecinţă, Înalta Curte urmează să respingă ca inadmisibile atât cererea de recuzare cât şi contestaţia în anulare formulate de contestatorul A. prin mandatar D. cu aplicarea unei amenzi în cuantum de 1000 RON, conform art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) şi lit. b) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibilă cererea de recuzare formulată de contestatorul A. prin mandatar D..

Respinge ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de contestatorul împotriva deciziei nr. 1220 din 19 septembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014.

Amendează contestatorul cu suma de 1000 RON.

Cu drept de reexaminare în termen de 15 zile de la comunicare. Cererea se va depune la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Fără nicio cale de atac în ce priveşte contestaţia în anulare.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 februarie 2018.